Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou

Editura Agaton Octombrie 2019
Sumar:
- ASR Principesa Margareta, discurs fulminant în Olanda - Încetați cu aerele de superioritate!
- Valorile creştine şi jurnalismul de responsabilitate socială
- IICCMER a descoperit două gropi comune la Târgu Ocna
- Catehizare prin cinematografie: A fost lansat un serial despre viaţa Sfintei Matrona
- Prezență record de pelerini la Iași de Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva
- Biserica Greciei a recunoscut oficial noua structură ecleziastică din Ucraina
- Mesajul Patriarhului României la înmormântarea Reginei Elena: O lumină a credinţei întărită prin suferinţă
- Știri externe - octombrie 2019 (EXT)
- Știri interne - octombrie 2019 (RO)
- Noi hoărâri ale Sfântului Sinod - Detalii privind canonizarea Pr. Arsenie
- Sfânta Scriptură despre eretici
- În câte feluri e prezent Hristos Domnul în viață și în lume?
- Alexandru Ilie, teolog: Să nu credeți în magia albă!
- Ordinea duminicilor din anul bisericesc
- SĂ NE MAI UITĂM NIŢEL ȘI LA SUFLETUL NOSTRU!
- Preoții trebuie să ia atitudine și să respingă drăcia socială numită Halloween
- Patima trândăviei, în viață și literatură
- Lumina Domnului pe chipul omului. Mandilionul (VIDEO)
- Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul
- Cetatea Athonită Vatopediu (Video)
- Rugăciuni la vreme de necazuri
- Iubire şi iubiri - piloni care susţin creşterea armonioasă a copiilor
- Biserica Online: Paşii pe care trebuie să-i urmeze o parohie pe Facebook
- An omagial - Satul românesc (X)
- Conferința - Creștinismul de azi, încotro? (Video)
- Nemurire în Paradis sau în Șeol? (VIDEO)
- Donald Trump, un nou discurs pro-viață la ONU
- JOHN LOCKE - precursuor al liberarismului şi constituţionalismului contemporan
- Fizica cuantică şi creaţia
- Credinţă şi cultură de-a lungul vremii
- Conferința - Integrarea anatomică și spirituală a ființei umane (Video)
- Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Noiembrie 2019 - 13 Noiembrie 2019
- Pelerinaj în Sfântul Munte Athos (25 – 30 noiembrie 2019)
- Prietenul nostru, Sfântul Vasile de la Ostrog - Danion Vasile (CARTE)
- Psihologia Fricii - Christophe Andre (CARTE)
- Experimente psihologice - Dr. Michael Britt (CARTE)
- Homo carnivorus - Michel Leboeuf (CARTE)
- Calea tăcerii, conform tradiției Sfinților Părinți ai pustiei - Michel Laroche (CARTE)
- Zahărul in boxa acuzaților - Gary Taubes (CARTE)
- Am fost şi eu odată mic. Părintele Teofil Părăian – începuturile unei vieți de bucurie, povestite chiar de el - Arhimandritul Teofil Paraian (CARTE)
- Cuvântări de laudă la sfinți - Sfantul Efrem Sirul (CARTE)
- Despre răbdare, Despre adulter - Fericitul Augustin (CARTE)
- O viață în Hristos – sfaturi pentru omul contemporan - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
- Problemele iubirii - Dmitry Semenik (CARTE)
- Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, Făcătorul de minuni - *** (CARTE)
- Cateheze. Despre creația lui Dumnezeu și lucrarea Sa mântuitoare - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
- Riscul iubirii - Paul Siladi (CARTE)
- Noul Theotokarion - Canoanele Aghiorite ale Maicii Domnului - Sfantul Nicodim Aghioritul (CARTE)



Tema lunii
ASR Principesa Margareta, discurs fulminant în Olanda - Încetați cu aerele de superioritate!
 
Suntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare. S-ar putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta. Dar a respinge sentimentele noastre ca doar „rasism și xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” – prin care ne referim la occidentali – și „reacționar” este în mod clar contraproductiv. De asemenea, este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sunt valori europene; s-ar putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei, dar sunt valori care aparțin continentului. Când criza de imigrație din 2015 a lovit continentul nostru, România a fost una dintre țările care a acceptat ca sarcina de primire a acestor imigranți să fie împărțită. - ASR Principesa Margareta A româniei

Custodele Coroanei Române, Principesa Margareta, a susținut un discurs la Institutul Olandez de Relații Internaționale din Haga, unde a vorbit despre intrarea țării în Schengen, informează Activenews. Ea i-a criticat pe olandezi pentru blocarea accesului țării noastre în Schengen și a atras atenția UE că, preocupată excesiv de procesul de integrare a unor state, a neglijat viziunea de ansamblu a construcției și a ajuns să vadă doar jumătatea goală a paharului. „Încetați cu aerele de superioritate” le-a transmis Margareta occidentalilor.

Custodele Coroanei a mai afirmat că a respinge sentimentele est-europenilor, așa cum o fac cei din Vest, ca fiind doar „rasism și xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” și „reacționar” este în mod clar contraproductiv. Ea a remarcat că încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen, dar că ulterior, au fost adăugate condiții. „Acum ni se spune în privat - de către oficiali dintr-o serie de țări, inclusiv, sunt tristă să spun, propria voastră țară - că există în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea României în Schengen. Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție inferioară celorlalți cetățeni europeni”.

Principesa a arătat că românii sunt acum de trei ori mai bogați decât în comunism, dar și că ar mai putea fi necesare încă trei decenii pentru a șterge pe deplin efectele dictaturii comuniste.  „Românii sunt astăzi de aproape trei ori mai bogați decât erau când s-au eliberat de comunism. Există un consens național în țara mea că nu există niciun alt loc în care România să poată fi, decât în mijlocul NATO și UE. De fapt adevărații idealiști întru Europa se află în partea de est a continentului; adevărații cinici sunt adesea în Occident."

Iată discursul integral

Discursul Majestății Sale Margareta a României

Clingendale, Institutul Olandez de Relații Internaționale, Haga, 9 octombrie 2019

Excelențele Voastre, doamnelor și domnilor,

Sunt onorată să fiu alături de voi astăzi, nu numai pentru că recunosc Institutul Olandez de Relații Internaționale ca fiind unul dintre principalele think-tank-uri ale Europei, ci și pentru că admir dubla sa misiune de a informa publicul și de a contribui la dezbaterea privind întrebările de securitate, dar și a formatorilor de politici, militarilor și oameni de afaceri din întreaga regiune a continentului, ca parte a activităților Academiei diplomatice. Acest dublu rol face ca institutul să fie unic în rândul think-tank-urilor din Europa.

Trebuie să încep prin a aminti ospitalitatea pe care i-ați oferit-o tatălui meu, Regele Mihai, când a venit să vă vorbească în urmă cu 17 ani. Merită să ne amintim unde era România atunci: încă nu era membru al NATO și al Uniunii Europene, deși era candidat pentru ambele. România de atunci încă se confrunta cu probleme majore de integrare în Europa și cu întrebări serioase cu privire la vocația sa europeană. Tatăl meu s-a străduit din răsputeri să răspundă acestor întrebări și să elimine concepțiile greșite, iar tribuna pe care i-ați oferit-o atunci a fost foarte importantă. La câteva luni după ce a vorbit în fața voastră în anul 2002, România a fost invitată să se alăture NATO și exact doi ani după aceea, am devenit membri cu drepturi depline.

Deși aderarea la NATO nu a fost direct legată de aderarea la Uniunea Europeană, tatăl meu a prezis în urmă cu 17 ani că extinderea NATO însemna și o extindere accelerată a Uniunii Europene. Într-adevăr, acest lucru s-a întâmplat în anul 2007. Faptul că ați fost gata să ascultați argumentele noastre atunci a fost important. Deci, încă o dată, îmi exprim recunoștința pentru acest lucru.

