Sfinții Trei Ierarhi - 30 ianuarie

Editura Agaton Ianuarie 2020
Sumar:
- Milostenia şi filantropia - dovada manifestării iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele
- La Catedrala Patriarhală a fost proclamat Anul omagial și comemorativ 2020
- În Biserica Greciei anul 2020 va fi dedicat Sfântului Nectarie al Eghinei
- Ce tematici au stabilit Bisericile Ortodoxe pentru anul 2020
- Știri externe - ianuarie 2020 (EXT)
- Teologul Radu Preda, demis de la conducerea IICCMER
- Știri interne - ianuarie 2020 (RO)
- Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit
- DESPRE VISURI, VEDENII, MINUNI ȘI PROOROCI MINCINOȘI
- Părinții și copiii - pastorație și educație reciprocă
- Meditație duhovnicească despre naivitatea cea bună
- În câte feluri putem fi iertați (VIDEO)
- Ce vreau eu, oare vrea și Dumnezeu? (VIDEO)
- In câte feluri este prezent Hristos în viața noastră (VIDEO)
- Niciun om nu va ajunge la Mănăstirea din Eghina dacă însuși Sfântul Nectarie nu va dori asta
- Exemple de viaţă ce duc spre mântuire
- Cetatea Edessa apărată de Icoana Domnului HRISTOS (Video)
- Acatistul și canonul Sfântului Vasile cel Mare
- Scopul școlii nu este reeducarea elevilor în sensul că pot fi orice gen, indiferent de datul biologic
- Parlamentul European atacă mișcarea pro-familie din România
- Europa fuge de misiunea sa creștină
- J.J.Rousseau - un filosof al libertații și al rațiunii. Semnificații teologice
- Unitatea de credinţă - temelia unităţii de neam
- Potențial imens al apropierii dintre medicină și spiritualitate
- Ordinea divină e Cuvântul - Eminescianitate
- Cum răspunde Eminescu la întrebarea: Cine suntem noi oamenii/românii?
- Memoriu privind Modificarea Legislației în domeniul eliberării Actelor de identitate
- Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Februarie - 16 Februarie 2020
- Mica Prăvilioară - *** (CARTE)
- Un mic sacrificiu și o mare bucurie - Ion Ene (CARTE)
- Viața Sfântului Nectarie pentru copii - *** (CARTE)
- Sfântul Ioan Botezătorul: Viața, Paraclisul și Canonul - *** (CARTE)
- Sfânta Maria Magdalena: Viața, Minunile, Paraclisul și Canonul - *** (CARTE)
- Sfântul Spiridon: Viața, Paraclisul și Canonul - *** (CARTE)
- A fost minunea Maicii Domnului - Georgios Psaltakis (CARTE)
- Adolescentul în familie și în biserică - Alexei Uminski (CARTE)
- Despre patimi și ispite - Leonid Vinogradov (CARTE)
- Răstignirea monahismului românesc la mijlocul secolului al XX-lea - Ieromonah Cosma Giosanu (CARTE)
- Avva Avraam Sirul - Sabino Chiala (CARTE)
- Roadele Duhului Sfânt - vol.6. BUNĂTATEA - Amalia Dragne (CARTE)
- Sfânta Iuliana din Lazarevo: Ocrotitoarea familiei - Natalia Lozan (CARTE)
- Hagealâcuri balcanice - Gheorghita Ciocioi (CARTE)
- Prorociri despre vremurile noastre. Prin fereastra temniței - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
- Căprioara - Pr. Alexandru Torik (CARTE)
- Mânca-v-ar raiul vol. 4 - Arhimandrit Cleopa Ilie (CARTE)
- Rugăciunea: inima vieții duhovnicești - Arhimandrit Serafim Alexiev (CARTE)
- Cum L-am cunoscut pe Dumnezeu - *** (CARTE)
- Dialoguri la hotarul de taină - Ierom. Valerian Paslaru (CARTE)
- Rostul generației noastre - Claudiu Tarziu (CARTE)
- Cruciada a patra (1202-1204) - Ion Alexandru Mizgan (CARTE)
- Opere complete VII - Sfantul Grigorie Palama (CARTE)
- Rugăciunea: inima vieții duhovnicești - Arhimandrit Serafim Alexiev (CARTE)



Tema lunii
Milostenia şi filantropia - dovada manifestării iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele - Dr. Stelian Gomboş
 

Milostenia şi filantropia - dovada manifestării iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de fratele, aproapele sau semenul nostru (drumul de la philotheos la philanthropos şi invers)…

Introducere sau prolog

În viața Bisericii, milostenia face parte din însăși situarea noastră pe calea către Împărăția lui Dumnezeu. Iubirea aproapelui înseamnă comuniune de rugăciune, bună sfătuire, răbdare și compasiune, dar și jertfelnicie samariteană față de cei aflați în aspră suferință. Cu privirea înălțată la icoana Domnului nostru Iisus Hristos, creștinul știe că faptele sale au în vedere nu doar persoana proprie, ci și pe semenii lui, „frații cei prea mici” ai Mântuitorului.

 Agapele frățești alăturate Cinei Euharistice din primele secole/veacuri creștine, filantropia organizată instituțional în societatea bizantină, continuată la noi de binecredincioșii domni prin ctitoriile și daniile lor, arată că întreaga istorie a Bisericii este însuflețită de spiritualitatea liturgică prelungită în lume prin umanismul creștin din „taina fratelui”.

Sfintele posturi ale Bisericii şi, îndeosebi, Postul cel Mare, care constituie cea mai intensă perioadă de pregătire duhovnicească, cuprinde, odată cu chemarea la pocăință și eliberarea de patimi, îndemnuri la dărnicie, altruism și grijă față de aproapele. Bunăoară, Duminica Ortodoxiei ne arată „cerurile deschise” și ne cheamă să trăim mai adânc bucuria dreptei credințe. În același timp, de pildă, contribuțiile oamenilor la Fondul Central Misionar sunt o formă concretă de solidaritate și de întrajutorare frățească. Biserica este locul unde primim din preaplinul milostivirii divine și unde înflorește „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). De aici lumina Duhului trimite către lume cheia urcușului interior prin buna chivernisire a celor materiale. Sau, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Și cu adevărat, să știți că atunci când facem milostenie, averea noastră nu se împuținează, ci sporește. Cheltuim, dar avem mai mulți bani. Dând milostenie, facem cea mai bună investiție”.

În acest context, bisericile și mănăstirile româneşti au fost întotdeauna cetăți de întărire și speranță, locuri primitoare pentru cei săraci, sufletește sau trupește. Ofrandele pentru cei vii și jertfele de pomenire a celor adormiți au semnificații spirituale, dar sunt și o formă de filantropie spontană. Nici un nevoiaș nu pleacă de la biserică fără o bucată de pâine. Omul credincios împarte dintru ale sale cu cei mai necăjiți decât el, nu din interes sau pentru reclamă, ci din simplă și creștinească omenie. Dar, în societatea de azi, Biserica noastră dezvoltă sistematic o operă socială organizată, cu mijloace proprii, în cooperare cu instituțiile Statului, dar și cu organizații neguvernamentale, prin asistenţă spirituală şi prin instituţii de asistenţă medicală şi socială.

Cele aproape 800 de instituții filantropice din Patriarhia Română (cantine sociale, brutării, cabinete medicale, cămine pentru orfani sau pentru vârstnici, grădiniţe, centre de urgenţă pentru victime ale violenţei domestice sau pentru persoane fără adăpost etc.), sutele de milioane de lei alocate anual proiectelor caritative concrete din diferite zone ale țării sunt mărturii vizibile ale implicării Bisericii în ameliorarea lipsurilor materiale și în vindecarea rănilor sufletești. Din punct de vedere cantitativ, întotdeauna este loc de mai bine pentru toate componentele societății, însă valoarea operei filantropice a Bisericii are, în primul rând, o dimensiune spiritual-morală. Într-o lume amenințată de egoism și alienare, Ortodoxia cultivă demnitatea umană din perspectiva veșniciei, printr-o cultură a bunătății și milosteniei. (Cf. Pr. Nicolae Dascălu – Cultura filantropică a Bisericii -)

Milostenia ne aduce cu cel puţin un pas mai aproape de Dumnezeu

Sfântul Simeon al Tesalonicului (†1429) a dus mai departe această concepție, arătând că filantropia este o modalitate de iertare a păcatelor și de îmbunătățire a stării sufletului după moarte. El notează: „Prin slujbe de pomenire, rugăciuni și Sfânta Împărtășanie și prin acte filantropice față de săraci, iertarea păcatelor devine posibilă pentru cei care, chiar dacă au greșit pe pământ, au murit în pocăință... Să știe fiecare credincios că, dacă își iubește ruda decedată, îi face acesteia mult bine atunci când dă de pomană pentru ea. Filantropul devine un izvor de multă fericire pentru ruda sa trecută la cele veșnice, când dă de pomană săracilor și plătește răscumpărarea pentru prizonierii de război…”.

Adesea, apare concepția potrivit căreia a fi iubitor de Dumnezeu (philotheos) și iubitor de săraci (philoptochos) însemna să atingi ultimul grad de desăvârșire. Odată, un călugăr dintr-o mănăstire chinovitică s-a apropiat de Sfântul Chiril Fileotul și l-a întrebat cum poate el să ajungă vrednic în fața lui Dumnezeu. Sfântul i-a atras atenția asupra faptului că milostenia este una dintre virtuțile esențiale pe care trebuie să o dobândească, virtute prețuită chiar și de păgâni (eleni). Dar milostenia nu trebuie să se manifeste nediferențiat, adică și față de cei care pot să-și câștige existența. Orfanii, văduvele și străinii meritau orice fel de ajutor, dar nu ipocriții și leneșii. A da celor care nu merită înseamnă a-i priva de ajutor pe aceia care au cu adevărat nevoie la el. Dacă o persoană se află în dificultate, filantropul nu trebuie să țină cont de caracterul, originea, credința sau înfățișarea acestuia. Imitându-L pe Dumnezeu, nici el nu trebuie să facă discriminări. (Cf. Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 59-60/)

“Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui!...”

În altă ordine de idei, Sfintii Părinți ai Bisericii au subliniat ideea că filantropia este unul dintre cele mai importante atribute divine, prin care se exprimă relația lui Dumnezeu cu oamenii. Ca atare, și oamenii ar trebui să aibă această calitate și să o aplice în relația cu semenii lor. În scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, filantropia este considerată principalul motiv care a stat la baza Întrupării Logosului. Neascultarea primului om a făcut necesară manifestarea bunătății Creatorului, Care a venit astfel să-l salveze. Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să devină dumnezeu. Căderea omului l-a înstrăinat pe acesta de Dumnezeu, iar relația cu El s-a rupt. Restaurarea omului nu se putea face fără iubirea părintească a lui Dumnezeu Creatorul, Care i-a devenit tată adoptiv. Această iubire părintească este ilustrată de faptul că Dumnezeu nu L-a cruțat pe Unul Născut Fiul Său, Cuvântul, Care S-a făcut Om pentru ca frații Lui să devină părtași ai dumnezeirii.

Astfel, atributul bunătății divine presupune ca omul să și-l însușească și să-l manifeste în relațiile cu aproapele său. Omenia, precum și bunătatea arătate săracilor, văduvelor, străinilor, orfanilor și, în general, tuturor celor aflați în dificultate trebuiau să fie practicate din porunca Domnului. În scrierile Părinților capadocieni, termenul filantropie apare cu aceeași conotație, dar se pune un accent mai mare pe aspectul lui practic. Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune. De aceea, noțiunea de filantropie ca atribut al lui Dumnezeu este folosită frecvent. În cadrul Liturghiei Sfântul Vasile, de la Proscomidie și până la Jertfa Euharistică, conceptul de filantropie a lui Dumnezeu este invocat de cincisprezece ori. Iubirea Domnului pentru oameni este inefabilă. Dumnezeu este prezentat adesea ca „bun și iubitor de oameni (philanthropos)”, „milostiv și iubitor de oameni”. Iubirea Lui pentru om este „negrăită și nemăsurată”.

Dumnezeu este un Părinte iubitor fiind invocat să aibă grijă de văduve, să-i ajute pe orfani, să-i elibereze pe prizonierii de război, să-i vindece pe bolnavi, să-i ocrotească pe cei care călătoresc și să le ofere asistență tuturor celor care au nevoie de sprijin și protecție. Sfântul Vasile cel Mare arată că filantropia este un atribut divin, chiar în Liturghia sa, unde termenul este folosit de zece ori. Cuvântul este menționat de doisprezece ori în Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur și de zece ori în cea a Darurilor mai Înainte Sfințite. (Cf. Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 70-71); Cristina Roman - Filantropia înseamnă milă, altruism, bunătate, iubire dezinteresată și fapte bune )

Despre filantropie în vechime şi în perioada modernă

Cuvântul, termenul „filantropie” a cunoscut diferite înțele­suri, fiecare cu specificul ei, în funcție de epocă și mentalitate. Potrivit autorilor păgâni din perioada Anti­chi­tății, el desemna cu precădere „dragostea lui Dumnezeu pentru oameni” - vorbim despre sensul etimologic reținut de Platon și regăsit, de altfel, și de autorii cărților ce alcătuiesc Sfânta Scriptură. În afară de acest sens, anticii au iden­tificat filantropia și ca manifestare a iubirii oamenilor pentru semenii lor prin ceea ce numim în prezent „operă de binefacere”. Îngrijirea văduvelor și a orfanilor - categorii adeseori amintite și considerate fragile - a fost recomandată și practicată atât în templele religiilor păgâne, cât și treptat de către politicile de stat. Este cunoscut faptul că, în perioada elenistică, filantropia a fost considerată o virtute esențială a puterii lumești - a „cezarului”, „învestit de Dumnezeu pentru conducerea poporului”; bizantinii, peste secole, au păstrat această idee și au făcut din această activitate un aport al împăraților.

Creștinismul a dat filantropiei împlinirea sensului ei, amintind că însăși Întruparea Domnului este un act de filantropie din partea Sfintei Treimi pentru creatura mâinilor Sale. De aceea, învăță­tura hristică a subliniat că ajutorul pentru cei în situații nefericite din punct de vedere material este un precept divin (a se citi doar Pilda samarineanului milostiv sau criteriile judecății veșnice din finalul Evangheliei după Sf. Ap. Matei pentru a vedea că orice om are chipul lui Dumnezeu în el) și că reprezintă caracterul adecvat pe care el, creștinul, trebuie să-l manifeste.

În plan concret, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu doar că a îndemnat la oferirea ajutorului celor săraci, ci Biserica însăși, în perioada apostolică, a dat propriul său exemplu prin colecta pentru săracii din Ierusalim (scrisorile către comunitatea din Corint ale Sfântului Apostol Pavel). Ulterior, în primele trei secole nu au lipsit îndemnurile și faptele creștinilor la filantropie: „Fă binele; și din câștigul pe care ți l-a dat Dumnezeu de pe urma muncii tale, dă tuturor celor lipsiți, fără deosebire; nu te întreba cui să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, că Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale” (Păstorul lui Herma).

În Occident, Sfântul Ambrozie al Mediolanului (Milanului) a făcut o paralelă interesantă între milostenie și atitudinea Mântuitorului față de orbul din naștere: „Ai auzit, frate, cuvintele Evangheliei în care se spune că mergând Domnul Iisus a văzut pe un orb din naștere (Ioan 9, 1). Văzându-l, Domnul n-a trecut mai departe fără să-l bage în seamă. De aceea și noi suntem datori să nu trecem fără băgare de seamă pe lângă cel pe care Domnul n-a socotit că trebuie să nu-l bage în seamă”. Pedagogul lui Clement este Iisus Hristos Domnul, Care este filantrop și ca Dumnezeu, și ca Om. Iubirea Lui faţă de oameni este legată și de experiența Sa personală, ca Dumnezeu întrupat El fiind cunoscător al slăbiciunilor omenești, iar ca Logos al lui Dumnezeu, El fiind părtaș la filantropia divină.

În Bizanț, Imperiul sprijinea fără rezervă opera filantropică a Bisericii

Revenind la întâlnirea dintre Biserică și Stat în domeniul filantropiei, trebuie să avem în vedere semnificația pe care lumea bizantină a dat-o cuvântului „filantropie”. În primul rând, vorbim despre aplicarea ei de către Biserică - predicile și faptele concrete ale Părinților Capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz) și ale Sfântului Ioan Hrisostom sunt repere în acest caz, de către instituții monahale, de către instituțiile de stat (mai ales puterea imperială care nu a ratat ocazii importante - urcarea pe tron, câștigarea unor bătălii importante, diverse evenimente din cursul anului, prin care și-a manifestat milostivirea - chiar și sub forma monedelor special gravate pentru a reliefa generozitatea lor) și de către alte organizații de caritate private, care, în unele momente, sunt neglijate sau puțin amintite atunci când sunt numeroase. Cucerirea arabă din secolul al șaptelea a ruinat sau cel puțin a diminuat multe dintre cele din Siria și Egipt. Egiptul a jucat mereu un rol important în istoria Imperiului Roman (atât în sensul inițial, cât și în cel de factură bizantină), dar și în viața Bisericii. După marile crize economice din secolul al III-lea și ca urmare a taxelor impuse micilor proprietari de pământ, marile proprietăți s-au dezvoltat în Egipt ca și în restul Imperiului Roman. Din secolul al IV-lea până la cucerirea arabă, această mișcare s-a accentuat din cauza lipsei forței de muncă, în timp ce domeniul împăratului și cel al statului au dispărut puțin câte puțin, iar micile proprietăți s-au redus încă. Însă, indiferent de perioadă, Egiptul, din punct de vedere economic, a servit ca grânar pentru Constantinopol, așa cum a procedat pentru Roma. Vorbim de o economie agrară în mare parte, acest domeniu fiind singurul care era în măsură ca prin activitatea sa să susțină și opera de caritate. Pe de altă parte, Egiptul este provincia în care viața monahală a dat naștere Patericului, pentru a-i exprima într-o manieră plastică și în același timp reală năzuința spre desăvârșire.

„Mai fericit este a da decât a lua!...”

Cu aceste cuvinte și-a încheiat Sfântul Apostol Pavel cuvântarea prin care și-a luat rămas-bun de la comunitatea din Milet. La o primă vedere se poate formula o întrebare: poate Biserica propune politici de stat? Asistența socială din partea statului nu este altceva decât preluarea ideii de filantropie, pe care învățătura hristică a dus-o la desăvârșire. Paradigma din decursul istoriei și-a spus cuvântul.

Biserica, conform învăță­turii Mântuitorului Iisus Hristos, se ocupa de asistența socială - sunt cunoscute spitalele construite în Occident de către ordinul monahal al Sfântului Antonie cel Mare, de oamenii aflați în nevoi, de educarea lor. Turnura petrecută la anul 1789, odată cu Re­voluția Franceză a adus dincolo de o altă relație Biserică - Stat (marcată de cuvântul excluziune) și o încercare de asumare din partea statului a activității ce o făcea Biserica. În inima Codului Civil francez este „spiritul frater­nității” exprimat în textul Decla­rației drepturilor omului și a cetă­țeanului (1793) și în Consti­tuția din 5 fructidor (vorbim despre prima Constituție a Statului Francez după schimbarea de regim din anul 1789, adoptată în ultima lună a calendarului republican folosit în acea perioadă tulbure, perioadă ce ar corespunde în prezent pentru 18 august - 16 septembrie 1795). Biserica Catolică nu mai era - în urma Concordatului din anul 1801 - religia oficială a noului stat francez, ci religia majoritară, iar statul înlocuiește datoria de caritate (filantropie) prin așa-numita „fraternitate civilă”.

Napoleon, primul consul (iar nu peste multă vreme primul imperator), a adăugat o clauză în Codul civil care stipula că părinții trebuie să asigure nevoile copiilor lor adulți, atunci când aceștia nu pot (și invers). Principiul solida­rității sociale este, după cum am amintit, stipulat în Declarația drepturilor omului din anul 1793. Însă, din păcate, va fi aplicat doar începând cu un secol mai târziu, în Germania, cu primul cancelar, Otto von Bismarck, în anii 1880. Răspunsul la întrebare este că Biserica prin ceea ce face își asumă învățătura pe care o propovă­duiește/o mărturiseşte. A limita dreptul Bisericii de a se preocupa de viața credin­cioșilor și a societății în care trăim înseamnă nu doar o excludere sau o marginalizare, ci și întoarcerea la perioada de teroare din primii ani ce au urmat Revoluției Franceze. Nu în cele din urmă, faptul că Statul modern și-a asumat asistența socială ține de specificul societății construite pe matricea europeană de la începutul secolului al XIX-lea. (Cf. Alexandru Ojică – Filantropia în vechime şi în perioada modernă )

Filantropia și educația – aspecte concrete în lucrarea pastoral - misionară

Comuniunea înseamnă dragoste împărtășită și comunicare. Transferată în parohie, comuniunea înseamnă familie creștină mărturisitoare a credinței în Domnul nostru Iisus Hristos. Dintru început, Biserica s-a preocupat atât de activitățile filantropice, cât și de cele educaționale. După Sfânta Liturghie, urma transpunerea în fapte a învățăturii Evangheliei, pentru că iubirea față de oameni înseamnă dragoste arătată lui Iisus Hristos. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 5, 13)

,,Dați-le voi să mănânce” (Luca 9, 13)

 Filantropia sau dragostea prin fapte față de semeni a fost, pe drept cuvânt, considerată ca fiind una dintre caracteristicile fundamentale ale credinței creștine. Biserica Ortodoxă, prin parohiile şi mănăstirile ei, a practicat mereu filantropia, cu precizarea că intensitatea acestei activități a stat totdeauna în directă dependență cu posibilitățile de manifestare ale Bisericii însăși. Filantropia Bisericii este la fel de necesară în zilele noastre, precum a fost și în epoca apostolică – fiindcă întotdeauna vor exista în preajma noastră săraci, văduve, bolnavi, întemnițați sau călători față de care noi nu trebuie să fim nepăsători.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos Hristos a spus apostolilor: „...pe săraci pururea îi aveți cu voi!” (Ioan 12,8), implicit le-a dat și porunca de a avea grijă de ei. Dacă Dumnezeu îngăduie sărăcia, face acest lucru pentru a da posibilitatea și celor bogați să se mântuiască. Faptul că Dumnezeu îngăduie sărăcia și suferința nu înseamnă că Îi este și plăcută ca stare socială permanentă, ci că voiește ca prin ea să se arate iubirea de oameni, prin care se menține comuniunea cu El.

Biserica niciodată nu a predicat suferința fizică, ci vindecarea, și nici sărăcia materială, ci bunăstarea – care trebuie să fie dublate întotdeauna de vindecarea sufletească și de bogăția spirituală. Esența credinței creștine este iubirea de Dumnezeu, manifestată prin iubirea față de aproapele. Această iubire cere creștinului trăiri și fapte veritabile, zămislite în adâncul sufletului, care nu rămân ascunse, ci sunt îndreptate în mod concret spre semeni. 

Filantropia, milostenia creștină nu se oprește doar la a dărui săracilor și bolnavilor cele de trebuință după trup. Ea este mereu însoțită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului Domnului Iisus Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau în boala sa. În parohie, preotul este chemat să fie principalul filantrop, modelul iubirii față de aproapele, întâiul slujitor al săracilor și ostenitor al celor bolnavi, cel care, dăruind o pâine sau un medicament, dăruiește simultan și un cuvânt de învățătură, așa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, cât a fost în lume. În Ortodoxie, filantropia este strâns legată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Dumnezeiasca Liturghie fără milostenie şi filantropie devine un ritual închistat, după cum filantropia fără Sfânta Liturghie devine propagandă pentru imagine, preamărire de sine și nu laudă adusă lui Dumnezeu. Biserica, deci, ca organism viu, rămâne responsabilă nu numai față de progresul spiritual al fiilor ei, ci și față de nevoile și suferințele lor pământești pe care trebuie să le aline. Este spital în care oamenii primesc alinare și vindecare în suferințele lor. Este o scăldătoare Vitezda, actualizată prin jertfa permanentă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Există deja o tradiție filantropică a Bisericii din care fiecare parohie se poate inspira, continuând grija și acțiunile de alinare a suferințelor sufletești și trupești ale oamenilor. În fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci, orfani și persoane defavorizate. 

De aceea, porunca iubirii de aproapele înseamnă, de fapt, slujirea Mântuitorului Iisus Hristos într-o lume din ce în ce mai egoistă, indiferentă și insensibilă la suferințele umane. Multe lacrimi curg pe obrajii creștinilor aflați în suferință, iar preotul este chemat să le șteargă și să aducă lumina și speranța comuniunii de dragoste concretizată prin faptele milosteniei. Implicarea enoriașilor în opera filantropică este de mare folos. Atât consiliul, cât și comitetul parohial pot contribui la misiunea parohiei, devenind „mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu”. Preotul știe că opera socială din parohie este destinată tuturor oamenilor, pentru că Iisus Hristos „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

În loc de concluzii sau epilog - „Tot poporul venea la El și șezând îi învăța” (Ioan 8, 2)

Educația începe în familie și se continuă în Biserică, în școală și în societate. Un rol major în educația copiilor și a tinerilor îl are Biserica. Lipsa catehezei și a educației religioase din (unele) parohii și din școli are rezultate imediate în societatea contemporană. „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), i-a îndemnat Mântuitorul Iisus Hristos pe ucenicii Săi. De atunci și până astăzi, Biserica nu a încetat să propovăduiască Evanghelia și să-i învețe pe oameni „Adevărul, Calea și Viața” (Ioan 4, 13), pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biserica este chemată și se străduiește să conlucreze cu școala și cu familia în misiunea ei educativă. Lipsa educației religioase poate afecta parohia, comunitatea locală și societatea, în ansamblul ei. Preotul învățător şi catehet poate transforma parohia într-o comunitate cu viață creștină autentică.

Altfel spus, prezența Bisericii în spațiul public prin cler poate constitui o modalitate de educație creștină, care derivă din eveniment și din cuvântul de învățătură. Programele educaționale creează premisele unei bune educații în Biserică. Implicarea copiilor și a tinerilor în aceste activități îi ajută să simtă că sunt parte integrantă a vieții parohiale și că nu sunt simpli spectatori la un ritual bisericesc golit de profunzime și eficiență harică.

Cuvântul lui Dumnezeu rostit de către preot transformă inimile copiilor, iar cei care-și deschid sufletele devin receptivi la adevăr, la dragoste și la viață. Prin slujirea preotului, cu timp şi fără timp, biserica parohială este chemată să aducă lumină, dragoste și speranță pentru a da sens vieții pământești. ,,Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Activitatea practică a Bisericii a fost mereu bogată din punctul de vedere al asistenței sociale. Filantropia Bisericii este izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Putem spune că Biserica creștină a fost angajată, de-a lungul timpului, într-un efort de transformare materială și spirituală a lumii, acordând o atenție deosebită celor defavorizați și marginalizați. Prin urmare, Ortodoxia este expresia filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și a iubirii oamenilor între ei. În concepția ortodoxă, misiunea socială a Bisericii este foarte importantă, însă ea nu poate și nu trebuie despărțită de misiunea sacramentală, cea din urmă fiind specifică Bisericii. Biserica a investit multă energie în eforturile filantropice și educaționale. În raport cu necesitățile reale, aceste eforturi par insuficiente, dar ele dovedesc totuși angajarea preoților de pretutindeni în slujirea celor săraci și nevoiași, pentru a se arăta prin aceasta slava lui Dumnezeu. Ortodoxia a îmbinat mereu elementul spiritual cu cel social. Coordonatele esențiale pentru filantropia creștină sunt vizibile în lucrarea Bisericii și îi confirmă vocația de a fi plină de „Sfântă Treime” și de a-i uni pe oameni cu Dumnezeu, în veșnicie.  (Cf. Pr. Andrei Zlăvog – Filantropia şi educaţia – aspect concrete în lucrarea pastorală).

În incheiere, referindu-ne, scurt şi concis, la ethosul filantropică al Bisericii, vom afirma, reţine şi susţine că, ea, Biserica este prima şi poate deocamdată singura care are puterea teoretică şi practică să pună în dificultate hegemonia capitalului şi să creeze o alternativă socială viabilă, deposedând de raţionalitatea economică asistenţa socială şi introducând-o într-un regim de personalizare de care avem nevoie cu toţii, deopotrivă credincioşi sau nu. Nici un ONG cu experienţă nu poate suplini ethosul filantropic milenar al Bisericii şi extensia socială a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Contestarea sau ignorarea acestei realităţi trimite un mesaj care scapă bunului-simţ: ei nu vor să vadă instituţional pe preotul care vizitează un bolnav şi-i oferă o pungă de medicamente, adică o tradiţie filantropică cu valoare eclesiologică veche de peste 2.000 de ani, doar de dragul ethosului pieţei neocapitaliste care încă ne ţine captivi în actuala criză economică.

Prin acreditarea şi certificarea acestei stări de fapt, Statul român şi societatea românească nu ar face altceva decât să recunoască că izvorul filantropiei este în Biserică. Ar fi de asemenea, un prim pas nu doar pentru reafirmarea Bisericii ca spaţiu social al filantropiei genuine, ci şi spre revalorificarea autentică a culturii noncomerciale, a universităţii ca spaţiu al producerii cunoaşterii, al mass-mediei ca spaţiu al informării, şi nu al denunţului contemporan sau al bârfei mondene.

Aşadar, ca o concluzie finală a celor enumerate mai sus, trebuie realizat/conştientizat faptul că taina „ajutorării aproapelui” este în acelaşi timp taina libertăţii şi mântuirii noastre. Fiecare persoană aflată în suferinţă şi în nevoi, perceput şi abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Iisus Hristos şi în iubirea Sa, descoperă faptul că aproapele nostru rămâne pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol în calea mântuirii nostre, a realizării deplinei comuniuni. În acest context, putem sugera, fără nici un fel de rezervă că acţiunea filantropică, social-misionară a Bisericii este o lucrare duhovnicească, iar viaţa duhovnicească este un izvor de iubire sfântă pentru această lucrare evangelică a Bisericii. - https://steliangombos.wordpress.com/

 

Vă recomandăm să citiți și: Un nou proiect social implementat în Mitropolia Ardealului - Basilica

 




ACTUALITATEA religioasă
La Catedrala Patriarhală a fost proclamat Anul omagial și comemorativ 2020 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit în Catedrala Patriarhală, cu prilejul proclamării anului 2020 drept Anul Omagial al Pastorației Părinţilor şi Copiilor şi Anul Comemorativ al Filantropilor Ortodocşi Români, miercuri, 01 ianuarie 2020.


Mesaj la proclamarea Anului omagial şi comemorativ 2020

Declararea anului 2020 ca „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” urmărește evidenţierea reperelor biblice și patristice privitoare la pastoraţia părinților și copiilor, precum și sublinierea rolului educaţiei creștine în societatea contemporană. Icoana emblematică a Anului omagial 2020 este icoana Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana şi a fiicei lor Fecioara Maria.

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învățătura creștină, reprezentând cadrul intim cel mai de preț pentru cultivarea iubirii conjugale, părintești, filiale și frățești. Familia este binecuvântare și icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spațiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viață și iubire eternă.

În familie, relația părinți-copii se înțelege mai ales din perspectiva relației omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viață terestră, ci se nasc și ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12‑13) și să dobândească viața veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi, prin credinţă şi fapte bune.

În societatea contemporană, familia creștină trăiește într-o lume indiferentă sau confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată adeseori cu multiple provocări și crize precum sărăcia, migraţia, șomajul, alcoolismul, drogurile, depresia, divorțul şi nesiguranța zilei de mâine.

Astăzi, când ni se propun „modele” străine de valorile creştine, este necesar să fie afirmate cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie şîntre familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației şi a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine, preoţii ortodocşi sunt îndemnaţi să încurajeze și să susțină familiile care duc o viață creștină autentică, să sprijine material și spiritual familiile numeroase, pe cele monoparentale sau aflate în situații dificile, să încurajeze enoriașii să contribuie la sprijinirea familiilor sărace, precum și la educația religios-morală a copiilor din comunitate.

De asemenea, nașii de Botez și de Cununie au nevoie de îndrumare duhovnicească pentru a înţelege cât de mare este demnitatea şi responsabilitatea de a fi părinţi spirituali pentru copiii botezaţi şi pentru familiile creştine nou întemeiate, pentru ca toţi să sporească în credinţă şi în fapte bune.

Totodată, parohiile din Patriarhia Română sunt chemate să intensifice implementarea proiectelor educaționale și catehetice multiple, precum: Hristos împărtășit copiilor, Alege școala!, Școala de duminicăCalea mântuirii, Cateheze pentru viață şi altele.

În acelaşi timp, proclamarea anului 2020 drept „An comemorativ al filantropilor ortodocși români” are ca scop identificarea și promovarea exemplului celor care, de-a lungul timpului, au susținut spiritual și material activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, precum și evidențierea rolului filantropiei creștine astăzi ca lucrare pastoral-misionară a Bisericii.

Sfânta Evanghelie și Tradiția Bisericii subliniază importanța legăturii dintre viața spirituală și activitatea socială a omului, dintre rugăciune și acțiune, dintre evlavie și dărnicie, dintre Liturghie și Filantropie.

Trăim astăzi într-o lume în care individualismul materialist își face simțită tot mai mult prezența şi oamenii caută mai mult bogăția materială trecătoare decât bogăția spirituală a credinței și a generozității sau a dărniciei.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistență socială și filantropică, ctitorind multe așezăminte sociale, medicale și educaționale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, cantine pentru săraci ş.a.

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod sistematic și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică. Biserica noastră sprijină în prezent numeroase categorii de persoane defavorizate, şi anume: oameni bolnavi, copii proveniți din familii sărace și fără posibilități de întreținere sau cu părinții aflați la muncă în alte țări, oameni vârstnici singuri abandonați de familiile lor, tineri victime ale traficului de persoane și victime ale violenței familiale, persoane cu dizabilități, consumatori de droguri sau alte tipuri de dependențe, șomeri şi alţii.

La toate acestea se adaugă asistența religioasă în unitățile militare, penitenciare, spitale și așezăminte sociale. Diagrama așezămintelor social-filantropice organizate sub coordonarea Bisericii Ortodoxe Române cuprinde cantine sociale, unități medicale, centre de zi pentru copii, centre de zi și rezidențiale pentru vârstnici, birouri de asistență socială și centre comunitare, centre de tip familial, grădinițe sociale și afterschool, locuințe protejate, centre de informare, de consiliere și centre de resurse, instituții de învățământ pentru adulți, centre de urgență, campusuri sau tabere, centre educaționale şi altele.

Opera social-filantropică a Bisericii este inspirată din lucrarea filantropică, vindecătoare, sfințitoare și mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos şi are, totodată, o profundă dimensiune pastorală, exprimând o credință lucrătoare prin iubire darnică şi contribuind la cultivarea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, adică la dezvoltarea unei culturi a generozității.

Veşnică să le fie pomenirea tuturor filantropilor ortodocşi români care au adus mângâiere și prețuire celor aflați în suferință, le-au redat speranță şi au cultivat demnitatea lor. Urmând pilda înaintașilor darnici, îi îndemnăm pe toți preoții ortodocși de astăzi să fie predicatori ai filantropiei în comunitate și părinţi milostivi ai celor aflați în nevoie.

Totodată, exprimăm recunoștință și prețuire față de toți cei care sprijină activitățile pastorale, educaționale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române și faţă de toţi ortodocşii români milostivi. Îi îndemnăm pe toţi să continue cu multă râvnă şi bucurie lucrarea lor, spre slava Preasfintei Treimi și spre binele poporului român.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

basilica



În Biserica Greciei anul 2020 va fi dedicat Sfântului Nectarie al Eghinei - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei, reunit în şedinţă săptămâna aceasta, a declarat anul 2020 drept an omagial al Sfântului Ierarh Nectarie al Eghinei.

Decizia a fost luată în contextul în care anul viitor se vor împlini 100 ani de la trecerea în veşnicie a ierarhului cunoscut ca mare izbăvitor de cancer, informează Biserica Greciei.

Sfântul Nectarie a adormit în Domnul în data de 8 noiembrie 1920, după ce a îndurat un an și jumătate chinurile cumplitei boli.

A fost înmormântat în mănăstirea „Sfânta Treime’” din Eghina şi a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1961, fiind pomenit în data de 9 noiembrie.

Un fragment din moaştele sfântului se află la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, unde mii de pelerini vin să îi ceară ajutorul în lupta lor cu această maladie care face milioane de victime anual.

Având în vedere răspândirea acestei boli şi pe teritoriul ţării noastre, Biserica Ortodoxă Română a deschis mai multe centre de îngrijiri paliative pentru persoanele adulte cu afecţiuni oncologice in stadiu terminal care nu au familie sau care nu pot fi îngrijite acasă.

Cele mai cunoscute sunt centrele din Bucureşti şi Cluj, ambele ocrotite de Sfântul Ierarh Nectarie.

Beneficiarilor internaţi în centrele Bisericii li se oferă următoarele servicii sociale: găzduire, îngrijire medicală de tip paliativ, consiliere spirituală şi psihologică.

basilica



Ce tematici au stabilit Bisericile Ortodoxe pentru anul 2020
 
În ultima vreme, tot mai multe Biserici Ortodoxe stabilesc o tematică omagială, aniversară sau comemorativă pentru noul an, tematică pe care o evidențiază prin diferite evenimente liturgice și culturale.

n Patriarhia Română acest aspect a devenit o tradiție după întronizarea Patriarhului Daniel, astfel că din anul 2008 și până în prezent fiecare an a avut o tematică omagială/ comemorativă.

Ne mai despart câteva zile de anul 2020, fapt pentru care trecem în revistă câteva teme stabilite de Bisericile Ortodoxe pentru anul viitor.

Patriarhia Ecumenică

În Patriarhia Ecumenică 2020 a fost declarat „Anul reînnoirii spirituale și grijii datorate tinerilor”. Anunțul a fost făcut de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu în mesajul de Crăciun în care i-a îndemnat pe toţi clericii şi credincioşii „să susțină acest efort inspirator”.

Sanctitatea Sa a adresat un apel tuturor clericilor „Sfintei Biserici a lui Hristos din întreaga lume la o mobilizare pastorală chenotică”.

„Nu ar trebui să așteptăm ca tinerii și tinerele noastre să vină la noi, ci ar trebui să ne îndreptăm către ei, nu ca judecători, ci ca prieteni, în imitarea «Bunului păstor», care «își dă viața pentru oile sale»” (Ioan 10, 11).

„Un păstor este întotdeauna vigilent și atent, conștient de nevoile pastorale ale tinerilor și de mediul lor social, pentru a acționa în consecință. Intervenția sa pastorală se inspiră din tradiția Bisericii, oferind tinerilor nu doar sprijin, ci adevărul libertății cu care Hristos ne-a făcut liberi" (Galateni 5, 1).

Biserica Ortodoxă a Serbiei

Conform unui comunicat emis în luna mai, Patriarhia Serbiei va celebra împlinirea a 800 de ani de la proclamarea autocefaliei și în anul 2020, după ce 2019 a fost dedicat în mod special acelui eveniment.

Pe lângă cei 800 de ani de autocefalie, anul viitor va fi marcat centenarul de la unificarea bisericilor regionale într-o singură Biserică a Serbiei și stabilirea statutului de Patriarhie.

Biserica Ortodoxă Română

Pentru anul 2020, ierarhii români au hotărât să acorde atenţie pastoraţiei părinților și copiilor, promovând în același timp modele de filantropi ortodocși români.

Hotărârea a fost adoptată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în toamna trecută la Reședința Patriarhală, sub președinția Patriarhului Daniel.

Ca urmare, Patriarhia a anunţat dubla tematică pentru 2020: „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”.

La fel ca în anii omagiali şi comemorativi precedenţi, tematica anului 2020 – pastoraţia părinţilor şi a copiilor – va fi fundamentată pe aspecte biblice şi patristice.

Pastoraţia familiei va fi abordată în context contemporan, fiind luate în calcul numeroasele pericole care ameninţă instituţia de bază a societăţii.

Tematicile anuale în perioada 2008-2019

Biserica Ortodoxă a Greciei

Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei, reunit în şedinţă la începutul anului, a declarat 2020 drept An omagial al Sfântului Ierarh Nectarie al Eghinei.

Decizia a fost luată în contextul în care anul viitor se vor împlini 100 ani de la trecerea în veşnicie a ierarhului cunoscut ca mare izbăvitor de cancer, informează Biserica Greciei.

Sfântul Nectarie a adormit în Domnul în data de 8 noiembrie 1920, după ce a îndurat un an și jumătate chinurile cumplitei boli.

A fost înmormântat în Mănăstirea „Sfânta Treime’” din Eghina şi a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1961, fiind pomenit în data de 9 noiembrie.

Sursa: basilica.ro



Știri externe - ianuarie 2020 (EXT)

 

CONGO: 52 de persoane au primit Taina Botezului în ajun de Crăciun

Înainte de slujbă, Înaltpreasfinţitul Părinte Pantelimon le-a explicat catehumenilor simbolismul Tainei Botezului, apoi le-a adresat un cuvânt de încurajare la începutul noii vieţi în Hristos. itropolitul Pantelimon de Congo-Brazzaville și Gabon (Patriarhia Alexandriei) a botezat marţi, în ajun de Crăciun, 52 de persoane. Slujba a avut loc în baptisteriul din apropierea Catedralei "Sfântul Dimitrie" din Pointe-Noire, Congo. Înainte de slujbă, Înaltpreasfinţitul Părinte Pantelimon le-a explicat catehumenilor simbolismul Tainei Botezului, apoi le-a adresat un cuvânt de încurajare la începutul noii vieţi în Hristos. Anul trecut, exact în aceeaşi perioadă, se converteau la Ortodoxie 117 persoane din Pointe Noire și Dolisie. Slujba Botezului a fost oficiată atunci tot de Mitropolitul Pantelimon la catedrala din Point-Noire. Eparhia de Congo-Brazzaville și Gabon a fost înființată în anul 2012, iar în anul 2017 a fost ridicată la rangul de mitropolie. Sursă: basilica.ro

SUA:O stradă din Brooklyn va purta numele unui preot ortodox

Consiliul Municipal din New York a hotărât ca o stradă din cartierul Brooklyn să poarte numele unui renumit preot ortodox care a slujit în zona respectivă timp de peste 50 de ani. Strada se va numi „Pr. Paul Schneirla” în semn de apreciere pentru activitatea pastorală desfăşurată de clericul bisericii „Naşterea Maicii Domnului” din cartierul newyorkez. În mod special a fost aleasă strada unde se află lăcaşul de cult, la intersecţia dintre Bulevardul Ridge şi Strada nr. 81. „Fie că sunt veterani, activiști ai comunității sau doar eroi de zi cu zi, a fost întotdeauna o deosebită onoare pentru mine să contribui la dedicarea unei bucăţi din cartierul nostru oamenilor care au lăsat o amprentă indelebilă”, a declarat Justin Brannan, membru al consiliului local. Hotărârea a fost adoptată în şedinţa din 19 decembrie 2019. Paul Schneirla. Părintele Paul Schneirla a fost primul paroh al comunităţii antiohiene „Sfânta Maria” din Brooklyn, unde a slujit din 1951 până la pensionarea sa în 2002. Teolog renumit cu o lungă listă de realizări notabile, părintele Schneirla a fost membru în Consiliului Național al Bisericilor începând cu 1940. A slujit ca preot al Arhiepiscopiei Antiohiei timp de 71 de ani și a fost primul președinte al Departamentului arhiepiscopal de educație creștină. A fost profesor la Institutul de Teologie Sfântul Vladimir şi a fondat revista „Cuvântul” al Arhiepiscopiei Antiohiene a Americii de Nord. A trecut la cele veşnice în 2014. Sursa: basilica 

CHINA: Slujba Naşterii Domnului a fost publicată în limba chineză

Editura China Orthodox Press din Hong Kong a publicat slujba Naşterii Domnului tradusă în limba chineză, anunţă Orthochristian. Publicaţia vine în ajutorul creştinilor care doresc să se bucure de slujba Crăciunului în limba lor nativă. Cartea cuprinde: Ceasurile, Pavecerniţa, Utrenia şi diferite adnotări în limba engleză. Traducerea utilizează terminologia de secol 19 folosită de Misiunea ortodoxă Peking adaptată standardelor moderne pentru textele liturgice în limba chineză. O versiune electronică a acestei publicații este disponibilă pe site-ul web al editorului. O versiune cu hieroglife simplificate și versiunea tipărită vor fi, de asemenea, disponibile pe aceeași resursă de internet. Sursa: basilica

AUSTRALIA: Episcopii Ortodocşi îndeamnă la rugăciune pentru stingerea incendiilor

Episcopii Ortodocşi din Australia i-au îndemnat duminică pe credincioşii pe care îi păstoresc la rugăciune pentru stingerea incendiilor. Apelul a fost lansat după slujba de sfinţire a apelor, oficiată în Port Melbourne, statul Victoria, de Preasfinţitul Părinte Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande, şi Preasfinţitul Părinte Iezechiel de Dervis de la Dioceza Greacă din Australia. Cei doi ierarhi au livrat un mesaj comun, în care au amintit despre efectele dezastruoase ale incendiilor în Australia.