Doamnelor si domnilor,

Nu cred că m-ați invitat aici să „lustruiesc” sau „să întorc din condei” dificultățile cu care se confruntă țara mea, nici să încerc să diminuez dificultățile pe care le întâmpinăm. Oamenii din țara voastră., inclusiv mulți dintre politicieni, au avut fără îndoială dreptate când au susținut la începutul anilor 2000 că o integrare europeană adevărată și completă va dura mult și că simplul act de aderare la Uniune va trebui să fie urmat de multe decenii de munca grea.

Cu toate acestea, aș dori să argumentez că, în loc să fie pe jumătate gol, paharul este de fapt pe jumătate plin și că, atât România în sine, cât și Uniunea Europeană cu România în centrul său, progresează.

Să ne amintim că, timp de zeci de ani, am auzit că cea mai mare forță a Uniunii Europene a fost stimulentul pe care l-a oferit țărilor solicitante să pună în aplicare reforme serioase înainte de a li se permite să se alăture ca membri deplini ai UE, că acquis-ul comunitar a reprezentat unul dintre cele mai puternice mecanisme de reformă a Europei. Această perspectivă optimistă a predominat atunci când zece țări din Europa Centrală s-au alăturat în 2004.

Totuși, când România s-a alăturat Bulgariei la trei ani de la valul inițial, s-a adoptat poziția opusă; și anume, faptul că țării mele și Bulgariei le-a fost îngăduit să intre în UE fără să fi fost obligate să întreprindă reformele necesare, că li s-a permis să se alăture uniunii din motive politice, și nu din motive practice. Și argumentul a fost repetat și după aceea. S-a spus că, în timp ce în trecut întrebarea cu care s-au confruntat guvernele europene era dacă o anumită țară era pregătită pentru Uniunea Europeană, în zilele noastre s-a inversat argumentul, iar adevărata întrebare este dacă Uniunea Europeană este pregătită pentru țările partenere. Ei bine, cred că acest argument nu este doar greșit, ci și riscant.

Pentru început, merită să ne amintim că presiunea asupra României și procedurile de reformă care au fost puse în aplicare înainte de aderarea țării la UE au fost destul de serioase și susținute. Vă pot asigura, ca persoană care s-a aflat în miezul acestei acțiuni, că s-a întreprins un efort uriaș. Nimeni dintre cei care au lucrat la proiect nu a crezut atunci că României i se oferea un „bilet de intrare” ușor în UE. De fapt, a fost exact invers: mulți dintre oficialii și administratorii țării au simțit că România a fost solicitată să facă ceea ce de alte țări foste comuniste nu s-a așteptat să realizeze.

Desigur, poate fi adus un argument logic, anume că ar fi trebuit să petrecem mai mult timp pregătind România înainte de aderarea la Uniune. Dar acest argument este greu de susținut. Nu cred că este necesar să spun în fața acestui public expert că ideea de a menține România sau Bulgaria în afara UE pentru a le stimula să întreprindă mai multe reforme este greșită.

În realitate, Europa a trebuit să găsească un echilibru între a face promisiunea de aderare suficient de credibilă pentru a încuraja țările să se reformeze, dar, de asemenea, suficient de dură pentru a convinge țările candidate că reformele pe care trebuiau să le implementeze ar trebui să fie serioase. Cred că incontestabil că Uniunea a ales calea corectă, în sensul că a făcut promisiunea de aderare reală și posibilă, dar că a făcut și insistența asupra reformelor la fel de reală și imediată.

Trebuie doar să privim exemplul Turciei pentru a realiza ce se întâmplă atunci când cele două procese – respectiv procesul de stimulare versus procesul de insistență asupra reformelor structurale profunde – iese din sincronizare; rezultatul este că nici un proces, nici celălalt nu devin realizabile. Deci, da, primirea României în UE a fost, cel puțin parțial, un act de curaj de crede în ceva dincolo de posibil (leap of faith). Dar la fel a fost și pentru Grecia când a intrat în Uniunea Europeană, iar Spania și Portugalia au simțit la fel. Toate acestea au fost „salturi de credință” care s-au transformat într-un parteneriat loial. Și nu există niciun motiv să nu se întâmple la fel și în România.