Mesajul pe care îl transmitem tuturor preoților și credincioșilor noștri este de a continua rugăciunile pentru stingerea incendiilor pe Continentul Australian, pentru izbăvirea întregii creații de foc, oamenii, animalele, păsările și întreaga natură, și să trimită Domnul Dumnezeu vreme liniștită, fără vânturi, cu ploaie bogată peste fața Pământului pentru a stinge focurile care distrug pădurile și omoară viețuitoarele și oamenii. În același timp, facem apel de a se continua stângerea de donații pentru a fi dăruite celor care le-au ars casele, precum și celor care luptă zi și noapte pentru stingerea focarelor împrăștiate în diferite locuri din Australia.

Incendiile din Australia au început în luna septembrie 2019 şi s-au soldat până în prezent cu zeci depersoane care şi-au pierdut viaţa, sute de milioane de animale moarte, peste 1000 de locuinţe distruse şi suprafeţe foarte mari de teren arse. Sursa: basilica

 

Linkuri la știri:

Jurnal de misionar în Uganda - Basilica

ONU a declarat anul 2020, Anul internațional al sănătății plantelor - Basilica 



Teologul Radu Preda, demis de la conducerea IICCMER
 

Radu Preda a fost demis de la președinția Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc de către premierul Ludovic Orban, care a trimis corpul de control la IICCMER. Teologul Radu Preda a fost eliberat din funcția de președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) printr-o decizie a premierului Ludovic Orban publicată marți, 14 ianuarie, în Monitorul Oficial, potrivit Agerpres. Premierul Ludovic Orban a semnat această decizie în urma unei Note de informare a Corpului de control al prim-ministrului privind documentarea efectuată la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. 

Guvernul Ludovic Orban a fost învestit în noiembrie 2019, cu aproximativ o lună înainte de marcarea a 30 de ani de la căderea regimului comunist în România. La mai puțin de o lună după ceremoniile dedicate eroilor anti-comuniști uciși în 1989, șeful noului guvern a decis demiterea președintelui Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, informează Activenews.

Reacția lui Radu Preda după demiterea din fruntea IICCMER:

La trei decenii de la căderea comunismului, cultura memoriei este subminată de indivizi abulici, egolatari, răzbunători, toxici, fără anvergura, capabili de trocuri politice imunde

Radu Preda spune că actul demiterii sale din fruntea IICCMER nu este doar ilegal, ci și imoral. Teologul deplânge faptul că o parte a presei a preluat acuzații aduse „de un grupuscul de la institut și care nu s-au dovedit întemeiate până acum”.

În seara zilei de 14 ianuarie 2020, premierul Orban a semnat decizia demiterii mele de la conducerea IICCMER. Nu doar ca actul este ilegal, având mandat legal (protectiv, cum spun juriștii), dar este imoral. Presa a preluat, ticălos, acuzații care îmi sunt aduse de un an de zile de un grupuscul de la institut si care nu s-au dovedit întemeiate până acum. Un „clasic" război pentru putere. Personal, am anunțat din vreme ca, în ciuda primirii celui de al doilea mandat, am de gând sa plec, dar lăsând instituția și mai ales tema pe mâini bune. Se pare ca unii nu au mai avut răbdare. Una peste alta, cultura memoriei în România, la trei decenii de la căderea comunismului, este subminată de indivizi abulici, egolatari, răzbunători, toxici, fără anvergura, capabili de trocuri politice imunde etc. Păcat!”, a scris teologul și profesorul Preda.

Anterior, Radu Preda afirmase că o eventuală desființare a IICCMER ar simboliza victoria definitivă a „Securității pe stil nou” după trei decenii de la căderea comunismului.

 



Știri interne - ianuarie 2020 (RO)
 

ASCOR, tabără de iarnă la Mănăstirea Putna

Membrii Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) din toată țara s-au reunit și la acest final de an în tradiționala tabără de iarnă de la Mănăstirea Putna, începută duminică, 29 decembrie 2019. Tabăra din această iarnă este una specială, deoarece Asociația marchează împlinirea a 30 de ani de activitate, informează Agenția de Știri Basilica.  A devenit o tradiție pentru „ascoriști” să petreacă intrarea în noul an prin rugăciune, aproape de mormântul Sfântului Ștefan, alături de monahii putneni. Tabăra națională de iarnă este organizată de ASCOR Suceava. Tabăra națională de iarnă a studenților creștin-ortodocși va mai cuprinde manifestări culturale precum: concerte de colinde, o expoziție foto, conferințe susținute de scriitorul Adrian Alui Gheorghe și de Protos. Dosoftei Dijmărescu, vizite la Chilia Sfântului Daniil Sihastrul și la Sihăstria Putnei.

Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România (ASCOR) a fost înființată pe 14 iunie 1990 la București cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, la inițiativa unor studenți și doctoranzi ai mai multor facultăți. ASCOR are un caracter național și desfășoară o gamă variată de activități spirituale, culturale și social-filantropice. Filiale acestei organizații sunt prezente în toate centrele universitare din țară: Alba-Iulia, Bacău, Baia-Mare, Brașov, București, Constanța, Craiova, Iași, Galați, Oradea, Sibiu, Suceava, Timișoara, Tulcea ș.a

Ion Creangă, zugrav al satului românesc

În ultima zi din 1889 trecea la Domnul diaconul care a zugrăvit în cuvinte fresca satului moldovenesc. S-au împlinit 130 de ani de la trecerea la cele veșnice a unuia dintre cei mai mari scriitori români, diaconul Ion Creangă. El a descris în operele sale satul moldovenesc în cel mai autentic mod posibil, cu aspecte și figuri tipice de la țară, muncă, tradiții și obiceiuri. Ion Creangă a mai avut încă șapte frați și surori. Tinerețea și copilăria lui sunt cunoscute cititorilor prin prisma operei sale capitale „Amintiri din copilărie”.

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

Din anul 1860 până în septembrie 1872, Ion Creangă a slujit, ca diacon, la mai multe biserici ieșene. În urma unor probleme familiale și a unui conflict cu autoritățile eclesiale din acea vreme, în data de 10 octombrie 1872, diaconul Ion Creangă a fost exclus din cler. În urmă cu aproape 25 ani, Prin Decizia 3690 din 20 iunie 1993, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a reabilitat memoria părintelui diacon Ion Creangă, ridicându‑i caterisirea. În 1875 l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, în acea vreme revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care a devenit prieten. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, a scris cele mai importante opere ale sale. Ion Creangă a trecut la cele veșnice în data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul ieșean Țicău. A fost înmormântat în 2 ianuarie 1890 în cimitirul Eternitatea din Iași. Sursa: basilica

Patriarhul anunță destinația unui spațiu subteran al Catedralei Naționale: „Peștera citadină a Sf. Andrei”

Prezent de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei la Paraclisul Catedralei Naționale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a apreciat activitățile filantropice ale voluntarilor bisericii ridicate în numai câteva luni și a vorbit despre viitorul paraclis și despre spațiile subterane ale lăcașului de cult reprezentativ pentru Ortodoxia românească. Patriarhul României a anunțat la finalul slujbei de sâmbătă, 30 noiembrie 2019, modificarea destinației unui spațiu subteran de sub esplanada Catedralei Naționale, spațiu care va deveni o „peșteră citadină a Sfântului Andrei”. Acolo era prevăzută o parcare subterană, dar aceasta devenea un inconvenient pentru paraclisul de la subsolul catedralei din cauza emisiilor de gaze de la mașini. Parcarea va fi amenajată în spațiile de la suprafață din jurul Catedralei Mântuirii Neamului, iar „Peștera Sfântului Andrei” va deveni un spațiu polivalent, a explicat Preafericirea Sa. Sursa: basilica

Primii zece bursieri ai Bisericii „Sfântul Nicolae”-Brâncoveanu din Făgăraș

De ziua ocrotitorului Bisericii „Sfântul Nicolae”-Brâncoveanu Făgăraș, cei zece beneficiari ai proiectului „Bursele brâncovenești” au primit prima tranșă din bursa care le-a fost oferită ca o investiție în educația lor. Tinerii bursieri sunt liceeni din Țara Făgărașului, cu medii cuprinse între 8 și 9.85, pe care comunitatea Bisericii „Brâncoveanu ”a ales să îi sprijine în formarea și dezvoltarea lor profesională și personală. Prima tranșă din bursă a fost oferită de Sfântul Nicolae, ocrotitor al ctitoriei brâncovenești din Făgăraș și model al sprijinului oferit tinerilor și copiilor. Părintele paroh Ioan Paroș i-a prezentat membrilor comunității pe primii beneficiari ai proiectului, desemnați în urma analizării dosarelor depuse, iar părintele Marcel Dobrea, președintele Asociației „Doamna Maria Brâncoveanu”, a înmânat tinerilor plicurile cu bani și contractul de bursier. Pentru a-și păstra bursele, ei trebuie să își păstreze notele mari, să folosească banii primiți în educația lor și să justifice cheltuielile până la primirea următoarei tranșe, dar și să se să facă voluntariat, implicându-se activ în viața comunității.

Sprijin pentru tineri

Programul „Bursele brâncovenești” a fost lansat anul acesta în 16 august, de ziua Sfinților Martiri Brâncoveni, și a fost inspirat chiar de voievodul martir, cunoscut ca promotor și protector al culturii și al educației. Obiectivele programului sunt: încurajarea performanței; sprijinirea elevilor de liceu/studenților cu rezultate școlare bune dar posibilități financiare reduse; construirea unei rețele de sprijin pentru tinerii comunității, în cadrul căreia aceștia să se simtă încurajați să își dezvolte abilitățile, să investească în pregătirea lor profesională și să se implice activ în viața comunității. Fondul de burse asigură suma de 1.200 lei/bursier și este constituit din contribuția comunității bisericii brâncovenești și a altor persoane dornice să îi sprijine pe tinerii cu potențial din Țara Făgărașului. Autor: Natalia Corlean, Mitropolia Ardealului

 

Linkuri la știri

A apărut primul număr al Revistei Horeb, a Episcopiei Hușilor - Basilica 

Variante de pelerinaj în Sfântul Munte Athos, 2020 - Basilica 

Pe urmele lui Eminescu în biserici de lemn din Moldova - Ziarul Lumina 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit - Pr. Ciprian Florin Apetrei
 

Sărbătoarea Bobotezei se referă la episodul ­biblic al Botezului Domnului în râul Iordan, săvârşit de Sfântul Ioan Botezătorul. Evenimentul a avut loc când Domnul Iisus Hristos a ajuns la vârsta de 30 de ani, înainte de a începe lucrarea Sa de vestire a Evangheliei. Prin Botezul Său în râul Iordan, Domnul Hristos a sfinţit apele, de aceea, în ziua Bobotezei se săvârşește slujba Sfinţirii celei mari a apei, când cerem Duhului Sfânt să Se ­pogoare asupra apei. Sfântul Ioan Damaschin spune că Mântuitorul Hristos nu S-a botezat pentru că avea nevoie de curăţire, „ci pentru a lua asupra Sa curăţirea noastră”.

 În calendarul creştin-ortodox, pe 6 ianuarie, este trecută sărbătoarea Botezului Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare). Această sărbătoare a fost instituită de Biserică în amintirea momentului când Mântuitorul a venit la răul Iordan pentru a fi botezat de Sfântul Proroc Ioan, Înaintemergătorul Domnului. Cu toate că au trecut două milenii de la slăvita zi a Botezului Domnului, pentru creştinul ortodox, măreţia praznicului este aceeaşi, deoarece la Bobotează se sfinţeşte firea apelor, iar întreaga făptură beneficiază de darurile Sfântului Duh: „Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului, Luminătorul nostru, văzându-Te în Iordan, botezat de robul Tău, cerurile s-au înfricoșat și tot pământul s-a înfiorat, îngerii s-au mirat și toată făptura s-a bucurat”, se spune în primul condac de la Acatistul sărbătorii.

Praznicul împărătesc al Bobotezei, în exprimarea Sfinţilor Părinţi şi în cărţile bisericeşti, se numeşte Epifanie, adică „Arătare”, pentru că Sfântul Ioan Botezătorul a arătat lumii pe Domnul nostru Iisus Hristos când Acesta a venit la el să se boteze, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29).

Boboteaza este, după cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, „și sărbătoarea arătării Preasfintei Treimi, pentru că la Botezul Domnului S-a arătat, deodată, lucrarea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Această minune dumnezeiască s-a făcut când Mântuitorul Iisus Hristos a ieșit în public și S-a botezat în apele Iordanului, la vârsta de 30 de ani. Atunci, deodată cu Persoana lui Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni, Se arată și Celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Fiul lui Dumnezeu devenit Om, îndată după ce a ieșit din apele Iordanului, iar glasul Tatălui ceresc se aude zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit» (Matei 3, 17). Din acest motiv, troparul Botezului Domnului pune accentul tocmai pe arătarea Preasfintei Treimi: «În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea (adorarea) Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea (tăria) cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție»”.

Eveniment preînchipuit de trecerea poporului ales prin Marea Roșie

În Tradiţia patristică, Botezul Domnului în râul Iordan este corelat cu trecerea minunată a Mării Roşii de către poporul evreu. Aşa cum odinioară, prin harul făcător de minuni al Cuvântului lui Dumnezeu neîntrupat ce a lucrat asupra lui Moise, egiptenii au fost încercaţi, iar evreii au fost eliberaţi, la fel şi acum, prin puterea Cuvântului întrupat, omul stricat şi decăzut este replămădit, iar demonii sunt striviţi, adică îşi pierd puterea.

La Botezul Domnului S-a arătat Sfânta Treime, de aceea sărbătoarea este numită şi „Dumnezeiasca Arătare”. Sfântul Grigorie Palama spune că Sfânta Treime Se arată în momentul zidirii şi al rezidirii. Dumnezeu Tatăl l-a zidit pe om după chipul Cuvântului şi i-a dat viaţă în Duhul Sfânt. Întreaga Sfântă Treime a participat la crearea fiinţei omeneşti. Trebuia aşadar ca Sfânta Treime să Se arate şi în momentul replămădirii şi rezidirii omului. După Botezul Său, Domnul Iisus Hristos Şi-a început lucrarea publică pentru mântuirea neamului omenesc.

Mărturisirea Tatălui că Cel care Se botează este Fiul Său iubit este un semn al Dumnezeirii Cuvântului şi al faptului că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apariţia Duhului Sfânt „ca un porumbel” ne aduce aminte de potopul din vremea lui Noe, când porumbelul pe care acesta l-a trimis de pe arcă s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, prin care a anunţat sfârşitul potopului. În clipa Botezului lui Hristos, Sfântul Duh „ca un porumbel” a vestit sfârşitul potopului păcatului şi mântuirea care vine la toată lumea prin Hristos.

Botezul lui Ioan era un simbol, o pregătire în vederea primirii credinţei şi a Botezului pe care avea să-L aducă omenirii Domnul nostru Iisus Hristos prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime. „Eu unul vă botez cu apă, El însă (adică Iisus) vă va boteza cu Duhul Sfânt”, zice Botezătorul Ioan însuşi spre a deosebi botezul său de Botezul creştin, numit şi Botez cu foc, sau Botezul cu Duhul Sfânt (Marcu, 1-8; Matei 3, 11; Fap. Ap. 1, 5), pentru că a fost aşezat de drept la Pogorârea Duhului Sfânt în chipul limbilor „ca de foc”. Şi aceasta pentru a primi darul mântuirii adus lumii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Iisus ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască şi dându-ne porunci sfinte şi făgăduind Împărăţia cerurilor celor ce-şi vor rândui viaţa după ele, suferind pătimirea cea mântuitoare şi înviind din morţi, ne-a dăruit nădejdea învierii şi vieţii veşnice”.

„Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat”

Părintele profesor Ene Branişte arată că această sărbătoare a fost instituită de Biserică în amintirea Botezului Domnului (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11 şi Luca 3, 21-22). Sărbătoarea se mai numeşte Epifanie sau Teofanie, adică Arătarea Domnului, pentru că în această zi Mântuitorul Iisus Hristos Se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu, mărturisit de Sfântul Ioan Botezătorul (Ioan 1, 29-34) şi de glasul lui Dumnezeu-Tatăl din ceruri: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat”. Sărbătoarea Botezului Domnului datează cel puţin din secolul al 3-lea, ea fiind amintită de Sfântul Clement Alexandrinul. În acelaşi secol, Sfântului Grigorie Taumaturgul îi este atribuită o predică la această sărbătoare. „Constituţiile Apostolice” o menţionează printre primele sărbători creştine, alături de Naşterea şi Învierea Domnului. - Ziarul Lumina 

 



Sfânta Tradiţie şi ereziile
DESPRE VISURI, VEDENII, MINUNI ȘI PROOROCI MINCINOȘI - Arhim. Ilie Cleopa

- Predică la Duminica după Nașterea Domnului - 

 

Iubiți credincioși,

Dumnezeiasca Evanghelie de azi ne vorbește de visul Sfântului și dreptului Iosif și de porunca îngerului lui Dumnezeu care i S-a arătat și i-a zis: „Sculându-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce îți voi spune ție” (Matei 2, 13). Aceasta m-a îndemnat să vorbim astăzi despre visuri și vedenii și despre deosebirea lor. Trebuie să știm că visurile sunt deosebite. Că sunt visuri de la Dumnezeu, sunt și de la diavoli, sunt visuri de la fire și de alte multe pricini. Și dacă le-am crede așa repede, fără să știm deosebirea lor, ușor ne putem rătăci.

Noi, fiii Bisericii ortodoxe, știm că toate visurile și vedeniile care sunt scrise în Sfânta Scriptură au fost recunoscute de Biserica Universală-Ortodoxă și sunt bune și de la Dumnezeu. Dumnezeu S-a arătat lui Noe și i-a poruncit să facă corabia (Facere 6, 14). Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chip de trei îngeri la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-3). Iacov a avut vedenie dumnezeiască în drum spre Mesopotamia (Facere 21, 12). Iosif a avut vis de la Dumnezeu (Facere 37, 6). Tot așa Moise a avut descoperiri și vedenii de la Dumnezeu (Ieșire 3, 2). La fel, Sfinții Prooroci au avut vedenii de la Dumnezeu (Isaia 6, 15; Ieremia 24, 1; Iezechiel 10, 9). Mai multe vedenii au avut Sfântul Prooroc Daniil (Daniil 7, 11) și Sfântul Prooroc Zaharia (Zaharia 2, 7).

Despre visuri și vedenii vorbește și dreptul Iov, zicând: „Dumnezeu îi vorbește prin vis și prin vedenii nopții când somnul se lasă peste oameni și când ei dorm în așternuturile lor” (Iov 33, 15). În alt loc, același sfânt și dumnezeiesc Iov, zice: „Tu mă spăimântezi prin visuri și cu vedenii mă îngrozești” (Iov 7, 14). În altă parte a Sfintei Scripturi, Dumnezeu zice: „De va fi întru voi prooroc Domnului, Mă voi arăta lui în vedenii și în somn îi voi grăi lui” (Numerii 12, 6).

Despre vedenii și visuri vorbește Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, zicând: „După aceea voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și vor prooroci feciorii voștri și fetele voastre, iar bătrânii voștri visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor avea” (Ioil 3, 1). În Legea Darului au avut vedenii de la Dumnezeu Sfântul Apostol Petru (Fapte 11, 5), precum și Sfântul Apostol Pavel (Fapte 9, 3). Vedenii și descoperiri cu totul dumnezeiești a avut și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul (Apocalipsa 1, 10). Vise de la Dumnezeu a avut și Sfântul și Dreptul Iosif, logodnicul prea Sfintei Fecioare Maria (Matei 1, 20-24; 2, 13; 2, 19-20). Vedenie de la Dumnezeu a avut și Sfântul Apostol și întâiul mucenic și Arhidiacon Ștefan (Fapte 7, 55).

În multe locuri ale Sfintei Scripturi găsim multe mărturii despre vise, vedenii și descoperiri arătate de Dumnezeu patriarhilor, proorocilor, apostolilor, oamenilor sfinți și cuvioșilor părinți aleși de Dumnezeu, prin care El a binevoit să-Și arate slava, voia și poruncile Sale spre folosul de obște al neamului omenesc.

Iubiți credincioși,

Să ne întrebăm: este bine ca noi creștinii să credem orice vis și orice vedenie fără nicio cercetare? Nu! Pentru că sunt nenumărate vedenii și visuri de la diavoli, prin care omul neiscusit, de le crede, se duce în pierzare și el și toți care vor cădea în mreaja vedeniilor, a visurilor și a nălucirilor aduse de Satana și de slugile lui. Tocmai de aceea Iisus Hristos, prin gura sfinților Săi prooroci, ne face atenți să nu credem și să nu ascultăm de proorocii mincinoși și de vedeniile lor cele înșelătoare. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui Prooroc Ieremia, în această privință: „Așa zice Domnul Savaot: Nu ascultați cuvintele proorocilor, că în deșert își fac vedenii, din gura lor grăiesc și nu din gura Domnului” (Ieremia 23, 16). Și iarăși zice: „N-am trimis Eu pe acești prooroci, ci ei alergau. Nici am grăit către ei, ci ei prooroceau” (Ieremia 23, 21). Și iarăși zice: „Auzit-am cele ce grăiesc proorocii. Căci ei proorocesc în numele Meu minciuni, zicând că vis au visat” (Ieremia 23, 25). Și iarăși zice: „Pentru aceea, iată, Eu am necaz pe proorociii ce grăiesc vise și povestindu-le, înșeală pe poporul Meu cu minciunile lor și cu înșelăciunile lor, dar Eu nu i-am trimis pe ei și Eu nu le-am poruncit lor și nu vor fi de niciun folos poporului acestuia” (Ieremia 23, 32).

Iată acum după ce semne se pot cunoaște adevăratele proorocii. Întâi ele trebuie să împlinească aceleași condiții ca și minunile Mântuitorului, ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți. Al doilea ele trebuie să predice un singur Dumnezeu. Adevăratele proorocii nu aduc nebunie și mândrie celor ce le vorbesc; nu sunt înșelătoare, iar cel ce le vorbește nu umblă după câștig, după averi, nu se grijește de cele necesare vieții, ci se mulțumește cu întreținerea pe care i-o trimite Dumnezeu. Adevăratele proorocii se împlinesc întotdeauna, iar cel ce le vorbește din partea lui Dumnezeu este gata să sufere pentru ele, chiar până la moarte.

Dar e nevoie să vorbim ce sunt minunile. Minunile sunt fapte dumnezeiești mai presus de minte și de puterea omenească. Ele sunt fapte săvârșite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minții și ale firii. Ele se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, și urmăresc luminarea și îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voința lui Dumnezeu și tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintâi și cel mai mare făcător de minuni ca Unul ce este Însuși izvorul lor.

După ce se cunosc adevăratele minuni? Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase prin mai multe condiții, din care însemnăm:
– să fie vrednice de numele lui Dumnezeu și mai ales să fie cuprinse în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție;
– să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
– să nu contrazică Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție;
– să urmărească mântuirea sufletelor omenești;
– să aducă folos și spor vieții sufletești;
– săvârșitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viață fără pată și să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
– să îndrepte viața celor ce văd minunea;
– să poarte în ele siguranța și puterea Duhului lui Dumnezeu;
– să dovedească lucrarea proniei dumnezeiești. (Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, M-rea Neamț, 1965, p. 14-15)

Ce sunt vedeniile? Vedeniile sunt arătări pricepute de ochii minții, fie în stare de funcționare normală a organismului, fie în somn complet sau pe jumătate, fie în extaz.

Cum se cunosc adevăratele vedenii? Vedeniile care lasă în suflet liniște, pace, umilință și dragoste multă pentru Dumnezeu și oameni pot fi considerate bune, după ce s-au verificat, precum cea de pe drumul Emausului: „Au nu era inima noastră arzând întru noi?” (Luca 24, 32) (Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, 1940, p. 319-321).

Mai luminat arată Sfântul Maxim Capsocalivitul care sunt semnele adevăratelor vedenii, în convorbirea sa cu Sfântul Grigorie Sinaitul, zicând: „Iar semnele Harului, în vremea vedeniilor adevărate, când se apropie de om darul Sfântului Duh, sunt acestea: îi adună mintea; îl face să fie cu luare aminte și smerit; îi aduce aminte pomenirea morții, a păcatelor, a Judecății de apoi și a muncilor veșnice; îi face sufletul umilit și ochii blânzi și plini de lacrimi. Cu cât se apropie darul de om cu atât îl îmblânzește în suflet și-l mângâie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos și prin nemărginita Lui iubire de oameni îi pricinuiește în minte vedenii înalte și adevărate”.

Să arătăm și ce sunt visurile. „Visul este o mișcare a minții în nemișcarea trupului”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Cum se cunoaște un vis dacă este adevărat? Același Sfânt Ioan Scărarul zice așa: „Visele care ne vestesc muncă și judecată, sunt de la Bunul Dumnezeu. Iar dacă vor veni cu deznădejde, acelea sunt de la diavolul” (Filocalia IX, Cuvântul 3, p. 14). Încă și Sfântul Diadoh al Foticeei zice: „Visurile trimise sufletului din iubirea de oameni a lui Dumnezeu sunt mărturiile neînșelătoare ale unui suflet sănătos”.

Dar să vedem ce sunt proorocii mincinoși (sectanții). Proorocii mincinoși sunt „lupi răpitori” (Matei 7, 15). Proorocii mincinoși sunt „fii ai celui viclean” (Matei 13, 38). Proorocii mincinoși sunt neghinele țarinei lui Hristos care este lumea creștină (Matei 13, 27). Proorocii mincinoși sunt „vase ale mâniei lui Dumnezeu” (Romani 9, 22). Proorocii mincinoși sunt „fii ai gheenei” (Matei 23, 15). Toate sectele rupte de Trupul lui Hristos care este Biserica ortodoxă (Romani 12, 5; Efeseni 4, 14), sunt numiți „prooroci mincinoși și fii ai celui viclean” (Matei 13, 28).

În ce vreme se vor arăta cei mai mulți prooroci mincinoși? După cuvântul Mântuitorului cei mai mulți „prooroci mincinoși și hristoși mincinoși se vor arăta în vremile cele de apoi și vor înșela pe mulți” (Matei 24, 11; Marcu 13, 6). Cum se pot cunoaște proorocii mincinoși? Să știți și să țineți minte că proorocii mincinoși se pot cunoaște după aceste semne:
– se cunosc după faptele lor (Matei 7, 16-20; Luca 6, 44);
– învață pentru bani (Iezechiel 13, 19; Miheia 3, 11);
– proorociile lor nu se împlinesc niciodată (Deuteronom 18, 22);
– vestesc pace celor răi (Iezechiel 13, 10; Ieremia 6, 14; 8, 11; 14, 13);
– sunt iubiți de cei răi (Ieremia 5, 21; Miheia 2, 11);
– proorocesc vedenii mincinoase și năluciri ale inimii lor (Ieremia 14, 14; 23, 15; Plângerile lui Ieremia 12, 14);
– nu ascultă și nu spun profeții drepte și adevărate (Neemia 9, 30; Ieremia 7, 24-26);
– îndrăznesc a vorbi minciuni în numele Domnului (Ieremia 14, 14; 23, 26; 27, 15; 29, 9);
– sunt urâciune înaintea Domnului (Deuteronom 18, 10-12; Ieremia 23, 30-32; Iezechiel 13, 8);
– sunt trimiși ca pedeapsă de la Dumnezeu (III Regi 21, 22-25; II Paralipomena 18, 1; 11, 21).

Iar minunile false și mincinoase se cunosc după aceste semne:
– nu sunt vrednice de numele lui Dumnezeu, nefiind cunoscute în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;
– nu se săvârșesc cu mijloace cu care au fost făcute minunile Mântuitorului și ale Sfinților;
– contrazic Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;
– se contrazic una pe alta și se opun unele altora;
– nu urmăresc mântuirea sufletului omenesc, ci mândria și lauda;
– nu aduc folos și spor vieții sufletești, ci păcatului și morții;
– săvârșitorul este mincinos, trufaș, nesupus, plin de păcate și lucrează cu scopuri personale și egoiste;
– minunile mincinoase niciodată n-au putere și har de a îndrepta patimile celor ce văd minunile;
– minunile mincinoase nu poartă în ele siguranța și puterea Duhului Sfânt;
– minunile mincinoase nu dovedesc lucrarea proniei lui Dumnezeu;
– minunile mincinoase pot amăgi repede pe cei nelegiuiți și pe fiii pierzării care n-au primit iubirea adevărului (II Tesaloniceni 2, 9-11);
– minunile cele mincinoase și minunile cele viclene și înșelătoare pe care le vor face antihriștii și slugile lui, numai pe aceia îi vor putea înșela ale căror nume nu sunt scrise în cartea Vieții.

Cum se cunosc vedeniile înșelătoare ale proorocilor mincinoși? Vedeniile înșelătoare ale proorocilor mincinoși sunt acelea ce le săvârșește diavolul, prin îngăduința lui Dumnezeu, din pricina nesincerității omului și a păcatelor lui tăinuite. Diavolul angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare și cuprinse de ură față de tot ce este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înșelați, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credință și de fapte bune, mai ales celor ce dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diavolească cu care se silește să înșele chiar și pe cei aleși.

Vedeniile care lasă în suflet tulburare sub orice formă sunt de la diavolul. Acest lucru îl adeverește Sfântul Maxim Capsocalivitul în convorbirea cu Grigorie Sinaitul din Sfântul Munte al Athosului: „Când duhul cel rău al înșelăciunii se apropie de om, îi tulbură mintea și îl sălbăticește, îi face inima aspră și întunecată, îi pricinuiește temere și trufie, îi slăbănogește ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul. Îi arată cu nălucire înaintea ochilor lumină nu strălucită și curată; îi face mintea tulburată și demonizată și îl îndeamnă să zică cu gura lui cuvintele necuviincioase și hulitoare. Acela care vede pe duhul înșelăciunii de multe ori se iuțește și este plin de mânie și totdeauna se fălește cu faptele sale. Smerenia cu desăvârșire nu o știe, nici plânsul cel adevărat și lacrimile. Se află fără de sfială și fără frică de Dumnezeu zace în patimi și în cele din urmă își iese cu totul din minte și vine la pierzarea cea desăvârșită” (Filocalia, vol. I, Sibiu 1940, p. 353-359).

Iar visurile înșelătoare se cunosc după următoarele semne: ele nu rămân întru aceeași înfățișare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au diavolii din voie liberă, ci împrumută din dorința de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari și amenință cumplit, luând uneori chipuri de ostași, iar uneori cântă în suflete cu strigare. Dar mintea, recunoscându-i din aceasta, când este curată, trezește trupul. Iar uneori se bucură că a cunoscut viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori, chiar în vis îi înfurie groaznic. Dar se întâmplă uneori că și visele cele bune nu aduc bucurie sufletului, ci așează în el ca într-o stare dulce și lacrimi fără de durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerita cugetare (Ibidem).

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Diavolii slavei deșarte și mândriei, pe cei slabi la minte, în visuri și în vedenii înșelătoare, îi fac prooroci”. Și iar zice: „Când vom începe în a ne pleca diavolilor și a cugeta visurile lor, apoi și deștepți fiind noi, ne batjocoresc”. Și iarăși zice: „Cela ce viselor se încrede, cu totul este neiscusit. Iar cela ce nu crede în vise, filosof este” (Scara, Cuvântul 3, p. 14).

Să arătăm și mărturia Sfintei Scripturi care zice: „Deșarte nădejdi și mincinoase sunt omului neînțelegător să prindă umbra și să alerge după vânt. Așa este cel ce crede viselor; și iarăși: vrăjile și descântecele și visele deșarte sunt, și iarăși zice: căci pe mulți i-au înșelat și au căzut cei ce au nădăjduit în ele” (Isus Sirah 34, 1-70).

Iubiți credincioși,

Aceasta este ultima Duminică a anului, închinată Nașterii Domnului. Am vorbit în această Duminică despre adevăratele și falsele vise, vedenii și profeții, pornind de la visele Sfântului și dreptului Iosif, căruia îi poruncea Dumnezeu prin arhanghelul Gavriil să fugă cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus Hristos din fața mâniei lui Irod.

În această privință vă îndemn ca să luați aminte că s-au înmulțit la noi și în lume tot felul de secte și de „profeți mincinoși” care se declară că sunt „trimișii” lui Dumnezeu și învață lucruri străine de credința și trăirea noastră ortodoxă. Vă rugăm să nu-i ascultați, că sunt de la cel rău. Sunt unii care cred în vise și așa zise „vedenii” sau „descoperiri” și învață pe credincioși practici străine de Biserica și cultul ortodox. Feriți-vă de toți aceștia și ascultați numai de Biserică, de sfinții ei, de preoți și slujitori. Când aveți vreo nedumerire, alergați la preoți și la sfintele mănăstiri și întrebați ce trebuie să faceți și cum să credeți ca să vă mântuiți.

Acum la sfârșit de an, să ne rugăm Bunului și Atotmilostivului nostru Mântuitor, Cel născut din Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, să ne ierte păcatele făcute în anul trecut și să ne binecuvânteze începutul și curgerea anului viitor, să-l trecem cu pocăință și folos după voia lui Dumnezeu.

Să-L rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să întărească dreapta credință și Biserica cea dreptmăritoare în lume, să ne dea păstori și părinți duhovnicești buni, iar peste oameni să-și reverse din belșug, bucuria și lumina Duhului Sfânt. Amin.

 

Chilia Buna Vestire - Athos



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Părinții și copiii - pastorație și educație reciprocă - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
 

În fapt, niciodată nu a fost altfel. Nu am descoperit în paginile Evangheliilor ori în cele ale gândirii pastorale a Părinților Bisericii proiecții ale unei gândiri fracturate. Lipsite de intergeneraționalitate. Privirea eshatologică asupra conținuturilor de pedagogie și cateheză, asupra schimbului de conținuturi între generații e oferită de Mântuitorul Hristos la vederea comportamentului ne-pedagogic al ucenicilor Săi: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca acestora este Împărăția lui Dumnezeu. Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 14-15). Și pentru a dovedi că nu se referă la un copil-metaforă ori la un model ideatic a luat în brațe pruncii care făcuseră subiectul exclamației Sale dumnezeiești și „i-a binecuvântat, punându-Și mâinile peste ei” (Marcu 10, 16). Copiii-Împărăție sunt modelul pentru noi, ucenicii și adulții lumii maturizate - deseori doar de păcat, spre a lua în serios propria noastră educație. Cu alte cuvinte, educația adulților în Biserică înseamnă educația adulților pentru a facilita mântuirea lor și a copiilor lor. Înseamnă a oferi toate acele conținuturi de credință și viață creștină care să propună adultului, sistematic și fidel mărturisirii de credință, posibilitatea de a se „copilări” duhovnicește. Naivi și luminoși, isteți și răutăcioși uneori, interogativi, fără ifosele limitei impuse de maturizare, creativi până la lacrimi, copiii ne cheamă - de vreo 30 de ani - să-i urmăm. România post-Revoluție a trăit această reevaluare a adulților prin prisma provocării copiilor. Aspectul religios al vieții nu a fost scutit. Copiii i-au învățat pe părinții lor rugăciuni și texte, le-au descoperit Biblia copiilor și de foarte multe ori i-au trezit pe părinți duminica să meargă la Liturghie sau, pur și simplu, la biserică. Dar nu trebuie să credem că acestea sunt cele mai multe cazuri. Nu. Cele mai multe sunt de analfabetism evanghelic, de asimilare năucă a Bisericii cu tradiții disjunse din Tradiție. Sunt cazuri de reducționism moral sub presiunea unui val de informații media care a surpat enorm țărmul de liniște al ultimilor ani de viață publică. Și căruia nu i se poate răspunde doar prin izolare ori insule media reduse la mediul Bisericii. Dacă m-ar întreba cineva care este prioritatea zero în anul dedicat educației religioase a adulților, aș spune identificarea acelor oameni capabili să facă educație pastorală. Care au fost crescuţi în știința comunicării Adevărului revelat. Creșterea unor colective dispuse să dialogheze, să construiască punți și să nu vadă comploturi anti-Biserică în orice critică adusă non-combatului său misionar. Dezvoltarea unei rețele de pastorație destinsă, atentă la nemărginita provocare prin care Hristos Domnul a sedus lumea. Sfințenia ca oglindire în lume a iubirii! Despre care nu e suficient să emiți sloganuri, ci să dezvolți punți de har și luciditate. Dublul caracter educațional propus de Biserică familiei nu exclude copiii când vorbește despre adulți și nici adulții când vorbește despre copii. Iar între adulți trebuie să integrăm și preoții, operatorii catehetici (profesori de religie, oamenii din media, voluntarii parohiali) și comunitățile parohiale. Copiii-Împărăție, în linia Evangheliei, suntem toți. - Ziarul Lumina 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Meditație duhovnicească despre naivitatea cea bună
 

Despre naivitate

Citind și recitind cuvintele Scripturii mă intrigă tot mai mult felul în care cei din vechime erau dispuși să își dăruiască încrederea lor în situații, pentru noi, cei de azi, absolut de neînțeles. Pornind de la chemarea apostolilor, în care îi vedem pe Petru, Andrei, Iacob, Ioan, și apoi și ceilalți, lăsând totul în urma lor: casă, masă, familie, meserie, ce-or mai fi având și urmându-l pe cine? Un cvasi Necunoscut, Unul care nu le-a promis nimic decât că vor deveni „pescari de oameni”. Nu e o nebunie? Apoi, mai târziu, femeia de la fântâna lui Iacob (Ioan, cap. 4), cea care avea să devină sfânta Fotini, află pe același Necunoscut care îi spune că îi va da să bea o apă după care nu îi va mai fi sete niciodată, ci mai mult, „se va face în ea izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”. Femeia ce îi spune? „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.” În logica noastră, asta ar fi adus pe buze, în cel mai bun caz, un zâmbet subțire și o clătinare de cap. Cine a mai auzit despre o apă care, odată băută, stinge setea pentru vecie? Doar biologia ne spune cum funcționează treaba cu apa în organism, nu știm noi? Bine, fie, era o femeie săracă cu duhul, dar această femeie se întoarce în cetate și le spune celorlalți: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” Acum, cunoaștem că femeia nu era tocmai un model de urmat, cu cinci foști bărbați și cu un iubit, dar culmea, oamenii o cred! O fi fost prima oară o nebunie, dar asta e deja o nebunie generalizată, căci „mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.” Probabil că „înțelepții” veacului de acum ar vedea în întâmplarea de față un fel de psihoză în masă, mai ales că femeia era și ea un „nimeni”. Cum să crezi așa, fără dovezi, doar pe baza cuvântului unui nimeni? Naivitate? Sfântă naivitate.

Ce spune DEX-ul despre naivitate? „Lipsă de experiență, de artificialitate, de prefăcătorie; credulitate, nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență; lipsă de maturitate în judecată, în comportare; nerozie; fel de a judeca simplist.” Mărturisesc că am avut un sentiment amestecat citind toate aceste definiții și am încercat să le împart în două cete. Prima: „Lipsă de artificialitate, de prefăcătorie; nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență”, față de care am simpatie, și a doua: „Credulitate; lipsă de maturitate în judecată, în comportare; nerozie; fel de a judeca simplist”, față de care am antipatie. În folosirea zi de zi a cuvântului „naivitate” regăsim sensuri din ambele cete, în funcție de ce vrem să accentuăm.

Revenind la femeia de la fântâna lui Iacob, aș zice că naivitatea ei și ai locuitorilor cetății e din categoria simplității (nu simplismului), a sincerității și a lipsei de prefăcătorie. De aceea Îl acceptă cu bucurie pe Hristos și chiar îl roagă să rămână la ei. Hristos s-a regăsit în ei și ei în Hristos. Or fi fost păcătoși și ei? Cu siguranță, ca toți oamenii, cum era și femeia, dar nu asta e relevant în fața lui Dumnezeu. El ne iubește nu pentru că suntem virtuoși și ne urăște pentru că suntem păcătoși, așa cum noi omenește judecăm, El ne iubește pe toți, fără părtinire, pentru că suntem lucrul mâinilor Lui, dar se regăsește doar în cei nevinovați, în cei a căror naivitate e născută din curăție sufletească. De aceea va puncta cu fermitate: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10, 14-15).” Iar în aceste cuvinte nu subliniază lipsa de experiență sau lipsa de maturitate în judecată ci nevinovăția și sinceritatea, fapt pe care apostolul Pavel îl lămurește când le scrie corintenilor: „nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți desăvârșiți. (1 Corinteni 14, 20).

Naivitatea cea bună se naște din încredere care, la rândul ei, are aceeași bază cu credința. Din acest punct de vedere ea se află în opoziție cu gândirea critică, care mereu e suspicioasă și neîncrezătoare. Asta nu înseamnă că trebuie să demonizăm gândirea critică, ci să-i vedem doar limitele. Câtă vreme ne ajută să ne ferim de cursele vrăjmașului, cel în care nu trebuie să avem deloc încredere, e bună, când însă e vorba de scepticism față de cuvântul lui Dumnezeu, e dăunătoare. Același lucru putem spune și despre naivitate: în fața lui Dumnezeu e o virtute, în fața celui rău, e un blestem. În cele din urmă, discernământul este cel care ne va ajuta să știm cum să ne raportăm în fiecare situație de viață: cu naivitate sau cu spirit critic, dar discernământul, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru noi, este o floare tot mai rară pe pământ pentru că, precum orice virtute, nu se sălășluiește decât într-o inimă curată. Și atunci, cum să facem ca să fie bine? Discernământ nu prea avem, nici curăție, dar putem să riscăm să facem ce face Dumnezeu cu noi: să avem încredere în cei de lângă noi, să fim naivi cu ei, cu toate că știm că sunt și ei oameni și sunt supuși greșelii, cu toate că știm că au neputințe și pot să ne rănească. Noi nu suntem conștienți câtă încredere investește Dumnezeu în oameni, în noi cei atât de instabili, capricioși și răi, și cum se lasă chiar călcat în picioare de cei care ar trebui să Îl cinstească, știind că numai așa îi poate câștiga. Numai arătându-le încredere îi poate învăța ce e încrederea, numai arătându-le bunătate îi poate face buni, numai purtându-le crucea (da, tot El!), îi poate vindeca.

Care e riscul în a oferi încredere celui de lângă noi? Să fim răniți, e adevărat. Dar miza este sufletul fratelui și surorii noastre pe care noi îl putem câștiga. Iar a câștiga un suflet nu se poate pune în balanță cu nimic de pe lumea aceasta, pentru că printr-un astfel de lucru noi devenim prieteni ai lui Dumnezeu. Și ce ar trebui să facem, să avem încredere în oricine? Nu. Nici Hristos nu a făcut așa, cunoscând inimile oamenilor și ferindu-se de cei vicleni și nesinceri. Atenție, nu de păcătoși, ci de fățarnici. Și noi cum să îi deosebim, că nu avem darul de a cunoaște inimile oamenilor? Tot Domnul ne învață: „Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7, 15-20)”. Chiar dacă un om își ascunde gândurile cu grijă, faptele lui mărturisesc despre sine și acest lucru ar trebui să-l ținem minte. A investi încredere în astfel de oameni nu este inocență, ci credulitate și lipsă de maturitate în judecată.

Din păcate, pornirea bună și frumoasă a multor oameni de a gira pentru unul sau altul din politicienii momentului, cu dorința sinceră de a face ca lucrurile să meargă mai bine, arată tocmai amintita lipsă de maturitate, având încredere tocmai în cei care au arătat că nu poți avea încredere în ei. Cum poți tu, om pus în fruntea oamenilor, să spui că lupți pentru normalitate când, atunci când a trebuit să o arăți, ai luptat împotriva ei? Cum poți să spui că lupți împotriva defrișărilor ilegale de păduri când tu aperi pe cei care o fac? Cum poți tu să spui că ești cu Dumnezeu când ești pe față împotriva Bisericii Lui? Faptele tale dau mărturie împotriva cuvintelor tale. Oameni ca aceștia sunt urmași ai fariseilor pentru că faptele lor le fac. Pentru ei Dumnezeu mărturisește prin gura psalmistului: „Pentru ce tu istorisești dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învățătura și ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el și cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut și am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ție; mustra-te-voi și voi pune înaintea feței tale păcatele tale. (Psalm 49, 17-22)”. O vorbă englezească spune așa: „You fool me once, shame on you, you fool me twice, shame on me”, adică „dacă mă înșeli o dată, să îți fie rușine, dacă mă înșeli de două ori, să îmi fie mie rușine”.

Totuși, cu toate măsurile noastre de precauție, putem ajunge să fim înșelați. Asta e, oamenii te mai înșală sau tu te poți înșela în privința lor, dar Dumnezeu nu înșală niciodată, pentru simplul motiv că în relație cu noi El nu are niciun interes propriu. Oamenii au varii interese, dar singurul Lui interes în ceea ce ne privește e să ne fie nouă bine. Paradoxal, tocmai Celui care dă „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit” îi refuzăm încrederea. Suntem suspicioși pe Cel care și-a dat viața pentru noi, ne ferim de Cel care ne-a vindecat rănile, scăpându-ne din mâinile tâlharilor, Îl acuzăm pe Cel care „pe mâini ne înalță ca nu cumva să împiedicăm de piatră piciorul (Psalm 90, 12)” și Îl scoatem afară din viața noastră pe Cel care vrea să ne aducă la El așa cum își „adună pasărea puii săi sub aripi” (Luca 13, 34). Tocmai față de El ne ascuțim spiritul critic și-L arătăm cu degetul. De ce? Pentru că ne deranjează, pentru că „ne pune înaintea feței noastre păcatele” și ne arată răutatea. El, singurul În care ne putem investi fără greș încrederea, e lipsit de încrederea noastră. Ce-am putea face? Greu de dat un răspuns universal valabil, dar am putea să luăm aminte la lucrurile pe care le știm deja și pe care le-am trăit. Dacă avem încredere în părinții noștri, în mama și în tata, care, cu toate slăbiciunile lor omenești, fac tot ce pot pentru noi, pentru a ne fi nouă bine, nu ar trebui să facem cel puțin la fel cu Cel care ne-a creat? Dacă față de ei suntem naivi, predându-ne lor fără rețineri gândurile și faptele noastre, oare față de Tatăl cel ceresc nu putem face măcar atât? Toată așezarea și rânduiala lumii așa cum o știm este pentru a lua aminte la ea și, prin ea, să Îl descoperim pe Dumnezeu. El se mărturisește prin fiecare fir de iarbă și colț de cer, așa că nu vom avea răspuns în fața Lui, nu vom putea spune că n-am știut.

Poate sunt naiv să cred în puterea cuvintelor de a schimba oameni și, de ce nu, de a schimba lumea. Poate sunt naiv în a crede în oameni și în a pune înainte dorința lor de a face binele înainte de a-i suspecta de vreun interes propriu. Poate sunt naiv în dorința de a mă lăsa în voia Cerului și a trăi pentru lumea ce va să se nască, trăind în lumea asta ca și cum n-ar fi. Dar știți ce? Dumnezeu este înainte de toate naiv să creadă în mine și în fiecare dintre noi și, măcar în acest aspect, nădăjduiesc să mă asemăn și eu Lui.  Sursa:  I.C. - Cuvântul Ortodox

 



În câte feluri putem fi iertați (VIDEO) - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

CAFEDEMIA - Masă rotundă organizată de Asociația Ortopraxia (Editura Agaton)
(extras)

 

Tema iertării este una extrem de actuala pentru ca omul zilelor noastre e tot mai nerabdator si nu mai are dispoziția de a ierta. Nici macar pe sine nu se mai iartă. Sau iartă si nu uită. Iartă pe jumătate. Dumnezeu ne iubeste necondiționat și iartă dacă vrem și noi să fim iertați. Când iubești ierți și vindeci. Iertarea este vindecătoare.



Ce vreau eu, oare vrea și Dumnezeu? (VIDEO) - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

CAFEDEMIA - Masă rotundă organizată de Asociația Ortopraxia - Editura Agaton
(extras)

 

"Ce vreau eu, vrea si Dumnezeu?" - Cred ca uneori Dumnezeu zâmbește atunci când vede ceea ce isi doreste omul. Cineva spunea că daca vrei sa-L faci sa rada pe Dumnezeu sa-I spui planurile tale. Dacă voința omului este un cal puternic si, poate, naravas, voința Domnului este adiere diafană de lumina binevoitoare.



In câte feluri este prezent Hristos în viața noastră (VIDEO) - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
CAFEDEMIA
Masă rotundă organizată de Asociația Ortopraxia - Editura Agaton
(extras)

Dumnezeu este prezent pretutindeni și întotdeauna. Iubirea lui de oameni nu are limite de loc sau de timp. El ne iubeşte necondiționat. Hristos e prezent în Biserică, în Sfânta Liturghie, în Cuvântul Scripturii și cel al rugăciunii, în cuvântul de învățătură al preotului, în poruncile Sale, în virtuți, în icoane și, mai presus de toate, în Sfânta Împărtășanie. Dragostea dumnezeiască e o inima infinita deschisa lumii întregi. Și ţie, și mie, și noua, și tuturor.

 



Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Niciun om nu va ajunge la Mănăstirea din Eghina dacă însuși Sfântul Nectarie nu va dori asta
 

 

In memoriam - Stareța Teodosia și Mănăstirea Sfintei Treimi de la Eghina

Cine nu a auzit de Mănăstirea Sfintei Treimi pe care Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina a zidit-o în ultimii ani ai zbuciumatei sale existențe? Către acest loc au alergat de multe ori ucenicii, râvnind la liniștea pe care cei înduhovniciți o dobândesc la un moment dat.

Sfântul Ierarh Nectarie a dorit mult dobândirea unui loc în care să poată sluji Celui Preaînalt. Încă aflându-se la Atena, ca director al Seminarului Rizarion, a găsit în Insula Eghina, altădată locuită de mulți asceți și oameni ai rugăciunii, un loc de liniștire pe care a zidit cu mâinile sale o biserică, închinată Preasfintei Treimi, și mai multe chilii. Împreună cu ucenicele sale devenite monahii a trăit acolo ultimii ani ai vieții. După trecerea din această lume, Sfântul Nectarie a purtat pe mai departe grijă de ctitoria sa. În acești 100 de ani fără unul care au trecut de atunci, mănăstirea a avut zile bune și rele, dar s-a bucurat de ajutorul permanent al marelui ei ctitor.

În această perioadă, la conducerea mănăstirii s-au succedat mai multe starețe, pentru ani mai mulți sau mai puțini de activitate, care întotdeauna au fost ajutate de monahii râvnitoare, iar oamenii din insulă, dar și din întreaga lume creștină, au aflat aici, mai ales după descoperirea moaștelor Sfântului Ierarh Nectarie, mult ajutor, pace și binecuvântare. În ultima jumătate de veac, în fiecare zi, pelerinii își îndreaptă pașii către acest loc, unde aspectul exterior, dar și lucrarea interioară au sporit permanent în bine, astfel încât lângă biserica ctitorită de Sfântul Nectarie a apărut o adevărată catedrală, zidită prin râvna Mitropolitului Ierotei de Ydra, Spetses şi Eghina, înfrumusețată și aflată în purtarea de grijă a Mitropolitului Efrem și a starețelor și călugărițelor de aici.

Vreme de 15 ani, mănăstirea de la Eghina a fost condusă de o călugăriță înțeleaptă și luptătoare, Teodosia, care și-a închinat o parte a vieții ei acestui loc iubit de Sfântul Nectarie, dar mai ales de Sfânta Treime, care o ocrotește. Monahia Teodosia, din botez Erricheti Guda, s-a născut în anul 1934 în Neohori Etoloakarnania. A urmat studiile medii la Școala Palamită din Mesolonghi, apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității Naționale și Capodistriene din Atena, Secția Științe Sociale. Vreme de 30 de ani, în perioada 1955-1985, a lucrat ca înalt funcționar al băncii Ioniki Trapeza. În acest răstimp a făcut parte din frăția misionară Elpis („nădejdea” sau „speranța”), constituită după modelul mai multor astfel de comunități din afara mănăstirilor, dar care duceau viață aproape monahală, aflate în grija unor mari duhovnici ai Greciei.

Ea s-a remarcat prin tăcere și rugăciune, fiind preocupată atât de lucrările de la birou, cât și de cele din frăția misionară, care au pregătit-o pentru a deveni într-o zi călugăriță, mai ales că încă din tinerețe viața ei a fost asemenea unei monahii râvnitoare. La îndemnul mitropolitului din vremea aceea, Ierotheos de Ydra, Spetses şi Eghina, a venit în Mănăstirea Sfântului Nectarie, unde a fost închinoviată în ziua praznicului Schimbarea la Față din anul 1987, când avea puțin peste 50 de ani. Dimpreună cu alte două surori venind odată, mitropolitul locului s-a gândit să le dea celor trei numele Mucenițelor Teodosia, Chiriachi și Paraschievi, care erau sfintele ocrotitoare ale ierarhului ctitor al mănăstirii și care i s-au arătat în vedenie în chilia sa, spunându-și fiecare numele. Sfântul a comandat atunci la Muntele Athos o icoană cu cele trei martire, care se află și acum în biserica centrală a mănăstirii.

Maica Teodosia a primit acest nume și în amintirea unei alte starețe, care avea o voce duioasă și fusese călugărită chiar în ultimii ani ai vieții de către Sfântul Ierarh Nectarie. Călugărită în anul 1999, a urmat diverse ascultări în obștea mănăstirii, deși avea studii superioare și fusese înalt funcționar bancar. A fost secretară a mănăstirii, a lucrat și la arhondaric, iar după trecerea la Domnul a stareței Irina Papaleonardu, maica Teodosia a fost aleasă, prin vot, stareță, în septembrie 2004. S-a remarcat în această perioadă prin lucrarea virtuților în tăcere și rugăciune, prin mare grijă față de această mănăstire, dar și prin lucrări în domenii diferite. A primit în obștea mănăstirii mai multe viețuitoare, a construit câteva clădiri pentru călugărițele care erau tot mai numeroase. În mijlocul acestor clădiri a fost ridicat un paraclis în stil bizantin închinat Maicii Domnului. S-a îngrijit și de pelerini, construind spații noi de primire și cazare, precum și Paraclisul „Sfântul Sava” din Kalimons. S-a ocupat de publicarea lucrărilor Sfântului Nectarie, făcând cunoscute credincioșilor viața și mai multe variante ale slujbei Sfântului, care au fost tipărite în această perioadă. A lucrat cu multă râvnă. A sprijinit câteva mănăstiri și oamenii nevoiași. A fost alături de familii și tineri, a susținut centrele de tineret ale Mitropoliei și s-a îngrijit de Spitalul „Sfântul Dionisie”, din insulă, dar și de alte instituții de binefacere. A dezvoltat spiritul de întrajutorare și iubire care i-a fost inspirat de Sfântul Nectarie.

Ca stareță, a fost iubitoare de slujbe, s-a dedicat rugăciunii și studierii anumitor scrieri, mai ales a celor legate de Sfântul Nectarie. A ieșit rar din mănăstire. Deși a fost invitată în toată lumea ortodoxă, a răspuns doar de câteva ori acestor chemări, însoțind moaștele Sfântului Nectarie, așa cum s-a întâmplat și în timpul vizitei sale în Mitropolia Moldovei și Bucovinei, împreună cu Mitropolitul insulei, Înaltpreasfințitul Efrem. A arătat o atenție deosebită față de clericii, monahii și credincioșii români, pentru care avea cuvinte de laudă. Am auzit-o adeseori vorbind la superlativ despre dragostea și râvna românilor. Când a poposit la Iași, aducând pentru închinare la hramul Sfintei Parascheva capul Sfântului Ierarh Nectarie, am însoțit-o în vizita pe care a făcut-o împreună cu Mitropolitul Efrem și cu întreaga delegație a Mitropoliei din Eghina la mai multe mănăstiri din Moldova. A fost atentă la întâlnirea cu viața spirituală a acelei zone.

Era o călugăriță pioasă, care s-a închinat cu evlavie la moaștele Sfintei Parascheva și s-a bucurat de cuvinte frumoase despre marii duhovnici de altădată, în special despre părinții Paisie și Cleopa de la Sihăstria. A rămas uimită de frumusețea mănăstirilor, dar și de evlavia călugărilor și, respectiv, a călugărițelor. A avut inimă bună. Deși pe adresa mănăstirii sosea mulțime de cereri pentru a oferi unor centre eparhiale, mănăstiri sau parohii fragmente din moaștele Sfântului Nectarie, s-a arătat binevoitoare și față de unele biserici și mănăstiri din România, oferind cu mult drag și fără vreo pretenție Mănăstirii Radu Vodă (din care ulterior un fragment a fost rânduit spre cinstire și închinare la Catedrala Patriarhală) sau Bisericii „Sfântul Nectarie” din Iași, dar și altor sfinte locașuri, moaștele Sfântului Ierarh Nectarie, pe care îl cinstea în mod deosebit. Avea darul cuvintelor, fiind ajutată și de studiile de drept pe care le urmase în tinerețe, și era mișcată până la lacrimi când vorbea despre viața sfinților. A avut foarte multe momente de mărturisire filocalică, ce i-au adus bucurie chiar și în clipele de grea suferință prin care a trecut, mai ales către sfârșitul vieții.

A purtat cu bucurie și răbdare jugul vârstei și al bolilor care i-au zdruncinat și înnorat oarecum ultimele zile ale vieții. A preferat să trăiască în tăcere și rugăciune, nădăjduind permanent că Dumnezeu îi va ridica crucea suferinței. În ultima zi a vieții, după ce preotul mănăstirii a împărtășit-o, chiar mitropolitul insulei i-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor. Nu după mult timp, în câteva ore, și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. A doua zi după trecerea sa la cele veșnice, duminică, 15 decembrie 2019, în biserica cea mare a mănăstirii, Mitropolitul Efrem de Eghina și Mitropolitul Nicolae de Mesoghea și Lavreotiki, împreună cu mulți preoți, obștea mănăstirii, starețe de la alte mănăstiri ale insulei și din alte părți și mulți credincioși, au participat la slujba de prohodire înaintea coborârii trupului ei în mormântul din apropierea locului unde se odihnesc celelalte starețe. Mitropolitul locului, foarte emoționat, a rostit un cuvânt vorbind printre lacrimi de momentele colaborării lor, dar și de lucrarea maicii Teodosia în ogorul Bisericii.

Amintirile despre monahia Teodosia sunt aureolate în sufletul meu de dragostea pe care a avut-o față de Biserica Ortodoxă Română. Am constatat această iubire atât în timpul vizitei pe care a făcut-o la Iași, cât și în momentele când am fost pelerin la Eghina. Cu bucurie a îngăduit să vedem chilia Sfântului Nectarie, unde pelerinii nu au acces de obicei, să ne bucurăm de locul preferat al marelui Ierarh vindecător de boli și făcător de minuni și să fim părtași la dragostea sfântă a unei călugărițe față de România, pe care o considera un loc al Ortodoxiei misionare, o țară frumoasă, iar pe monahii, preoții și credincioșii ei, oamenii lui Dumnezeu și frați preaiubiți. - † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - 20 Dec, 2019,  Ziarul Lumina

 

Un dialog cu GHERONDISSA TEODOSIA, stareţa mânăstirii Sfântului Nectarie din Eghina

Mânăstirea Sfânta Treime de pe Insula Eghina din Grecia atrage în fiecare an mii de pelerini, în ciuda crizei economice şi duhovniceşti, care, după părerea vieţuitoarelor aşezământului, există acum în Grecia. Oamenii merg la unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi greci ai vremurilor recente – Sfântul Nectarie din Eghina. Pelerinilor care ajung în mânăstire li se întâmplă felurite minuni văzute sau nevăzute.

Mânăstirea Sfânta Treime nu este numai un centru de pelerinaj, ci şi casă pentru 16 monahii, care, prin munca şi rugăciunile lor, susţin viaţa duhovnicească a aşezământului.

Egumena Teodosia aproape că nu se arată în văzul lumii, oferă rar interviuri, fotografiile ei nu sunt pe internet. De aceea, discuţia noastră din aceste pagini este – nu ne temem de aceste cuvinte – o exclusivitate şi o mare binecuvântare.

Dragă măicuță, la mânăstirea dumneavoastră vin oameni din întreaga lume pentru a se închina la moaștele Sfântului Nectarie, cunoscut ca mare făcător de minuni. În varianta rusească a Acatistului găsim următoarele cuvinte: „Bucură-te, cel ce ai dobândit slava Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni.” Cu siguranță, toate acestea nu pot să nu se răsfrângă asupra vieții mânăstirii.

Desigur! Minuni se petrec tot timpul. Și chiar în acest moment sunt sigură că Sfântul Nectarie săvârșește undeva o minune. Primesc o mulțime de scrisori în care oamenii descriu ce s-a întâmplat cu ei după pelerinajul în Eghina. Noi păstrăm toate scrisorile și dacă le-am tipări ar ieși multe volume groase.

Uneori minunile se întâmplă chiar aici, în mânăstire. Iată, cu două săptămâni în urmă a fost adus un om în scaunul cu rotile, nu putea să meargă. Omul s-a rugat în chilia sfântului, a stat și s-a închinat lângă patul lui, s-a ridicat și a mers…

Să vorbim despre viața mânăstirii noastre fără să amintim de numele Sfântului Nectarie este imposibil. Cele mai importante pentru noi sunt exemplul vieții și învățăturile sale. Noi trebuie să ne străduim să fim asemenea lui în toate.

Fluxul mare de pelerini influențează cumva rânduiala zilnică din mânăstire?

Știți, nici un om nu va ajunge aici dacă însuși Sfântul Nectarie nu va dori asta. Pentru noi acest fapt înseamnă și că trebuie să ne trudim pentru oamenii care ne vizitează. De aceea, spre deosebire de aproape toate mânăstirile grecești, noi nu avem rânduiala odihnei de după masa de prânz. Porțile noastre sunt deschise de la răsăritul până la apusul soarelui. Pelerinilor le este foarte comod așa.

În fiecare zi la ora 11 se slujește molitva pentru Sfântul Nectarie, la care vine întotdeauna foarte multă lume. Monahiile, dacă e nevoie, le prezintă pelerinilor mânăstirea, le acordă atenție. Câteodată chiar și ascultarea zilnică trebuie amânată pentru aceasta. Doar după slujba de seară, monahiile pot să se ocupe de treburile lor.

Condițiile de viață sunt bune la noi și monahiile nici nu trebuie să iasă din chilii, pot să se concentreze pe pravila lor de rugăciune. Iarna se întunecă repede și atunci viețuim mai retras.

Biserica este deschisă tot astfel, toată ziua, cât este lumină?

Da, biserica este deschisă, accesul este liber întotdeauna la moaștele sfântului, la chilia sa, la locul unde a fost înmormântat. Întreaga zi este deschis pangarul, unde se vând icoane, ilustrate, cărți, ulei sfințit, pentru ca pelerinii să poată cumpăra ceva ca amintire despre Sfântul Nectarie. Mai avem și un hotel în regim gratuit, unde pelerinii se pot opri pentru o noapte. Se pot opri și pentru o perioadă mai lungă, asta se hotărăște pentru fiecare caz în parte. La hotel avem și o trapeză.

Ați spus că în fiecare zi se face molitva. Dar Liturghia se slujește?

Liturghia se slujește la fel, în fiecare zi. Este foarte important. Fiecare monahie trebuie să fie prezentă la Liturghie, după putință. Dacă ați fost în alte mânăstiri grecești, ați văzut că Liturghia nu se săvârșește zilnic peste tot. În cel mai rău caz se slujește o dată pe săptămână și în zilele de mare praznic, pentru că nu sunt preoți. Noi avem, slavă Domnului, un preot statornic, este preot de mir și locuiește în oraș.

Din amintirile primilor monahi despre Sfântul Nectarie știm că el slujea Liturghia în așa fel încât toți simțeau dorința ca aceasta să nu se termine niciodată. Și uneori, când mergea în timpul slujbei, părea că nu atinge pământul. În căsuța sfântului este o fotografie care îl înfățișează în timpul ultimei sale Liturghii. Să o vedeți neapărat.

Pot confirma că și acum Liturghia se săvârșește aici dintr-o răsuflare, noi am simțit aceasta. Sfântul Nectarie încă nu este atât de cunoscut în Rusia cum este în Grecia, Serbia, România. Adeseori oamenii află despre acest sfânt când se abate asupra lor vreo boală. Dumneavoastră, probabil, ați auzit de el încă din copilărie?

Da. Când eram în clasa a V-a mi-a căzut în mână o cărticică despre sfânt – nici nu-mi mai amintesc cine mi-a dat-o. Citind-o, am hotărât că voi merge neapărat la mânăstirea Sfântului Nectarie.

Și cât de repede ați ajuns?

Nu atât de repede. Eu sunt născută în orașul Mesolonghion, care e situat pe țărmul opus al Greciei față de Insula Eghina. Sigur, după standardele Rusiei nu e o distanță mare, dar pentru noi în acei ani era departe. Am reușit să vizitez Mânăstirea Sfânta Treime doar când am ajuns în Atena pentru a studia Dreptul. De atunci am venit aici în fiecare an. Dar am rămas la mânăstire când am ieșit la pensie, până atunci am lucrat la bancă.

Cum ați devenit egumenă și de cât timp sunteți în această funcție?

Vai, nici nu mai țin minte. (Râde.) Vorbind serios, sunt deja de 14 ani. Mânăstirea noastră este condusă de egumenă și de sfatul mânăstiresc. Sfântul Nectarie a rânduit ca mânăstirea să fie un isihastirion (loc pentru liniștire). Aceasta înseamnă că Episcopul locului nu se amestecă în viața mânăstirii. El nu numește egumena, nu poate să ia o monahie de aici, nici nu poate să trimită o monahie nouă. O mânăstire isihastirion este mai autonomă decât una obișnuită. Egumena este aleasă de sfatul mânăstiresc, care e alcătuit din schimonahii. Iată așa m-au ales și pe mine.

Reiese că aici poate veni un om din orice parte a lumii pentru a cere să rămână în mânăstire?

Da, eu și sfatul mânăstiresc hotărâm dacă poate să rămână sau nu.

La ce se acordă atenție în primul rând atunci când cineva își exprimă dorința de a rămâne?

Este greu să numești niște parametri concreți în funcție de care luăm o hotărâre. Primim surori noi care corespund duhului mânăstirii. Așa cum omul alege mânăstirea, așa și mânăstirea își alege omul. Acum avem 16 monahii, una din ele este din Rusia, două sunt din România, celelalte sunt din Grecia. Vârsta este cuprinsă între 20 și 80 de ani.

16 monahii sunt destul de puține pentru un loc atât de vizitat. De ce este așa? Nu doriți să măriți numărul viețuitoarelor sau, în general, în Grecia sunt puțini doritori de a primi taina călugăriei?

Nu există un singur răspuns. Pe de o parte, eu cred că nu trebuie să ne grăbim să luăm multe surori noi. Închipuiți-vă o apă care clocotește și care, dacă turnăm în ea prea multă apă rece, se răcește. La fel este și în viața duhovnicească. Pe de altă parte, la noi este un flux imens de pelerini și nu oricui îi place să viețuiască permanent în văzul lumii. Mulți caută mai multă izolare, și în Grecia sunt destule locuri pentru asta.

Mânăstirea Sfânta Treime are schituri unde monahiile se pot retrage? De pe terasa mânăstirii se vede un munte pe care sunt o mare mulțime de biserici mici. Nu sunt schiturile dumneavoastră?

Dumneavoastră vorbiți despre muntele sfânt Paleochora. Timp de mii de ani Paleochora a fost capitala insulei. Muntele este unic prin faptul că pe un teritoriu atât de mic se aflau mai mult de 300 de biserici și capele de familie. De asemenea, acesta este un loc de mucenicie: turcii au ucis mulți oameni aici, inclusiv preoți. Bisericile Paleochorei erau locurile preferate pentru rugăciune ale Sfântului Nectarie. S-au păstrat 34 dintre ele, multe sunt în ruină. Mai demult mergeam să slujim acolo. După ce muntele a fost dat în administrarea nu știu cărei organizații arheologice nu mai avem voie să săvârșim slujbe acolo. Totuși, vă sfătuiesc să mergeți și să intrați în acele biserici străvechi. Paleochora este un loc foarte duhovnicesc, un loc minunat. Munții, vântul adiind prin frunzele copacilor, soare, cântecul păsărilor, bisericile pe povârniș – și nimeni în jur. Merită să vedeți și să simțiți toate acestea.

Schituri ca atare nu avem. În ceea ce privește problema însingurării, avem biserici în apropierea mânăstirii. Imediat după mânăstire se află Biserica Acoperământului Maicii Domnului, unde monahiile pot merge să se roage în liniște. Acum se construiește acolo o căsuță în care se va putea sta.

Maică, spuneți-ne, vă rog, ce este cel mai important în viața monahală, după părerea dumneavoastră?

Pentru a veni la mânăstire, omul trebuie să aibă un început, o determinare înăuntrul său. Eu numesc aceasta înstrăinarea de lume. Adică omul trebuie să lase totul: mamă, tată, studii, serviciu, casă. Iar când va veni în mânăstire, el trebuie să aibă aici o ascultare oarbă. Fără ascultare nu este posibilă viața duhovnicească în mânăstire.

Ascultarea nu poate fi învățată dintr- o dată, de aceea există diferite trepte ale monahismului. Prima este noviciatul. Surorile sunt puse la încercare, sunt sub observație o anumită perioadă (pentru cineva e nevoie de mai mult timp, pentru altcineva de mai puțin). Apoi, împreună cu sfatul mânăstiresc, chibzuim dacă se trece la treapta de rasoforă. Mai târziu se hotărăște și problema schimei mari – cea mai înaltă treaptă monahală. În general, cea mai importantă în mânăstire este ascultarea.

Asta este pentru monahii. Dar pentru egumenă?

Pentru egumenă de bază sunt iubirea și răbdarea. Sora care vine în mânăstire lasă totul – de aceea egumena, primind-o, trebuie să-i fie o adevărată mamă. Nu prea severă și aspră, ci blândă, ca o adevărată mamă bună.

Dar cum se poate îmbina aceasta cu ascultarea fără cârtire despre care ați vorbit? Dacă stareţa este moale, oare-l vor asculta?

Nu, nu este așa. Înțelegeți, omul care vine din lume, chiar dacă năzuiește spre mânăstire, în fapt nu înțelege nimic din viața monahală. De aceea nu trebuie să ceri mult dintr-o dată. Trebuie să înțelegi omul, să bagi de seamă ce capacități are. Cu răbdare toate se așază la locul lor.

Nu trebuie să faci observații într-un mod grosolan. Brutalitatea și asprimea peste măsură, mai ales în mânăstirile de maici, duc la mâhnire. De la egumenă se cere multă răbdare și dragoste pentru ca monahiile să o perceapă ca pe o mamă, să nu ascundă de ea gândurile lor. De fapt, eu sunt aspră doar la exterior. Prețuiesc foarte mult libertatea oamenilor și nu fac presiuni asupra nimănui. Doar cu ochii conduc și sunt numită egumenă, dar în esență sunt o democrată. (Zâmbește.) Femeile sunt create pentru a iubi, iar bărbații pentru a conduce.

Care credeți că sunt îndrumările Sfântului Nectarie pe care trebuie să le urmeze monahiile în mânăstirea dumneavoastră?

Noi trebuie să ne călăuzim după tot ce a spus Sfântul Nectarie. Dar vorbind mai concret, de exemplu, el le învăța în felul următor pe maici: „Pe o mână scrieți «ascultare », iar pe cealaltă «luare-aminte».”

Ce se înțelege prin luare-aminte?

În primul rând luarea-aminte față de sine. Trebuie să bagi de seamă la fiecare cuvânt și la fiecare faptă. Să te uiți înăuntrul inimii tale: Oare nu te mustră conștiința pentru încălcarea poruncilor? Oare nu au umplut răul și patimile inima ta? Oare nu ți-ai pierdut îndrăzneala înaintea Domnului?

În al doilea rând, trebuie să iei aminte la monahiile care te înconjoară. Sfântul Nectarie atrăgea atenția că fiecare monahie trebuie să dea altei monahii cu sinceritate și simplitate tot ce aceasta îi va cere. Chiar spunea în scrisorile sale către maici: „Să aveți dragoste, să fie întotdeauna rugăciune și pace între voi. Fiți ca niște copii, străduiți-vă să vă asemănați cu Domnul.”

Aveți unele reguli exterioare pe care Sfântul Nectarie le-a stabilit pentru mânăstire?

După ce închidem seara porțile, nici un bărbat nu trebuie să rămână pe teritoriul mânăstirii. Iar în timpul slujbelor, bărbații (în afară de preoți, bineînțeles) nu au voie să stea în acea parte a bisericii unde se află altarul suplimentar.

Sfântul Nectarie a dus în inima sa o imensă iubire și pace. Omului contemporan îi este greu să-și imagineze cum a fost posibil să îndure atâta defăimare și prigoană și cu toate acestea să nu se înrăiască împotriva lumii. Încercările doar l-au ridicat și l-au preschimbat. Puteți să ne dați un sfat: cum ar trebui să răbdăm neadevărul?

Gândiți-vă numai: Patriarhul Alexandriei, Sofronie, avea mai mult de 90 de ani când l-a alungat pe Vlădica Nectarie de la catedră, văzând în el un concurent! Patriarhul Alexandriei, Petru, a adus în 1998 la mânăstirea noastră un papirus mare, în care Patriarhia își cerea oficial iertare de la Sfântul Nectarie pentru ceea ce s-a întâmplat cu 107 ani în urmă, când a fost calomniat. Papirusul este expus în chilia sfântului.

El a fost prigonit, practic, toată viața. Și aici, în Eghina, tot l-au calomniat. Însă nu a cârtit niciodată, a rămas bun cu oamenii în orice situație. Dar în smerenia dreptului lui Dumnezeu pizmașii au văzut fățărnicie. A fost umilit chiar și după moarte. Când au deschis moaștele neputrezite în anii 1930, Arhiepiscopul Atenei, necrezând în sfințenia Sfântului Nectarie, a poruncit ca trupul sfântului să fie lăsat la aer pentru ca acesta să putrezească. Dar asta nu s-a întâmplat.

Știți, în lumea de astăzi e multă defăimare și minciună. Dacă cineva va ajunge în această situație, să se adreseze în rugăciune Sfântului Nectarie din Eghina și el îl va ajuta, îl va mângâia.

Cine îndeplinește astăzi îndrumarea duhovnicească a mânăstirii?

Duhovnicul nostru locuiește pe Athos, la Mânăstirea Grigoriu. Vine la noi pentru a spovedi și a da povețe, pentru discuții duhovnicești. Cu Mânăstirea Grigoriu colaborează foarte strâns una din monahiile noastre. Grigoriu are filiala sa în Congo și duhovnicul a binecuvântat-o pe maică să meargă acolo. Ea se află de aproape un an în misiune în Africa, a deschis în Congo câteva școli de catehizare.

În Rusia se acordă multă atenție activității sociale a parohiilor și mânăstirilor. În Grecia se întâmplă la fel?

Tradiția spune că odată cu ivirea Sfântului Nectarie pe Eghina, s-a schimbat chiar și clima insulei. La fel ca toți sfinții, el iubea natura și a adus aici în jur de 5.000 de pini. Acum insula e verde, cu un aer vindecător cu mireasmă de pin și cu un climat blând. În plus, Sfântul Nectarie a adus pe Eghina arborele de fistic. Aici crește cel mai bun fistic din Grecia, chiar există un festival al fisticului.

Datorită Sfântului Nectarie, mânăstirea noastră se poate spune că înflorește. De aceea avem posibilitatea să-i susținem pe cei nevoiași, care sunt foarte mulți pe insulă. Spitalul orășenesc local este întreținut în mare parte din mijloacele mânăstirii. De asemenea, mânăstirea susține studenții și familiile sărace.

Acum sunt vremuri grele și mulți locuitori (pescari, muncitori) nu au de lucru sau nu au vânzare. Mânăstirea îi ajută: cumpără pește de la pescari și îl duce la un centru special unde se gătește mâncare pentru oamenii bătrâni săraci, sau îl ducem la alte mânăstiri.

Noi, monahiile, nu avem lipsuri materiale și putem să-i ajutăm pe oameni, dar Sfântul Nectarie dădea uneori tot ce avea. Dacă nu avea bani, își dădea hainele și încălțămintea. Trăia foarte modest, până în ultimele luni ale vieții sale nu a avut nici așternuturi. Patul pe care l-ați văzut în chilia sa este patul bunicii Sfântului Nectarie, pe care nepotul sfântului l-a adus cu puțin timp înainte de binecuvântatul său sfârșit.

Ați amintit de un centru unde se pregătește hrană pentru bătrâni și cei sărmani. Povestiți-ne mai detaliat cum funcționează acesta.

La marginea orașului Eghina, într-o clădire care a fost pusă la dispoziție de două binefăcătoare, este amenajată o bucătărie. Acolo se gătește mâncare pentru bătrânii care nu au pensie, sau nu au copii, sau sunt țintuiți la pat, adică din anumite motive nu-și pot asigura singuri hrana.

O data pe zi, la ora 12, se pregătește mâncarea, care apoi este transportată la cei ce au nevoie (doi oameni gătesc, iar alți doi o transportă). Un voluntar de la centru distribuie mâncarea pe teritoriul orașului, iar la cei din satele mai îndepărtate mâncarea este dusă de unii dintre voluntarii locali.

Centrul există atât datorită resurselor mânăstirii noastre, cât și mulțumită donațiilor particulare. De exemplu, brutăriile pot aduce pâinea pe care nu au vândut-o în ziua respectivă, un magazin de legume aduce legume, un supermarket local asigură transportul și așa mai departe. Centrul există de mai bine de 20 de ani, sub ocrotirea lui se află peste 70 de oameni. Centrul este condus de un preot.

Dar oamenii care muncesc la construcțiile mânăstirii dumneavoastră – fac curățenie în biserică sau pregătesc mâncarea la hotelul mânăstirii – sunt muncitori tocmiți?

Monahiile noastre au, desigur, ascultări la trapeză, în biserică, la hotel, în grădină, dar totuși suntem puține și nu ne descurcăm cu un volum atât de mare de muncă. De aceea tocmim lucrători. Sunt cazuri când angajăm un om la lucru doar pentru că vedem că are mare nevoie și se mâhnește foarte mult că nu are de lucru.

Din nou, aceasta este un fel de poruncă lăsată de Sfântul Nectarie. El mergea deseori în port și dacă vedea un om care, din deznădejde, stătea în cafenea și bea, îl invita la mânăstire sub pretextul de a câștiga bani. De obicei, îl invita să vină duminica dimineața. Omul venea, iar sfântul îi spunea: „Haideți să mergem acum în biserică, fiindcă este Liturghia de duminică.” Apoi: „Ei, dacă deja este amiază, haideți să luăm prânzul.” Și abia după aceea îi dădea de lucru: să ducă dintr-un loc în altul ghivece cu flori sau alte sarcini ușoare – și îl plătea cu destui bani, așa încât să nu supere omul. Astfel oamenii făceau ceva și făceau asta în mânăstire, unde se și rugau. Viața lor se aranja încet-încet.

Acum sunt localnici foarte lumești, care nu au nici o legătură cu Biserica. Ei vin la mânăstire din necesitate, pentru a primi de lucru. În mânăstire ascultă cuvântul lui Dumnezeu, iar pelerinii le povestesc despre minunile Sfântului Nectarie și astfel aceștia își schimbă viața.

Catedrala mare de lângă mânăstire aparține așezământului dumneavoastră? Cine a construit-o?

Catedrala ridicată în cinstea Sfântului Nectarie se construiește deja de câteva decenii. Da, aparține de mânăstire și noi finanțăm construcția. Acum se realizează pictura ei. Pentru această catedrală am adus cei mai buni specialiști. Înăuntru este un mozaic minunat – „Maica Domnului Cuprinderea Celui Necuprins” (Platytera). Eu cred că este cel mai bun exemplu de artă a mozaicului din întreaga Grecie.

În traducerea rusească a imnului Agni Parthene se spune: „Fecioară, acoperământ a lumii întregi Stăpână/ Ești mângâierea tuturor ce ție ți se închină.” Apropo, astăzi la Liturghie s-a cântat acest imn înaintea împărtășaniei. Îndeobște, în mânăstirea dumneavoastră se cântă foarte frumos.

În Grecia, probabil orice credincios cunoaște Agni Parthene. Iar în privința corului, noi ne străduim să continuăm lucrarea Sfântului Nectarie. Când a deschis mânăstirea, l-a invitat aici pe părintele Sava de pe Insula Kalymnos (la rândul său un sfânt canonizat – Sava cel Nou), pentru ca acesta să le învețe pe monahii pictura icoanelor și cântarea bizantină. Și acum monahiile se ocupă mult de cântare. Dar nu toate, ci doar acelea care au aptitudini pentru asta.

Dacă am pomenit de părintele Sava, trebuie să menționez că el a trăit încă șase ani după Sfântul Nectarie și cred că a fost primul care a vorbit în public despre sfințenia lui. După câteva luni de la moartea Sfântului Nectarie, părintele Sava s-a zăvorât în chilia sa pentru 40 de zile. După ce a trecut această perioadă, a ieșit ținând în mâini icoana Sfântului Nectarie și a poruncit să fie așezată în biserică, pe analog. Egumena l-a contrazis, spunându-i că Vlădica nu este canonizat încă și pentru aceasta ar putea fi pedepsiți. La aceste cuvinte, părintele Sava a spus că ea ar trebui să facă ascultare și să nu se opună urmării voii lui Dumnezeu.

Da, proslăvirea bisericească uneori trebuie așteptată mult. În Rusia, de exemplu, mulți credincioși așteaptă canonizarea a trei monahi din Pustia Optina, uciși de Paște în 1993. Și nu numai a lor. La noi este o carte, Nesfinții sfinți, despre oameni cu viață sfântă, dar necanonizați oficial.

Am citit această carte, mi-a plăcut foarte mult! Dacă veți publica interviul cu mine, să scrieți că îl invit personal pe Vlădica Tihon Șevkunov la noi în mânăstire, să vină să slujească o Liturghie. Neapărat să-i transmiteți!

Ne vom strădui să-i transmitem invitația. Dar dumneavoastră ați fost în Rusia?

Deocamdată nu am avut ocazia. Dar iubesc mult poporul rus, pentru că suntem de aceeași credință. În Rusia, după 70 de ani de guvernare atee, în care s-a distrus rânduiala, probabil este greu de refăcut viața monahală. Oamenilor le este foarte greu să respecte făgăduința ascultării. Dar treptat toate se vor aranja.

Grecia a avut și ea comunismul ei, în sensul de ateism. În anul 1848 au venit la putere niște oameni care au distrus viața monahală în toate mânăstirile. În consiliul împărătesc erau unii activiști care i-au obligat pe monahi să se căsătorească. Când a venit la cârmă adevărata conducere grecească, totul a revenit treptat la normal.

Acum atârnă asupra noastră pericolul din partea Turciei. Dar eu cred că Sfântul Nectarie ne va ocroti în orice situație. În timpul războiului cu nemții, Eghina nu a suferit deloc. Insula are o poziție importantă pe mare, este cea mai apropiată insulă de lângă Atena, și dușmanul, bineînțeles, trebuia să bombardeze totul aici. Surorile începuseră deja să sape un adăpost de bombardament, când Sfântul Nectarie li s-a ivit și le-a spus: „Nu vă temeți, voi deschide umbrela mea deasupra Eghinei.” Fasciștii zburau și nu vedeau insula. Și chiar vapoarele care veneau spre Eghina erau nevăzute pentru nemți.

Măicuță, aveți vreun vis?

Eu vreau foarte mult ca rușii să ia Constantinopolul, așa cum a prezis Sfântul Paisie Aghioritul. Și după aceasta, noi împreună, rușii și grecii, să construim o mânăstire a Sfântului Nectarie în patria sa, în Silivria.

Vă mulțumim mult pentru că ne-ați primit cu căldură. Nădăjduim să mai venim la mânăstirea dumneavoastră.

Veniți și aduceți cu dumneavoastră un jurnal!

Este interesant să veniți la praznicul Sfântului Nectarie, în noiembrie, să vedeți iubirea poporului pentru sfânt. Mergem cu cinstitul său cap pe drumul crucii în oraș, iar acolo oamenii așază covoare pe străzi și atârnă la balcoane portrete și icoane ale sfântului, este o sărbătoare foarte frumoasă.

Sunteți niște copii foarte buni. Domnul să vă binecuvânteze! Lăsați-ne adresa; dacă vom ajunge în Moscova, o să vă căutăm neapărat.

 

Preluat de pe http://www.lumeacredintei.com/

 

 



Exemple de viaţă ce duc spre mântuire - Dr.conf.univ. Ana Sofroni

 

„Le-am învăţat pe toate din vieţile sfinţilor.”
(Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul)

Trăind în comunitate, ai şansa de a prelua exemple frumoase de vieţuire de la semenii tăi făptuitori de cele bune. Binefăcătorii de obicei au suflet luminat, inimă caldă. Ei sunt nişte altruişti de neîntrecut şi tocmai de asta şi foarte comozi pentru oricine. Dar nu întotdeauna avem în preajma noastră asemenea oameni. Şi atunci ne vin în ajutor cărţile de suflet ziditoare – lucrările Sfinţilor Părinţi de rând cu Sfânta Scriptură. În ele aflăm atâta înţelepciune şi atâta har divin, atâta adevăr şi sinceritate despre întâmplări ce au avut loc din voia Domnului, că este imposibil să nu reacţionezi pozitiv la conţinutul lor, trăgând şi învăţămintele cuvenite.