Vă puteți întreba de ce reiau argumente auzite cu mai mult de un deceniu în urmă. O fac pentru că modul în care conturăm trecutul influențează foarte mult modul în care interpretăm prezentul. Dacă veți crede că a fost o greșeală să includeți România în Uniunea Europeană la acea vreme, atunci este foarte probabil că veți crede că astăzi, orice am face, nu vom putea să ținem pasul cu restul continentului. În schimb, dacă vedeți integrarea României ca parte a unui proces continuu, atunci problemele pe care le întâmpinăm astăzi devin dificultăți care trebuiesc depășite, nu presupuse greșeli ale vremurilor trecute.

Excelențele Voastre, doamnelor și domnilor,

Cred că, în efortul nostru de a îmbunătăți funcționarea Uniunii noastre, am devenit poate prea obsedați de proces, mai degrabă decât de viziune, așa că de multe ori uităm cât de mare este realizarea noastră. Un continent împărțit timp de două generații de Războiul Rece este acum din nou unit. Am făcut aceasta cu sacrificii reciproce, nu pentru că am vrut să reducem costurile la roșii sau la automobilele din țările noastre, ci pentru că am împărtășit aceeași viziune și aceleași valori. Și împărtășim și astăzi aceleași valori și opinii.

Da, avem probleme. Dar avem o creștere economică incredibilă în fosta jumătate comunistă a continentului, iar țara mea este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Europa. Acest fapt nu a șters însă diferențele semnificative de bogăție între jumătățile estice și vestice ale continentului. Au trecut trei decenii de la sfârșitul comunismului, dar probabil avem nevoie de alte trei decenii pentru a șterge pe deplin efectele nocive ale dictaturii comuniste și a proastei administrări a țării. Pe scurt, o întreagă generație va trece înainte de a fi cu adevărat și pe deplin uniți și aproape nimeni dintre cei care erau oameni maturi când evenimentele din 1989 în țara mea l-au înlăturat pe dictatorul comunist nu va fi în viață în ziua în care diviziunea economică a estului și vestului Europei va dispărea complet. Subliniez faptul că nu încerc să găsesc scuze sau să „repartizez” vina cuiva, ci doar să explic sentimentul de frustrare resimțit în multe noi state membre.

De asemenea, în Estul Europei avem perspective diferite asupra vieții sociale și a obiceiurilor. Suntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare. S-ar putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta. Dar a respinge sentimentele noastre ca doar „rasism și xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” – prin care ne referim la occidentali – și „reacționar” este în mod clar contraproductiv. De asemenea, este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sunt valori europene; s-ar putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei, dar sunt valori care aparțin continentului. Când criza de imigrație din 2015 a lovit continentul nostru, România a fost una dintre țările care a acceptat ca sarcina de primire a acestor imigranți să fie împărțită.

Repet: nimic din toate acestea nu sugerează faptul că noile state membre ar trebui să fie scutite de responsabilități și obligații, indiferent de ce se întâmplă în țările lor. Lupta împotriva corupției, de exemplu, ar trebui să continue fără încetare. Și nu există niciun dubiu că unele dintre evoluțiile politice din țara mea au trezit suspiciune în rândul partenerilor noștri europeni.

Dar punctul-cheie pentru toate activitățile noastre este încetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre și evitarea amenințării acestora prin clauze de condiționalitate extinse artificial. Diverse propuneri de utilizare a condiționalității politice în acordarea fondurilor din bugetul următor de șapte ani al Uniunii, în schimbul anumitor concesii politice, sunt nu numai ilegale în cadrul tratatelor UE existente, ci sunt, de asemenea, o garanție că vor diviza mai degrabă decât să unească Europa.

Încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen. Cu toate acestea, una după alta, au fost adăugate condiții. Acum ni se spune în privat – de către oficiali dintr-o serie de țări, inclusiv, sunt tristă să spun, propria voastră țară – că există în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea României în Schengen. Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție inferioară celorlalți cetățeni europeni.