În acest context menţionăm influenţa deosebită asupra credincioşilor a lucrărilor Sfântului Ioan de Kronştadt şi ale mărturiilor despre el[1], care au fost scrise într-un stil rar întâlnit: fiind foarte reuşit îmbinate pocăinţa publică şi imediata căinţă înaintea lui Dumnezeu de greşelile şi păcatele săvârşite. De asemenea multă iluminare revarsă asupra cititorilor creştini de azi şi comportamentul întru totul corect al Părintelui Ioan în rândurile enoriaşilor şi tuturor credincioşilor ataşaţi de parohia sa, comportament bazat pe Dragostea curată pentru Atotputernicul Creator şi împlinirea poruncilor Sale şi care făcea ca în relaţiile cu cei credincioşi Părintele să manifeste deplină dăruire de sine. O preţuire mai înaltă a omului nu ne putem imagina! Însă pe drept excepţională se arată în aceste lucrări  importanţa Sfintei Liturghii. Efectele ei descrise cu o sinceritate copleşitoare, trăirile profunde ale preotului în timpul săvârşirii Slujbei divine, atmosfera misterului religios – toate acestea într-un mod surprinzător ne descoperă nemărginita putere a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan de Kronştadt ne este un exemplu excepţional de trăire în Hristos. Fiecare alunecare în ispită, fiecare presiune asupra stării sufleteşti ce ni se poate întâmpla are, după părerea sa, leac sigur – prezenţa Mântuitorului în sufletul nostru când noi Îl chemăm în ajutor. Cu toate că credinţa lui era puternică, de neclintit, totuşi ispitele nu-l lăsau în pace. Îl împingeau ba să se supere pe casnicii săi din cauza unor incomodităţi ce interveneau din partea lor, ba să cârtească când era prea insistent deranjat de cerşetori, ba îl enerva înfăţişarea neadecvată a vreunui slujitor al bisericii, ba mutarea din loc a lucrurilor din camera sa, ba nerespectarea postului de către unele persoane apropiate familiei sale; i se întâmpla uneori că sufere şi de pe urma abuzului de mâncare. Noi, credincioşii de rând, adesea nici nu bănuim că asemenea reacţii se referă la categoria păcatului. Nu ne grăbim la biserică  ca să le mărturisim. Pe când Părintele Ioan imediat îşi dădea seama că a greşit şi se ruga aprig la Mântuitorul Iisus Hristos să fie iertat. Şi tot atunci simţea cum îl cuprindea mila Domnului, cum i se uşura pe suflet şi orice indignare sau nemulţumire îi dispăreau.

Tabloul psihologic păcat-mărturisire ce se conturează din conţinutul lucrărilor în cauză, e fără cusur. La prima vedere ar părea că aceasta  e ceva pur personal. Dar altfel privea lucrurile Sfântul Ioan. El tocmai de aceea l-a „pictat” cu multă migăleală şi în amănunte, ca să fie pe înţelesul tuturor credincioşilor, să se poată şi ei izbăvi de tina păcatelor ce le săvârşesc zi de zi, pas cu pas. Numai un păstor adevărat are grijă în aşa măsură de turma sa, un păstor care-l iubeşte cu adevărat pe aproapele său.

Dragostea Părintelui de Atotputernicul Dumnezeu, respectarea poruncilor lăsate de Sus, răbdarea şi smerenia lui, milosteniile ce le făcea aduceau încontinuu har asupra-i. Cu harul dumnezeiesc el vindeca bolnavii, îi întărea în credinţă şi le ajuta să urmeze calea mântuirii. Astfel, fiind el însuşi un drept vieţuitor, se străduia să-i atragă şi pe alţii pe calea cea dreaptă. Era un adevărat luptător pentru apărarea şi întărirea Ortodoxiei.

În timpul oficierii Sfintei Liturghii Părintele Ioan se adâncea cu desăvârşire în ritualul bisericesc. Rugăciunile le rostea din tot sufletul şi din toată inima, adesea cu lacrimi în ochi şi pe obraji. Nu scăpa nimic din sinaxarul zilei, respecta întocmai rânduiala Slujbei. Iar la Împărtăşirea cu Sfintele Daruri parcă trecea printr-o transformare totală. Mai mulţi clerici contemporani au observat acest lucru, ca ceva ieşit din comun. Într-un pasaj din carte îi citim sfatul: „Ţine minte că în timp ce te rogi, Domnul se face aidoma nouă, asemenea chipului nostru celui dintru început şi că răspunde fiecărui cuvânt al nostru, fiecărei bătăi a inimii[2].

Toată viaţa Sfântului Ioan de Kronştadt ne serveşte drept model perfect de vieţuire în Hristos. Ne arată că apropierea de Dumnezeu vine să ne lumineze sufletul, să ne izbăvească de boli şi necazuri, să ne apropie de limanul mântuirii. Mai pe scurt, face cu acei ce au credinţă puternică şi iubesc Biserica Ortodoxă nenumărate minuni, minuni care ne deschid ochii la frumuseţile credinţei aduse lumii de Mântuitorul ei.

                                                                         Dr. conf. univ. Ana Sofroni

07.01.2020,

Chişinău (vila)

 


[1] A vedea: Ioan de Kronstadt, Sf.  Viaţa mea în Hristos / În româneşte de Boris Buzilă; Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. – Bucureşti: Editura Sophia, 2005; Ioan de Kronstadt, Sf. În lumea rugăciunii / Trad. Din lb. rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas. – Ed. a 2-a, rev. – Bucureşti: Editura Sophia, 2011; Ioan de Kronstadt, Sf. Cum ne mântuieşte Dumnezeu / Trad. Din lb. rusă de Corina-Alexandra Toader. – Bucureşti: editura Sophia, 2012; Ioan de Kronstadt, Sf. Calea pocăinţei lăuntrice: jurnal duhovnicesc needitat / Trad. De Vladimir Bîrcă; îngrijire ed.: Gheorghe-Cristian Cucul. – Bucureşti: Evanghelismos, 2011; Mărturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt / Trad. Din lb. rusă de Eugeniu Rogoti. – Bucureşti: Editura Sophia; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2007.

[2]  Viaţa mea în Hristos. – Bucureşti: Editura Sophia, 2005, p. 426.



Cetatea Edessa apărată de Icoana Domnului HRISTOS (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 
 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Acatistul și canonul Sfântului Vasile cel Mare
 

Acatistul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare

1 Ianuarie

Troparul Sfântului Vasile cel Mare, glasul 1

În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărătească preoţie. Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1

Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cereasca albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Icosul 1

Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumnezeieştile înălţimi şi, străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prealuminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul preaînţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptatorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 2

Al Păstorului păstorilor de aproape slugă făcându-te, Sfinte Vasile, ai îmbogăţit Biserica cu înţeleptele tale învăţături; pentru care cântam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Ai fost, preasfinte părinte, totdeauna la înălţimile vredniciei arhiereşti şi întru adâncul smereniei; pentru care noi minunându-ne cântăm ţie:
Bucură-te, cel ce te veseleşti în Biserica biruitoare;
Bucură-te, cel ce de la Împăratul Hristos primeşti binecuvântare;
Bucură-te, turn preaînalt al privirilor cereşti;
Bucură-te, înţelepte tâlcuitor al celor teologiceşti;
Bucură-te, magistrul ştiinţelor frumoase;
Bucură-te, că ţi-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucură-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucură-te, cu heruvimii de Dumnezeu văzătorule;
Bucură-te, prietenul apostolilor;
Bucură-te, întâistătătorul arhiereilor;
Bucură-te, cu mucenicii împreună-şezătorule;
Bucură-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 3

Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor; iar noi credincioşii, bucurându-ne, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3

Împotrivindu-te, părinte, lui Iulian prea păgânul împărat şi mărturisind Dumnezeirea lui Hristos, ai ruşinat păgânatatea lui, făcându-te mucenic de bunăvoie; pentru care auzi de la noi:
Bucură-te, sabie ascuţită cu focul Duhului;
Bucură-te, mărturisitor fără de frică al adevărului;
Bucură-te, propovăduire puternică a Treimii;
Bucură-te, luptător tare împotriva nedumnezeirii;
Bucură-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucură-te, gură adânc-grăitoare a Treimii;
Bucură-te, către Sfânta Treime al credincioşilor mijlocitor;
Bucură-te, al Bisericii a toată lumea luminător;
Bucură-te, că pe cei zgârciţi, spre îndurare i-ai plecat;
Bucură-te, cel ce pe popor de foame l-ai scăpat;
Bucură-te, al iubirii de argint săgetătorule;
Bucură-te, la milostenie îndemnătorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 4

Văzut-ai, mare ierarhe Vasile, pe Născătoarea de Dumnezeu înconjurată de cetele îngereşti şi poruncind mucenicului Mercurie să nimicească pe păgânul Iulian, vrăjmasul Fiului său; iar după ce te-ai încredinţat că ai fost ascultat, îndată ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Pe Valent cel orbit cu eresul lui Arie, care tulbura Biserica lui Hristos, cu multă bărbăţie l-ai mustrat, preaînţelepte părinte; pentru care te lăudăm pe tine, zicând:
Bucură-te, ochiul Bisericii cel pătrunzător;
Bucură-te, de pleava clevetirilor vânturător;
Bucură-te, al viei lui Hristos înţelept lucrătorule;
Bucură-te, al tainelor mare învăţătorule;
Bucură-te, munte aspru al pocăinţei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinţei;
Bucură-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glăsuire;
Bucură-te, vulturul teologiei, cel cu înaltă suire;
Bucură-te, al preoţiei povăţuitorule;
Bucură-te, al dascălilor învăţătorule;
Bucură-te, mare învăţător al fecioriei;
Bucură-te, grădina cea împodobită a curăţiei;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 5

Venit-a la tine, Sfinte Ierarhe Vasile, femeia ce fusese nedreptăţită de eparhul cetăţii, cerând de la tine a-i face mijlocire; iar tu, înfricoşându-l cu judecata lui Dumnezeu , l-ai plecat a-i face dreptate; de care ea, bucurându-se, ţi-a adus mulţumire, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Următor făcându-te Mântuitorului, preaînţelepte părinte, te-ai arătat mare apărător celor nedreptăţiţi; pentru care zicem:
Bucură-te, apărătorul văduvelor;
Bucură-te, părintele săracilor;
Bucură-te, sprijinitorul celor nedreptăţiti;
Bucură-te, bogăţia celor lipsiţi;
Bucură-te, cel ce pe împăraţii cei fără de lege i-ai mustrat;
Bucură-te, ca pe eparhul spre milă l-ai plecat;
Bucură-te, cel ce cununa mucenicească ai dorit;
Bucură-te, că mărturisitor a fi te-ai învrednicit;
Bucură-te, cel ce bogăţie pierzătoare n-ai adunat;
Bucură-te, ca întru sărăcie lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, asemenea lui Ilie râvnitor;
Bucură-te, ca Isaia mare glăsuitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 6

Primit-ai, mare arhipăstorule Vasile, putere de la Dumnezeu asupra diavolului, încât l-ai silit a trimite prin văzduh zapisul tânărului prin care se vânduse; de care minune spăimântându-ne, cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a preamărit pe tine, cântare: Aliluia!

Icosul 6

Se îngrozesc mulţimile diavolilor numai auzind de numirea ta, părinte al părinţilor Vasile; iar noi credincioşii cântând, aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, fulger care arzi pe duhurile satanei celei spurcate;
Bucură-te, tunetul care risipeşti sfaturile cele necurate;
Bucură-te, cel ce cu armele duhului te-ai îmbrăcat;
Bucură-te, ca prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfărâmat;
Bucură-te, cel ce pe fiul împăratului l-ai vindecat;
Bucură-te, că pe mulţi din adâncul păcatului ai ridicat;
Bucură-te, că pe cel lepros l-ai tămăduit;
Bucură-te, că pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucură-te, îngerul cel pământesc;
Bucură-te, omul cel ceresc;
Bucură-te, sare tainică a învăţăturii;
Bucură-te, luminat povăţuitor al mântuirii;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 7

Descoperindu-i Dumnezeu viaţa ta cea plină de sfinţenie, părinte Vasile, cuviosul Efrem în pustie vedea un stâlp de foc care se înălţa la cer şi a auzit glas zicând: "În acest fel este Vasile". De care minunându-se, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Avut-ai, preasfinte părinte, inima ta din pruncie locaş curat Sfântului Duh, prin care te-ai făcut mare între aleşii lui Dumnezeu; pentru care cântăm ţie:
Bucură-te, sfeşnicul luminii celei neînserate;
Bucură-te, fântâna scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucură-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucură-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucură-te, cu Gură de Aur întru Dumnezeu unire;
Bucură-te, cu amândoi a lor pecetluire;
Bucură-te, muză de credinţă învăţătoare;
Bucură-te, înţelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucură-te, că de înţelepciunea ta s-au mirat împăraţii;
Bucură-te, că de frumoasa ta grăire au amuţit ereticii;
Bucură-te, râu de apele vieţii revărsător;
Bucură-te, crin de mireasma împodobitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 8

Precum când erai în viaţa aceasta aduceai jertfa cea fără de sânge pentru păcatele poporului, aşa acum, prealăudate ierarhe, stând lângă scaunul Dumnezeirii, înalţă ca o jertfă rugăciunile tale cele bine-primite pentru noi, care te lăudăm pe tine cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Stâlp luminător ai fost pe pământ Bisericii lui Hristos, Vasile, şi îndrăzneala ta către Hristos o ai dovedit şi după moarte; pentru care auzi-ne pe noi care zicem ţie:
Bucură-te, cu numele împărăţiei numite;
Bucură-te, al Bisericii mare părinte;
Bucură-te, diamantul credinţei cel nezdrobit;
Bucură-te, apăratorul dogmelor cel nebiruit;
Bucură-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeieşti;
Bucură-te, paharul tainelor celor cereşti;
Bucură-te, cerb la izvorul nemuririi alergător;
Bucură-te, celor credincioşi către aceea povăţuitor;
Bucură-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiască mirosire;
Bucură-te, făclia cuvântătorilor de Dumnezeu cea cu cerească strălucire;
Bucură-te, seceră apostolească, de neghinele eresurilor tăietoare;
Bucură-te, roua cerească de arşiţa păcatelor răcoritoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 9

Zis-ai, preaînţelepte părinte, că "filozofia cea adevărată este gândirea la moarte". Dă-ne deci nouă cu rugăciunile tale cele bine-primite la Dumnezeu să trecem fără primejdie prin porţile morţii şi, ajungând la viaţa cea fericită, să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icosul 9

Împodobit-ai, preaminunate, scaunul arhieriei cu înţelepciunea ta preaînaltă şi cu dumnezeiasca sfinţenie; pentru care aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, ostaşul cel ager al armelor celor duhovniceşti;
Bucură-te, slujitorule cu puterile cele cereşti;
Bucură-te, cel ce întru împodobirea Bisericii pe mulţi ai întrecut;
Bucură-te, că vestirea ta la margini a străbătut;
Bucură-te, cel ce în norul privirilor ai intrat;
Bucură-te, că teologului Ioan ai urmat;
Bucură-te, piatra cea scumpă a arhieriei;
Bucură-te, podoaba cea luminoasă a preoţiei;
Bucură-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucură-te, că prin uşa oilor în staul ai intrat;
Bucură-te, cel ce turma la verdeaţa Scripturilor o ai păscut;
Bucură-te, că a pastoriei icoană vie te-ai văzut;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 10

Venit-a la tine, părinte, femeia cea păcătoasă şi dându-ţi hârtia cea pecetluită în care erau scrise păcatele sale, pe care se ruşina a le mărturisi, tu degrab, alergând la rugăciune către Dumnezeu, ai facut prin minune a se şterge păcatele ei. Pentru aceea noi, minunându-ne de îndrăzneala ta cea mare către Dumnezeu, cântăm: Aliluia!

Icosul 10

Te-ai arătat lui Hristos, prealuminate părinte, zid nebiruit ridicat prin înţelepciunea Lui la înălţime; pentru care cu laude ca şi cu nişte flori te încununează pe tine, zicând:
Bucură-te, vioara Duhului cea dulce răsunătoare;
Bucură-te, albina raiului cea de viaţă adunătoare;
Bucură-te, muza de cele cereşti cântătoare;
Bucură-te, grădina Scripturilor cea veselitoare;
Bucură-te, al doilea Moise care marea eresurilor despărţeşti;
Bucură-te, că a trece prin aceasta pe noul Israel îl povăţuieşti;
Bucură-te, stâlpul credinţei cel de viaţă purtător;
Bucură-te, fagure de miere din izvorul cel începător;
Bucură-te, hrănitorul celor săraci de cunoştinţă;
Bucură-te, ajutătorul grabnic celor ce te cheamă cu credinţă;
Bucură-te, cel întâi în treimea arhiereilor;
Bucură-te, că împodobeşti ceata păstorilor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 11

Avut-ai Sfinte Părinte Vasile, semn minunat văzut de venirea Sfântului Duh, în sfinţirea dumnezeieştilor Taine. Pentru aceasta, înfruntând neluarea aminte a diaconului, ai făcut a se despărţi prin perdele altarul de adunarea credincioşilor; de care minunându-ne cântăm lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi: Aliluia!

Icosul 11

Minune mare s-a văzut la trecerea ta din viaţa aceasta, bine-plăcutule al lui Dumnezeu Vasile, căci sculându-te de pe patul morţii, ai botezat pe evreul Ioasaf cu toată casa lui; pentru care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că după a ta cerere, Dumnezeu a primit a-ţi prelungi viaţa;
Bucură-te, că ţi s-a încredinţat ca evreul să dobândească credinţa;
Bucură-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucură-te, că pe aceasta prin ostenelile arhieresti o ai scăpat;
Bucură-te, cerbul cel sprinten al munţilor cereşti;
Bucură-te, înger iubit al puterilor îngereşti;
Bucură-te, cela ce haina cea de nuntă prin înfrânare ţi-ai împodobit;
Bucură-te, că vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucură-te, că acum auzi cântările ce nu se pot grăi cu limbi omeneşti;
Bucură-te, că acum te desfătezi în cântări dumnezeieşti;
Bucură-te, spic ceresc cel cu însutită rodire;
Bucură-te, cel ce însetezi de a noastră mântuire;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 12

Prealuminate ierarhe Vasile, caută cu milostivire din înălţimea munţilor cereşti spre noi care luptăm cu multe necazuri în marea acestei vieţi şi, primind micile noastre laude, dă-ne ajutor cu rugăciunile tale, ca, mântuindu-ne, să ne învrednicim a cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 12

Arătându-ţi-Se Însuşi Mântuitorul cu Sfinţii Apostoli, vrednicule de laude părinte, te-a învăţat lucrarea dumnezeieştii Liturghii, pe care o ai lăsat Bisericii podoabă de mare cuviinţă; pentru care, cu smerenie lăudându-te, zicem ţie:
Bucură-te, al altarului diamant nepreţuit;
Bucură-te, al păstorului fluier aurit;
Bucură-te, cunoscătorul dogmelor şi al canoanelor;
Bucură-te, luminătorul păstorilor şi al soboarelor;
Bucură-te, smirna cea cu dumnezeiscă mireasmă a Liturghiei;
Bucură-te, vrednicia cea îngerească a preoţiei;
Bucură-te, a Bisericii făclie luminătoare;
Bucură-te, a celor leneşi trimbiţă deşteptătoare;
Bucură-te, ca Pavel Bisericii luminător;
Bucură-te, ca Petru de ceresca împărăţie descuietor;
Bucură-te, gura Cuvântului din cer tunătoare;
Bucură-te, văpaia Duhului de eretici mistuitoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 13

O, preaminunate părinte al părinţilor, Sfinte Ierarhe Vasile, primind puţina noastră cântare, precum Mântuitorul banii văduvei, soleşte pentru noi trecere fără primejdii în ceasul morţii, ca învrednicindu-ne a intra în cămara dumnezeieştii împărăţii, să cântăm cu tine împreună cântare lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Icosul 1

Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumnezeieştile înălţimi şi, străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prealuminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul preaînţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptatorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 1

Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cereasca albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

 

Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

1 Ianuarie

Troparul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, glasul 1:

În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care, cu Dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul:

Veniţi popoare să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a despărţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Vasile, glăsuitorule de Dumnezeu vino în ajutorul celor ce vor să înceapă a cânta laudele tale. Ci tu, părinte, îngăduitor fiind, ca un părinte, ne dai har din belşug.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Săltarea cea pătimaşă a tiraniei trupului ai înfrânat cu dragostea de înţelepciune. Pentru aceasta locuieşti întru Împărăţiile cele nestricăcioase, Sfinte Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Umblând pe calea cea aspră a faptelor bune, ai ajuns la Cerescul podiş, cel neted şi liniştit şi pildă tuturor te-ai arătat, Mare Ierarhe Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Patimile sufletului împreună cu ale trupului le-ai tăiat, Părinte Vasile, cu folos, cu sabia Duhului iar pe tine jertfă te-ai adus Stăpânului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Făcutu-te-ai tâlcuitor al celor Sfinte, Ierarhe Vasile, diadema lui Hristos şi în Tainele preoţiei ne-ai povăţuit, părinte, luminându-ne pe noi, în chip vădit cu Lumina Treimii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cine va putea să destăinuiască zămislirea ta, cea mai presus de cuvânt? Că ai născut pe Dumnezeu cu Trup, Preasfântă, Cel Ce S-a arătat nouă, tuturor, Mântuitor.

Catavasie:

Fundul adâncului l-a descoperit şi pe uscat pe ai Săi i-a trecut, întru acelaşi acoperind pe potrivnici, Domnul, Cel Tare întru războaie, că S-a preaslăvit.

Catavasie:

Umblat-a Israel pe valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat uscat îndată. Iar negrul luciului pe voievozii egipteni i-a înecat cu totul, mormântul aşternut cu apă, cu Puterea cea tare a dreptei Stăpânului.

 

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Care ai omorât cu Lemn păcatul; şi sădeşte frica Ta în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Plin fiind de toată învăţătura, nu numai de cea lumească şi defăimată, ci, mai vârtos şi de cea mai bună decât aceea, te-ai arătat lumină lumii, Sfinte Ierarhe Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu frica Domnului fiind întemeiat, că aceasta este începutul înţelepciunii, la iubirea de înţelepciune cea mai bună te-ai înălţat, o, Părinte Vasile!

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Vasile, cu înţelepciune te-ai ridicat la lucrare, iar lucrarea ai arătat-o mai Sfântă decât cugetarea la cele Dumnezeieşti şi ai pătruns în chip lămurit în cunoaşterea celor ce sunt.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împreună cu sărbătorile Naşterii lui Hristos a sosit şi împreună a strălucit pomenirea ta, părinte, a Cărui nespusă Taină ai lămurit-o cu învăţăturile tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fără sămânţă ai zămislit în pântece pe Dumnezeu şi L-ai născut, în chip de negrăit Întrupându-Se Cel spre Care Puterile cereşti a căuta nu îndrăznesc, Curată, pururea Fecioară.

Catavasie:

Domnul, Cel Ce dă ocârmuitorilor noştri tărie şi înalţă fruntea unşilor Săi, S-a născut din Fecioară şi vine către Botez. Deci credincioşii să-I strigăm: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept fără numai Tu, Doamne.

Catavasie:

Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători sfărâmându-li-se dinţii, să ne bucurăm şi să lărgim gura, împletind cuvântul din cuvintele cântării cu care de la noi se îndulceşte de daruri.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am preaslăvit pe Tine, Unule Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum se împodobeşte cu naşterea lui Hristos Mireasa Biserică, aşa se înfrumuseţează şi cu pomenirea ta, preafericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Neînduplecat te-ai arătat, luptând pentru Dumnezeu, Sfinte Vasile, cel ce te-ai plecat tuturor poruncilor Lui.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îngrădire ai fost dat Bisericii de Dumnezeu şi adăpost tare, Sfinte Vasile, Preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Secure cu două ascuţişuri tăietoare şi foc care mistuie înşelăciunea te-ai arătat, Părinte Vasile, celor potrivnici lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugămu-te pe tine, Curată, care ai zămislit pe Dumnezeu fără de sămânţă, să te rogi pururea pentru robii tăi.

Catavasie:

Auzitu-s-a Doamne, Glasul Tău, Care ai zis: glasul celui ce strigă în pustiu, când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului Tău, cu totul fiind de faţă, iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Catavasie:

Curăţindu-se cu lumina privirii celei Tainice, cântând proorocul a oamenilor înnoire, a glăsuit, mişcat fiind de Duhul, arătând Întruparea Cuvântului Celui Negrăit de Care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, îndreptează-ne pe noi întru lumina poruncilor Tale; că afară de Tine, pe alt dumnezeu nu ştim.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Biserica prăznuieşte astăzi cu adevărat Praznic îndoit: Tăierea împrejur, ca un Prunc, a Stăpânului arătându-Se pe pământ şi pomenirea slugii celei înţelepte şi de trei ori fericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Odihnind întru tine, cuvioase, Lumina Cea Necuprinsă, făclie luminoasă te-a arătat lumii pe tine, Hristos. Pentru aceasta lăudăm pomenirea ta, Sfinte Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nici tocmitorul de Lege Moise, nici Iosif cel mai înainte de Lege n-au fost ca tine măsurători de grâu pentru mâncare; că tu, cu Dumnezeiescul trup, însuţi împărţitor te-ai arătat, Părinte Vasile.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Facerea lumii cea slab istorisită de Moise în Sinai, tâlcuind-o tu, din Dumnezeieştile vistierii ai arătat-o lămurit tuturor, Preafericite Ierarhe Vasile.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ţie, celei ce ai născut pe Hristos, Ziditorul tuturor, strigăm: Bucură-te Curată! Bucură-te Ceea ce ai Răsărit nouă Lumina! Bucură-te Ceea ce ai Încăput pe Dumnezeu Cel Neîncăput!

Catavasie:

Iisus, Începătorul vieţii, vine să dezlege osânda lui Adam cel întâi zidit; iar curăţire, ca unui Dumnezeu, netrebuindu-I, pe cel căzut îl curăţeşte în Iordan, întru care, omorând vrajba, dăruieşte pacea, care covârşeşte toată mintea.

Catavasie:

Cei care ne-am spălat prin Curăţirea Duhului de veninul spurcatului şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă, fără rătăcire, care duce la Bucuria Cea Neapropiată, Apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Adâncul cel mai din urmă al păcatului m-a înconjurat; ci, Doamne, Doamne, precum pe proorocul Iona l-ai scos, scoate şi viaţa mea din stricăciune.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hrănit-ai din destul sufletele săracilor cele sfârşite de foame, Sfinte Vasile şi inimile flămânzilor le-ai umplut de toată Dumnezeiasca Veselie.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hrănit-ai sufletele cele flămânde cu Cerească hrană; că pâinea îngerilor este Cuvântul, al Cărui preabun împărţitor de grâu ai fost, Sfinte Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Adunat-ai cu sârguinţă, ca o albină, Ierarhe Vasile, floarea a toată fapta bună; şi iscusit făcându-te într-însele, te fericim toţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nevoitu-te-ai a te despărţi de lume şi a trăi cu Dumnezeu. Pentru aceasta, Părinte Vasile, ca un înţelept, ai câştigat în locul celor nestătătoare şi trecătoare pe cele trainice.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugul cel ce s-a împreunat fără de ardere cu focul în Sinai, mai înainte te-a închipuit pe tine, Maică, pururea Fecioară Nenuntită, Născătoare de Dumnezeu, Marie.

Catavasie:

Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, Luceafărul mergător înaintea Soarelui, în pustiu strigă tuturor: pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi; că iată, de faţă stă Hristos, izbăvind lumea din stricăciune.

Catavasie:

Pe Cel dorit L-a arătat, cu Preafericit Glas Tatăl, pe Care din pântece L-a Născut. Adevărat, zice, Acesta de o Fire fiindu-Mi Fiu, Luminat a ieşit din neamul omenesc: Cuvânt al Meu Viu şi Om după rânduială.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii...

Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea nestricată, pecetluind-o cu dogmele tale, Sfinte Vasile Cuvioase, grăitorule de cele cereşti.

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu de a cinsti chipul cel de aur în câmpul Deiera; şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, răcorindu-se, au cântat: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Chipul Tatălui este Fiul şi Chipul Fiului este Duhul; iar tu, Sfinte Părinte Vasile, eşti oglindă nepătată a Duhului şi casă a întregii Preasfinte Treimi. Fericită este pomenirea ta; şi cei ce o măresc pe ea se vor preamări.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Afundându-ţi mintea întru Adâncurile lui Dumnezeu Cele Nepătrunse şi adunând mărgăritarul cunoştinţei cel de mult preţ, ai îmbogăţit lumea cu înţelepciunea şi ai învăţat-o a striga: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

O, potrivire de simţire a minţii şi sfinţită pereche! Că tu, Sfinte Ierarhe Vasile, eşti cu Sfântul Grigorie ca un suflet neîmpărţit în două trupuri; şi tu, Părinte Grigorie, fiind acum unul ca Sfântul Vasile, prin Dumnezeiască dragoste, rugaţi pe Hristos pentru turma voastră.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tatăl orfanilor şi ocrotitor văduvelor, bogăţie săracilor şi bătrâneţilor toiag, învăţătură tinereţilor şi călugărilor dreptar al faptei bune te-ai arătat, Mare Ierarhe Vasile.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curăţindu-ţi mintea, Sfinte Ierarhe Vasile, de toată întinata spurcăciune, ai asemuit cele duhovniceşti cu Duhul cel dorit de tine. Pentru aceasta lăudând pe Sfânta Treime, cu îndrăzneală ai strigat: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine, Rug Arzând mai înainte te-a văzut Moise în Muntele Sinai, Curată, care fără ardere ai primit Raza Cea Strălucitoare a Negrăitei Fiinţe, Una dintre Sfintele Ipostasuri din Ea, unindu-Se cu nimicnicia unui singur Trup.

Catavasie:

Pe tinerii cei binecredincioşi care au intrat în cuptorul cel de foc, suflând Duhul Cel Răcoritor şi pogorârea Dumnezeiescului Înger i-a păzit. Deci, în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire cântau: prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Catavasie:

Ars-a cu apă capetele balaurilor Cel Ce a potolit văpaia cea înălţată a cuptorului în care erau tinerii cei binecredincioşi. Negura cea grea, care este din păcat, toată o spală cu Roua Duhului.

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Pe Dumnezeu Cuvântul, Care cu negrăită înţelep­ciune toate le-a alcătuit şi dintru nefiinţă le-a adus, binecu­vântaţi-L lucrurile Domnului, ca pe Domnul.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu ziua cea de-a opta a sărbătorii Naşterii lui Hristos s-a împreunat, după cum se cuvine, preamărita pomenire a ierarhului; pe care cinstind-o, cu credinţă, lăudăm pe Domnul.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel Ce a dăruit, cu nespusa pronie, lumii, pe Sfântul Vasile, lumină a dreptei cinstiri de Dumnezeu şi trâmbiţă a teologiei, pe Domnul binecuvântati-L toate lucrurile Domnului.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel Ce cu îndestulată lucrare S-a Sălăşluit întru Înţeleptul Părinte Vasile şi printr-însul cu dreaptă cinstire a fost teologhisit, pe Domnul binecuvântaţi-L toate lucru­rile Domnului.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cei ce ne-am desfătat cu Dumnezeieştile tale cuvinte, Părinte Vasile, prăznuind neîncetat pomenirea ta, strigăm: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Trimis-ai în lume, Sfinte Părinte Vasile, razele cuvintelor, care au luminat-o a cinsti o Fire a Treimii, strigând: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Dumnezeu Cuvântul, Care a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de ani, iar mai pe urmă a Răsărit din Fecioara, pe Domnul binecuvântaţi-L lucru­rile Domnului.

Catavasie:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Taină minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile sale vrea să primească Iordanul pe Focul Cel Netrupesc şi să îngăduie pe Ziditorul, Cel Ce Se botează cu Trupul; pe Care Îl binecuvântează popoarele şi Îl preaînalţă întru toţi vecii.

Catavasie:

Slobodă făptura se cunoaşte şi fii Luminii sunt cei mai înainte întunecaţi. Singur domnul întunericului suspină. Acum toată moştenirea neamurilor, ceea ce era mai înainte ticăloasă, cu osârdie să binecuvânteze pe Pricinuitorul.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel între ierarhi Sfântul Vasile cel Mare.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ierarhul Vasile cel Mare, cel din Cezareea.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe luminătorul lumii cel preastrălucitor.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel ce a înfrumuseţat Biserica lui Hristos.

În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Măreşte, suflete al meu, Stăpânia Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri şi Nedespărţite.

În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea prin care am fost izbăviţi din blestem.

Sfinte Vasile, te-ai ţinut ca o oaie credincioasă pe urmele cele aducătoare de viaţă ale Arhipăstorului Hristos; că tu, cu desăvârşire, părinte, ţi-ai dat viata tiranului înfruntând vitejeşte primejdia pentru Biserică, preafericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tiranul făcător de rele văzând preasfinţita adunare a Bisericii lui Hristos împodobită cu arhieria ta, a căzut ca trăsnit de fulger; că nu a putut răbda raza cea dintru tine, Preafericite Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Scaunului Apostolilor şi cetei purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cortului patriarhilor, desfătării drepţilor şi bucuriei proorocilor te-ai învrednicit, Sfinte Vasile, că închinător ai fost al Născătoarei de Dumnezeu şi slujitor al Preasfintei Treimi.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe ceea ce eşti Nimicitoarea asprei hotărâri de demult, Îndreptătoarea strămoaşei, Pricina de împăcare a omului cu Dumnezeu şi Podul cel către Dumnezeu, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Catavasie:

Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind Bună, primeşte credinţa, că ştii râvna noastră cea Dumnezeiască; că tu creştinilor eşti Ocrotitoare, pe tine te mărim.

Catavasie:

O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă Preacurată, Maică Binecu­vântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar, cântare de mulţumire.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea...

Propovăduitorule al Luminii, deschizându-ţi gura, ai vestit cuvântul lui Dumnezeu şi lumii Dumnezeiască înţelegere ai semănat. Că în adevăr, întărind învăţăturile părinţilor, te-ai arătat, ca şi Apostolul Pavel, apărător al credinţei. Pentru aceasta te găseşti şi cu îngerii împreună cetăţean şi te arăţi împreună vorbitor cu ei, Fericite Părinte Vasile. Cel Ce faci Dumnezeirea cunoscută, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Scopul școlii nu este reeducarea elevilor în sensul că pot fi orice gen, indiferent de datul biologic
 

Platforma ÎMPREUNĂ, către comisia de învățământ a Senatului: „Scopul școlii este obținerea de rezultate cât mai bune de către elevi, iar nu reeducarea acestora din urmă în sensul că pot fi orice gen, indiferent de datul biologic”

O delegație a Platformei ÎMPREUNĂ a semnalat luni în Comisia de învățământ a Senatului României aspectele privind ideologizarea învățământului românesc prin intermediul activității „experților” în propaganda gender și alte ideologii străine „de interesele reale ale școlii și societații românesti”, potrivit unui comunicat publicat pe pagina web a platformei civice. Din delegație au făcut parte scriitorul Mihai Gheorghiu, istoricul și publicistul Mircea Platon și avocatul Ana Corina Săcrieru.

„Platforma civică apolitică ÎMPREUNĂ, compusă din 506 ONG-uri și 130.000 membri susținători persoane fizice, mandatată de 330.000 de cetățeni români în campania Apără copiii României, semnalează aspecte de o gravitate maximă cu privire la ideologizarea învățământului în România prin proiectul de reformă gândit și implementat de „experți”. Vă comunicăm astfel, prin prezenta sesizare adresată Comisiei, refuzul Ministerului Educației și Cercetării de a comunica numele experților cooptați, calitatea si intersul în numele căruia aceștia acționează în aceste proiecte.

Neprimind niciun răspuns de la MEC, vă aducem la cunoștință – pornind de la exemplele concrete de notorietate în societatea românească – modul în care par astfel realizate interese ale unor entități din afara școlii publice românești, dar cu efecte răvășitoare asupra ei.

Context.

Activitatea „experților” a fost și este invocată pentru a așeza procesul reformei sistemului românesc de învățământ dincolo de limitele responsabilității democratice. Cu alte cuvinte, „expertiza” comandată din rațiuni politice, ideologice ori chiar de profit, dar care eludează transparența democratică, a fost și este și în prezent folosită și constant redefinită (experți fiind astfel și „antreprenorii educaționali” sau diferitele organizații nonguvernamentale (ONG-uri) care fac, de fapt, lobby pentru diverse entități private), având ca obiectiv scoaterea procesului consolidării și perpetuării sistemului de educație din România în afara unei reale dezbatei publice, deci democratice.

Prezența în structurile care controlează procesul reformei învățământului preuniversitar din MEC a unor directori de școli private din România, prezență care este un exemplu evident de conflict de interese, vine să susțină cele mai sus menționate, cu atât mai mult cu cât singurul competitor real al învățământului privat este învățământul public, a cărui continuă degradare cauzată de reformele neîntrerupte din ultimele două decenii a avut ca efect direct și imediat creșterea „cotei de piață” a învățământului privat.

Ȋn strânsă legătură cu cele de mai sus, adăugam că, în prezent, numeroase ONG-uri desfășoară diverse programe de schimbare la firul ierbii a învățământului românesc. Sute de școli din România au fost înscrise de directorii lor în aceste programe, deschizând astfel porțile unor organisme a căror acțiune în sânul sistemului de învățământ public din România se desfășoară „cu sprijinul Ministerului Educației Naționale”, deși nu a avut loc nicio dezbatere publică în acest sens. Dintre programele care există, menționăm doar, cu titlu de exemplu, Digitaliada, program susținut financiar de compania privată Orange România S.A. și care urmărește „folosirea la clasă a metodelor de lucru interactive și a conținutului digital educativ, pentru a crește performanțele școlare ale elevilor.” La nivel național, programul propune „materiale digitale educative, validate de experți în educație”. În acest program sunt înscrise la acest moment 50 de școli cu 5500 de elevi. Referitor la Digitaliada, un fost director al Institutului de Științe ale Educației (ISE), în prezent unul dintre experții ISE folosiți de MEC pentru a da gir științific proiectelor care stau la baza nesfârșitelor reforme din învățământul românesc, declara, printre altele, că: „Personal, cred că este unul dintre cele mai puternice instrumente. În învățământul clasic de la noi, în prim plan este profesorul, iar învățarea are la bază cunoașterea pe care profesorul o transmite. Copiii trebuie s-o redea exact în aceeași formă – învățatul pe de rost. Dar, în momentul în care ai un instrument digital care mediază relația ta cu profesorul, presiunea și atenția nu mai este doar pe profesor. Profesorul ușor-ușor face un pas în spate și nu mai este neapărat actor principal în sensul de cel care oferă cunoaștere, ci e cel care facilitează cunoașterea. Iar copiii învață în mod natural, spontan.”

Astfel, considerăm că exprimarea de către experti ai MEC, în spațiul public, în cadrul unui program ce se desfășoară „cu sprijinul Ministerului Educației Naționale”, a unor puncte de vedere lipsite de orice coroborare științifică invalidează caracterul științific al reformei sistemului de învățământ din România, o reformă prin care profesorul fie este dat la o parte din calea intereselor ideologice si ong-istice, fie este reciclat prin costisitoare programe/training-uri/proiecte pe bani publici spre a servi acestor interese care pînă acum au avut un singur efect – degradarea învățământului.

Un alt exemplu ne este oferit de activitatea realizată de un consilier al MEC pe probleme de strategie, dar și fondator al Școlii Finlandeze din Sibiu, membru în board-ul acestei școli și membru în „core team”-ul ONG-ului EduNetworks care, cu sprijinul companiilor private Lidl România și Bitdefender, urmărește „transformarea” sistemului românesc de învățământ cu ajutorul a „9 organizații consacrate, 68 de specialiști în educație și 50 de mentori din mediul de afaceri”. Actualmente, în program sunt înscrise 114 școli cu peste 64.000 de elevi, asupra cărora vor avea impact activitățile din cadrul Edu Networks. Programul urmărește ca în cinci ani să includă 500 de școli.

Alte exemple de „expertiză” discutabilă propusă de MEC oferă un raport asupra reformei învățământului românesc realizat de un grup de ”experți” care cuprindea antreprenori educaționali, oameni de afaceri și directori de școli private. Documentul oferă exemple ale efectelor devastatoare pentru disciplinele respective în învățământul gimnazial și liceal:

• unirea Matematicii cu Informatica în clasele V-VIII;

• transformarea Fizicii, Chimiei și a Biologiei în disciplinele „științele vieții” și „științele mediului”;

• transformarea Istoriei în „Educație pentru societate”;

• reducerea istoriei universale a evului mediu, predată la clasa a VI-a, la doar trei nume: Ludovic al XIV-lea, Soliman Magnificul și Țarul Petru;

• predarea a două secole din istoria poporului român (XIV-XVI) în doar două ore, timp în care profesorul trebuie să îi prezinte pe: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.

Recent, Consulul Onorific al Finlandei la Sibiu ne-a asigurat că: „Modelul finlandez este punctul de inspirație pentru viziunea Educația ne Unește, singurul document strategic în vigoare la momentul actual, fiind contribuția colegului meu Radu Szekely la dezvoltarea sistemului educațional românesc.”

Educația ne unește prevede, printre altele, că învățătorului i se prelungește mandatul până în clasa a șasea și că dirigintele dispare, înlocuit cu un „consilier de orientare profesională”: „Ciclul secundar inferior începe la vârsta de 12 ani, durează 3 ani, și se desfășoară în școli generale, sub îndrumarea cadrelor didactice specializate pe discipline și a unui consilier de orientare profesională, care este cadru didactic specializat în orientare profesională și preia rolul actual al dirigintelui”. Încă de la acest nivel, elevul va fi „ajutat” de sistem prin „consiliere școlară” să își „aleagă viitoarea profesie”. Practic, această etapă marchează sfârșitul procesului de învățare așa cum s-a petrecut el din zorii civilizației și până astăzi. Astfel, documentul precizează că scopul „ciclului secundar inferior”, adică al gimnaziului, este socializarea cu pretext școlar: „Utilizarea timpului în această etapă vizează reducerea drastică a numărului lecțiilor tradiționale și ia în considerare alte modalități și contexte de învățare, cum ar fi proiectele, atelierele, activitățile din afara școlii, învățarea individuală etc.” Trecerea de la ciclul secundar primar la cel secundar superior, adică de la gimnaziu la liceu, se face pe baza unui examen al cărui coeficient de arbitrar e sporit prin introducerea componentei tehnice și a „recomandării consilierului de orientare profesională cuantificată ca procentaj din nota finală”.

La nivelul gimnaziului se urmărește să se ,,dezvolte în principal interesul pentru științǎ, arte, studiu și muncǎ”, limba și literatura română, istoria și geografia fiind trecute pe linie moartă. Literatura română, conform acestei „viziuni”, nu mai este studiată și cronologic, în context istoric, ci doar ca „știință a comunicării” în limba română, asemeni limbilor străine, învățate și ele ca pure instrumente de comunicare, nu ca porți spre sisteme culturale complexe, structurate diacronic.

Studiul (dacă se mai poate spune astfel) românei – ca limbă și ca literatură – în ciclul secundar (gimnaziu și liceu) își propune obiective de un primitivism evident.

Astfel, la gimnaziu avem: „– Identificarea de fapte, opinii, emoții în mesaje orale sau scrise, în contexte familiare de comunicare; – Exprimarea unor gânduri, păreri, emoții în cadrul unor mesaje simple în contexte familiare de comunicare; – Participarea la interacțiuni verbale în contexte familiare, pentru rezolvarea unor probleme de școală sau de viață”.

Abia la liceu își fac loc rudimente de stilistică, retorică și abordare formală a unor texte non-colocviale: „– Distingerea și interpretarea unei varietăți de texte și mesaje receptate în diverse situații de comunicare, inclusiv în contexte imprevizibile, formale și non-formale; – Aprecierea calității estetice a textelor receptate; – Exprimarea de opinii, idei, sentimente, argumente, contraargumente într-o varietate de contexte, inclusiv profesionale, formulând o diversitate de mesaje și texte; – Participarea responsabilă și creativă la o diversitate de interacțiuni în contexte variate, inclusiv profesionale și sociale, prin respectarea unor convenții de comunicare.”

Practic, prin acest program, românii vor fi antrenați să devină imigranți în propria limbă. Noțiunile și abilitățile primare care li se vor preda până la 16 ani îi vor lăsa incapabili să analizeze mesaje mai complexe, să facă analiza manipulărilor și sinteza cunoștințelor, să își rotunjească un orizont de cultură, să devină cetățeni reponsabili. Soiul de alfabetizare funcțională la care îi va expune „viziunea” „experților” de la Institutul de Științe ale Educației nu va modela decât consumatori de sloganuri și de emoții, oameni capabili să descifreze enunțuri primare, dar incapabili să înțeleagă texte literare clasice sau să analizeze/ deconstruiască, de exemplu, discursuri electorale sau clipuri electorale mincinoase.

*

Concluzie.

Pornind de la campania noastră Apără copiii României, campanie generată de experimentele de ideologie de gen aplicate asupra copiilor români, cum au fost experimentele de notorietate din 19 ianuarie 2018 de la București ori din 24 februarie 2017 din Vrancea, din anexă, denunțăm modalitatea de implementare a acestor proiecte, fără o dezbatere reală în societatea românească, ci doar cu invitarea anumitor ONG-uri cu platformă ideologică univocă, fără consultarea reală a profesorilor cu experientă, ci doar a profesorilor participanți la cursurile acelor ONG-uri, fără consultarea asociațiilor de elevi din toată țara, ci doar a celor preferate pe criterii netransparente și, mai ales, fără a cunoaște numele experților cooptați de MEC și ISE și calitatea în care aceștia acționează.

Față de faptul că în manualele școlare din România au început să pătrundă noțiuni de ideologie de gen, în data de 25.03.2019, mandatată de 330.000 de cetățeni români, Platforma civică ÎMPREUNĂ a notificat Ministerul Educației Naționale (MEC) și Institutul de Științe ale Educației cu privire la refuzul introducerii ideologiei de gen în educatia școlară.

Prin Adresa nr. 724/15.04.2019, al cărei conținut este străin de solicitarea transmisă de subscrisa în data de 25.03.2019 prin notificarea mai sus menționată, MEN a răspuns că "experții cooptați cu atribuții în evaluarea proiectelor de manuale școlare verifică respectarea principiilor nediscriminării de orice fel.”

Prin acest răspuns, MEN nu doar că nu adresează concret fondul problemei notificate ci, mai mult, dă dovada de lipsă de transparență necomunicând cine sunt acesti „experți cooptați” și calitatea în care aceștia acționează.

Ulterior am revenit către MEN cu solicitarea punctuală de mai jos, însă fără răspuns:

„1. Dacă ați luat act sau nu de refuzul de introducere a ideologiei de gen în educație, notificat dvs. sub nr. 724/26.03.2019, de către cei 300.000 de cetățeni români care au semnat pe listele noastre împuternicirea efectuării acestui demers juridic de somare a instituției dvs. să respecte refuzul de introducere a ideologiei de gen în educație.

2. Numele "experților cooptați” despre care afirmați că verifică să nu fie încălcate principiile nediscriminării.

3. Criteriile după care au fost aleși/numiți acești "experți cooptați” de instituția dvs.

4. Dispoziția legală în temeiul căreia activitatea și dispozițiile "experților cooptați” prevalează dreptului constituțional prevăzut pentru cetățenii români de art. 29 alin. 6 din Constituția României.”

Desconsiderarea de către MEC/MEN a solicitărilor primite din partea a 330.000 de cetățeni români, reprezintă o problemă gravă în sine dat fiind că intruziunea oricărei forme a ideologiei de gen în educația copiilor constituie o încălcare a dreptului acestora de a nu fi supuși abuzului, neglijenței, violenței și exploatării, întrucât prin aceste acțiuni „sunt periclitate (…) dezvoltarea (…) mentală, spirituală, morală” a copilului, conform art. 89 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Stimați membrii ai Comisiei, în fața desconsiderării abuzive a autorităților de resort, vă predăm această problemă gravă care, deși privește sute de mii de cetățeni, a rămas nesoluționată.

Credem că sinergia eforturilor cadrelor didactice și ale părinților este aceea care a dat întotdeauna și va putea da în continuare, măsura succesului școlii românești și mai credem de asemenea că, în România, scopul școlii este însușirea cunoștințelor și obținerea de rezultate cât mai bune de către elevi, iar nu reeducarea acestora din urmă în sensul că pot fi orice gen, indiferent de datul biologic în care s-au născut, și asta doar în baza unei ideologii fără fundament științific, susținută de "experți”.

Cu deosebită considerație,

Platforma civică ÎMPREUNĂ

Mihai Gheorghiu, Mircea Platon, Ana Săcrieru” au semnat declarația supusă atenției Comisiei de Învățământ, Știință, Tineret și Sport din Senatul României, luni, din partea Platformei civice ÎMPREUNĂ.

 

Activenews



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Parlamentul European atacă mișcarea pro-familie din România
 

Avocatul Peter Costea, activist creștin pro-Familie și candidat independent la alegerile europarlamentare, a semnalat luni pe pagina lui de social media votarea în P.E. pe 18 decembrie 2019 a unei rezoluții care condamnă Polonia, țară de veche tradiție catolică, pentru inițiativa mai multor primării de orașe care s-au declarat „zone libere de propaganda homosexuală”. Formularea face aluzie la declararea primelor „zone libere de comunism” la sfârșitul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut.

În afară de atacarea și discreditarea acestor decizii democratice adoptate pe plan local în Polonia, rezoluția Parlamentului European viza colateral și România, criticând Referendumul despre Căsătorie din octombrie 2018, cu pretenția că a generat „discriminare și violență împotriva” minorităților sexuale, precum și „restrângerea definiției familiei în România”, de ca și cum definiția acesteia ar fi fost vreodată mai amplă, iar Referendumul ar fi țintit să o diminueze. 

Îngrijorător este faptul că aproape toți politicienii români, din toate partidele, au votat această rezoluție împotriva Poloniei, dar și împotriva intereselor României. Băsescu, Blaga, Bogdan, Bușoi, Mureșan, Nistor, Botoș, Cioloș, Ghinea, Pîslaru, Ștefănuță, Strugariu, Tudorache, Borzan, Nica și Tudose au dat mână cu mână pentru a vota controversata rezoluție, după care Blaga, Bogdan, Bușoi și Nistor s-au răzgândit. Toți europarlamentarii USR au votat și ei la comanda grupului Renew Europe al lui Emmanuel Macron, din care fac parte. 

„Toate partidele politice din România au votat în sprijinul rezoluției și împotriva noastră, a României și a intereselor noastre valorice”, concluzionează avocatul Peter Costea care, dacă ar fi fost susținut de suficienți votanți la alegerile europarlamentare din mai 2019, ar fi constituit o voce puternică pro-Familie în P.E. În locul lui și în favoarea valorilor tradiționale, au existat câțiva eurodeputați români care s-au opus rezoluției din 18 decembrie a P.E. și care merită menționați aparte: Buda, Falcă, Marinescu, Motreanu și Ciuhodaru.

Redăm mai jos darea de seamă a avocatului Peter Costea pe acest subiect, preluată de pe pagina sa de Facebook:

„Parlamentul European atacă mișcarea pro-familie din România

Monitorizez îndeaproape ce se petrece în Parlamentul European încă dinainte ca România să fi intrat în Uniunea Europeană, în 2007. O observație constantă este că PE demonizează cetățenii Uniunii Europene. În permanență. Ne împarte în categorii de cetățeni și demonizează și înfierează pe cei care nu subscriu ideologiei seculare și secularizante care domină gândirea dinlăuntrul Parlamentului European.

Est europenii tradiționali sunt etichetați ca fiind retrograzi, pe când occidentalii și cei care cred în „valorile” europene (de genul avort, perversiune sexuală, eutanasie, desființarea familiei și a căsătoriei naturale și înlocuirea lor cu familia socială și „echipă parentală”, ateism, evoluționism, confiscarea drepturilor parentale, eliminarea valorilor tradiționale) sunt etichetați ca fiind „progresiști”. Natural, cei din urmă sunt mai buni ca primii care trăiesc în trecut, iar viitorul aparține „progresiștilor”.

Nu știu în ce măsura ați observat și voi acest lucru, ori vă irită, dar pe mine mă irită. Creștinii și valorile noastre sunt mereu marginalizate în rezoluțiile adoptate periodic de PE, rezoluții care, în marea lor majoritate, sunt inițiate de „minorități sexuale” ori de reprezentanții lor, de avortiști, de anti-creștini, de o elită politică care e în întregime înstrăinată de noi și de realitate. Găsesc aceste rezoluții ofensatoare la adresa mea ca cetățean al Uniunii Europene și o ofensă la adresa valorilor mele creștine și a identității mele creștine și tradiționale.

Acțiunile anti-creștine și anti-valori ale PE se acumulează de la an la an și cu fiecare nouă rezoluție care e adoptată. În decembrie a venit și rândul mișcării pro-familie și pro-căsătorie din România pentru a fi demonizată de PE.

Săptămâna trecută v-am informat că pe 18 decembrie PE a adoptat o rezoluție care condamna Polonia pentru că un număr în creștere de municipalități poloneze se declara „LGBT free zones”, adică zone în care manifestările și propaganda homosexuală nu sunt permise. Revin asupra acestei rezoluții azi, pentru că ea menționează și România, în mod special mișcarea pro-familie din România.

Paragraful „O” din rezoluție scrie următoarea minciună despre noi, cei 3.5 milioane de români care am votat pentru normalitate și normativitatea căsătoriei și familiei naturale în octombrie 2018: „discrimination and violence against LGBT people has taken multiple forms, with recent examples including homophobic statements in the campaign for a referendum on narrowing down the definition of family in Romania …” („discriminarea și violența împotriva persoanelor LGBT a luat forme multiple, exemple recente fiind comentarii homofobe în campania pentru referendumul de restrângere a definiției familiei în România").

Nu îmi amintesc de nimeni din mișcarea pro-familie din România să fi făcut comentarii ori afirmații „homofobe” în contextul referendumului ori să fi comis acțiuni de violență la adresa homosexualilor. Dimpotrivă, elita politică a României, președintele României și dl Moraru de la Curtea Constituțională ne-au numit pe noi, oameni raționali și în toată firea, fanatici, retrograzi, oameni smintiți la minte.

PE se confruntă cu o mare problemă, aceea a credibilității. A fost fondat în 1979 pentru a combate „deficitul democratic” al Uniunii Europene. Din nefericire, PE a eșuat în încercarea de a fi un reprezentant democratic al tuturor cetățenilor Uniunii Europene. PE a ales să reprezinte un segment „progresist” (a se citi „minorități sexuale”) al populației Europei și să demonizeze oamenii de bună credință, de genul celor 3.5 milioane de români care au votat la referendum.

Votul în sprijinul acestei rezoluții a fost zdrobitor: 463 la 107. Toate partidele politice din România au votat în sprijinul rezoluției și împotriva noastră, a României și a intereselor noastre valorice.

Iată lista europarlamentarilor români care au sprijinit rezoluția, în ordinea în care ei apar în lista voturilor: Băsescu, Blaga, Bogdan, Bușoi, Mureșan, Nistor, Botoș, Cioloș, Ghinea, Pîslaru, Ștefănuță, Strugariu, Tudorache, Borzan, Nica și Tudose. Buda, Falcă, Marinescu, Motreanu și Ciuhodaru au votat împotrivă. Ulterior și-au modificat voturile și Blaga, Bogdan, Bușoi și Nistor. Fiii și fiicele lui Macron, adică europarlamentarii USR, au votat împotriva României și a noastră.

Ceea ce impune concluzia următoare: USR e consistent în pozițiile lui anti-române, anti-creștine și anti-tradiționale. A ajuns la 11% în sondajele de opinie, de la 22% la europarlamentare în mai anul trecut. Un semn bun, sper, spre eliminarea cât mai grabnică și totala a USR și a influenței lui de pe scena politică a României”, a scris Peter Costea, luni, pe pagina personală de social media, citat de Activenews.

 



Europa fuge de misiunea sa creștină
 

Moștenirea lăsată de marele gânditor conservator Roger Scruton: „Europa pare să fugă de trecutul său, de moștenirea sa, de misiunea sa creștină. Dar fuge fără un obiectiv. Marele proiect european și-a dat jos masca și și-a dezvăluit nulitatea”

Sir Roger Scruton, unul dintre cei mai proeminenți gânditori conservatori britanici, a trecut la cele veșnice la 12 ianuarie, la vârsta de 75 de ani, așa cum ActiveNews informa aici. Scruton a fost un gânditor original, ale cărui poziții contra-curentului corectitudinii politice au atins toate problemele actuale, de la islam la omofobie, de la multiculturalism la proiectul eșuat al UE, amintind, de fiecare dată, rădăcinile creștine ale Europei. Și faptul că elitele UE încearcă să îngroape aceste rădăcini. Pentru asta a fost adeseori atacat, așa cum s-a întâmplat după ce a acordat un interviu, lucru care i-a adus demiterea din funcția de președinte al comisiei  „Building Better, Building Beautiful”. Incident care s-a încheiat cu scuzele ministrului Brokenshire.

Articolul său din „Spectator”, de la finele anului trecut, va rămâne un fel de testament spiritual, în care filosoful face un bilanț al dificilului an 2019, în care spune că, dincolo de toate greutățile, este recunoscător pentru timpul ce i-a fost dăruit (conceptul de „recunoștință” a fost unul dintre pilonii gândirii lui Scruton, care, în schimb, a acuzat că în vremurile de azi suntem dominați de „resentimente”). În 2006,în pline dezbateri și controverse legate de viitoarea Constituție a UE, Scruton a oferit publicației italiene „Tempi” un text intitulat„Quo vadis Europa? Quo vadis Italia?”, pe care site-ul îl reia acum și din care publicăm câteva pasaje integrale:

„O capelă mică de pe Via Appia Antica ne amintește de destinul nostru. Aici, potrivit legendei, Sfântul Petru, în timp ce încerca să scape de persecuțiile autorităților romane, a fost oprit de figura lui Iisus, care i s-a arătat brusc, ca de nicăieri. „Domine, quo vadis?„ Întrebă Pietro. Dar Iisus i-a răspuns, punându-i aceeași întrebare și Petru a înțeles ce are de făcut: s-a întors la Roma și și-a încheiat misiunea. Astăzi această întrebare se află în inimile tuturor. „Încotro ne îndreptăm? Europa pare să fugă de trecutul său, de moștenirea sa, de misiunea sa creștină. Dar fuge fără să aibă un obiectiv către care să meargă. Marele proiect european, care ar trebui să justifice toate schimbările sociale, legislative și politice care ni se impun, și-a dat jos brusc masca și și-a dezvăluit toată nulitatea. Politicienii ne-au pus pe cap acest proiect, prin forța trucurilor și a înșelăciunii.

Ne-au spus că statele-națiune ale Europei vor rămâne libere și democratice. Că vor doar să avem o întâlnire ca între prieteni, să faciliteze comerțul și să promoveze interesele comune. Însă, puțin câte puțin, birocrația a crescut, puterile legislative ne-au fost luate, iar ideea de loialitate națională a fost respinsă și călcată în picioare. În ce scop? Citiți propunerea pentru o Constituție europeană și veți înțelege. Nicăieri nu se vorbește despre religia Europei, despre gloriile și reușitele trecutului european sau despre marea cultură pe care continentul nostru a fost capabil să o producă. Pagini întregi de cuvinte goale, care dezvăluie o ostilitate voalată față de statul național; o agendă politică substanțial socialistă și o confiscare sistematică a puterilor legislative ale națiunilor. Nu există nimic clar în acest document, cu excepția unor negări și a unor respingeri. Acest document nu este decât o negare sistematică a trecutului european. Francezii și olandezii au votat împotriva acestei propuneri de Constituție. Dar asta nu înseamnă că va fi abandonat. Proiectul european este același cu proiectul bolșevic din 1917: nu există un „plan B”. Mașina a fost pusă în funcțiune; și când a deraiat, inginerii au pus-o din nou pe roate. Ocazional, politicienii vorbesc despre o „cale lentă” și o „cale rapidă” pentru viitor. Ambele conduc însă în aceeași direcție, adică nicăieri.

Imigrația și islamul

În acest articol îmi propun să descriu un alt proiect: un proiect care nu se termină în nimic altceva decât într-un punct specific. Cred în Europa ca fiind locul în care noi și strămoșii noștri ne-am stabilit, unde am construit sisteme extraordinare de legi, guvern și religie. Și vreau să readuc la viață Europa pe care o iubesc și să mă asigur că ea rămâne fidelă misiunii sale. Nu am nicio îndoială cu privire la dificultatea misiunii și voi începe prin a prezenta principalele obstacole care stau în calea construirii unui viitor coerent pentru Europa.

Primul obstacol este imigrația sau, mai bine zis, o formă greșită de imigrare. Această problemă se află în mintea tuturor; dar este, de asemenea, o problemă foarte dificil de discutat. În rândul elitelor europene domină un soi de cenzură bine intenționată, ceea ce le permite acestor elite să vorbească despre efectele sociale și culturale ale imigrației doar prin acceptarea cererilor comunităților de imigranți și criticarea celor din țările care le găzduiesc. Orice poziție care impune imigranților să se adapteze culturii majoritare este taxată ca un semn de intoleranță, șovinism sau rasism. Cu toate acestea, este clar că există o diferență între imigranții care doresc să se adapteze și imigranții care nu pot sau nu doresc să o facă: și este la fel de clar că o societate care îi primește pe cei dintâi are tot dreptul să-i refuze pe cei din urmă.

Al doilea obstacol este legat direct legat de primul și este Islamul. Nu mai este nevoie să ne amintim în aceste zile că viziunea islamică a lumii moderne este profund diferită de cea pe care am dezvoltat-o ​​în Europa. Însă trebuie să ne împăcăm cu realitatea și să construim o politică coerentă pentru viitor. Problema este chiar aici, cel puțin așa o văd eu. Europa este o creație creștină, marcată indestructibile de o credință care, poate, dispare din inimile noastre, dar care este încă vie și înrădăcinată în legile noastre. Sfântul Pavel, care a transformat credința care se leagă de Hristos într-o formă organizată de religie, a fost un cetățean roman, expert în drept. A dat Bisericii forma unei comunități universale, angajată în protecția împotriva puterilor laice și imperiale, dar fără nici o pretenție de înlocuire a acestor puteri ca sursă a ordinii juridice. Aceasta este în concordanță cu aceeași viziune a lui Hristos, exprimată în parabola despre tribut: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. În consecință, creștinismul a recunoscut întotdeauna că guvernarea societății umane este una strict umană și a considerat creștinul ca fiind un slujitor al lui Dumnezeu și, în același timp, un cetățean al unei ordini seculare.(...)

Multiculturalismul

Propaganda multiculturală susținută de elitele noastre ne-a adus prejudicii grave, făcându-ne să ezităm în a ne afirma cultura noastră prețioasă, cucerită cu eforturi mari, sau în sprijinul pe care trebuie să-l acordăm acelor profesori curajoși și lideri ai comunităților de imigranți care au înțeles că musulmanii trebuie să renunțe la separarea lor și să se alăture întreprinderii comune a cetățeniei universale. Deoarece libertatea, drepturile și obiceiurile noastre bazate pe toleranță depind în cele din urmă de o lege definită în termeni naționali și non-religioși. Într-un stat-națiune toată lumea poate accepta diferențe, poate acorda drepturi egale tuturor religiilor și permite adversarilor să vorbească liber și să influențeze procesul politic. 

Crucifixul este un simbol al religiei majorității italienilor, la fel de sacru pentru creștini precum Coranul pentru musulmani. Dacă musulmanii se simt jigniți de Crucifix, ei sunt liberi să meargă în altă parte, în Scoția, de exemplu, unde nu există Crucifixuri în sălile de clasă, decât dacă este o școală privată. Dacă minoritățile au dreptul să își afirme identitatea, același lucru este valabil și pentru majorități.”

 

Activenews



J.J.Rousseau - un filosof al libertații și al rațiunii. Semnificații teologice - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

  1. Repere biografice

Nu întotdeauna viaţa unui filosof îşi pune amprenta şi asupra operei sale. În cazul lui Jean Jacques Rousseau existenţa sa nu poate fi disociată de creaţia sa. Practic, ideile exprimate sunt o materializare a propriei sale existenţe şi a voinţei care a devenit un fapt de viaţă de a gândi şi a trăi în mod liber. Dorinţa de a fi liber în tot ceea ce înseamnă frumuseţea unui astfel de stil de viaţă nu se realizează neapărat în mod facil sau printr-o simplă trăire subiectivă, mai ales în situaţia în care cel în cauză nu renunţă cu uşurinţă la principiile şi idealurile sale de viaţă. De aceea, câteva succinte referiri la biografia autorului Contractului Social vor fi în măsură să ajute la înţelegerea profunzimii ideilor sale despre om, societate şi stat, reţinând încă de pe acum că tema libertăţii reprezintă aspectul dominant.

Jean Jacques Rousseau a avut conştiinţa propriei sale vieţi, dar şi a necesităţii de a se raporta la divinitate şi la oameni. El spunea că la judecata finală a lumii se va prezenta în faţa judecătorului suprem cu o carte şi va susţine: „Iată ce am făcut, ce am gândit, ce am fost. M-am descris aşa cum am fost, demn de dispreţ şi josnic, când am fost rău, generos, sublim, când am fost bun. Mi-am dezvăluit sufletul aşa după cum l-ai văzut Tu însuţi Fiinţă eternă. Adună în jurul meu nenumărata mulţime a semenilor mei: să asculte mărturisirile mele, să geamă aflând de ticăloşiile mele, cele prin care am trecut, să-i facă să roşească. Fiecare din ei să-şi desfacă la rândul lui inima la picioarele tronului tău, cu aceeaşi sinceritate; şi apoi unul singur să-şi spună: Am fost mai bun decât acest om1.

Rousseau s-a născut la data de 28 iunie 1712 la Geneva, într-o familie relativ înstărită. Din nefericire pentru el, rămâne lipsit de ocrotirea şi dragostea părintească deoarece mama sa decedează la naştere, iar tatăl îl părăseşte aproape imediat după naştere, plecând la Constantinopol, de unde va reveni după 6 ani. Consecinţa a fost că viitorul filosof s-a interiorizat foarte mult, fiind nevoit să se confrunte cu greutăţile inerente de atunci şi, totodată, educaţia sa nu s-a putut definitiva aşa cum ar fi fost normal în perioada de tinereţe. Sensibilitatea şi sentimentalismul devin trăsături dominate ale persoanei sale, completate cu dorinţa vie mărturisită de a se desprinde de îngrădirile impuse de societatea din vremea sa şi de a trăi aşa cum îşi dorea, ca un om liber.

Cu toate că a fost lipsit de susţinerea părintească, în curând Jean Jacques Rousseau devine pasionat pentru studiu, având o puternică înclinaţie spre cunoaşterea gândirii şi filosofiei Greciei antice. Manifestă o profundă admiraţie pentru grandoarea filosofică şi morală a concepţiilor marilor autori antici, în rândul cărora se pot menţiona Plutarh, Platon şi Aristotel, şi, potrivit firii sale, în mod utopic absolutizează virtuțile, într-o societate care se afla departe de standardele pe care el şi le impuse-se. Această înclinaţie către literatură, către visare face din el un om puţin ordonat şi puţin adaptabil la cerinţele societăţii în care trăia. La 16 ani părăseşte Geneva şi pentru scurt timp lucrează la un grefier şi apoi la un gravor, dar încercările sale de acomodare la ordinea impusă de activitatea lucrativă eşuează. Dorinţa sa de libertate absolută s-a dovedit a fi mai puternică, atât de puternică încât pentru moment renunţă la o viaţă socială, ajunge la vagabondaj, la somn sub cerul liber, dar păstrând libertatea în dimensiunea deplină pe care o vede în acele momente ca pe o fericire. Poate că în aceşti ani ai tinereţii, în viaţa pe care a încercat-o, deloc uşoară, dar cu un sentiment deplin al libertăţii, se regăseşte motivul pentru care mai târziu va aprecia atât de mult starea simplă, naturală a omului.

Perioada idilică a existenţei marelui filosof se încheie cu încadrarea sa într-un aşezământ unde i se predă doctrina calvinistă, însă la un nivel destul de redus, din punct de vedere al valorii ideatice. Cu toate acestea, dorinţa de studiu nu l-a părăsit şi este interesat de botanică şi muzică, angajându-se chiar profesor de muzică pentru o scurtă perioadă în anul 1730. Dorinţa de libertate a însemnat inevitabil şi o puternică admiraţie pentru călătorii, care, în perioada 1730 – 1741, sunt din plin întâlnite în viaţa filosofului.

După ce se converteşte la catolicism, în anul 1744, Jean Jacques Rousseau se stabileşte la Paris şi începe să devină cunoscut în special prin talentul său muzical şi informaţiile din acest domeniu. Este acceptat în cercul enciclopediştilor, devenind prieten cu D`Alembert şi Diderot. Cei doi gânditori l-au influenţat puternic şi prietenia acestora a contat mult în determinarea pe care, mai târziu, Rousseau avea să îşi scrie opera. Cei doi îi încredinţează articole despre arta muzicii care urmau să fie incluse în „Enciclopedie”. Rousseau nu a fost întotdeauna de acord cu societatea enciclopedică din Franţa, însă a aderat la concepţia iluministă promovată de gânditorii din vremea respectivă. Se manifestă spirtul critic republican, axat indiscutabil pe valorile morale absolute, dintre care libertatea era pe primul plan, faţă de orice încercare constrângătoare privind omul, prin natura sa, considerat ca fiind liber.

Momentul care a marcat începerea elaborării operei sale filosofice şi politice este premiul pe care îl acordă academia din Dijon la întrebarea: „Dacă dezvoltarea ştiinţelor şi artelor contribuie la purificarea morală?”. Rousseau răspunde categoric, argumentând în sens negativ, fapt ce a provocat un adevărat scandal, mai ales că în plin secol „al luminilor,” răspunsul la această întrebare părea să fie de la sine înţeles: ştiinţele, artele, filosofia contribuie la fericirea individului şi la binele colectiv. Contrar acestei opinii considerate fireşti, Rousseau apreciază că ştiinţa, artele şi filosofia nu sunt în măsură să determine fericirea umană, ci dimpotrivă generează incertitudine, nefericire şi chiar o îngrădire a libertăţii. Vom reveni la aceste aspecte atunci când vom încerca o succintă analiză a concepţiei filosofice a autorului.

Operele sale se succed apoi cu mare rapiditate, devenind un spirit fecund, creator, chiar dacă unii îl considerau ca fiind naiv sau mult prea visător pentru realităţile vremii în care trăia. Publică, pe rând, mai multe lucrări, dintre care enumerăm: Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Discurs asupra originii inegalităţii, Scrisoare lui D`Alembert, Emile, Confesiuni şi bineînţeles monumentala sa operă Contractul social.

Cunoaşte imediat un succes răsunător, dar spiritul său liber, dorinţa de a fi cu el însuşi, de a se distanţa de societate îl însingurează şi renunţă aproape nejustificat la prietenia cu D`Alanbert şi Diderot. Mai mult decât atât, renunţă şi la tot ceea ce înseamnă viaţă socială, chiar şi la hainele elegante, se îmbracă ca un simplu muncitor şi refuză aparenţa bogăţiei. Dorinţa lui este aceea de a contribui la progresul moral prin propriul său exemplu personal. Trăieşte modest, dar curajos şi îşi semnează operele cu toate că societatea în care trăia ar fi putut să considere ca fiind periculoase ideile sale, fapt care s-a şi întâmplat.

Este condamnat şi expulzat din Franţa pentru ideile sale, mai mult decât atât oraşul care pentru el reprezenta patria sa, Geneva îl respinge şi toată lumea pare să fie împotriva sa. Este considerat ca un „bastard al lui Diogene”, aşa cum din păcate îl numise chiar Voltaire. Îşi păstrează însă dorinţa de libertate neştirbită, convingerile morale şi fermitatea în a crede că virtuţile în general şi libertatea în special pot fi un mod de viaţă. Din nefericire pentru el, se îmbolnăveşte şi ajunge chiar să sufere psihic profund. Pentru o scurtă perioadă, se retrage în Anglia, unde se împrieteneşte cu David Hume.

Este părăsit de toţi şi, mai ales, respins de toţi, context în care Rousseau revine la obiceiurile mai vechi. Timp de doi ani peregrinează singuratic, revine în Franţa, unde moare în 1778.

În acest studiu dorim să realizăm o prezentare generală a filosofiei gânditorului din Geneva și să subliniuem raționalitatea concepției sale despre libertate , raționalitate pe care o vom raporta și la gândirea teologică ortodoxă. Nu vom insista prea mult asupra teoriei contractului social, pe care am analizat-o în alte lucrări.

 

II Fiinţă şi aparenţă

La fel ca şi pentru David Hume şi John Locke, şi în opera lui Jean Jacques Rousseau există preocupare pentru a distinge între societate şi natură, între omul natural şi omul social. Spre deosebire de alţi autori, la Rousseau această opoziţie este analizată mai profund, iar consecinţele distincţiei dintre societate şi natură sunt valorificate la un nivel superior. Susţinem aceasta, pentru că în concepţia de ansamblu a lui Rousseau, opoziţia dintre natural şi social este transpusă într-un alt plan metafizic mai adânc, şi anume opoziţia dintre fiinţă şi aparenţă. Se poate susţine că pe dualitatea fiinţă – aparenţă este clădită opoziţia dintre omul natural şi omul social.

Elaborările teoretice ale lui Rousseau apar, în special, în operele sale fundamentale Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Discurs asupra inegalităţii între oameni şi, evident, în Contractul Social.

Tema „fiinţei” reprezintă aproape un loc comun în gândirea filosofică, fiind întălnită la Platon, Aristotel, iar în perioada contemporană şi modernă la Hegel, Heidegger şi în filosofia română, în mod deosebit, la Constantin Noica. Aspectul particular în gândirea autorului Contractului social constă în aceea că fiinţa este legată în mod indisolubil de starea de natură, înţeleasă ca opusă a tot ceea ce reprezintă societate, civilizaţie şi cultură. Problematica fiinţei nu este tratată în sens general ontologic, cu referire strictă la condiţia umană, ceea ce apropie oarecum, peste timp, gândirea lui Rousseau de gândirea existenţialiştilor. „Aparenţa” de care vorbeşte Rousseau, opusă fiinţei, nu se identifică întotdeauna cu fenomenalul, în sensul gândirii kantiene. Starea de aparenţă este o stare neautentică şi, prin urmare, lipsită de consistenţă, o stare în care omul este degradat din condiţia sa de fiinţă, deoarece nu se mai manifestă în deplinătatea condiţiei umane, ci în constrângerile impuse de cultură, civilizaţie şi societate.

Iată de spune Rousseau în legătură cu opoziţia dintre fiinţă şi aparenţă pe care se bazează contradicţia evidentă în gândirea lui dintre omul natural şi omul social: „Primul este liber şi independent, celălalt este prizonier într-o lume a aparenţelor, într-o societate factică şi opresivă. În societate, aşa cum ea există, unde omul este rău guvernat, nevoile artificiale sunt suprapuse nevoilor naturale; fiecare individ nu mai este el însuşi, ci joacă un rol şi poată o mască; este o societate opacă, sfâşiată de inegalitate şi de conflicte între interesele particulare şi egoiste, o societate în care a dispărut în întregime spiritul civic”2.

Gânditorul genovez subliniază că societatea face parte din sfera aparenţei, neavând deplinătatea ontologică a naturalului, deoarece este exclusiv creaţia omului. Mai mult decât atât, ea primeşte autonomie şi se întoarce împotriva individului cu o forţă anonimă şi ostilă. Această forţă este considerată de Rousseau ca fiind „aparentă” , deoarece nu reprezintă omul în autenticitatea sa naturală. În opera sa Discurs asupra originii inegalităţii, autorul subliniază că: „Prima sursă a răului este inegalitatea, deoarece din inegalitate provin bogăţiile; cuvintele sărac şi bogat sunt relative şi pentru că acolo unde oamenii sunt egali nu vor exista nici bogaţi, nici săraci. Bogăţiile dau naştere la lux; luxul provine din artele frumoase şi din lenevia provenită de la ştiinţă”3.

Fără a încerca în acest moment o analiză a gândirii ilustrului filosof din perspectiva ideatică a contemporanităţii, trebuie să subliniem valoarea ştiinţifică şi implicit filosofică a acestor constatări. Societatea contemporană, prin accentul pe care îl pune pe dezvoltarea tehnologică în toate formele sale şi predominaţia elementelor de civilizaţie faţă de cele culturale, devine nu numai o structură, dar şi o forţă anonimă a cărei legi de sistem se manifestă independent de om. Altfel spus, omul devine un simplu mijloc în sistemul social care are tendinţe evidente de a-l subordona legilor generale ale sistemului, implacabile, lipsite însă de semnificaţii valorice şi culturale. Este un proces complex la care însăşi omul îşi aduce contribuţia prin identificarea sa existenţială cu ceea ce se poate numi progres tehnologic, cu refuzul explicit sau implicit al culturii şi al spiritualităţii şi tendinţa de a se complace în „lenevia” pe care o facilitează instrumentele şi mijloacele tehnologiilor moderne. Astfel, aşa cum bine argumenta Rousseau, nu mai vorbim de persoane, ci de indivizi, iar individul se pierde în ceea ce am putea numi în prezent ca fiind aparenţa unei democraţii, o democraţie a maselor, şi nu a personalităţii culturale, şi prin acesta în deplinătatea fiinţei sale.

Astfel, societatea, ca şi creaţia omului, se întoarce împotriva creatorului ei folosind disponibilitatea omului de a renunţa foarte uşor la libertatea sa ca fiinţă şi de a accepta aparenţa oferită de o civilizaţie ce se constituie în factor de constrângere, în esenţă ostil omului. Este ceea ce Hegel va numi în opera sa „viclenia raţiunii”, deoarece societatea, în aparenţa sa existenţială, devine autonomă şi îşi realizează scopul, uneori progresul social, fără ca cel ce a creat-o să o mai poată controla, omul devenind un simplu element într-un eşafodaj ce se dovedeşte tot mai constrângător.

Aspectele mai sus arătate, precum şi altele care rezultă din opera filosofului, pun în evidenţă superioritatea omului natural faţă de cel care trăieşte în societatea civilizată. Trecerea, am spune noi dialectică, prin complexitatea sa, de la starea de natură la starea de civilizaţie este, în concepţia autorului, nu un progres, ci o degradare a fiinţei, a esenţei umane. În concepţia lui Rousseau, contradicţia se manifestă nu numai între natură şi societate sau între natură şi civilizaţie, dar, aproape paradoxal pentru gândirea filosofică occidentală, contemporană, şi între natură şi cultură. Aceasta din urmă nu este considerată ca un factor de realizare a fiinţei umane prin trecerea la un nivel superior marcat de spiritualitatea sa, ci este gândită ca o golire de sens a autenticului uman, ca o schimbare de direcţie a esenţei umane. Pentru a înţelege o astfel de concepţie este bine să subliniem că întreaga preocupare a gânditorului de a explica natura, omul şi societatea are la bază un fundament moral, mai mult încercarea de a găsi o cale spre fericire. Referindu-se la cultură şi societate, Rousseau afirmă: „Ce am câştigat cu acesta? Multă flecăreală, bogăţii şi discuţii inutile, cu alte cuvinte duşmani ai virtuţii şi ai bunului simţ comun. În schimb, am pierdut inocenţa şi moravurile. Mulţimea se târăşte în mizerie, toţi sunt sclavii viciilor”4.

Este remarcabilă preocuparea autorului de a lega, chiar şi indirect, cultura de moralitate. Această temă o regăsim şi în filosofie, dar mai ales în teologia ortodoxă contemporană. Existenţa naturală, dimensiunea ontologică autentică este realizată prin intermediul omului, singura fiinţă care poate gândi şi trăi moral. De aceea, cultura, ca şi fapt existenţial, este în autenticitatea sa numai dacă poartă în sine valorile morale, am spune noi cu predilecţie valorile morale care decurg din adevărurile de credinţă. În acest sens, părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma că: „Omul bun este tare; săvârşirea binelui este o întărire a existenţei”.

Ideea unui regres de la natură la cultură este întâlnită şi în opera lui Platon, deoarece şi la acesta drumul în istorie al fiinţei umane nu este altceva decât o decădere din statutul său de fiinţă asemănătoare zeilor în acela de „fiinţă istorică”supusă tuturor pasiunilor, legilor sociale, istorice şi naturale, într-un cuvânt constrângerilor şi apăsărilor de tot felul care limitează sau chiar anulează libertatea ca valoare ontologică, libertatea fiinţei umane.

În încercarea de a descrie fiinţa umană în adevărata sa esenţă, Rousseau va construi un model teoretic al fiinţei naturale a omului. Acesta este omul primitiv. Prin urmare, starea de natură la care se referă filosoful implică existenţa primară asocială a omului în toată naturalețea sa biologică şi afectivă. Această stare naturală, primitivă a omului, Rousseau o va compara cu starea omului social.

Modelul teoretic al fiinţei omului primitiv se caracterizează prin două dimensiuni importante: libertatea şi independenţa. Rousseau concepe omul primitiv în dimensiunea sa animalică, dominat de instincte fizice. Într-o astfel de stare, oamenii nu erau organizaţi nici măcar în cele mai simple forme de comuniune, ci trăiau izolaţi unul de celălalt, în mediul natural, fără a cunoaşte familia sau tot ceea ce înseamnă existenţa într-o comuniune de oameni, cum ar fi de exemplu simţul proprietăţii. Într-o astfel de stare primitivă, omul nu avea niciun fel de interdicţie şi nicio constrângere, cu excepţia celor determinate de posibilităţile propriei sale fiinţe. Omul primitiv, conceput de filosof ca fiind starea idilică a fiinţei umane, avea întotdeauna forţele şi posibilităţile adecvate nevoilor sale. Libertatea era absolută, întrucât omul putea să facă tot ceea ce voia. Nu existau nici constrângerile morale şi, prin urmare, nu se puteau face aprecieri din punct de vedere valoric a fiinţei umane. Omul primitiv nu era, în concepţia filosofului, nici moral, nici imoral, ci pre-moral.

Rousseau crede că această stare existenţială a omului natural şi în mijlocul naturii, fără constrângeri, înseamnă adevărata fericire. Lipsa oricăror limitări, condiţionări sau restrângeri garanta libertatea absolută, pentru că omul se identifica practic cu natura din care provenea, iar starea de fericire era una existenţială, ontologică, permanentă, ci nu o creaţie a gândirii, în sensul că omul natural era fericit, deoarece nu se gândea la fericire. În acest fel, fericirea şi libertatea se regăseau ca fiind proprii modelului teoretic al fiinţei omului primitiv. Rousseau afirma că „omul natural era fericit fără să se gândească la fericire, liber fără a face uzaj de libertatea sa; independent, căci era privat de toate relaţiile durabile cu apropiaţii săi; inocent, prin absenţa oricărei conştiinţe morale”5. Descrierea de mai sus a stării naturale este fiinţa adecvată a omului. Aparenţa o constituie omul social.

Baza existenţei sociale a omului o constituie însă, aşa cum vom vedea pe parcursul studiului nostru, un „acord mutual de voinţă” prin care aceştia încearcă astfel să-şi conserve mai bine existenţa. Din cuprinsul operelor fundamentale ale lui Rousseau rezultă că omul natural, conceput ca fiind suficient sie însuşi, nu depindea în nici un fel de semenii săi şi nu avea în firea sa sociabilitatea, aşa cu susţineau Aristotel, şi mai târziu John Locke. Prin urmare, „asocierea” care determină societatea şi eventual sociabilitatea omului nu are o dimensiune ontologică a fiinţei umane, ci numai una fenomenologică, adică este o aparenţă şi se produse exclusiv ca manifestare de voinţă a omului. Gândul asocierii şi implicit voinţa de a se asocia este determinat la om din necesitatea, în mare parte naturală, de a-şi conserva existenţa.

Este important să remarcăm că Rousseau, pentru prima dată, pune în evidenţă rolul voinţei umane prin care se explică bazele existenţei sale sociale. Conform concepţiei autorului Contactului social, asocierea oamenilor este un act de libertate, o decizie prin care oamenii, contrar tendinţelor lor naturale, se asociază pentru a face faţă împreună ameninţărilor.

Rămânând în această stare de aparenţă fenomenală, chiar şi în mediul social, omul nu îşi pierde particularităţile singularităţii sale naturale, Rousseau afirmând că: „Omul nu are nicio nevoie de semenii săi şi nu recunoaşte nicio individualitate” 6.

În Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Rousseau va sublinia că acordul nescris de voinţă prin care oamenii pun bazele existenţelor sociale reprezintă sursă de speranţe reciproce în realizarea unor interese comune, obligând pe fiecare să contribuie la fericirea celorlalţi pentru ca el însuşi să fie fericit. Acestea sunt însă speranţe, mai degrabă iluzii pentru că, aşa cum spunea Rousseau, „la o examinare mai atentă rezultă multe devieri de la ce ar putea să-l facă fericit pe om”. Este minunat că oamenii sunt puşi în imposibilitate să se înşele, să se trădeze, să se distrugă reciproc. Trebuie să avem grijă însă să nu ne vedem niciodată aşa cu suntem: oameni ale căror interese se întâlnesc şi nu au nici un mijloc pentru a reuşi, decât pe acela de a se înşela. 7” Rousseau face, prin urmare, un elogiu al simplităţii, al naturalului în dimensiunea sa ontologică cea mai profundă cu referire la sfera valorică componentă a existenţei umane.

Perfecţionarea fiinţei umane nu este dată, în concepţia autorului Contractului social, nici de artă şi nici de ştiinţă şi, cu atât mai puţin, de filozofie sau teologie, ci de revenirea la simplitatea sufletului. Virtutea este în sufletul fiecăruia, dar artele şi ştiinţa limitează tot mai mult simplitatea şi naturaleţea fiinţei umane, transpunând omul în aparenţa mereu mai accentuată a vieţii sociale. Rousseau consideră că starea de ignoranţă echivalentă oarecum cu simplitatea fiinţei umane este superioară cunoaşterii, deoarece prin cunoaştere şi prin tot ceea ce înseamnă starea socială au apărut viciile. În opera sa Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Rousseau se referă la Socrate care, la rândul său, elogia simplitatea şi ignoranţa, pentru că amândouă înlăturau îndoiala din suflete. Reluând opinia marelui gânditor al antichităţii, Rousseau afirma: „Noi nu ştim, nici sofiştii, nici poeţii, nici oratorii, nici eu, ce este adevărul, binele şi frumosul. Dar există între noi o diferenţă, şi anume aceea că în timp ce aceştia oameni (omul simplu, natural, n.n.) nu ştiu nimic, toţi cred că ştiu ceva, spre deosebire de mine care, neştiind nimic, sunt mai puţin în îndoială. De acest fel este superioritatea înţeleptului acordată de crezul care se reduce numai la a fi convins că eu ignor ceea ce ştiu”8. Referindu-se la Socrate, Rousseau exclama: „Iată deci cel mai înţelept dintre oameni şi cel mai savant dintre Atenieni, cu asentimentul Greciei întregi, Socrate făcând elogiul ignoranţei. Credeţi că dacă el ar reveni printre noi, savanţii noştri şi artiştii noştri l-ar face să-şi schimbe părerea? Nu, domnilor: acest om înţelept ar dispreţui în continuare inutilitatea ştiinţelor”9.

Prin urmare, în concepţia filosofului, progresul ştiinţei şi, în general, orice formă a progresului uman creează numai iluzia fericirii şi iluzia cunoaşterii pentru că fiecare etapă, pe parcursul existenţei istorice sociale a omului, este o depărtare tot mai accentuată de la simplitatea naturală a sufletului şi a conştiinţei sale. Cu toate acestea, dimensiunea naturală existenţială a omului nu dispare întru totul şi posibilitatea fiecărui individ de a-şi găsi fericirea este una interioară, care rămâne permanent prezentă în adâncul inimii sale. Astfel se explică de ce Rousseau consideră că orice progres al stării sociale a omului este şi o sporire a viciilor şi, implicit, o îndepărtare a omului de la adevărate virtute.