Totuși, cred că toți merităm să ne felicităm pentru ceea ce am obținut în ultimele două decenii și cât de mult s-a schimbat continentul în bine, de când tatăl meu a fost aici în anul 2002. Românii sunt astăzi de aproape trei ori mai bogați decât erau când s-au eliberat de comunism. Există un consens național în țara mea că nu există niciun alt loc în care România să poată fi, decât în mijlocul NATO și UE. De fapt – așa cum am amintit adesea fraților noștri europeni – adevărații idealiști întru Europa se află în partea de est a continentului; adevărații cinici sunt adesea în Occident.

Pe scurt, vocația europeană a României rămâne neclintită. Și la fel, sunt încrezătoare, este și prietenia și sprijinul vostru pentru Națiunea noastră.

Mulțumesc foarte mult!

 

Vă recomandăm să citiți și: Bisericii Ortodoxe Române, care a susținut accederea României la NATO și UE, îi revine azi dificila misiune de a apăra valorile creștine europene - Știri pentru Viață

 




ACTUALITATEA religioasă
Valorile creştine şi jurnalismul de responsabilitate socială - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În societăţile moderne, sistemul mass-media, cu paleta sa largă de dezbateri şi idei construite pe fondul libertăţii de exprimare şi al responsabilităţii faţă de comunitatea pe care o însufleţeşte, reprezintă o componentă esenţială a procesului de conservare a valorilor perene, de transpa­rență instituţională şi de înnoire civică. De aceea, profesia de jurnalist are o importanţă aparte în funcţionarea organismului social, prin asumarea rolului de liant comunitar, imparţial şi independent, dar așteptat să fie constructiv în spaţiul public, traversat adesea de furtuni şi incertitudini.

Vocaţia Bisericii în lume este fiinţial legată de promovarea valorilor spirituale, de cultivarea relaţiei omului cu Dumnezeu şi de căutare a Împărăţiei cerurilor prin credinţă, speranţă şi fapte bune. În plan social, ziariştii se concentrează îndeosebi asupra detaliilor, faptelor şi evenimentelor care influențează viaţa de fiecare zi a oamenilor. Însă, există întotdeauna puncte de întâlnire şi întrebări ale omului aflat sub presiunea acestui veac şi aspiraţiile sale spirituale.

Istoria presei româneşti cuprinde multe mărturii despre familiaritatea dintre oamenii Bisericii, vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu în lume, şi evoluţia rapidă a mijloacelor de comunicare socială. Chiar în acest an în care aniversăm Centenarul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi când se împlinesc 190 de ani de la apariţia Curierului Românesc (Bucureşti, 1829) şi a Albinei româneşti (Iaşi, 1829), sărbătorim şi 180 de ani de la întemeierea Vestitorului Bisericesc (Buzău, 1839). Este bine cunoscut faptul că Telegraful Român, gazeta politică, industrială, comercială şi literară fondată de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna la Sibiu, în anul 1853, rămâne cea mai longevivă publicaţie periodică din ţara noastră, cu apariţie neîntreruptă până în prezent. Anul Marii Uniri găsea Telegraful Român la datorie, într-o simbioză a slujirii bisericeşti cu munca ziariştilor patrioţi din mai multe oraşe ale ţării, truditori jertfelnici, prin darul meseriei lor, la însufleţirea poporului şi la făurirea idealului de unitate naţională.

Despre rostul presei şi despre misiunea ziariştilor în societate, Părintele Academician Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, el însuşi redactor responsabil al Telegrafului Român mai mult de un deceniu, scria în 1944: „Ziarul trebuie să aibă orizontul larg, armonios şi să respecte temeliile morale, absolut necesare pentru existenţa sănătoasă a mulţimilor. Poate se va ajunge odată la acea stare, când cel ce vrea să devină ziarist va trebui să fi dat probe puternice nu numai de destoinicie stilistică, ci de credinţă tare şi de moralitate neclintită.1