Virtutea nu este numai simţită, ci în acelaşi timp ea poate fi cunoscută numai de omul care, în simplitatea sa, se cunoaşte pe sine însuşi. În aceeaşi operă de care am mai amintit, Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Rousseau argumentează că virtutea este ştiinţa sublimă a sufletelor simple. Ea este gravată în toate inimile, iar pentru a o înţelege este nevoie de a ajunge la conştiinţa naturală ferită de pasiuni.

Se poate spune că, prin concepţia sa filosofică, aplicată asupra omului şi societăţii şi prin distincţia sa dintre fiinţă şi aparenţă, iar pe de altă parte omul natural şi omul social, Rousseau se delimitează atât de Hobbes, care consideră starea de natură ca pe o luptă a tuturor contra tuturor, cât şi Locke, care susţinea, alături de Aristotel, că sociabilitatea preexistă în esenţa fiinţei umane. Există o ruptură între starea naturală şi omul social. Fiinţa naturală nu explică motivaţiile şi comportamentul omului social, prin urmare, există aceeaşi diferenţă, am spune noi categorică, între fiinţă şi aparenţă, deoarece aparenţa nu este o stare fenomenală, nu este o reflectare a fiinţei şi a esenţei.

Deplin încredinţat de justeţea convingerilor sale ,gânditorul din Geneva se ruga: ”Dumnezeule atotputernic, Tu care ţii în mâinile Tale spiritele, eliberează-ne de luminile şi nefastele arte ale părinţilor noştri şi redă-ne ignoranţa, inocenţa şi sărăcia, singurele care pot aduce fericirea şi care sunt preţioase înaintea Ta„10

Trebuie să mai amintim, urmând a dezvolta această idee în studiile viitoare, că instituţiile politice au avut şi au un rol important în concepţia lui Rousseau, în procesul de socializare a oamenilor, realizat în baza acordului mutual de voinţă. Se constată şi aici aceeaşi categorică separaţie, între starea naturală şi starea socială a omului. Rousseau susţine că nicio putere a omului asupra omului nu este nici naturală şi nici providenţială. Statul nu poate fi legitim decât în virtutea unei convenţii, a unui acord de voinţă tacit, prin care oamenii consimt liber la formarea unui corp politic. Aceasta este ideea esenţială pe care Rousseau o argumentează în lucrarea sa politică de bază Contractul social.

Voinţa umană - ca temei şi factor ce explică dimensiunea socială în toate formele sale - a omului, dar în acelaşi timp toate avatarurile şi căderile fiinţei umane, este o temă constantă în filosofia contemporană, pe care o regăsim la Kant, la Schopenhauer şi, mai ales, la existenţialiştii contemporani. Remarcăm totuşi că Rousseau va cerceta fundamentul justiţiei printr-un principiu care încearcă a reconcilia naturalul şi aparenţa determinată de convenţional. Acest principiu este voinţa ce are o dublă determinare ontologică, deoarece este proprie atât omului în starea sa naturală, dar în acelaşi timp este originea stării sociale şi a tuturor convenţiilor sau contractelor. Putem spune că, printr-o astfel de înţelegere, în opera lui Rousseau se întrezăreşte posibilitatea de a depăşi dihotomia absolută dintre starea naturală şi starea socială, voinţa fiind aceea care explică legătura dintre cele două dimensiuni existenţiale ale omului şi în acelaşi timp posibilitatea păstrării simplităţii naturale a sufletului uman în mijlocul manifestărilor de tot felul ale socialului, pe care omul îl acceptă în baza propriei sale voinţe, îl creează permanent şi îl adânceşte într-un progres iluzoriu spre un scop care se dovedeşte a fi efemer, şi anume fericirea în mediul social.

Regăsim această idee şi la Părinţii filocalici, care vorbeau în cuvinte de înaltă profunzime şi frumuseţe despre puritatea şi simplitatea omului, generată de lucrarea permanentă a virtuţilor, chiar şi în cele mai puternice furtuni ale existenţei sociale. Ioan Scărarul spunea că omul este dator „să-şi facă sufletul netulburat în mijlocul tulburărilor”, iar Isaac Sirul afirma că omul trebuie să trăiască în mediul social în aşa fel încât „să fie prieten cu toţi, dar singur în cugetul său”.

 

III Libertate și egalitate

Libertatea și egalitatea sunt teme principale de reflecţie ale filosofului din Geneva în încercarea sa de a explica societatea şi statul dar și existența omului în mediul social . Disocierea dintre starea naturală şi starea socială va implica o analiză diferenţiată a libertăţii omului în mediul natural şi, respectiv, mediul social. În starea naturală, în concepţia lui Rousseau, libertatea era absolută pentru că omul primitiv depindea exclusiv de forţele sale în mediul natural. O astfel de libertate are o dimensiune ontologică, deoarece nu este determinată de factori exteriori, ci se identifică cu fiinţa umană. În concepţia filosofului, libertatea naturală a omului trebuie să rămână chiar în dimensiunea existenţei sale sociale. În cadrul acordului mutual de voinţă, prin care apar societatea şi statul, determinarea naturală cea mai importantă a omului, respectiv libertatea, ar trebui să rămână intactă. Este ideea pe care o susţin toţi reprezentanţii şcolii dreptului natural, care afirmă şi argumentează caracterul intangibil, inalienabil, imprescriptibil a drepturilor naturale ale omului, chiar şi în mediul social. Rousseau susţine că societatea în care omul alege liber să trăiască nu trebuie în esenţă să condiţioneze, să constrângă sau să limiteze libertatea şi independenţa fiinţei umane, înţeleasă în naturalitate sa. Există aici un raport teleologic, deoarece asocierea şi, implicit, mediul social trebuie să fie considerate ca fiind un simplu mijloc în scopul păstrării sau chiar adâncirii înzestrărilor naturale ale omului.

Este necesar, totuşi, de a sublinia două forme a modului în care este concepută libertatea la Rousseau. Este vorba de libertatea în mediul social sau libertatea civilă, iar pe de altă parte, libertatea naturală. „Ceea ce pierde omul prin contractul social este libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl ispiteşte şi ce poate atinge; de câştigat câştigă libertatea civilă şi proprietatea a tot ceea ce posedă. Pentru a nu ne încurca în aceste compensaţii, trebuie să distingem libertatea naturală, care nu are limite decât faptele individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voinţa generală; de asemenea, trebuie să distingem posesiunea care nu e decât efectul forţei sau dreptul primului ocupant, de proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv”11. Subliniem faptul că, în concepţia lui Rousseau, libertatea este temeiul dreptului şi principiul suprem al ordinii, în acelaşi timp, finalitatea acesteia.

Se poate spune că starea socială oferă omului o stare de libertate de altă factură decât cea naturală, fără însă ca dimensiunea naturală să dispară. Libertatea socială implică şi înţelegerea necesităţii constrângerilor şi limitărilor pe care asocierea le implică. Intervine în această dezvoltare teoretică şi conceptul de „libertate morală”, care ulterior va fi dezvoltat în opera critică a lui Kant. Libertatea morală, concepută de Rousseau ca bază a dreptului, şi forma superioară a libertăţii sociale îl fac pe om să fie cu adevărat stăpân pe sine, căci impulsul „excesiv al poftei înseamnă sclavie, pe când ascultarea de o lege pe care singur şi-a stabilit-o înseamnă libertate”12. Prin urmare, starea socială oferă omului o libertate deplină în mediul social, dar de o altă factură decât cea naturală.

Prin dimensiunea juridică a existenţei sociale, omul poate benefica de această libertate morală şi, în acelaşi timp, libertatea morală este temeiul dreptului. Aşa cum vor susţine mai târziu Kant şi neokantienii, nu se poate concepe dreptul şi nici morala fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală13. Libertatea trebuie să fie astfel deplină în starea de societate, astfel dreptul îşi pierde orice valoare normativă. Un drept care impune doar în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinţei, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesităţi mecanice14.

Iată de ce Rousseau afirma că: „A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la toate; o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului. Dacă-ţi lipseşti voinţa de orice libertate înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate”15.

Pentru filosoful din Geneva scopul asocierii omului nu este prin urmare însăşi starea socială a sa, ci libertatea individuală în cele două forme ale sale: libertatea naturală şi libertatea morală. Asocierea este făcută cu scopul ca fiecare „să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte”16.

Putem sublinia actualitatea concepţiei marelui filosof privind natura dreptului şi a libertăţii. Finalitatea ordinii şi a dreptului nu poate fi decât libertatea. Nu omul este făcut pentru ca ordinea socială, fie ea şi a unui stat democratic, să triumfe, ci ordinea este făcută pentru ca individul să fie liber. Această libertate, care este scopul societăţii, trebuie să fie garantată cu întreaga forţă statului, care îşi are legitimitatea în voinţa liberă a oamenilor prin care a fost posibil contractul social.

Este o idee pe care o întâlnim şi mai târziu la Immanuel Kant, care, în încercarea de a elabora o metafizică a dreptului afirma: „Este dreaptă orice acţiune conform căreia, sau conform maximei sale, libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor, conform unei legi universale”17.

O astfel de înţelegere a ceea ce este constitutiv pentru om în starea sa naturală şi, mai ales, în starea socială justifică pe deplin afirmaţia potrivit căreia chiar constrângerea juridică, proprie dreptului şi stării sociale a omului, pentru a fi legitimă trebuie să se întemeieze pe libertate, iar libertatea să fie scopul ultim al oricărui imperativ juridic.

În concepţiile filosofice ale vremii, Rousseau este primul care pune în valoare voinţa umană, ca şi factor determinant pentru starea socială şi fundament al virtuţilor omului în mediul social. Mai târziu ,alţi filosofi, precum Kant şi Schopenhauer, acordă voinţei umane un loc central, determinant pentru întreaga construcţie metafizică pe care o propun în legătură cu sensuile profunde ale valorilor morale ,ale libertăţii dar chiar şi a existenţei în general.

Asocierea oamenilor este o decizie prin care oamenii, contrar tendinţelor naturale, se asociază pentru a face faţă împreună ameninţărilor. Rousseau susţine că omul, în stare naturală, „nu are nici o nevoie de semenii săi şi nu recunoaşte nici o individualitate”. Preocuparea gânditorului este aceea de a găsi o formulă prin care libertatea omului să rămână neatinsă în mediul social. În cadrul acestei asocieri, datul natural cel mai de preţ al omului –libertatea-trebuie să rămână intact. Asocierea nu trebuie să lezeze libertatea şi independenţa fiinţei umane, aşa cum există în starea naturală. Manifestarea de voinţă a omului de a se asocia are, prin urmare, ca scop fundamental valorificarea înzestrărilor sale naturale, în primul rând, a libertăţii şi în general a virtuţilor

O astfel de concepţie are consecinţe şi asupra modului în care Rousseau înţelegea dreptul ca element principal al stării sociale a omului. Se poate spune că starea socială este, de fapt, starea juridică a omului. Legitimitatea dreptului şi, implicit, a stării juridice este libertatea. Pentru Rousseau, garantarea libertăţii individului este principiul suprem al ordinii sociale şi al ordinii juridice şi, în acelaşi timp, finalitatea acestuia.

Se pune întrebarea dacă nu există o contradicţie între modul în care Rousseau concepea libertatea naturală şi libertatea socială a omului. Contradicţia este numai aparentă, deoarece, prin trecerea de la starea de naturală la starea socială şi, implicit, juridică a omului, libertatea naturală nu este desfiinţată, ci se conservă, mai bine zis suferă o transformare, dar fără a-şi pierde esenţa sa. Este important de subliniat şi faptul că există totuşi deosebiri între conceptul de libertate naturală şi libertatea în mediul social: „Ceea ce pierde omul prin contractul social – afirmă Rousseau – este libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl ispiteşte şi ce poate atinge; de câştigat câştigă libertatea civilă şi proprietatea a tot ceea ce posedă. Pentru a nu ne încurca în aceste compensaţii, trebuie să distingem bine între libertatea naturală, care nu are alte limite decât forţele individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voinţa generală; de asemenea, trebuie să distingem posesiunea, care nu este decât efectul forţei sau dreptul primului ocupat, de proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv”. 18

Prin urmare, libertatea în mediul social spre deosebire de libertatea naturală implică şi limite care, aşa cum vom vedea, sunt de natură să îl facă pe Rousseau să aprecieze că starea socială a omului este inferioară din punct de vedere al statutului existenţial al acestuia faţă de starea naturală. Există totuşi un element calitativ nou pe care filosoful îl pune în evidenţă, şi anume excluderea forţei ca şi element de determinare al existenţei, inclusiv al existenţei sociale, aceasta fiind înlocuită cu legea prin care elementul natural al existenţei se transformă într-unul social, iar simpla posesie naturală devine una juridică, şi prin aceasta legitimă, îmbrăcând forma proprietăţii.

Starea socială cuprinde în plus faţă de starea naturală o dimensiune fundamentală a libertăţii, şi anume libertatea morală. Moralitatea, ca dimensiune specifică libertăţii omului în mediul social, este singura care îl face pe acesta cu adevărat stăpân pe sine. După Rousseau, impulsul excesiv, natural al acumulării, bazat în principal pe forţă, înseamnă sclavie, pe când ascultarea faţă de o lege proprie starii juridice şiimplicit a socialului şi pe care omul singur a stabilit-o înseamnă libertate.19

Deosebirea dintre libertatea naturală şi libertatea în mediul social a omului rezultă şi din acest concept al supunerii omului faţă de necesitatea pe care o afirmă legea, aceasta din urmă înţeleasă însă ca liber acceptată de fiecare membru al societăţii. În consecinţă, starea socială oferă omului o libertate de o altă factură decât cea naturală, pentru că nu există decât în raport cu legea. Putem spune că libertatea în mediul social a omului este foarte apropiată, în concepţia filosofului de la Geneva, de filosofia marxistă, care concepea libertatea ca fiind „necesitatea înţeleasă”. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că cele două concepţii filosofice sunt contrare, deoarece materialismul dialectic nu admitea doctrina contactului social ca şi criteriu de legitimitate pentru stat. Apariţia statului, în concepţia materialistă, este determinată de cauze obiective de natură istorică, culturală, şi nu de manifestarea voinţei umane, aşa cum este la Rousseau.

Libertatea în mediul social este temeiul dreptului. Din acest punct de vedere, concepţia filosofului din Geneva este foarte apropiată de filosofia kantiană şi neokantiană. Nu putem concepe sistemul juridic şi nici morala fără libertate. Astfel, starea socială, am spune noi starea juridică a omului, este deosebită de starea naturală, aceasta din urmă având ca fundament nu legile libertăţii, ci legile naturii care înseamnă determinare cauzală20.

Unii comentatori ai operei lui Rousseau apreciază că, în concepţia acestuia, libertatea în mediul social trebuie să fie nelimitată, ca şi în mediul natural. Nu suntem de acord cu această opinie, pentru că, aşa cum am arătat mai sus, pentru conceptul de libertate, în dimensiunea sa socială, faţă de bazele naturale, esenţial este tocmai limita şi totodată subordonarea faţă de imperativul juridic pe care îl reprezintă legea. Se poate afirma însă că libertatea în mediul social, deşi limitată, trebuie să fie deplină, adică rezultatul nemijlocit al manifestării de voinţă conştiente a oamenilor, care au înţeles să se asocieze tocmai în vederea garantării unor drepturi naturale. Deplinătatea este caracteristica libertăţii în mediul social fără de care dreptul îşi pierde orice valoare normativă. În acest sens, Mircea Djuvara sublinia că un drept care impune doar în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinţei, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesităţi mecanice21.

Pentru Rousseau, omul nu poate renunţa la libertatea sa, pentru că îşi negă calitatea sa de om ceea ce ontologic nu este posibil. Iată, deci, o limită a manifestării de voinţă a omului. Orice astfel de exteriorizare a voinţei umane nu poate fi contrară firii sale naturale. A renunţa la libertate este echivalent cu a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar şi la datoriile pe care omul le are în starea sa socială şi juridică. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la toate; o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului. Dacă îţi lipseşti voinţa de orice libertate înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate22. Libertatea apare ca o însuşire a firii omului, prin care acesta se defineşte şi individualizează. A fi liber, în concepţia filosofului, înseamnă a fi stăpân pe tine însuţi.

Această idee este întâlnită şi dezvoltată cu extraordinare nuanţe şi deschieri teologice în opera părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloaie, care afirma că „Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine însuţi”. A fi stăpân pe tine însuţi, în concepţia marelui teolog, înseamnă a fi stăpânit de Dumnezeu şi prin acesta omul devine o persoană spirituală, iar libertatea este o trăsătură ontologică, spirituală a firii sale23.

Prin urmare, legea civilă, care este rezultatul voinţei libere a omului, este obligatorie, este necesară numai pentru că garantează libertatea voinţei, chiar dacă nu în sensul libertăţii naturale, astfel spus legitimitatea dreptului este conferită de libertatea voinţei atât ca factor determinant pentru starea socială, dar şi ca finalitate a acestei dimensiuni existenţiale a omului. În lipsa acestui deziderat fundamental legea nu mai este un imperativ şi, prin urmare, nu mai are caracter normativ şi trece în stadiul unei simple existenţe fără o legitimitate valorică.

Pentru Rousseau, normele juridice şi morale sunt, prin natura lor, violabile. Obligativitatea legii este totuşi relativă, şi nu absolută ca legile naturii. Contractul social nu este obligatoriu, în sensul unei necesităţi obiective exterioare omului, deoarece, aşa cum susţine filosoful, „nu există nici o lege fundamentală obligatorie în sens natural pentru întregul corp social, şi nici măcar contractul social”24.

Rousseau subliniază că libertatea naturală nu este înstrăinată în totalitate prin contractul social: „Am convenit, spune el, că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa - prin pactul social -, este numai acea parte din ele a cărei folosire este importantă pentru comunitate; trebuie să convenim însă şi că singurul în drept să aprecieze această importanţă este suveranul”25. Prin noţiunea de „suveran”, Rousseau înţelege nu o persoană anumită, ci „corpul social”, acesta fiind distinct de om ca individ şi de voinţa individuală dar şi de stat ca instituţie de guvernare şi în raport Corpul social se exteriorizează prin voinţa generală rezultat al asocierii liber consimţite a oamenilor prin contractul social. Asupra acestor aspecte vom reveni.

Pentru filosoful elveţian, scopul asocierii nu este neapărat constituirea societăţii, ci libertatea individuală. Asocierea, prin pactul social, rezultat al manifestare libere de voinţă a fiecărui om, este făcută cu scopul ca fiecare „să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte”26. Prin urmare, în concepţia autorului, finalitatea ordinii sociale şi a dreptului este libertatea. Această libertate trebuie să fie garantată cu întreaga forţă a societăţii civile, deoarece nu omul este făcut pentru ca ordinea socială sau juridică să se afirme, ci societatea este făcută pentru ca omul să fie liber.

Libertatea omului, ca valoare şi nu numai, ca principiu conceptual, reprezintă elementul comun, nota dominantă, regăsită şi în conţinutul principiului egalităţii şi al garantării drepturilor fundamentale ale omului. Reamintim că, pentru Rousseau, trecerea omului de la existenţa naturală la cea socială are consecinţe nefaste pentru acesta, deoarece pune în pericol libertatea sa naturală şi generează posibile servituţi pentru fiecare om. Remarcăm importanţa deosebită pe care filosoful o acordă omului, ca persoană, şi nu ca simplu individ, libertatea fiind o valoare proprie, definitorie pentru persoana umană, având aceeaşi importanţă ca orice al element al existenţei sale naturale. De aceea, pierderea libertăţii echivalează cu desfiinţarea omului ca persoană şi transformarea acestuia într-un simplu individ.

Aceste idei sunt pe deplin actuale şi în prezent, mai ales că în societatea contemporană, caracterizată tot mai mult printr-un mod de viaţă utilitarist, pragmatic şi prin cantităţi,raporturi între majorităţi şi minorităţi sau globalizarea excesivă,se discută mai mult de „mase” şi nu de om şi umanitate , omul ajungând la stadiul de individ, refuzându-se pentru acesta individualitatea sa, a cărei determinare libertatea. Aceasta trebuie recunoscută şi garantată şi de care el însuşi, ca om, trebuie să fie conştient şi să o realizeze permanent.

A fi liber, în sensul natural de care vorbeşte Rousseau, înseamnă a avea o conştiinţă de sine, bazată pe înalte valori spirituale şi în primul rând pe credinţă. În acest sens, părintele Teofil Părăian spunea că „nu cultura te mântuieşte, ci credinţa”, dar cultura este imperios necesară pentru a avea acces la adevărurile de credinţă. Înţelesul pe care noi îl dăm culturii nu este acela îngust cu referire la o înaltă specializate sau cunoştinţe aprofundate, accesibil numai unei elite intelectuale, ci este vorba de conduita firească a omului conştient de umanitatea sa, altfel spus omul, în simplitatea şi puritatea sa spirituală, care trăieşte autentic şi care în această manifestare simplă, dar complexă, existenţială, are trăiri profunde şi certitudini specifice adevărurilor de credinţă. Duhovnicul de la Mănăstirea Sâmbăta, părintele Teofil Părăian, spunea că „omul smerit este omul pur şi simplu”. În accepţiunea noastră, acesta este şi omul cultural, ca persoană, dar şi ca personalitate liberă, în dimensiunea naturală a libertăţii sale. Desigur, prin cele arătate mai sus ne depărtăm oarecum de concepţia lui Rousseau, pentru care, aşa cum am văzut, cultura nu înseamnă decât existenţa socială şi în mod logic gânditorul o considera ca o formă inferioară existenţei naturale a omului.

Subliniem faptul că, pentru Rousseau, spre deosebire de mulţi alţi gânditori, societatea este un act juridic, prin urmare, rezultatul manifestării de voinţă a libertăţii naturale a omului, şi nu o consecinţă a forţei sau a unui act discreţionar de putere. Societatea nu este nici rezultatul unei evoluţii juridice, ci numai consecinţa unui act conştient, responsabil şi liber al omului. Ca urmare, societatea şi statul nu preexistă omului, ci sunt creaţii ale acestuia. La baza lor nu poate sta nici o întâmplare istorică şi nici o necesitate inexorabilă, ci numai voinţa liberă a fiecărui om.

Starea socială implică existenţa unei ordini sociale, care nu este altceva decât ordinea juridică, ea fiind creaţia directă a suveranului, adică a corpului social. Ordinea socială şi, în general, ordinea juridică, este întemeiată pe convenţia socială, cum am spune noi astăzi, contractul social. Este interesant faptul că pentru Rousseau nu există diferenţă între titularul suveranităţii şi cel care exercită suveranitatea. Deţinătorul suveranităţii este corpul social prin fiecare dintre membrii săişi nu în întregul sau ,aşa cum astăzi se discută despre suveranitatea naţională. Consecinţa este aceea că Rousseau va respinge orice formă de reprezentare a suveranităţii ca un rău imposibil de acceptat pentru existenţa socială a omului. Dacă s-ar accepta reprezentarea suveranităţii, consecinţa ar fi o confuzie între corpul social, singurul care are legitimitatea deţinerii suveranităţii, iar pe de altă parte, instituţiile statului, care ar avea tendinţa să se constituie ca structuri superioare poporului. Rousseau acordă, în consecinţă, prioritate guvernământului direct, orice reprezentare a suveranului, respectiv a corpului social, fiind considerată ca inacceptabilă, pentru că ar aduce atingere libertăţii, egalităţii sau drepturilor naturale ale omului, considerate valori esenţiale şi principii, în acelaşi timp, pentru existenţa socială.

Aceste idei sunt argumente importante pentru procedura referendumului ca modalitate directă de guvernare a deţinătorului suveranităţii. În multe state europene şi nu numai procedura referendumului este şi una legislativă. În România ,din nefericire , această procedură ,ca formă a democraţiei autentice are valoare legislativă numai pentru adoptarea şi modificarea Constituţiei ,în rest exprimarea voinţei populare prin referendumul este numai consultativă, fără consecinţe practice în actul de guvernare.

O altă contribuţie importantă a gânditorului din Geneva este corelaţia dintre libertate şi voinţă, aspect care va fi reluat mai târziu şi de Kant în operele sale fundamentale: Critica raţiunii practice şi Metafizica moravurilor. Libertatea fiind naturală, implică şi voinţa de a fi liber şi, prin urmare, nici voinţa şi nici libertatea nu pot fi transmise. Doar puterea poate fi delegată, ori puterea statală este un fenomen exterior contractului social, este „guvernământul” sau ceea ce noi astăzi numim puterea executivă ,administraţia statului. Voinţa generală nu este o simplă sumă aritmetică a voinţelor libere individuale, ci are o valoare ontologică, fiind voinţa corpului social ca entitate în sine ,este un rezultat al contractului social. Dreptul, ca bază a societăţii, este doar rezultatul direct al voinţei generale, şi nu al puterii celui care guvernează, aceasta din urmă, aşa cum am arătat, având un caracter derivat.

Societatea nu trebuie să se întemeieze pe dreptul celui mai puternic sau, cum am spune noi astăzi, pe modul de manifestare a puterii statale: „Să admitem un moment acest pretins drept. Afirm că nu rezultă de aici decât vorbe fără sens; căci de îndată ce admitem că forţa creează dreptul, efectul se schimbă odată cu cauza, astfel încât orice forţă care o învinge pe cea dintâi îi moşteneşte şi dreptul (…) şi cum cel mai puternic are întotdeauna dreptate nu ne mai rămâne să facem în aşa fel să fim şi noi puternici”27. O societate bazată pe un drept rezultat din forţă, din impunerea puterii guvernanţilor, nu-şi găseşte legitimitatea în contractul social şi, prin urmare, ea trebuie înlocuită. Pentru Rousseau supunerea faţă de ordinea juridică, rezultată din manifestarea arbitrară a puterii de guvernare, a forţei, este un act de necesitate străin ideii de libertate, şi nu o datoriei izvorâtă dintr-o moralitate liber exprimată, pentru că moralitatea se identifică cu libertatea. „Aşadar, forţa nu creează dreptul, iar omul nu este obligat să dea ascultare decât puterilor legitime”28.Nu este legitimă decât puterea care asigură realizarea celor trei principii ale existenţei sociale: libertatea, egalitatea între oameni şi garantarea drepturilor fundamentale. „Din moment ce nici un om nu are autoritate naturală asupra semenului său şi de vreme ce forţa nu dă naştere nici unui drept rezultă că baza oricărei autorităţi legitime dintre oameni nu poate fi decât convenţia”29. Evident, „convenţia” de care vorbeşte gânditorul este însăşi contractul social al cărui fundament îl reprezintă voinţa fiecărui om, membru al societăţii, în dimensiunea naturală, absolută a libertăţii sale.

Esenţa naturală a omului este, pentru Rousseau, condiţionată de valori fundamentale, în primul rând morale, respectiv libertatea, egalitatea şi drepturile naturale. Trecerea la starea de societate generează problema de a şti cum este posibil să se concilieze esenţa naturală a omului, caracterizată prin cele trei valori mai sus-amintite, cu specificul ordinii sociale şi ordinii de drept. Rousseau încearcă să răspundă la întrebarea care ar fi soluţia optimă pentru ca, trăind în societate, omul să-şi păstreze totuşi intacte libertatea şi egalitatea? Răspunzând la această întrebare, în primul rând, în conţinutul operei sale fundamentale, Contractul social, dar şi în celelalte scrieri, Rousseau ajunge la concluzia că pacea socială, altfel spus armonizarea dimensiunii naturale a omului prin cele trei principii mai sus-arătate, în contextul ordinii sociale, nu poate fi obţinută decât printr-un contract. Oamenii au ajuns într-un stadiu în care nu au mai putut rămâne în starea de natură, deoarece nu mai aveau certitudinea că existenţa unul alături de altul poate să le garanteze libertatea şi egalitatea. Această necesitate, spunem noi juridică şi nu istorică, i-a împins pe indivizii izolaţi, spre unirea forţelor pentru a putea învinge orice posibilă deteriorare a dimensiunilor umane, ca persoane libere. Rousseau se întreba: „Forţa şi libertatea fiecărui om, fiind cele dintâi instrumente ale propriei lui conservări, cum le va putea oare angaja fără să-şi dăuneze şi fără să neglijeze grija pe care şi-oi datorează lui însuşi”30. La această întrebare Rousseau va da următorul răspuns: „A găsi o formă de asociaţie care să apere, să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte, este scopul convenţiei sociale”31.

Spre deosebire de concepţiile actuale, de natură juridică şi politică, care în diferite forme şi modalități consideră ca fiind prioritare interesului public sau social, faţă de interesul privat, faţă de existenţa omului, ca persoană liberă, pentru Rousseau nu omul există pentru societate şi stat, ci invers, legitimitatea statului şi a societăţii există numai în măsura în care acestea pot garanta dimensiunea naturală şi existenţială în acelaşi timp a libertăţii, a egalităţii şi a drepturilor naturale. Cele trei valori devin principii ale existenţei sociale ale omului, însă nu transfigurate sau transpuse în formule abstracte, ci realităţi concrete, la care omul nu poate renunţa trecând de la starea de natură la starea socială. Este, ceea ce am putea spune noi, o evoluţie firească a dimensiunii sociale a omului, de la democraţia maselor, bazată în principal pe supremaţia abstractă a legii şi a puterii guvernaţilor, la democraţia libertăţii a cărei finalitate o constituie omul, ca persoană liberă, în manifestările sale culturale şi spirituale autentice. În acest fel, s-ar putea depăşii retorica formală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, gândite însă fără om, şi s-ar putea ajunge la aplicarea concretă a principiului supremaţiei libertăţii şi nu numai a supremaţie legii, acesta din urmă fiind doar o formulă abstractă din care denotă numai existenţa socială într-o dimensiune cantitativă, şi nu prin valori morale specifice unei existenţe autentice a omului ca persoană liberă şi conştient de libertatea sa .

Pentru Rousseau, a adera la o astfel de asociaţie înseamnă a respecta nu numai o ordine de drept, dar şi una morală, deoarece libertatea şi egalitatea, în înțelesul lor natural, sunt în esenţă morale. În baza aceloraşi principii, dacă contractul social nu este respectat, fiecare dintre asociaţi îl poate denunţa şi va reintra în drepturile sale naturale anterioare. Filosoful acceptă şi o denunţare unilaterală a contractului, pentru că libertatea şi voinţa liberă au ca titular fiecare om, membru al societăţii, şi nu societatea în ansamblu.

Desigur problema enunţată de gânditorul din Geneva este deosebit de complexă, deoarece trecerea de la starea naturală la starea socială, cel puţin la nivelul exercitării drepturilor naturale, implică renunţarea la o parte din libertatea naturală, însă nu la esenţa acesteia, ci numai la condiţiile exercitării. Important este să subliniem faptul că în urma contractului social omul îşi păstrează libertatea personală intactă, ceea ce înseamnă o transpunere integrală a libertăţii naturale în formele sociale de libertate, ea fiind caracterizată în continuare ca libertate personală şi naturală. Rousseau afirma că: „Fiecare dintre noi pune în comun persoana sa şi toată puterea sa sub conducerea voinţei generale şi admitem că fiecare membru este o parte indivizibilă a totului”32. În acest fel, susţine autorul Contractului social, fiecare asociat se uneşte cu toţi ceilalţi, dar în acelaşi timp nu se uneşte cu nimeni în particular; el nu se supune astfel decât lui însuşi şi rămâne liber ca înainte. Este evident că o astfel de concepţie reprezintă un ideal al societăţii democratice pentru că starea socială a existenţei umane implică în mod necesar limite, condiţii şi chiar restrângeri ale libertăţilor naturale, iar forma cea mai aproape de acest ideal, la care s-a putut ajunge numai întâmplător în istorie şi în spaţii izolate, este ” toleranța”, în sensul nu a unei existenţe indiferente unul alături de altul, ci a faptului conştient că exist prin libertatea mea, numai pentru că şi celălalt există prin libertatea lui. În nici o societate nu a putut respecta o asemenea modalitate de existenţă în care practic principiile morale să aibă realitate deplină şi nu numai teoretică şi totodată să se identifice cu principiile juridice ale ordinii sociale. În nici o societate nu s-a ajuns încă la forme de organizare şi de realizare a unei ordini, inclusiv juridice, în care libertatea omului să fie nu numai finalitatea teoretică sau retorică, ci modul de a fi al ordinii sociale şi al ordinii de drept. De aceea, contractul social al lui Rousseau, din această perspectivă, poate fi considerat ca un ţel de atins pentru societatea umană33. Totuşi, chiar şi în această dimensiune existenţială a societăţii când „toleranţa” ar devenii un principiu existenţial şi nu numai constituţional, cât de departe suntem de împlinirea în viaţa socială a Poruncii Iubirii pe care ne-a dat-o Mântuitorul.

Libertatea este susţinută de egalitatea originală, naturală, deoarece contractanţii sunt liberi şi egali, iar scopul lor fiind conservarea în mediul social a libertăţii şi egalităţii, toţi beneficiind de securitatea pe care o asigură societatea.

În acest fel, pentru a legitima existenţa socială şi a statului, Rousseau face referire şi la principiul egalităţii. Gânditorul demonstrează că egalitatea este naturală şi că ea trebuie menţinută în existenţa socială. în acest sens, va trece în revistă câteva concepţii care justifică inegalitatea între oameni în mediul social cu scopul de ale combate. Grotius şi Hobbes considerau că societatea este diferenţiată: pe de o parte, elita formată din cei care conduc sau guvernează, puţini la număr, iar pe de altă parte, poporul, făcut să asculte. Remarcăm că anterior Aristotel a afirmat acelaşi lucru. ”Stagiritul„ considera că oamenii nu sunt liberi de la natură „unii născându-se pentru sclavie, iar alţii pentru a fi stăpâni”34. Rousseau consideră că o asemenea gândire contrazice adevărul istoric, dar şi un raţionament la care el se referă: „dacă există sclavi din fire, aceasta este pentru că au existat mai înainte sclavi împotriva firii. Violența a dat naştere celor dintâi sclavi şi laşitatea le-a perpetuat sclavia”35.

Conform concepţiei autorului Contractului social, un popor trebuie considerat la fel ca şi persoana umană, adică liber, natural. Un popor nu poate să-şi înstrăineze propria sa libertate printr-o manifestare liberă de voinţă, iar dacă şi-o pierde totuşi în alte condiţii, aceasta se produce în afara oricărei convenţii. A justifica servituțile umane contrare libertăţii şi, în acelaşi timp, inegalitatea naturală a omului înseamnă a renunţa la ceea ce caracterizează în mod absolut fiinţa umană. Nici un mijloc de a obţine supunerea omului şi îngrădirea libertăţii sau egalităţii naturale nu poate fi acceptat, pentru că nimic nu este mai de preţ decât egalitatea şi libertatea în dimensiunea lor naturală. Ele sunt daruri naturale ale omului, pe care autoritatea statală nu are dreptul să le lezeze. Pentru Rousseau, a renunţa printr-o manifestare de voinţă liberă la egalitatea şi la libertatea naturală înseamnă a renunţa la calitatea de om, deoarece ambele valori nu sunt numai „proprietăţi” sau predicate , în sens aristotelic al fiinţei umane, ci sunt elemente constitutive ale firii umane. De aceea, a renunţa la libertatea ta şi a accepta inegalitatea ca şi mod de a fi în ordinea socială şi juridică înseamnă a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar şi la îndatoririle care revin omului. Spunea Rousseau în acest sens că „dacă îţi lipseşte voinţa de orice libertate, înseamnă să faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate36. Tot astfel se întâmplă dacă egalitatea este înlocuită cu o existenţă socială, bazată pe inegalitate, pe discriminări şi pe privilegii, deoarece egalitatea nu este altceva decât libertatea materializată. Nu există libertate în dimensiunea sa socială, ca fenomen relaţional, decât pentru cei egali.

Se pune întrebarea la ce fel de egalitate se referea Rousseau. Oarecum paradoxal faţă de concepţia sa filosofică, Rousseau are în vedere o egalitate juridică şi abstractă, nu una materială şi concretă. O astfel de rezolvare este totuşi explicabilă în concepţia autorului, deoarece existenţa socială este un fapt juridic şi, prin urmare, egalitatea părţilor este principiul oricărei convenţii. De aceea, interpretarea pe care gânditorul din Geneva o dă acestui principiu este mai mult una juridică, dar bazată pe dimensiunea morală a acestui principiu. În lipsa egalităţii juridice, contractul social nu poate exista, deoarece inegalitatea afectează şi libertatea dintre părţi. Contractul social are sens numai între egali, în sensul strict juridic amintit mai sus.

În cuprinsul operei sale fundamentale, Rousseau explică diferenţa dintre egalitatea naturală şi forma sa socială. Fără o egalitate naturală identificabilă cu libertatea naturală, societatea nu ar pute exista. Cu toate acestea, în mediul social, spre deosebire de libertate care rămâne ontologic naturală, egalitatea din stare de natură a omului are o nouă formă, şi anume egalitate civilă. Aceasta din urmă intervine prin instituirea societății. De menţionat că „egalitatea civilă” nu înlocuieşte şi nu distruge egalitatea naturală, ci numai îi conferă forma adecvată existenţei sociale a omului. Este important de subliniat acest aspect, deoarece egalitatea naturală, în sensul concepţiei just naturaliste rămâne fundamentul egalităţii juridice. „Pactul fundamental – arată Rousseau – în loc să distrugă egalitatea naturală, dimpotrivă, o înlocuieşte printr-o legalitate morală şi legitimă. Toată inegalitatea fizică dintre oamenii pe care a putut-o lăsa natura putând fi astfel de păşită prin existenţa socială. Oamenii devin toţi egali prin convenţie şi prin drept”37.

Prin urmare, Rousseau admite o inegalitate naturală a oamenilor în ceea ce priveşte capacităţile proprii ale fiecăruia. Sensul natural al egalităţii, absolut este deci unul moral şi nu unul legat de dimensiunea concretă, biologică şi raţională a fiecărui om. Este evident că în mediul social egalitatea morală, ca şi formă naturală a existenţei naturale se păstrează, iar inegalităţile inerente construcţiei biologice şi raţionale a omului sunt depăşite prin egalitatea juridică în drepturi, forma abstractă a egalităţii morale sau naturale.

Rousseau afirma în acest sens: „Ori de unde ai porni, ca să te ridici până la principiu, ajungi mereu la aceeaşi concluzie: Adică, pactul social stabileşte între cetăţeni o astfel de egalitate încât toţi se supun aceloraşi condiţii şi urmează a se bucura de aceleaşi drepturi. Astfel, prin natura faptului, orice act de suveranitate, adică orice act autentic al voinţei generale, obligă sau favorizează în mod egal pe toţi cetăţenii, aşa încât suveranul(corpul social n.n.), cunoaşte numai naţiunea in corpore, fără să deosebească pe nici unul dintre membrii ce o compun”38. Remarcăm că această formulare este foarte apropiată de concepţia constituţionalismului contemporan,care în mod tradiţional consfinţeşte şi garantează cel puţin juridic egalitatea în faţa legii şi a autorităţii statale fără discriminări şi fără privilegii.

În concluzie egalitatea provine în starea de societate din modul cum acesta se constituie, prin cedarea unei părţi din libertatea naturală, în schimbul libertăţii civile.. Dacă fiecare cedează către întregul social, doar o parte din libertate, toţi cedează numai aceiaşi parte din existenţa lor naturală conform echivalenţei prestaţilor şi, prin urmare, toţi trebuie să se bucure din partea societăţii, dar şi a guvernământului, de acelaşi tratament, în sensul că fiecărui om, parte în contractul social, îi rămâne aceeaşi sferă de libertate naturală la fel ca oricărui subiect participant la pactul social. Altfel spus, egalitatea juridică şi libertatea socială, ca şi modalităţi de conservare în mediul social al libertăţii naturale şi a egalităţii naturale consacră regula potrivit căreia toţi membrii corpului social au aceleaşi drepturi fundamentale şi toţi se bucură de aceeaşi protecţie din partea guvernământului, fără privilegii şi fără discriminări. Este expresia principiului universalităţii drepturilor consacrat de constituţiile contemporane. Este încă un argument pentru actualitatea şi perenitatea doctrinei contractului social aşa cum a gândit-o şi elaborat-o Rousseau.

 

IV Concluzii

Actualitatea concepţiei lui Rousseau este incontestabilă în opinia noastră, mai ales dacă avem în vedere gândirea filosofică umanistă contemporană.

Se discută în prezent despre „democraţia maselor”, despre dictatura în democraţie, care înseamnă funcţionarea oricărui sistem democratic pe baza principiului „minoritatea se exprimă, iar majoritatea decide”. Se discută, de asemenea, despre afirmarea dreptului omului, dar fără om ca persoană demnă şi liberă. Nici unul dintre sistemele democratice contemporane nu poate rezolva, numai prin supremaţia legii şi a constituţiei, adică prin supremaţia unui sistem normativ, prin starea juridică specifică existenţei sociale a omului, contradicţia care de multe ori devine antagonică, dintre inefabilul omului a cărei existenţă autentică este mai mult decât supunerea faţă de un regim normativ fie el chiar şi democratic, iar pe de altă parte imperativele puterii statale. La o analiză mai atentă se constată că nici unul dintre sistemele democratice contemporane nu răspunde idealului kantian, în sensul ca: „omul să fie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc”.

Se pare că există totuşi o soluţie pentru a rămâne în autenticitatea omului, ca persoană demnă şi liberă şi, în acelaşi timp, de a găsi un sens uman democraţiei, care în acest fel să poată fi transpusă chiar şi în formule normative şi juridice. În esenţă, pentru a ieşi din formele juridice prin care democraţia devine inevitabil un aspect pur cantitativ al dominaţiei majorităţii asupra minorităţii, este necesar ca însăşi sistemul social democratic să îmbrace forma umanului, altfel spus nu numai supremaţia legii să reprezinte maxima unui astfel de sistem, ci mai ales supremaţia libertăţii şi a demnităţii umane.

Filosoful Constantin Noica remarca foarte bine posibilitatea unei democraţii gândită în alţi termeni decât cei specifici dominaţiei rezultate din puterea statală a cărui instrument principal este norma juridică: „Dacă există un progres politic în istorie, nu e în măsura în care guvernarea celor puţini a fost înlocuită cu a celor mulţi, ci doar în măsura în are cei puţini nu mai pot face acum (în democraţie) castă închisă. Tot ce s-a cucerit a fost deschiderea. Sensul democraţiei e de deschidere, de circulaţie liberă, de ascensiune liberă; sensul ei e de posibilitate dată oricui, dar nu de maturitate atinsă de oricine. Forma elementară luată până acum de democraţie, ca domnie a numărului, e deci prin însăşi ideea de democraţie sortită să fie depăşită. De ce să numim democratică doar forma de guvernare ce se califică prin numărul de oameni ce aderă la ea, nu şi prin gradul de umanitate? Extensivul democratic – care a fost atât de util istoriceşte spre a corecta tendinţa de privilegiere a câtorva – face, poate, loc intensivului democratic… De ce spaima democraţiei de-a pieri ca democraţie de turmă? Cine este cu adevărat democrat, ar trebuii să se teamă dimpotrivă: că nici prin asemenea încercări nu se va putea acoperi cu totul glasul turmei.39

Soluţia pentru a ajunge la autentic este creaţia ce constituie deschiderea spre universal, spre omenesc, a personalităţii dinăuntrul ordinii în care şi sub care stă. Ea este „buna întâlnire dintre individual, universal şi determinaţii ”, adică ceea ce filosoful de la Păltiniş consideră a fi „devenirea întru fiinţă”. Această concepţie este la fel ca şi la gânditorului din Geneva, una elitară, pe care Noica o opune tuturor sistemelor sociale şi politice existente prin formele lor normative şi în general juridice. Se realizează astfel o justificată distincţie între: raţiunea instrumentală, care cultivă o cunoaştere şi existenţă orientată spre dominaţie, spre democraţia maselor, înţeleasă ca o amplificare monotonă a puterii, a confortului, a consumului şi a plăcerilor, adică „devenire întru devenire”, iar pe de altă parte raţiunea înţelegătoare – raţiunea care oferă sensuri şi orientări prin creaţie şi cultură şi care reprezintă întruchiparea umanismului a libertăţii şi a demnităţii umane. În acest fel se realizează unitatea valorică, şi nu numerică dintre individual şi universal.

NOTE
1 A se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 170.
2 Nouvelle historie des idees politiques, sous la direction de Pascal Ony, 2001, Ed. Hachette, p. 110.
3 Discurs asupra originii inegalităţii, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 27
4 A se vedea Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 11.
5 Pentru dezvoltări a se vedea Nouvelle historie des idees politiques, sous la direction de Pascal Ony, 2001, Ed. Hachette, p. 112.
6 J.J.Rousseau , Contractul social, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, p. 107 – 108.
7 A se vedea Discurs asupra ştiinţelor şi artelor, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 11.
8 Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru şi alţii, Op. cit, p. 174.
9 Ibidem, p. 174.
10 Nicolae Popa ,Ion Dogaru,Gheorghe Dănişor,Dan Claudiu Dănişor,op.cit. p. 174
11 J.J.Rousseau, Contractul social, op. cit, 107 – 108.
12 Ibidem, p. 108.
13 Pentru dezvoltări a se vedea M Djiuvara, Precis de filozofie juridică, în eseuri de filosofia dreptului, Ed. Trei Bucureşti, p. 187.
14 Pentru dezvoltări a se vedea M.Djiuvara, op. cit., pp. 91 – 125.
15 Nicolae Popa , Ion Dogaru, op. cit, p. 176.
16 J.J.Rousseau, Contractul social, op. cit,. p. 99.
17 Immanuel Kant, Metafizica moravurilor, Ed. Antet, Bucureşti, 2013, p. 72.
18 J.J.Rousseau – Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp. 107 - 107
19 J.J.Rousseau. op. cit, p. 108
20 A se vedea pentru dezvoltări Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. IRI Bucureşti, 2006, şi Mircea Djuvara, Precis de filozofie juridică în sensul de filosofia dreptului, Editura Trei, Bucureşti, 1997, p. 187
21 Mircea Djuvara, op. cit. p. 91.
22 A se vedea pentru dezvoltări, Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 174 – 177.
23 A se vedea pentru dezvoltări, Dumitru Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. III; Editura Institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, Bucureşti , 2003, p. 11 - 35
24 J.J.Rousseau, op. cit, p. 103 – 104.
25 J.J.Rousseau, op. cit,. p. 124
26 Ibidem, p.99.
27 J.J.Rousseau – Contractul social, Ed. Ştiinţifică , Bucureşti, 1957, p. 88
28 Ibidem, p. 89
29 Ibidem, p. 89
30 Ibidem, p. 98
31 Ibidem, p 99
32 Ibidem, p. 87
33 Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pp.172 – 185; Mircea Djuvara, Eseuri de filozofie a dreptului, Editura Trei, Bucureşti, 1997, pp 180 – 190; J.J.Rousseau. Contractul social, op. cit., p. 80-108; Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 171 - 182
34 Aristotel, Etica Nichomatică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p 73
35 J.J.Rousseau ,Contractul social, op. cit. p 87.
36 Ibidem , p. 91
37 Ibidem, p 113
38 Ibidem - nota la pagina 113
39 Constantin Noica, Manuscrisele de la Câmpulung, Ed. Humanitas, 1997, Bucureşti, pp.166-167


Unitatea de credinţă - temelia unităţii de neam - Dr.conf.univ. Ana Sofroni
 
Acesta este neamul celor
ce-l caută pe Domnul…” (Ps. 23, 6)

Credinţa neamului românesc e milenară. Anume datorită credinţei în Dumnezeu neamul nostru a supravieţuit atâtor atacuri vrăjmaşe, atâtor ispite şi încercări în timp! Datorită credinţei puternice s-a păstrat firescul naţiunii şi s-a dezvoltat cultura naţională bazată pe tradiţii şi obiceiuri religioase de o valoare inestimabilă.

Astăzi din punct de vedere politic neamul ne este dezbinat, cu tot cu teritoriul ce-i aparţine. În primul rând, e vorba aici de  înstrăinata Basarabie. Mai mult de două secole se tot zbat cotropitorii ei s-o ţină în deplină supuşenie şi ascultare, pentru a-şi satisface interesele politice în zonă. Se aplică influenţări din cele mai josnice: constrângeri de ordin material şi ameninţări cu forţa, impunerea unui alt specific de trai, împingerea celor slabi de înger pe calea corupţiei, a trădărilor de neam şi de tot ce e sfânt pentru om, încălcarea drepturilor  cetăţeneşti într-un stat suveran.  Acestea  sunt influenţe preluate de către Partidul Socialiştilor din Republica Moldova de la fostul regim comunist şi care e insistent ghidat printr-o manevră camuflată de către Rusia. Totul se face în scopul neadmiterii reîntregirii neamului românesc, a menţinerii unei nedreptăţi sociale flagrante. Totuşi mişcări şi acţiuni spre Reunire se produc, şi foarte pronunţat. Atât la nivel de stat, cât şi personal. Şi ele au loc anume pe fondalul credinţei noastre ortodoxe întemeiate pe principii morale înalte. Se procedează creştineşte şi la ajutorarea aproapelui, cum ar fi reparaţia mai multor şcoli şi grădiniţe din Basarabia, alocarea de burse de studiu, aprobarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române, acordarea pensiilor de vârstă şi alocaţiilor pentru copii etc., precum şi la apărarea intereselor conaţionalilor noştri la nivel internaţional de către Statul Român.

Aceleaşi principii ale moralei creştine se manifestă şi în relaţiile personale dintre mai mulţi cetăţeni români de pe ambele maluri ale Prutului. Ele generează cuget curat, respect şi înţelegere reciprocă, sentimente de  egalitate, dragoste de frate/semeni, ceea ce e o dovadă elocventă că credinţa oamenilor noştri este puternică. Din experienţă putem ilustra cele spuse cu exemple destul de grăitoare. De pildă, ani la rând ne aflăm într-o apropiere sufletească din cele mai sincere cu doamna Prof. Maria Gabor din Făgăraş, cu Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda din judeţul Mehedinţi, cu Elena şi Dumitru Pintili din judeţul Botoşani, cu doamna Elena Miron din Bacău. În acest context menţionăm şi relaţiile „de la suflet la suflet” întreţinute de domnul Ioan Cişmileanu cu fraţii români din Basarabia. Acestea sunt persoane, cărora le poţi deschide sufletul şi inima, persoane care preţuiesc frumosul şi binele la cei din jur, se bucură de reuşitele lor în viaţă şi, la rândul lor, îi bucură şi pe dânşii cu ceea ce au bun şi frumos în viaţa lor. Respectul reciproc şi încrederea în sinceritatea şi curăţenia sentimentelor de fraternitate înnobilează vădit sufletele acestor oameni de bună credinţă şi îi fac să răspândească în mediul social nepreţuita dragoste de neam, care vine să consolideze trainic naţiunea română.

Prima întâlnire cu doamna Prof. Maria Gabor, poetesă,  am avut-o la o manifestare literar-religioasă. Ambele am înţeles clar de la bun început, că conceptele de credinţă proprii fiecăreia dintre noi, ataşamentul faţă de cele sfinte atât de mult ne apropie, încât s-ar părea că suntem cunoscute de o viaţă, că am trecut prin aceleaşi stări duhovniceşti. Apropo, întreaga creaţie poetică a doamnei Gabor, axată totalmente pe Sfânta Scriptură, îţi insuflă gând curat, limpede, îţi ajută să pătrunzi mai bine în esenţa învăţăturii creştine. Cu asemenea orientare devine firească justa conştientizare a menirii existenţei noastre pe pământ nu doar ca indivizi aparte, ci şi ca naţiune, neam.  

Cu Prea Cucernicul Părinte Alexandru Stănciulescu-Bârda, o personalitate enciclopedică în timpurile noastre care cuprinde în activitatea sa diferite aspecte moral-educaţionale, sociale, patriotice, folcloristice, scriitoriceşti, ştiinţifice etc., care este şi editor de cărţi religioase,  ne-am cunoscut de asemenea prin intermediul cărţii. Literatura ce am achiziţionat-o de la editurile sale – „Cuget Românesc” şi „Parohia Malovăţ” , mi-a ajutat să cresc duhovniceşte, să-mi îmbogăţesc şi cunoştinţele de cultură generală, şi în chestii de creaţie m-a inspirat. E o influenţă extraordinar de benefică a unui conaţional ce-şi iubeşte neamul necondiţionat. Încă o dovadă aici este şi faptul că  Sfinţia Sa, din repertoriul ce-l scoate de sub tipar, oferă cu generozitate seturi de cărţi clericilor şi bisericilor din Republica Moldova, astfel contribuind la apropierea românilor de pe ambele maluri de Prut.

Relaţiile prieteneşti cu familia Pintili şi cu doamna Elena Miron mi-au creat părerea, că unirea Basarabiei cu Patria-mamă la nivel neoficial s-a şi produs. Între noi există şi respectul reciproc, şi sentimentul de ajutorare, şi înţelegere deplină, şi unul şi acelaşi cuget creştinesc. De-ar fi ca relaţiile de aşa gen să se extindă cât mai mult, atunci oficialităţile a două state româneşti de pe actuala hartă politică ar recunoaşte inevitabilitatea proclamării Statului Român Unitar, reîntregit, cu Basarabia „trecută prin foc şi sabie” în componenţa sa.

Precum toate cele bune şi folositoare în viaţă pornesc de la credinţă, tot aşa şi actul Unirii a pornit şi e în deplină desfăşurare  de asemenea sub influenţa manifestărilor ortodoxe. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne vedem reuniţi cât mai de curând sub aureola Ortodoxiei!

19.01.2020,
Chişinău (vila)


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Potențial imens al apropierii dintre medicină și spiritualitate - Diacon Lect. Dr. Sorin Mihalache
 

Lucrările primului Congres European de Medicină și Spiritualitate Creștină au evidențiat potențialul imens pe care îl poate furniza apropierea dintre științele medicale și spiritualitatea creștină în contextul actual.

Există importante contribuții, de pe urma acestei apropieri, în privința unei relații mai adecvate între medic și pacient, o abordare integrativă a sănătății, care să acorde o atenție cuvenită tuturor aspectelor vieții şi, prin acestea, o perspectivă mai cuprinzătoare asupra actului medical, precizează comunicatul emis de organizatori la finalul evenimentului.

Între concluzii se menționează și faptul că dialogul dintre medicină și spiritualitatea creștină poate oferi înțelesuri edificatoare privitoare la persoana umană și la viața ei și poate reprezenta, totodată, o imensă oportunitate pentru structurarea unor politici de prevenție care să cultive deopotrivă viața sănătoasă și cultivarea virtuților, comportamentele dezirabile, altruismul, generozitatea și voluntariatul.

Congresul a fost organizat în perioada 16-18 noiembrie de Centrul Bisericesc din München, în colaborare cu Centrul de Cercetare în Medicină și Spiritualitate – Spitalul Providența, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași.

Congresul a reunit 80 participanți, mulți dintre ei medici, cercetători, asistenți sau doctoranzi angajați în aria medicinei sau în domenii conexe, din Germania, Elveția, Franța și Romania.

Au fost susținute nouă prelegeri și o conferință în care au fost abordate diverse teme situate la confluența dintre medicină și spiritualitatea creștină.

Redăm în continuare concluziile, pe temele principale abordate, cuprinse în comunicatul remis de organizatori către Basilica.ro.

Îngrijirea bolnavului în stadiul terminal

Trei dintre prelegeri au vizat valențele terapeutice ale vieții spirituale în îngrijirile paliative și relația dintre medic, pacient și preot în îngrijirea bolnavului aflat în stadiul terminal.

Între problematicile luate în discuție în această privință, au fost evidențiate următoarele aspecte:

În urma dezbaterilor dezvoltate pe marginea temelor din această secțiune, medicii și cercetătorii participanți au concluzionat faptul că:

Provocări bioetice

Patru intervenții au vizat câteva din provocările existente astăzi în aria bioeticii, diversele reglementări stipulate în protocoalele medicale aflate în vigoare în țările europene, precum și dilemele etice întâlnite în mod obișnuit în actul medical.

În această privință, au fost discutate:

În urma dialogului purtat pe marginea expunerilor făcute în cadrul acestei secțiuni, participanții au concluzionat următoarele:

Confluența dintre medicină și spiritualitate

Cea de-a treia direcție de lucru a vizat înțelesurile edificatoare care se întrevăd la întâlnirea dintre științele medicale și spiritualitatea creștină.

În această privință, este semnificativ faptul că, pentru medicul creștin care asumă datele credinței, actul medical poate căpăta puternice valențe spirituale. În această privință, participanții au concluzionat următoarele:

Concluzii

Lucrările primului Congres de Medicină și Spiritualitate Creștină au reprezentat un excelent prilej de evidențiere a potențialului imens pe care îl procură astăzi apropierea dintre științele medicale și spiritualitatea creștină.


Există importante contribuții, de pe urma acestei apropieri, în privința unei relații mai adecvate între medic și pacient, o abordare integrativă a sănătății, care să acorde o atenție cuvenită tuturor aspectelor vieții şi, prin acestea, o perspectivă mai cuprinzătoare asupra actului medical.

În același timp, dialogul dintre medicină și spiritualitatea creștină poate oferi înțelesuri edificatoare privitoare la persoana umană și la viața ei, în câmpul provocărilor apărute în aria bioeticii și a biotehnologiilor, care să reafirme prevalența vieții și a persoanei umane în contextul actual, marcat de provocările, potențialitățile și pericolele noilor tehnologii (biotehnologii, ingineria genetică, biologia sintetică).

Dar, poate cel mai important, în contextul actual, dialogul dintre medicină și spiritualitatea creștină poate reprezenta o imensă oportunitate pentru structurarea unor politici de prevenție care să cultive deopotrivă viața sănătoasă și cultivarea virtuților, comportamentele dezirabile, altruismul, generozitatea și voluntariatul.

Spiritualitatea creștină afirmă, prin viețile sfinților, și medicina recentă confirmă prin numeroase cercetări, că viață deschisă spre semeni, înfrumusețată de virtuți și luminată de un sens mai înalt, reprezintă un cadru excelent de organizare interioară și o sursă de inspirație pentru comportamente sanogene. Viața luminată de credință, practicile specifice spiritualității creștine în special, promovează conduite și maniere de acțiune sănătoase, la nivel personal, familial și comunitar.

În toate aceste aspecte întrevedem argumente pentru dezvoltarea acestui dialog, și dezvoltarea unor colaborări viitoare, care să adâncească și să promoveze convergența dintre sănătate și spiritualitatea creștină, pentru edificarea vieții personale, familiale și comunitare.

Basilica

 

 



Ordinea divină e Cuvântul - Eminescianitate - Gheorghe Simon
 

Poeţii sunt steaua vegherii pe cerul limbii române. Ei sunt restaurarea noastră prin cuvânt. Prin Eminescu, poezia se întoarce acasă, prin puterea vie a Cuvântului dintâi: Ordinea divină e Cuvântul. Urgenţa se impune fără drept de apel, întrucât nu e loc de amânare, ci de înrâurire şi de înrudire. Nimic nu pare să fie fără poezie, fără rugăciune: Adevărata ordine se întemeiază pe rugăciune, tot restul nu-i decât dezordine (Julien Green, Jurnal). Rugăciune înseamnă ordine, adunare a minţii, coborâre în inimă, iar şi iar, până te eliberezi de povara clipei. Nerăspândit, nerăzleţit, ci resorbit în tine însuţi, ca un verb la infinitiv, cum îl întâlnim în versetul eminescian, testamentar: Nu credeam să învăţ a muri vreodată. Nu putem schimba nici un cuvânt, cum nici o literă, fără riscul pierderii sensului.

Eminescu face trecerea de la litera moartă, inertă şi încremenită, ca o hieroglifă, la o rostire exemplară, prin poezie, ca formă aleasă de rugăciune. Actul scrierii e o lucrare a Duhului, arătându-ni-se, pe măsură ce rămâne nevăzut. De nepătruns e taina, şi tocmai de aceea se cuvine să nu o tulburăm din curiozitate. Ea rămâne pururi taină, cât timp nu o răvăşim prin deşertăciunea gândurilor noastre şubrede, şovăielnice. Toate, în vederea creşterii şi sporirii interioare, prin rostire vizionară, încât nici un cuvânt să nu ni se pară a fi rămas pe dinafară, în care fiecare suflet desăvârşeşte ceea ce nici o săvârşire nu ar cuteza, de a fi noi înşine: acum şi pururea!

Eminescu e veşnicul nostru început şi, în preajma sa fiind, nu vom obosi niciodată, întrucât creaţia sa consfinţeşte un temei, fiind ca aerul în respirarea Duhului, ca o chemare eroică, jertfitoare, metanoică. În orice clipă a vieţii noastre, în solitudine sau în devălmăşie, Eminescu ne însoţeşte şi ne şopteşte, cuvintele armonizându-şi ritmul, potolindu-şi stihia interioară, făcând să ne auzim în ecoul necuprinderii.

Eminescu e suprema încercare a Verbului de-a străbate, nesmintit, văzduhul înălţării prin iubire şi de a se supune, neclintit, prin coborâre, în abisul jertfei de sine, fiind conştient de harul puterii ce i s-a dat: Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Aşa i se arată, treimic şi simultan, înfiorată, dinamica Sfintei Treimi, unde nu e nici ierarhie şi nici succesiune: Din trei mişcări/ mişcarea lor se-adună/ Cu toţi în jur, toţi împrejur de sine/ Toţi împrejurul altor fac lumină/ Şi astfel din noapte/ s-a-nchegat lumine

Întâietate de rostire

Eminescu e întâietate de rostire, însumare şi încununare a zidirii neîntrerupte, iar metaforele sale configurează nucleul, matca izbăvirii, a mântuirii prin mărturisire şi nezăvorâre în sine. El nu ne dăruieşte timp, ci răstimp, el înveşniceşte clipa, înaripând prezentul: Patria vieţii e numai prezentul. A ne apropia de Eminescu e un act de bună îndrăznire. Pentru Eminescu actul creaţiei presupune prezenţa şi instanţa Creatorului, fiind o lucrare harică, o cuminecare treimică. Actul creaţiei înseamnă supunere şi ascultare, până Duhul coboară asupră-ne şi ne eliberează. Actul creaţiei, ca binecuvântare treimică, va fi confirmat, mai târziu, de I. D. Sârbu: să nu citesc nimic în jos, ci numai în sus, adică orice lectură să mă umilească, să mă facă puzderie. Cât timp scriu, suntem trei, când citesc, rămân singur (Scrisori către bunul Dumnezeu).

Orice abatere de la acest proiect iniţial înseamnă haos, dezordine, entropie. Tot ce prinde viaţă are drept cunună o împlinire, fie în natură, fie în persoană, având drept pricină iubirea. Prin actul creaţiei se face trecerea de la literă la duh. Între două clipe reversibile, prin conjuncţia şi, omul e supus unei ispitiri de putere, de substituire. În timp ce, treimic, prepoziţional şi adverbial, ni se dezvăluie Treimea Sfântă. Ea nu poate fi răsturnată, nici înjumătăţită, nefiind doime sau duală, nici compusă. Restul e tăcere, e muzică, e pictură, e literatură, sau ce vrem noi să fie. În Sfânta Treime nu există timp, adică succesiune. Nu există ierarhie, adică supunere. Aici e doar răsfrângere, fără oglindire. Aici nu e nimic compus, spun Sfinţii Părinţi, aici totul e simplu. Aici nu pot exista doi fără de al treilea.

Păcatul cel de moarte, pentru orice pământean, mi se pare a fi cel al substituirii. Neavând darul deosebirii, al discernerii, putinţa cunoaşterii celor înalte, ne alegem doar cu semne moarte, pe fragila pânză a închipuirii: Ciudat izvod e omul pe-a vremii ţesătură. A te substitui Creatorului e un act de răzvrătire şi de răzbunare, unul teribil, din care nu poţi ieşi teafăr. Tocmai de aceea ni se pare atât de simplă şi comodă punerea în ipoteză sau în paranteză a ceva ce nu suportă substituirea, înlocuirea, dislocarea, cum se întâmplă în Luceafărul eminescian.

Adevărul clipei

Răspunsul e în fiecare suflet, menit să întrevadă adevărul clipei, în neclintita limbă a veşniciei. Înfierea e darul lui Dumnezeu făgăduit omului, şi anume acela de a fi unici. Unicitatea e o calitate care nu se pierde, ci e confirmată prin înduhovnicire părintească. Urgenţa ne îndeamnă a ne întreba cum ajunge Eminescu la noţiunea de Părinte, cum se instituie sensul creaţiei, ca formă a vieţii fără moarte. Cuminţire şi înălţare, a fi parte, a da seamă asupra întregului, altfel, vom avea parte de zădărnicia oarbă: fărâme, efemeride, coji ale nimicului nimicitor: Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce-i etern. Mirarea şi cutremurarea sunt calea nedezminţită spre înţelepciunea mântuitoare: Şi etern este tot ce este întotdeauna de faţăîn acest moment.

Treimic ni se dezvăluie Eminescu, smerit şi sever, într-un poem de admiraţie faţă de Shakespeare, pe care îl adoră, întrucât nu poate fi imitat. Actul creaţiei nu e unul de imitaţie şi nici de manieră, de-a ne orbi prin expresie, ci unul de înduhovnicire, de primire a Harului. Altfel, litera sucombă în literatură. Duhul însufleţeşte prin lucrare neîntreruptă, actualizând, prin smerenie, singura care ne apără pe noi de noi înşine: pe mine mie redă-mă! Rămânând parte, avem putinţa vederii Întregului, dăruindu-ne clipei, devenim cale, cu faţa întoarsă spre ceea ce pare că nu a fost şi totuşi e: El n-a fost pe când era, el e când nu e!

Fiind parte, rămânem întregi, cum se întâmplă la Sfânta Liturghie a Clipei, a sfinţirii şi a consfinţirii prin prezenţă, prin trăire şi întregire, uitare şi cuminecare. Rămânând în dihotomie, la mijloc de codru des, asistenţi cu delegaţie, suntem doar arsură, jăratec, văratec, fără întomnare, fără de rodire şi fără de întocmire.

Aşa se face că tot ce ne compune, fără a ne amesteca, e să discernem lăuntricul, rezonanţa, ecoul chemării interioare. Într-un singur vers ne e dat Eminescu, întreg, interogativ, sumativ, ca un infinitiv, care se cerne precum norii lungi pe şesuri, atingându-ne şi rămânând teferi, precum luceferi o să răsară iar, fără a pierde sau a adăuga ceva: Tu te-ntreabă, socoteşte/ Ş-ai s-auzi iarba cum creşte. Nici nu avem cum să realizăm cum devine act, lucrare a Duhului, chip al vederii, prin neaşteptatul verb al auzirii.

Eminescianitate

Viaţa e un dar de la Dumnezeu, mai mult decât ne putem închipui. Prin înrâurire a Duhului şi înrudire, prin darul înfierii, avem acces la părintescul Har al iubirii. Acestei virtuţi nu-i putem adăuga nimic şi nici să-i schimbăm ceva care să o devieze. Filiaţia e consfinţită prin actul înfierii, care e un act de iubire.

Poezia lui Eminescu e o asceză prin cuvinte. O receptăm şi îi recitim versetele, în gând sau în şoaptă, ca pe o rugăciune. O rostire în care se încunună, întrupată, făptura luminii. Nu poate fi ceva mai profund în contemplare, decât, pierzându-te pe tine, să te trezeşti cu veşnicia vie pe cale.

Orice om e o lume şi orice cuvânt o răscumpărare. Ceea ce pentru om înseamnă putere, de la Dumnezeu avem cu putinţă, ca făgăduinţă şi mângâiere. Aceasta e taina, ca răspuns la cum e cu putinţă ca ceva să fie. Ofrandă a rostirii fiind, ne vindecăm de străinătate, precum şi de stranietate, prin adecvare şi adeverire, prin atât de inefabila, consfinţită, eminescianitate.

Ziarul Lumina



Cum răspunde Eminescu la întrebarea: Cine suntem noi oamenii/românii? - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Introducere

Credinţa lui Mihai Eminescu este mai presus de orice îndoială. În fond, credinţa şi ştiinţa sunt la poetul nostru naţional cele două aripi cu care zboară spre Absolut. Biserica şi Şcoala sunt cele două instituţii pe a căror piatră de granit Eminescu şi-a temeluit existenţa şi spiritualitatea.

Ştiinţa lui Eminescu este una solidă şi constă în lecturi consistente şi diverse. Se pare că citea mult şi cu o repeziciune uimitoare. La Berlin şi Viena a petrecut câţiva ani unde a audiat cursuri universitare şi a abordat domenii diferite ale zonei cultural-ştiinţifice, de la filosofie şi literatură până la fizică şi economie.

1. Eminescu şi esenţele neamului

Înainte de a deschide porţile universalului, geniul eminescian s-a născut şi a evoluat în timp ca ortodox şi român. S-a născut într-o familie în care trăirea ortodoxă ajunsese la cote înalte şi încă de copil era dus frecvent la mănăstire (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 13). Acolo a putut lua contact cu buchiile spiritualităţii religioase şi s-a putut aclimatiza cu termeni şi expresii religioase ca “Tatăl”, “Stăpânul”, “O, Maică preacurată şi pururea Fecioară,/ Marie”… A luat parte activă la programul de rugăciune al Bisericii din satul natal şi al mănăstirii, deoarece, aşa cum vom vedea mai jos, poeziile sale abundă în expresii liturgice. În el s-a odihnit orizontul aproape bimilenar de credinţă creştină care a început pe pământul românesc odată cu predica Sfântului Apostol Andrei în părţile Dobrogei de astăzi. Credinţa apostolică pe temeiul căreia s-a format filonul românesc încă din etnogeneza neamului nostru, l-a penetrat pe Eminescu până la corzi de taină ale fiinţei încât el însuşi, asemeni unui Apostol, a mărturisit că Biserica este mama spirituală a neamului românesc.

Aşadar, între român şi credincios aliajul calitativ s-a lucrat încă de la început şi, cum ar spune părintele Stăniloae, nu s-ar putea vorbi de românitate fără elementul creştin-ortodox şi cel geto-dac. De aici a început opera eminesciană în fondul ei adânc românesc.

2. Raţiunile lucrurilor

Descinderea omului deplin al culturii române (Constantin Noica), e adevărat, s-a produs până la încheieturile şi măduva spinării neamului românesc. Introspecţia meditativă a poetului şi filosofului a coincis cu introiectarea lui în zona arhetipală românească, unde a putut identifica zidirea, zicerea şi simţirea românească în ontologia lor proprie.

            În plus, aşa cum am arătat în alt studiu, căutarea eminesciană a urcat în timp până la momentul 0 al craţiei universului, atunci “pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”, aşadar chiar înainte de primul sărut al timpului creat cu veşnicia Tatălui. Eminescu a căutat esenţele până la acest nivel şi pentru aceasta s-a folosit de instrumentarul credinţei şi de anticiparea teoretică ştiinţifică, pe de alta.

În ceea ce priveşte credinţa, Eminescu n-a fost un teolog ad litteram. Cu toate acestea, studiul lui aprofundat în cultura umană românească şi universală, l-a adus cumva în apropierea înţelegerii învăţăturii de credinţă creştine conform căreia Dumnezeu a pus gândurile sau raţiunile Sale în lucruri. Astfel, omul Îl poate căuta şi găsi pe Dumnezeu şi prin aplecarea cu înţelegere asupra lucrurilor din lume şi asupra lumii în general. În Scrisoarea IV se poate vedea părerea lui Eminescu despre aceste lucruri: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”. “Ideea, umbra, stă împreună cu lucrul, castelul în cazul de faţă. Pe aceasta se bazează unitatea cosmică, ideile din ochiul Absolutului însoţesc permanent existenţele fizice, obiectuale. Esenţele, gândurile, umbrele sunt ideile sau raţiunile eterne ale lucrurilor. Artistul este cel care “poate să se piardă în întregime în obiect” şi, astfel, să-I evidenţieze esenţa” (Bîlbă, 2019, p. 181).      

Ştiinţific vorbind, Mihai Eminescu a marşat pe călătoria în timp la viteze uluitoare, fapt concretizat poetic şi metaforic în călătoria Luceafărului spre Părintele ceresc; la început Luceafărul avea “aripe”, pentru ca apoi să se dematerializeze până la nivelul de “fulger neîntrerupt” şi, în cele din urmă, să atingă cotele esenţiale ale existenţei devenind “gând purtat de dor”. Viteza gândului este proverbială, iar când mai este şi purtat de dor, gândul atinge inimaginabilul. Prin intermediul călătoriei la viteze cosmice se poate ajunge “La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă”. Pe atunci nu exista nimic: nici fiinţa celor create din lume şi din univers, nici vreo vietate şi, cu atât mai puţin, fiinţa umană.

Fizicianul Petre Osiceanu afirmă că “principala consecinţă a ecuaţiei lui Einstein (E= mc2): energia se transformă în materie, materia trece în energie” (Osiceanu, 2010). Iată ce putea anticipa Eminescu cu aproape o jumătatea de veac înainte privitor la teoria relativităţii.

La viteze cosmice omul nici nu mai îmbătrâneşte (în raport cu un semen al său care stă). Un alt fizician, Feynman, povesteşte despre paradoxul gemenilor Peter şi Paul (Malea Stroe, 2018, p. 80). În timp ce Peter rămâne pe pământ, Paul călătoreşte în spaţiu cu o navă cosmică la viteze uriaşe şi, conform teoriei relativităţii, atunci când fraţii se reîntâlnesc, Paul este mai tânăr decât Peter. Ca să luăm un exemplu, spunem că distanţa dintre localităţile a şi b este de 50 km. Dacă un autovehicul circulă cu 100 km/h, înseamnă că distanţa de 50 de km se parcurge într-o jumătate de oră. Însă dacă aceeaşi distanţă este parcursă cu viteza de 500 km/oră, atunci 6 minute ar fi suficiente pentru parcurgerea distanţei. Concluzia este că dacă două persoane de aceeaşi vârstă pleacă din punctul a) în acelaşi timp, cea care circulă cu viteză mai mare ajunge mai repede şi mai tânără în punctul b) decât cealaltă persoană care ajunge cu 24 de minute mai târziu (la această viteză, mică în raport cu viteza luminii, diferența de vârstă este însă insesizabilă – suntem încă în mecanica newtoniană, nu în mecanica relativistă). Multiplicând distanţele şi vitezele de deplasare, avem o altă percepţie şi intuiţie asupra călătoriilor în timp.   

3. Biserică-Familie-Şcoală în viaţa lui Mihai Eminescu

Legăturile lui Eminescu cu spiritualitatea Bisericii strămoşeşti se adevereşte din cel puţin trei exemple concrete:

  1. Printre manuscrisele eminesciene a putut fi identificat Prologul Evangheliei după Ioan: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Cosmogonia eminesciană porneşte de la bazele evanghelice (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 23). Inevitabil, primul verset din Evanghelia Sfântului Ioan, trimite şi la cel dintâi verset al Sfintei Scripturi, adică: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1, 1). În Scrisoarea I, poetul se înscrie perfect în duhul referatului biblic al creaţiei: “La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns/ Şi pătruns de sine însuşi, odihnea cel nepătruns”.
  2. După cum însuşi părintele Dumitru Stăniloae mărturiseşte, se pare că cineva care a spicuit prin manuscrisele de Pateric prin Biblioteca Academiei Române, a reuşit să identifice pe unul dintre acestea semnătura lui Mihai Eminescu (Stăniloae, 2004, p. 279). Sigur că dacă preocuparea lui a atins şi astfel de lecturi patericale care sintetizează pilduitor şi aforistic dimensiunea ascetică şi mistică a vieţii în Hristos, Eminescu se adevereşte a fi nu doar un cercetător al informaţiei teologice, ci şi un căutător de sine însuşi prin oglindirea în portretele spiritualizate, îmbunătăţite, ale părinţilor din Pateric.
  3. În ultimii ani de viaţă starea sa de sănătate agravându-se constant, prietenul său, Ion Creangă, i-a recomandat lui Eminescu să meargă pentru reculegere şi întremare la Mănăstirea Neamţului, lucru pe care poetul l-a şi făcut. Acolo, pe un Ceaslov, s-a putut descoperi o însemnare conform căreia, la data de 8 noiembrie 1886, Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 28). Deşi, cum atrage atenţia şi Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), poetul nu a avut o viaţă în Hristos constantă şi întotdeauna ascendentă, totuşi pasul pe care el l-a făcut spre Tainele Bisericii relevă familiaritatea lui spirituală cu cele sfinte.

Din familie tânărul Mihai a luat contact cu ceea ce se poate numi elementul tradiţional românesc şi cu credinţa strămoşească. Două surori ale mamei sale, Raluca Juraşcu, s-au călugărit şi adesea viitorul scriitor era dus în mediul mănăstiresc unde a apucat să se îndrăgostească de imnul bisericesc Lumină lină. Dorinţa lui aceasta a şi fost: “Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină” (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 29). Aşadar, n-a fost vorba doar de o preocupare intelectuală a lui de a găsi în cadrul mănăstiresc noi informaţii teologice şi religioase. Interesul cărturăresc a lăsat destul loc şi dimensiunii liturgice a vieţii spirituale pe care Eminescu n-a evitat-o defel.

Toate aceste preocupări spirituale şi plăcerea cu care poetul se afunda în “oferta” spirituală a mănăstirii, se datorează în mare măsură şi celor şapte ani de acasă în care, aşa cum spuneam, copilul Mihai a auzit adeseori numele lui Dumnezeu. Se pare că chiar cu preotul satului tânărul Eminescu a buchisit nu o dată prin cărţile de cult ale Bisericii.

Toate aceste experienţe formatoare din copilărie, l-au îndrumat ulterior pe Mihai Eminescu înspre a-şi asuma alături de credinţa ortodoxă strămoşească şi valorile autentice ale familiei în cadrul căreia a auzit-o pentru prima oară pomenită pe Măicuţa Domnului.

            Şcoala a fost cel de-al treilea factor decisiv în informarea şi formarea tânărului poet. Nu a iubit-o întotdeauna din cauza formalismului ei, motiv pentru care a şi părăsit-o în câteva rânduri nefinalizându-şi studiile. Filosoful Constantin Noica aminteşte la modul contrastiv şi penetrant cum de la “cel rămas repetent la Cernăuţi şi coregent la Blaj… “haimanaua” aceea, cum cu dragoste spunea Călinescu … Cărturarii tineri … au multe de învăţat de la felul cum învăţa Eminescu, înainte de a cere să li se publice un volumaş de versuri … sau un volumaş de critică pe bază de simple impresii de lectură…” (Noica, 2003, p. 251 – 252).  

Geniul cu care era înzestrat nu-i dădea pace şi avea nevoie în permanenţă de esenţele lucrurilor care uneori nu se puteau identifica atât de uşor în cadrul formal al şcolii. De aceea, pe lângă obligaţiile şcolare propriuzise, obişnuia să participe şi la diferite întruniri, cenacluri literare şi de cultură, ajungând să cutreiere ţara cu trupa de teatru în care a şi jucat. Să nu uităm şi că îndeajuns de invocata prietenie cu Ion Creangă, pe care Eminescu îl asculta de atâtea ori cu o deosebită şi nedisimulată plăcere atunci când îi desfăşura înainte într-un limbaj viu şi autentic românesc amintirile sale din copilărie.

Putem spune cumva că chiar înainte ca psiho-pedagogia modernă să conceptualizeze beneficiile educaţionale ale învăţământului de tip formal, non-formal şi informal, Mihai Eminescu se folosea din plin de resursele pe care i le ofereau aceste trei forme de învăţare.

            Sigur că în perioada studiilor sale la Berlin şi Viena preocupările intelectuale s-au completat şi s-au lărgit considerabil prin audierea cursurilor universitare diverse: istorie, filosofie, arte, literaturi vechi, drept, economie politică, ştiinţ exacte. Frecventa sălile de teatru, de concerte, muzeele şi citea enorm, de la Platon şi gnostici, stoici şi eleaţi, până la Schopenhauer, Hegel, Fichte, Schelling, Kant …        

 

4. Absolutul ca Persoană la Mihai Eminescu

În opera eminesciană, Dumnezeu este Absolutul Personal. Şi aici se vede cu prisosinţă credinţa personală a poetului şi diferenţa faţă de religiozitatea orientală în felul în care divinitatea este concepută.

            Aşa cum se poate vedea, este vorba despre divinitate ca persoană şi nu despre vreo forţă impersonală cu care omul ar fi cumva chemat să se identifice panteistic şi să formeze o unitate nediferenţiată. Atunci când Luceafărul face acea călătorie spre începuturile lumii pentru a-I cere Părintelui murirea pentru “O oră de iubire”, dialogul decurge astfel: “De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”; … iar Tatăl îi răspunde: “Iar tu, Hyperion, rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –/ Să-ţi dau înţelepciune”.

            În primul rând are loc un dialog între Luceafăr şi Părinte. Ori dialogul se desfăşoară între două sau mai multe persoane care comunică între ele. Cuvintele pe care aceste persoane le schimbă între ele poartă şi un mesaj afectiv, personal, prin care se susţin cele dăruite şi primite prin cuvânt. Dumnezeu este numit aici “Părinte” şi “Doamne”, expresii luate direct din cultul Bisericii Ortodoxe cu care tânărul Mihai a luat contact din fragedă copilărie şi până la adolescenţă. Iar atunci când Luceafărul Îl numeşte pe Părintele ceresc “Căci Tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”, ne aflăm în plină lecţie de teologie dogmatică la capitolul despre atributele divine.

            În Scrisoarea I exprimarea poetică atinge culmi inconfundabile ale relaţiei personale între om şi Dumnezeu: „Dar deodat’ un punct se mişcă…cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”. Tatăl şi stăpânul fără margini sunt cuvinte liturgice prin excelenţă. Şi, dacă ar fi să extrapolăm puţin, cum Tată fără Fiu nu există, iată că ne aflăm în câmpul celei mai pline de sens relaţii personale divine, temeiul oricărei relaţii interpersonale umane. Părintele academician Dumitru Stăniloae vorbeşte despre “Trei Persoane purtătoare ale unei fiinţe nemărginite şi nerepetate, ca un unic Dumnezeu, modelul şi ţinta făpturilor create conştiente”: “Nici o fiinţă conştientă nu există decât în ipostasuri sau persoane: Fiinţa dumnezeiască în trei Persoane, cea omenească, în multe persoane. Altfel nu-şi împlineşte nici Dumnezeu şi nici umanul destinul de existenţă iubitoare şi, prin aceasta, fericite” (Stăniloae, 2012, p. 27).

             Acest punct în mişcare este cel întâi, adică mai înainte de toate existenţele, deci veşnic. El exista “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă”. Şi, mai presus de toate, era singur. Dumnezeu e unic.

Sfântul Dionisie Areopagitul susţine că Dumnezeu este Unul şi Simplu, iar ceea ce poate apărea omului ca fiind multiplicitate sunt lucrări dumnezeieşti care, de fapt nu sunt atribuite numai Tatălui sau numai Fiului sau numai Sfântului Duh, ci întregii dumnezeiri (Dionisie Areopagitul, 1996, p. 139). Pentru a înţelege mai bine unicitatea şi simplitatea lui Dumnezeu în contextul creaţiei lumii care presupune o multitudine de raportări ale divinităţii la univers, părintele Stăniloae apelează la o analogie: “Aşa cum subiectul nostru este simplu în sine, dar din el răsar la nesfârşit gânduri, , sentimente şi acte, într-un mod asemănător, dar infinit mai înalt, este simplă în sine întreita şi comuna subiectivitate divină, dar din abisul ei nesecat ies la nesfârşit acte prin care se face cunoscută într-o mulţime de atribute” (Stăniloae, 1978, p. 167).  

Dualismul sau oricare altă filosofie gnostică, indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei religioase a omenirii, n-a constituit niciodată un răspuns total la întrebarea Cine este Dumnezeu? Prin dualism se ajunge până acolo încât exegeza cosmogoniei din Scrisoarea I să fie confiscată fie de sinonimia hegeliană între Neant şi Absolut, fie de “mitul cosmogonic Indian al lumilor create de Brima, zeul dornic de a se înţelege pe sine” (Petrescu, 2005, p. 192). În fond, un zeu care are nevoie de existenţa lumii şi a omului ca să se poată vedea şi înţelege pe sine însuşi deţine o putere limitată, nedemnă de existenţa personală divină. În teologia creştină pe care poetul şi-a asumat-o în cadrul mănăstiresc al copilăriei sale, necesitatea apariţiei lumii nu stă în nevoia divinităţi de autocunoaştere prin intermediul ochiului uman, ci iubirea este cea care determină creaţia omului şi a lumii. Panteismul ontologic între Dumnezeu şi lume este astfel evitat şi, în egală măsură, în acest fel este “salvată” şi dimensiunea personală a existenţei eterne divine.   

Dacă Dumnezeu există, atunci e necesar să fie Unul. Sau, cum mărturiseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, Dumnezeu este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane.  

Dacă ar să potrivesc versurile acestea din Scrisoarea I cu o imagine din arta murală bisericească, aceasta n-ar fi alta decât Pantocratorul de pe cupola lăcaşului de cult: Atoateţiitorul este Tatăl. Ce minune şi bucurie! Acesta este Dumnezeul nostru! Nu o esenţă impersonală în care ne topim cu toţii şi cu toate de-a valma într-o pastă eshatologică. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) şi iubirea reprezintă o calitate personală şi interpersonală care asigură în veci realitatea persoanelor care se iubesc.

            Dumnezeu este astfel existenţă (tri)personală şi unică, singulară. Fizica defineşte singularitatea ca fiind cu o densitate infinită materie şi energie, cu volum ce tinde spre zero şi cu masă ce tinde spre infinit. Cred că o astfel de exprimare ştiinţifică reprezintă cea mai mare apropiere de formularea de credinţă creştină care se referă la punctul existenţei divine. .       

5. Importanţa rugăciunii în poezia eminesciană

Aşa cum vom vedea imediat, în aşa-numitele poezii-rugăciune “Răsai asupra mea…” şi “Rugăciune”, Mihai Eminescu devoalează o amplă legătură pe care a avut-o cu cartea de cult, din care cu siguranţă s-a inspirat şi, de ce să nu luăm în calcul şi această posibilitate, s-a şi rugat. “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară”. Aceste versuri reprezintă un model de rugăciune individuală în care cuvintele de rezonanţă duhovnicească sunt prezente din belşug. Sufletul suferind al poetului îşi asumă responsabilitatea pentru “un noian de vină” şi atitudinea lui în faţă Maicii Domnului e una de smerenie profundă care însă poate bascula foarte uşor în disperare: “Străin de toţi, pierdut în suferinţă/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”. Exact în acest punct e cazul să consemnăm că în nici un caz Eminescu nu este un creştin practicant ad litteram. Ca la toţi oamenii mari, sufletul poetului a fost atras în toate părţile de cugetări, gânduri, cunoaştere (Dumitrescu-Buşulenga, 2013, p. 243). Pentru că interesul fundamental al geniilor este preocuparea pentru esenţa lucrurilor. Dar drumul spre esenţă, spre principiu, nu este unul uşor deloc.

            Totuşi, în continuare, nădejdea eminesciană irumpe într-o rugăciune imperativă de cerere: “Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

            În continuarea duhului de credinţă răsăriteană în care tânărul Eminescu s-a format şi care nu l-a părăsit niciodată de-a lungul încercatei sale vieţii, chiar dacă, uneori, a simţit că s-a îndepărtat de divinitate, poezia “Rugăciune” vine să completeze caracterul rugăciunii individuale cu cel al rugăciunii de cult, liturgice. Eu lasă acum locul lui Noi: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, Maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!/ Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascult-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, Maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”

            Aceast poem-rugăciune este o dovadă de netăgăduit a „adaptabilităţii” geniului eminescian la duhul credinţei strămoşeşti, pe care, aşa cum putem uşor observa,  l-a asimilat până la nivelul similitudinii logosului poetic cu expresiile folosite în rugăciunile Bisericii.

În continuare, vom rămâne câteva momente asupra mult discutatei expresii poetice: „Luceafărului mărilor”, pe care am lămurit-o în alt studiu despre Mihai Eminescu. Voi cita in extenso acele paragrafe, tocmai pentru că reiese, o dată în plus, modelul de inspiraţie pe care a exercitat-o cartea de cult, literatura veche românească şi folclorul, asupra poetului: „Într-un colind românesc, Maica Domnului este numit-ă „Luceafărul din zori”: „Tu, Luceafărul din zori, Cel de-a pururi fără nori, Scara toată-i aşternută, Cu frumoase flori”.

Părintele profesor Ovidiu Moceanu remarcă: „Invocarea luceafărului mărilor n-are legătură, în aparenţă, cu capodopera eminesciană. Dar se ştie că numele Fecioarei, după o interpretare, provine din ebraică, însemnând „picătură de mare” (mar – „picătură”, yam – „mare”). Sfântul Ieronim a tradus în latină cuvântul folosind sintagma Silla Maris (lat. stilla – „picătură”) care a fost apropiată de altă sintagmă, cu puternice conotaţii poetice, Stella Maris („Steaua Mării”). E lesne de ce s-a impus a doua sintagmă. Imnul Ave Maria, Stella Maris, crează imaginea poetică a Fecioarei „luceafăr al mărilor”. Ocrotitoarea marinarilor (de aceea îşi sărbătoresc ziua la 15 August) are puterea să ne înalţe „din valul ce ne bântuie”, fiecare din noi fiind în voia valurilor vieţii.

Am mai putea continua cu detalierea anumitor expresii cultice, însă ne vom rezuma acum doar la a le aminti: „Bucură-te, steaua, care arăţi Soarele” (Acatistul Bunei Vestiri, Icos I); Bucură-te, soare luminos, care luminezi pe cei credincioşi (Acatistul Maicii domnului, Icos 6); Bucură-te fulger care luminezi sufletele şi străluceşti cu darul şi cu slava în toată lumea (Acatistul Maicii domnului Portăriţa, Icos I).

Ţin să mai menţionez doar că, aşa cum uşor se poate observa, cultul bisericesc e mult mai degajat în folosirea unor sintagme privitoare la Maica Domnului, decât frazeologia interpretativă a unora care împărtăşesc opinii mai „aplicate”” (Bîlbă, 2019, p. 184-185).

În acest context de argumentare şi de interpretare ar fi extrem de dificil să acceptăm opinii critice care afirmă univoc şi reducţionist: „Această rugăciune nu trebuie să creeze impresia unui Eminescu poet creştin. Pentru că gândirea lui Eminescu este, prin excelenţă, gândirea unui spirit ateu, pentru care mitul creştin are, ca şi miturile greceşti şi mazdeiste, numai valoarea tranzitorie a oricărui limbaj mitic figurat. Mitul (creştin sau de altă natură) nu e, aşadar, pentru Eminescu, decât o proiecţie a gândirii umane care încearcă să prindă, prin el, eternitatea” (Petrescu, 2005, p. 221).

 

 În concluzie, pseudo-lista neagră a denigrărilor lui Mihai Eminescu se dovedeşte a fi vânare de vânt. Motivele desfiinţării ei provin tocmai din conţinutul ideatic al poiesisului eminescian.

Lista „sacrificărilor” eminesciene s-a desfăşurat etapizat. Întâi a fost neînţelegerea lui în epocă. Canonicul Grama şi „bietul” Aron Densuşianu îl priveu ciudat pe Mihai Eminescu. A doua oară, contestarea s-a produs pe linie estică şi comunistă, pentru ca, apoi, denigrările să continue până astăzi prin prisma globalizării venite din vest (Dumitrescu-Buşulenga, 2013, p. 241).

„România liberă” din 15 ianuarie a dus lucrurile înspre o culme a opresiunii culturii române, atunci când Horia Roman Patapievici a dat nişte răspunsuri pe care le veţi judeca în privinţa calităţii şi dumneavoastră, la nişte întrebări pe care tot el le-a lansat: „Eminescu, poet naţional? De ce să ne mai intereseze, dacă noi devenim acum internaţionali? Eminescu, profund? Ce e aia profund? Categoria asta a dispărut… Eminescu, interesant? Ce e interesant în Eminescu e german. Pe noi nu ne mai interesează Germania, ne interesează America”.

Şi, ca să păstrăm linia apologeticii eminesciene desfăşurate de doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta), considerăm că Eminescu a stârnit şi încă stârneşte invidii printre autorii mai tineri, care în (ne)cunoştinţă de cauză produc un „efect de piramidă”  calomniator asupra culturii româneşti: decapitarea vârfului echivalează cu o scurgere a efectelor decapitării înspre baza piramidei (Dumitrescu-Buşulenga, 2013, p. 240). În acest (non)sens, nu mai devreme de 15 ianuarie 2020, la şcoală fiind şi vorbind cu elevii despre valorile civice, culturale şi ideatice desprinse din opera şi personalitatea lui Eminescu, o elevă s-a ridicat şi a spus: „Eminescu a fost un poet nebun care s-a drogat”. Am fost şocat. N-am avut puterea de a face gestul pe care Doamana Zoe Dumitrescu Buşulenga l-a făcut atunci când un student a afirmat la cursuri că nu mai e nevoie de cultură clasică, adică a demisionat de la catedră. Răspunsul meu a constat în lucrurile pe care le-am desfăşurat în cursul materialului de faţă. La sfârşitul orei, eleva mi-a spus: „Îi voi spune mamei că Eminescu n-a fost aşa”.  

 

Bibliografie:

  1. BÎLBĂ, Ciprian, Valentin, (2019). Oglinzi în dialog: teologie, psihologie, cultură, Făgăraş: Editura Agaton.
  2. DIONISIE, Areopagitul, (1996). Opere complete, traducere, introducere şi note pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Paideia.    
  3. DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe, (2019). Cultură şi Credinţă: intelectualul şi cultura în lumea secularizată: Eminescu, între credinţă şi cunoaştere, Suceava: Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
  4. DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe – Maica Benedicta (2013). Credinţe, mărturisiri, învăţăminte: interviuri şi dialoguri, Putna: Editura Nicodim Caligraful.  
  5. NOICA, Constantin, (2003). Introducere la miracolul eminescian, Bucureşti: Editura Humanitas.
  6. OSICEANU, Petre, (2010). Eminescu şi conceptele fundamentale ale fizicii moderne: Timp, Spaţiu, Univers, Bucureşti, (www.icf.ro/noi.2010).
  7. PETRESCU, Ioana, Em. (2005). Eminescu: modele cosmologice şi viziune poetică, Piteşti: Editura Paralela 45.
  8. STĂNILOAE, Dumitru, (2004). Naţiune şi Creştinism, Bucureşti: Editura Elion.   
  9. STĂNILOAE, Dumitru, (2012). Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Bucureşti: E.I.B.M.O..
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R..



Evenimente, Apeluri, Promoții
Memoriu privind Modificarea Legislației în domeniul eliberării Actelor de identitate
 

Știrea inițială:

Din 2021 românii vor avea buletine noi, obligatorii de la vârsta 12 ani, iar noul act va arăta ca un card bancar și va include un cip. Un regulament al Uniunii Europene obligă autoritățile să schimbe cartea de identitate până în 2 august 2021. A fost pus în dezbatere publică un proiect de ordonanță. Principalele modificări: mărimea va fi cea a unui card bancar, va ține loc și de card de sănătate - adică va avea o cheie criptografică cu ajutorul căruia ne putem loga în sistemul de sănătate. Apoi, în premieră, va fi un buletin cu cip - va include o imagine facială și două amprente. Dacă actul normativ va intra în vigoare, buletinele cu cip vor conţine mai multe informaţii despre deţinător, precum imaginea titularului, 2 amprente, semnătura olografă şi datele de identificare. O asemenea carte cu aceste elemente de securitate există în alte țări, de exemplu Belgia sau Germania.

Patriarhia Română şi-a exprimat punctul de vedere la noile buletine propuse de Ministerul de Interne.

”Anumite reacții negative motivate religios referitoare la noile cărți de identitate anunțate de MAI sunt provocate probabil de neînțelegerea deplină a conținutului acestui proiect (explicat de autorități), dar și de temeri excesive și nejustificate din punct de vedere teologic.

Problema cărții de identitate nu este una de natură teologică, ci administrativă. Este vorba despre „identitatea” noastră de tip cetățenesc, nu despre identitatea noastră adâncă, spirituală, religioasă. Așa cum au anunțat autoritățile, „se va crea și posibilittea de a avea o carte de identitate simplă pentru cetățenii care nu vor carte de identitate cu cip”.

Există, așadar, posibilitatea de a nu opta pentru eliberarea unui asemenea document electronic. Păstrarea acestei opțiuni este foarte importantă și coincide cu respectul față de sensibilitățile religioase ale unor cetățeni.

Hotărârea nr. 638/2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la pașapoartele biometrice, care au suscitat discuții similare în anul 2009, rămâne un reper actual de discernământ și luciditate pentru toți cetățenii creștinii ortodocși:

Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii și credincioșii să rămână statornici în credința în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului și al morții, să sporească în rugăciune și fapte bune, viețuind creștinește în familie, mănăstire și societate, fără a răspândi panică și îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare”, a declarat Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, notează Mediafax.

 

MEMORIU

1.Dispoziţii legale din UE ce vizează a fi transpuse prin proiectul de Ordonanţă[1]

Prin Regulamentul 2019/1157[2] se introduc dispoziţii legale care vizează  “consolidarea standardelor de securitate aplicabile cărților de identitate eliberate de statele membre propriilor cetățeni, precum și documentelor de ședere eliberate de statele membre cetățenilor Uniunii și membrilor familiilor acestora, atunci când își exercită dreptul la liberă circulație[3]”.

Potrivit dispoziţiilor din Regulamentul 2019/1157, se intenționează ca elementele de securitate ale cărților de identitate să fie aliniate cu cele ale pașapoartelor, astfel încât ambele tipuri de documente de călătorie să conțină un cip fără contact, securizat, cu fotografia și amprentele titularului. Statele membre trebuie să înceapă să elibereze noile cărți de identitate peste doi ani de la intrarea în vigoare a regulamentului, respectiv 02 august 2021. Cărțile de identitate aflate acum în circulație care nu sunt conforme cu noile standarde vor trebui să fie înlocuite în termen de zece ani, în funcție de nivelul lor de securitate (mai exact la data expirării acestora). Vor fi exceptate cărțile de identitate eliberate pentru persoane în vârstă de peste 70 de ani.

Statele membre pot menține caracteristicile naționale legate de design al cărților de identitate.

Regulamentul 2019/1157 nu afectează competența statelor membre de a elibera, în temeiul dreptului intern, alte documente de ședere care să fie în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, de exemplu permise de ședere eliberate pentru toți rezidenții de pe teritoriu, indiferent de cetățenia acestora.[4]

Regulamentul nu împiedică statele membre să accepte, în mod nediscriminatoriu, în scopul identificării, alte documente decât cele de călătorie, cum ar fi permisele de conducere[5].

Regulamentul obligă statele membre ale UE ca să insereze, pe partea din față a cărţii de identitate, codul de țară al statului membru care eliberează cartea, format din două litere, tipărit în negativ într-un dreptunghi albastru și înconjurat de un cerc format din 12 stele galbene.

2.    Prevederi relevante din proiectul de Ordonanţă

Proiectul de ordonanţă urmăreşte să transpună în dreptul intern prevederile din regulamentul UE 2019/1157 referitoare la cărţile de identitate şi evidenţa persoanelor.

Astfel, prin proiect, se introduce noţiunea de infrastructură tehnică necesară eliberării cărţii electronice de identitate. Cetățenilor români urmează a li se elibera acte de identitate începând cu vârsta de 12 ani, de la data asigurării infrastructurii tehnice necesare eliberării cărții electronice de identitate. Astfel, în acord cu legislaţia UE, copiilor în vârsta de peste 12 ani urmează a le fi prelevate amprente digitale imediat după 2 august 2021.

Punctul 13 din proiect prevede o anumită alternativă la cartea electronică de identiitate, respectiv:

„De la data asigurării infrastructurii tehnice necesare eliberării cărții electronice de identitate, cetăţenii români pot opta pentru eliberarea:

a) unei cărţi electronice de identitate;

b) unei cărţi de identitate simple, cu excepţia minorilor cu vârsta cuprinsă între 0 şi 12 ani.”

În orice caz, se intenţionează ca actualul format al cărţii de identitate să nu mai fie disponibil românilor după data de 1 august 2021.

Observaţii şi propuneri

Regulamentul UE 2019/1157 şi, în subsidiar, proiectul de ordonanţă de urgenţă interferează în mod grav cu viaţa privată a cetăţeanului de pe teritoriul  UE. Nici Regulamentul UE şi nici proiectul de ordonanţă propus spre dezbatere nu oferă o alternativă rezonabilă pentru cetăţenii români în ceea ce priveşte respectarea drepturilor lor la viaţă privată, la opinie şi a libertăţii de circulaţie nici pe teritoriul național, nici pe al UE.

Principalele critici faţă de prevederile Regulamentului 2019/1157

  1. Regulamentul UE a fost criticat chiar de instituţii interne ale UE[6], dar şi de unele organizaţii non-guvernamentale că instituie obligativitatea prelevării unor date biometrice pentru peste 300 de milioane de cetăţeni din UE, inclusiv copii ai acestora cu vârsta de peste 12 ani, şi prezintă un pericol imens pentru populaţia UE:

a) uzurparea identității, în special în cazul identificării sau al autentificării,

b) devierea scopului, fie de către operatorul de date însuși, fie de către un terț, inclusiv autoritățile de aplicare a legii,

c) breșă în securitatea datelor,

d) biometria schimbă irevocabil relaţia între corp şi identitate  astfel că o maşină (un echipament tehnologic) poate citi corpul uman şi astfel, datele sunt susceptibile de folosire ulterioară în diferite scopuri,

e) atunci când se utilizează sistemele biometrice nu se pot obține rezultate 100% fără erori. Aceasta se poate datora diferențelor de mediu în momentul colectării datelor (lumină, temperatură etc.) sau diferențelor dintre echipamentele utilizate (camere video, dispozitive de scanare etc.).

În al doilea rând, rămân prea multe probleme legate de:

a) fiabilitatea şi utilitatea luării de amprente în cazul copiilor şi al persoanelor în vârstă;

b) încrederea care poate fi acordată procesului de colectare a datelor biometrice;

c) posibilele deficienţe ale sistemelor de identificare şi rata erorii în diverse state membre;

Reducerea vârstei de la care copiii vor fi obligaţi să obţină acte de identitate este o măsură nenecesară aşa cum a fost iterată de organizaţiile participante la dezbaterile publice. În plus, copiii în vârstă de peste 12 ani vor fi amprentaţi în mod obligatoriu ceea ce denotă o superficialitate în activitatea de legiferare, neexistând motive exprese pentru această ingerinţă în viaţa privată a copiilor.

Desigur, legiuitorul român se află în situaţia de a transpune prevederile UE şi de a reglementa alternative pentru cetăţenii săi în limitele foarte reduse conferite prin Regulament, însă statul român are obligativitatea de a-şi proteja cetăţenii şi de a lua măsuri mai ample în acest sens, inclusiv atacarea prevederilor Regulamentului UE în faţa instanţelor UE sau demararea unor proceduri de modificare a acestora.

Astfel există nenumărate breşe care vizează nerespectarea prevederilor Tratatelor UE şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pe care România este datoare să le aducă în atenţia forurilor şi instanţelor europene:

–       nerespectarea principiului proporţionalităţii,

–       nerespectarea procedurilor speciale privind adoptarea Regulamentului

–       nerespectarea drepturilor omului la opinie, viaţă privată şi încălcarea libertăţii de circulaţie

Principalele observaţii faţă de textul proiectului de ordonanţă

Alternativa la cardul electronic de identitate prevăzută la punctul 13 din proiect nu este rezonabilă întrucât menţionează un format nou pentru cartea de identitate simplă în condiţiile în care actualul format este suficient de sigur şi fiabil. Este suficient ca actualul format să fie folosit ca şi cărţi de reşedinţă şi identificare internă în acord cu prevederile preambulului Regulamentului UE (paragraful 11).

Este necesar totodată ca autorităţile române să solicite derogări exprese de la autorităţile UE pentru cetăţenii români care doresc să călătorească cu aceste acte de identitate simple (în actualul format), alternativa nefiind sigură în lipsa unor astfel de consultări/derogări.

Propuneri

Propunem astfel păstrarea formatului actual al cărţii de identitate ca o alternativă viabilă pentru cetăţenii români care îşi exprimă temerile privind potenţialul dăunător al actelor electronice de identitate şi care îşi manifestă dreptul la opinie în acest sens.

Propunem demararea unor consultări cu organismele europene competente pentru obţinerea unor derogări/modificări privind exercitarea dreptului la circulaţie al cetăţenilor care posedă un act de identitate simplu.

Ataşăm documentul care atestă modul în care sunt încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor UE prin prevederile regulamentului 2019/1157.

Asociaţia Pentru Libertatea Românilor

prin Președinte Profesor Nicolae Livadă

 

[1] Proiect de ordonanţă pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români

[2] Regulamentul (UE) 2019/1157 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 20 iunie 2019 privind consolidarea securității cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii și a documentelor de ședere eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora care își exercită dreptul la liberă circulație;

[3] Art 1 din Regulament;

[4] Preambul la regulament, paragraful 11;

[5] Idem, paragraful 12

[6] Agenţia Europeană de Protecţie a Datelor cu Caracter Personal prin opinia 3/2018 din 5 septembrie 2018;

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Modele de propuneri pentru dezbaterea publica organizata de Ministerului Afacerilor Interne pot fi transmise până pe 24 ianuarie 2020 la: dgj_transparenta@mai.gov.ro .

 

Mai multe aici: ascociatialibertatearomanilor

 



Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Februarie - 16 Februarie 2020
 

Reduceri permanente

Transport gratuit pentru comenzi peste 150 lei (in Romania).
Reducere 15% la toate cărțile pentru comenzi peste 300 lei
Reducere 15% la cărțile Editurii Agaton indiferent de valoarea comenzii
Reducerile de mai sus se aplica numai cartilor din comanda pe site sau pe email: comenzi@agaton.ro
 
Reduceri în perioada 01 Februarie 2020 - 14 Februarie 2020
indiferent de valoarea comenzii
(în limita stocurilor disponibile și numai pentru comenzi online):
 
Edituri:
Autori:  

CĂRȚI (pe categorii)

Aceste reduceri nu se aplica comenzilor prin telefon sau e-mail

 

OFERTA SPECIALA de Data Nașterii:

Reducere 15% la cărți, indiferent de valoarea comenzii

dacă se indeplinesc ambele condiții de mai jos:

 - aveți data nașterii înregistrată în Contul meu și
 - ați făcut comanda în una din cele 7 zile de dinaintea datei nașterii.
Dacă îndepliniți aceste condiții, după trimiterea comenzii veți putea citi în proforma că beneficiați de aceste reduceri.




CĂRŢI NOI / Produse noi
Mica Prăvilioară - *** (CARTE)

 Prezentare mica Prăvilioară:

Detalii despre carte / COMANDA


Un mic sacrificiu și o mare bucurie - Ion Ene (CARTE)
 

Prezentare Un mic sacrificiu și o mare bucurie:

Detalii despre carte / COMANDA



Viața Sfântului Nectarie pentru copii - *** (CARTE)
 

Prezentare Viața Sfântului Nectarie pentru copii:

Aici in Silivria s-a născut Sfântul Nectarie, din părinți săraci dar foarte evlavioși și de aceea l-au învățat dreapta credință cu multă dragoste. La botez a primit numele Anastasie.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Ioan Botezătorul: Viața, Paraclisul și Canonul - *** (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Ioan Botezătorul: Viața, Paraclisul și Canonul:

Detalii despre carte / COMANDA



Sfânta Maria Magdalena: Viața, Minunile, Paraclisul și Canonul - *** (CARTE)
 

Prezentare Sfânta Maria Magdalena: Viața, Minunile, Paraclisul și Canonul:

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Spiridon: Viața, Paraclisul și Canonul - *** (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Spiridon: Viața, Paraclisul și Canonul:

Detalii despre carte / COMANDA



A fost minunea Maicii Domnului - Georgios Psaltakis (CARTE)
 

Prezentare A fost minunea Maicii Domnului:

Detalii despre carte / COMANDA



Adolescentul în familie și în biserică - Alexei Uminski (CARTE)
 

Prezentare Adolescentul în familie și în biserică:

Adolescenţa copilului pune înaintea părinţilor o mulţime de întrebări noi. Cum să vorbeşti cu un adolescent? Cum să păstrezi contactul emoţional cu el? Cum să câştigi încrederea lui? Cum să îl fereşti de ispitele lumii? Pentru părinţii credincioşi, nu mai puţin dureros sună şi următoarea întrebare: de ce părăsesc adolescenţii Biserica?

În această carte, preotul paroh al unei biserici din Moscova şi duhovnicul liceului ortodox, protoiereul Alexei Uminski, ne împărtăşeşte experienţa sa – de păstor, de pedagog, de părinte. El ne spune cum să îl sprijinim pe adolescentul nostru „dificil” şi cum să facem, astfel încât sufletul lui să nu se închidă faţă de Dumnezeu.

Detalii despre carte / COMANDA



Despre patimi și ispite - Leonid Vinogradov (CARTE)
 

Prezentare Despre patimi și ispite:

Patima este o stare bolnăvicioasă a sufletului, care îl atrage pe om către încălcarea poruncilor, îl împiedică să Îl urmeze pe Hristos. Cum să scăpăm, dar, de tirania mândriei, a slavei deşarte, a deznădejdii, a mâniei? De ce, spovedind unele şi aceleaşi păcate, nu putem scăpa de ele? Aceste întrebări le‑a adresat jurnalistul Leonid Vinogradov nu preoţilor, ci psihologilor ortodocşi. În conversaţiile cu ei sunt revelate cele opt patimi capitale dintr‑un unghi mai puţin aşteptat – din punctul de vedere al psihologiei creştine. Şi se pare că stările păcătoase adesea parazitează pe complexele noastre şi pe traumele noastre sufleteşti, iar problemele psihologice nerezolvate pot deveni o piedică serioasă în calea duhovnicească.

Detalii despre carte / COMANDA



Răstignirea monahismului românesc la mijlocul secolului al XX-lea - Ieromonah Cosma Giosanu (CARTE)
 

Prezentare Răstignirea monahismului românesc la mijlocul secolului al XX-lea :

Intrând în Mănăstirea Sihăstria în vara anului 1989 la o vârstă fragedă, am avut marea binecuvântare de a mă afla în preajma unor călugări încărunţiţi, cu trupul uscat de post, de nevoinţe şi de ispite, dar cu chipul luminat, blând şi plăcut, care îmi povesteau câteodată frânturi din zbuciumata lor viaţă, pe care au petrecut-o de-a lungul anilor în mănăstire.

Aşa am aflat de călugării alungaţi din mănăstire, siliţi să dezbrace haina monahală şi să-şi tundă pletele. Unii dintre ei, tineri fără maturitate duhovnicească, s-au pierdut în lume, alţii au stat ascunşi prin păduri, iar alţii au plecat la părinţi lucrând prin fabrici, sau în alt chip câştigându-şi existenţa. Ascultând aceste drame, povestite cu durere în suflet, mă cutremuram, deşi nu înţelegeam prea bine la momentul acela suferinţa şi încercările prin care au trecut. Mă simţeam bine în prezenţa lor, mă împărtăşeam din belşug de dragostea, de bunătatea şi de darurile pe care Mântuitorul Hristos le-a revărsat peste aceşti oameni, într-o viaţă de răstignire continuă. Încet şi aproape imperceptibil anii au trecut, dar odată cu ei, unul câte unul părinţii mei dragi şi scumpi au plecat, lăsând în urmă amintirea lor frumoasă, pilda vieţii lor şi sfaturile de care îmi
amintesc cu atâta nostalgie ori de câte ori le privesc crucile din cimitirul de pe deal. Acum, când dintre acei părinţi minunaţi au rămas doar foarte puţini, mi-am propus să notez câte voi putea despre viaţa şi pătimirea lor, ca o datorie morală faţă de cei care m-au primit în mănăstire, care mi-au călăuzit primii paşi în viaţa monahală şi care mi-au picurat în suflet dragostea de Dumnezeu şi respectul pentru cele sfinte.

Detalii despre carte / COMANDA



Avva Avraam Sirul - Sabino Chiala (CARTE)
 

Prezentare Avva Avraam Sirul:

Sabino Chialà (n. 1968)

Monah la mănăstirea Bose, teolog și biblist italian, siriacist și orientalist remarcabil, specialist în scrierile apocrife creștine (Libro delle parabole di Enoc, Paideia, 2007) și în literatura primelor secole ale creștinismului, s-a ocupat în mod deosebit de Părinții pustiei și de spiritualitatea monastică răsăriteană (La vita spirituale nei Padri del Deserto, Trapani, 2006), și mai ales de Avva Isaac Sirul, din ale cărui scrieri a tradus și editat în limba italiană (Isacco di Ninive. Un’umile speranza, Qiqajon, 1999; Isacco di Ninive. Terza Collezione, Leuven, 2011) și căruia îi dedică o impresionantă monografie, tradusă de curând și în limba română (Isaac Sirianul – asceză singuratică și milă fără de sfârșit, Deisis, 2012).
A studiat la Universitatea din Torino și la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve și este membru al Academiei Ambroziene din Milano și al Asociației Siriaciștilor din Italia „Syriaca”.

În ambianța monahismului siro-oriental, Avva Avraam de Kashkar deține, cu siguranță, un loc de primă importanță. Comunitatea întemeiată de el pe muntele Izla, cunoscută ca „Marea Mănăstire de pe muntele
Izla“, Rânduielile monahale pe care le-a scris, precum și ucenicii lui, care au întemeiat, la rândul lor, noi mănăstiri în toată Mesopotamia și dincolo de ea, au avut un rol decisiv în dezvoltarea monahismului
siro-oriental. Am putea să facem o comparație între acest părinte din secolul al VI-lea și o altă personalitate monahală mai bine cunoscută nouă, occidentalilor, care, fiind aproape contemporană cu Avraam de
Kashkar, ne amintește în multe feluri de activitatea acestuia: este vorba de Benedict de Nursia (cca. 480-547), care este și el, într-un anume fel, un reformator al monahismului și, mai ales datorită bine cunoscutei sale
Rânduieli monahale, un inspirator al generațiilor care vor urma.

Plecând, așadar, de la figura întemeietorului, Avraam de Kashkar, vom căuta să urmărim etapele dezvoltării interioare a Marii Mănăstiri de pe muntele Izla și influențele acesteia asupra lumii din afară, încercând
deopotrivă să plasăm experiența vieții monahale de aici în contextul mai larg al monahismului și ecleziologiei.

Detalii despre carte / COMANDA



Roadele Duhului Sfânt - vol.6. BUNĂTATEA - Amalia Dragne (CARTE)
 

Prezentare Roadele Duhului Sfânt - vol.6. BUNĂTATEA:

Spunea Părintele Teofil că sunt multe valori în lumea aceasta (să fii inteligent, să fii conducător, să ai o înfățișare frumoasă, să ai o situație bună), însă nimic nu se ridică la măsura bunătății. De aceea, putem spune că cine dobândește bunătatea, pe toate celelalte le dobândește odată cu ea.

Astfel, străduința de a sădi în sufletele copiilor sămânța bunătății este una dintre cele mai benefice fapte pe care le pot face cei care se ocupă de educația lor. Volumul „Bunătatea” vine în întâmpinarea acestui deziderat, aducând în conștiința copiilor câteva exemple de bunătate ale unor băieți sau fete ca și ei. Este uimitor câtă bunătate, cât curaj, câtă jertfă și înțelepciune pot manifesta uneori copiii înșiși în diverse împrejurări ale vieții!

Cuprins
Filofteia, sfânta copilă darnică / 4
Singur pe lume / 14
Adidașii / 18
Prăjitura / 22
Un medic deosebit / 24
Bunătatea care salvează suflete / 26
Cât valorează bunătatea? / 30
Bibliografie / 32
Detalii despre carte / COMANDA


Sfânta Iuliana din Lazarevo: Ocrotitoarea familiei - Natalia Lozan (CARTE)
 

Prezentare Sfânta Iuliana din Lazarevo: Ocrotitoarea familiei:

Sfânta Iuliana din Lazarevo a fost o soție iubitoare, o mamă devotată și o femeie sensibilă la durerile și nenorocirile celor din jur. Pentru dragostea sa jertfelnică mai este cunoscută și sub numele de Sfânta Iuliana cea Milostivă.

Prin răbdarea, rugăciunea, credința și smerenia ei, această femeie simplă s-a ridicat la înălțimea marilor sfinți ai Bisericii noastre. Nu a fost nici prințesă, nici ctitor de mănăstiri, ci o femeie căsătorită, mamă a 13 copii din care 6 i-au murit de mici, iar 2 ca adulți.

Sfânta Iuliana din Lazarevo este exemplu de mamă, de jertfire și de dăruire față de aproapele. Ea este făcătoare de minuni și ocrotitoare a familiei, săvârșind numeroase minuni.

La 400 de ani după fericita sa adormire, ca urmare a covârşitoarei mărturii creştine pe care a dat-o Sfânta Iuliana prin viaţa sa, s-a instituit sărbătoarea milei, care se serbează pe 21 august.

Sfântă Iuliana din Lazarevo, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Detalii despre carte / COMANDA



Hagealâcuri balcanice - Gheorghita Ciocioi (CARTE)
 

Prezentare Hagealâcuri balcanice:

Referențială pentru tâlcuirea la zi a realităților sud-dunărene, lucrarea lui Gheorghiță Ciocioi livrează realitatea vie, proaspătă, nealterată de locurile comune, necontaminată de radiațiile remanente (și toxice) ale nesfârșitelor conflicte balcanice. Este, dacă vreți, o lectură aplicată, în 3D. Adică exact în viul vieții, care bate orice film documentar. Tot ceea ce descrie autorul în carte este perfect real, perfect congruent cu ideea de hagealâc (adică de pelerinaj), pe deplin justificat ca abordare, chiar și când e critică; dar scrisul lui e și dătător de speranță întemeiată că lumea asta, așa balcanică, așa frământată și blamată cum e ea, exprimă un rezervor de optimism care are ca sursă directă harul.

Nu afirm că în alte părți ale creștinătății, stabile și bogate, civilizate și culturalizate, harul lipsește. Nu, nici vorbă! Doar că e mai retras, mai sfios, mai pus în umbră de realizările omului. Aici, în Balcani, balada Meșterului Manole reglează lucrurile. Dar nu spre disperare, nu spre deznădejde, ci doar spre atenționare și smerire.

Detalii despre carte / COMANDA



Prorociri despre vremurile noastre. Prin fereastra temniței - Sfantul Nicolae Velimirovici (CARTE)
 

Prezentare Prorociri despre vremurile noastre. Prin fereastra temniței:

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creștinătății și dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor și avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmițare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturisește credința și nu este cine să apere valorile credinței, acea credință este moartă, după cum moartă va fi și soarta acelui popor.

Arhimandrit Iustin Pârvu

Prima editie a cartii a aparut in 2007 cu titlul Prin fereastra temnitei

CUPRINS

Cuvantul parintelui Iustin Parvu
In loc de prefata
Scrisorile 01-11
Scrisorile 12-22
Scrisorile 23-33
Scrisorile 34-44
Scrisorile 45-55
Scrisorile 56-65
Rugaciune catre ierarhia cereasca
Scrisorile 67-77
Rugaciune catre sfintii lui Dumnezeu
Scrisorile 79-81
Rugaciune
Detalii despre carte / COMANDA


Căprioara - Pr. Alexandru Torik (CARTE)

Prezentare Căprioara:

După succesul seriei "Flavian", părintele Alexandru Torik, unul dintre cei mai prolifici scriitori ortodocși ai ultimilor ani, aduce în discuție într-o manieră incitantă iubirea și regăsirea inocenței.

Într-o lume plină de războaie și tragedii, sfâșiată de îndoială și deznădejde, Henry, jurnalist francez cu rădăcini rusești, descoperă cu ajutorul celorlalți, dar mai ales alături de Mașa – căprioara speranțelor ­renăscute –, rostul existenței pământești, dragostea de Dumnezeu.
Prin compasiunea, generozitatea, bunătatea oamenilor din jurul său, prin răbdarea și recunoștința celei care va deveni călăuza lui spre Biserică, el va ajunge să depăşească suferinţa personală, pe care o va transfigura prin credinţa că Iubirea pregătește sufletele pentru întâlnirea unică cu Hristos.

Detalii despre carte / COMANDA



Mânca-v-ar raiul vol. 4 - Arhimandrit Cleopa Ilie (CARTE)
 

Prezentare Mânca-v-ar raiul vol. 4:

Cele mai mari bucurii duhovnicești le-am avut în primii zece ani, când am fost cioban la oile mănăstirii împreună cu frații mei. Stâna, oile, trăirea în liniște și singurătatea pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost cea mai înaltă școală de călugărie și teologie din toată viața mea. În acești ani m-am rugat cel mai mult și am citit numeroase scrieri ale Sfinților Părinți, precum: Patericul, Scara Sfântului Ioan Scărarul, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Efrem Sirul, Puțul Sfântului Ioan Gură de Aur, Hexaiemeronul Sfântului Vasile cel Mare, Viețile Sfinților și Sfânta Scriptură. Cărțile le împrumutam din bibliotecile mănăstirilor Neamș și Secu și le purtam cu mine în desagă, cu oile pe munte. Iar rugăciune mea era citirea Psaltirii în fiecare zi și cele șapte laude. După ce terminam pravila, mâncam ceva din desagă, apoi scoteam scrierile Sfinților Părinți și citeam pe lângă oi până seara.

Detalii despre carte / COMANDA



Rugăciunea: inima vieții duhovnicești - Arhimandrit Serafim Alexiev (CARTE)
 

Prezentare Rugăciuni pentru biruința asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți:

Ni se pare că rugăciunile Sfântului Episcop Nicolae Velimirovici sunt când întrebare a omului, când răspuns al Duhului; când coborâre în sine, când înălțare pe aripile harului; când teologie și conglăsuire cu Sfinții Părinți, când doxologie și împreună cântare cu Puterile cerești. Și nu greșim, dacă socotim astfel, pentru că în însăși taina sfințeniei lui se ascunde taina rugăciunilor sale.

Apropiați-vă toți cei care simțiți nevoia înnoirii lăuntrice! Gustați frumusețile negrăite ale harului voi care ați înțeles, de acum, ce este deșertăciunea deșertăciunilor! Îmbărbătați-vă fraților în Domnul, pe cărarea cea strâmtă a Crucii, și nu uitați vreodată cuvintele Sfântului Nicolae: „Lumea se teme de voi, căci voi putere aveţi, iar ea este neputincioasă.”

Detalii despre carte / COMANDA



Cum L-am cunoscut pe Dumnezeu - *** (CARTE)
 

Prezentare Cum L-am cunoscut pe Dumnezeu:

CUPRINS:

Calea catre Dumnezeu
Minunea în viața mea
Viata in Biserica

Aceasta este o carte pentru cei care, asemenea tatălui tânărului din Evanghelie, exclamă: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Și ce-ar putea să ajute cel mai mult necredinței noastre? Fără doar și poate, experiența personală, întâlnirea cu Dumnezeu a unor oameni sinceri care descoperă că Dumnezeu există, că este bun, și care ajung să nu mai aibă nici o îndoială asupra faptului că ­Iisus Hristos este Adevărul.
Pentru oricare dintre noi, cuvin­tele lor pot fi un sprijin de nepreţuit în clipele de îndoială şi dezorientare – ispite de care nimeni nu este scutit în calea creşterii sale duhovniceşti.

Detalii despre carte / COMANDA



Dialoguri la hotarul de taină - Ierom. Valerian Paslaru (CARTE)
 

Prezentare Dialoguri la hotarul de taină:

Cartea aceasta de Dialoguri cu Părintele Valerian, unul dintre cei mai mari duhovnici ai României de astăzi, este de o frumusețe rară prin arta cuvântului și adâncimea spiritului. Lumea de azi ne sufocă spiritul dacă nu știm să ni‑l salvăm căutând mântuirea în sfatul Părinților. Chemăm binecuvântarea Domnului peste toți cititorii acestor Dialoguri duhovnicești!

Mitropolitul Serafim

Asta e pecetea cărții acesteia. O privire desprinsă dintr‑un Rai interior spre noi, agitații pelerini ai luntrei învolburate în furtuni. Nu e vorba de o carte de teologie la modul în care teologia zace pe taraba de valori a lumii de astăzi. E un soi de teologhisire șugubeață, pe alocuri, care deschide respirația spre oxigenul cuminte al Bisericii. Este cumințenia articulării nevoii de prieten, de model, de punte de cultură spre marea Cultură. Aceea a cunoașterii ori măcar re‑cunoașterii lui Dumnezeu. Avva Valerian pus în „ieșire la cuvânt” de prietenii săi. Oameni stând de vorbă. Raiul deschizându‑se. Oameni. Vorbă. Cuvânt Întrupat.

Părintele Constantin Valer Necula

În tot ceea ce spune, Avva Valerian caută cu discernământ și purtare de grijă părintească folosul duhovnicesc, spre rodirea învățăturilor lui Hristos Însuși, Căruia și‑a închinat viața, chemându‑ne și pe noi spre izvoare. Căci numai în acest mod putem spera la o înnoire reală a vieții, descoperind chipul după care am fost creați și zestrea de sfințenie ce‑și așteaptă în veșnicie rodirea.

Florin Caragiu

Detalii despre carte / COMANDA



Rostul generației noastre - Claudiu Tarziu (CARTE)
 

Prezentare Rostul generației noastre:

Noi trebuie să fim generația
reînvierii naționale și creștine,
generația unei Drepte sănătoase,
puternice și hotărâte.

Rostul generației noastre
este acela de a se face scară
spre desăvârșirea idealurilor
naționale: unitatea în istorie
și salvarea în eternitate.

Menirea noastră
este să determinăm
renașterea României:
prin reînduhovnicire, reîntregire,
recăpătarea demnității naționale
și a unei decente prosperități.

În pofida tuturor piedicilor
și ispitelor, suntem chemați
să facem istorie,
nu să fim consumați de istorie.

Claudiu Târziu

Detalii despre carte / COMANDA



Cruciada a patra (1202-1204) - Ion Alexandru Mizgan (CARTE)
 

Prezentare Cruciada a patra (1202-1204):

Lucrarea de de față are o arhitectură de biserică gotică, clădită după reguli clasice.

E de remarcat și de lăudat efortul autorului de a se mișca în hățișul unei producții scrise derulate pe cel puțin două secole, în cadrul căreia, nu de puține ori, domină controversele, interpretările diferite și chiar diametral opuse, spiritul partizan și confesionalizat etc. Să remarcăm, de asemenea, aplecarea nu doar spre motivațiile creștine fundamentale, ci și spre cele islamice, în condițiile în care ținta cruciaților erau în chip natural păgânii, prigonitorii numelui lui Hristos. Se desprinde și tratarea echilibrată a raporturilor aparent armonice, dar destul de convulsionate în secret dintre taberele cruciate, marcate de câteva poluri de putere, din rândul cărora se desprind Papalitatea, Veneția și Cavalerii Occidentali.

Din cuprins:

Capitolul 1: Cruciada a patra. Surse. Istoriografia problemei
Capitolul 2: Contextul politic si religios in preajma declansarii Cruciadei a patra
Capitolul 3: Pregatiri pentru o noua cruciada
Capitolul 4: Devierea Cruciadei. Asediul si devastarea Constantinopolului
Capitolul 5: Urmarile Cruciadei a patra in lumea Bizantului
Capitolul 6: Urmarile Cruciadei a patra in lumea românească
Detalii despre carte / COMANDA


Opere complete VII - Sfantul Grigorie Palama (CARTE)
 

Prezentare Opere complete VII:

- Coperti cartonate.

Introducere, traducere si note de Cornel COMAN, Adrian TANASESCU, Cristian CHIVU
Coordonator: Cristian CHIVU

Extras din epistola a 11-a, Catre staretii aghioriti

In epistola de fata Palama isi exprima multumirea catre staretii aghioriti pentru interesul fata de el si, in special, pentru scrisorile lor, scrisori care l-au odihnit, macar ca au avut rezultate contrare celor asteptate. Rugamintile batranilor au fost rasplatite, insa, cu scrisori calomniatoare pline de atata ciudatenie, incat intr-ascuns s-au si scris, s-au si trimis – desigur de catre inainte-statatorul tuturor acestora, < de catre patriarhul Caleca adica (2).

Traind departe de lume, aghioritii nu puteau urmari lesne turnura treburilor politicesti si bisericesti, asadar trebuiau instiintati; ceea ce face Palama, prin epistola de fata. Subliniaza ca duhul calomniator ce se ascunde in spatele acuzatiilor este dat in vileag de cinstirile de care s-a bucurat – din partea acelorasi persoane, care acum il acuza – inaintea razboiului civil, cand

Da, in fine, pretioase informatii despre cele prin care a trecut mai apoi. La izbucnirea razboiului civil, nu s-a pus in niciuna din cele doua tabere, ci a sustinut cu tarie necesitatea triumfului pacii, indemnand la reconciliere, adica la intoarcerea la starea dinainte de Octombrie 1341. Acestea le zicea deschis celor aflati la putere, dar nu a fost ascultat (3).

CUPRINS:

Epistole:

Catre Dionisie
Catre Visarion
I catre Macarie
Catre staretii aghioriti
Catre Filothei
A II a catre Macarie
Catre Anna Paleologhina
 
Tratate apologetice:
 
Tomosul Aghioritic
Infatisarea relelor-cinstiri
Desfiintarea scrisorii lui Caleca
Desfiintarea scrisorii lui Ignatie
Detalii despre carte / COMANDA


Rugăciunea: inima vieții duhovnicești - Arhimandrit Serafim Alexiev (CARTE)
 

Prezentare Rugăciunea: inima vieții duhovnicești:

- Coperti cartonate.

Rugăciunea este convorbirea cea mai intimă a sufletului cu Dumnezeu. Pulsul vieţii duhovniceşti a omului se află tăinuit în tânguirile, sus­pinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în mărturisirile şi în revărsările ei de mulţumire adusă Domnului. Prin rugăciune, omul intră în părtăşie cu Dumnezeu – iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă –, cerându‑I ajutor binecuvântat atât în nevoile trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.
După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, „rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăj­maşilor demoni”. Cine ar putea să ­descrie însă cel mai bine rugăciunea, dacă nu acela care a cunoscut‑o îndeaproape? Şi cine a cunoscut‑o mai temeinic decât cel care se roagă cu adevărat? Căci rugă­ciunea nu este un act exterior, ce ar putea fi descris doar pe baza observațiilor din afară, fiind trăire tăinuită în adâncul inimii omeneşti – iar inima este ceva nespus de adânc (v. Psalmi 63, 7).
Părtăşie adevărată cu Dumnezeu au avut sfinţii. Inimile lor s‑au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări pentru rugători. De la ei ne‑au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni ortodoxe pentru felurite situaţii de viaţă – pe care şi noi putem, în chip minunat, să le folosim astăzi în rugăciunea noastră.
Cartea de față – ce expune experiența de rugăciune autentică a Bi­sericii Ortodoxe –, aparținând celui mai de seamă teolog bulgar con­temporan, arhimandritul Serafim Alexiev (binecunoscut cititorilor români din mai multe scrieri tălmăcite la noi în ultimele două decenii), poate fi socotită, pe drept cuvânt, un prețios îndrumar de rugăciune pentru tot creştinul.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Ianuarie-2020.doc