După anul 1989, Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat, alături de slujirea social-filantropică şi de cea cultural-educativă, o lucrare misionară şi civică prin intermediul propriilor instituţii media, în vederea intensificării comunicării cu întreaga societate românească şi a cultivării limbii şi tradiţiilor naţionale în rândul diasporei române de pe toate meridianele lumii. Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române (radio, televiziune, agenţie de ştiri, publicaţii periodice), împreună cu celelalte instituţii media bisericeşti, promovează în rândul tinerei generaţii valorile credinţei creştine, istoria şi virtuţile neamului românesc. Totodată, privim cu respect către toţi jurnaliştii de la instituţiile media publice sau private care îşi fac datoria cu onestitate şi profesionalism. Prin intermediul Biroului de presă şi relaţii publice, Patriarhia Română menţine o legătură permanentă cu toţi cei care doresc să cunoască, de la sursă, proiectele şi activităţile Bisericii.

Apreciem eforturile Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România de a aduna într-un cadru asociativ jurnalişti din diferite generaţii şi de a cultiva demnitatea şi responsabilitatea unei profesii care a avut şi poate avea o contribuție majoră la bunul mers al societății.

Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să binecuvânteze pe toţi organizatorii şi participanţii la lucrările acestei întruniri şi să le dăruiască bucuria de a cultiva în universul mediatic dinamic din zilele noastre valorile care nu se învechesc niciodată.

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Mesaj transmis la Gala Centenarului Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Bucureşti, 26 septembrie 2019.

 

1Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Misiunea presei”, Telegraful Român, an XCII, nr. 6, 6 feb. 1944, în Cultură şi duhovnicie, vol. 3, col. OPERE COMPLETE, Editura BASILICA, Bucureşti, 2012, p. 526.

***

Un veac de presă profesionistă în România

„Ziaristul român-promotor al Marii Uniri. Sărbătorirea a 100 de ani de jurnalism profesionist în România (1919-2019).” Sub acest titlu s-a desfășurat joi, 26 septembrie 2019, o amplă manifestare a breslei gazeta­rilor, organizată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), în parteneriat cu Guvernul României și Radio România. Evenimentul, care a avut loc în Sala de concerte a Radiodifuziunii Române din București, a avut drept scop celebrarea unui veac de existență a organizației, și s-a constituit într-o sărbătoare de excepție a jurnalismului profesionist din România întregită, la a cărei înfăptuire un rol esențial l-a avut și Biserica. La eveniment au participat oficialități ale statului, amabasadori acreditați în țara noastră, instituții partenere ale UZPR, membri ai altor uniuni de crea­ție din România, reprezentanți ai unor organizații neguverna­mentale, jurnaliști membri ai UZPR din București, din filialele din țară și din diasporă, precum și din zonele limitrofe României. În cadrul manifestării, participanții au vorbit despre parcursul jurnalismului în ultimul veac și rolul organizației profesionale. La eveniment a participat și părintele consilier patriarhal Nicolae Dascălu, delegat din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a dat citire mesajului pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române l-a adresat participanților. Cei prezenți s-au bucurat și de un moment muzical susținut de artiști cunoscuți ai scenei românești. (Dumitru Manolache)

Sursa: Ziarul Lumina

 



IICCMER a descoperit două gropi comune la Târgu Ocna
 

Slujbă de pomenire a mărturisitorilor și a deținuților politici

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a descoperit, în urma campaniei de săpături arheologice din această săptămână, două morminte comune, care cuprind cinci trupuri ale deținuților din Penitenciarul Spital-Târgu Ocna, informează Arhiepiscopia Romanului și Bacăului. Cu acest prilej a fost săvârșită o slujbă de pomenire a martirilor și deținuților politici, de către părintele protopop Ioan Bârgăoanu, împreună cu parohul acestei biserici, preotul Cristian Mazilu.

„Au fost ușor de identificat osemintele celor cinci deținuți, deoarece ei erau îngropați în secret, în gropi comune, fără o pregătire necesară așa cum se cade fiecărui creștin, fiind lipsiți chiar și de slujba înmormântării. Aceste rămășițe au fost supuse unei expertize arheologice, urmând să se facă și expertiza criminalistică și medico-legală pentru a se putea identifica numele fiecăruia”, se precizează în comunicat.

Potrivit sursei citate, printre deținuții care au pătimit în Penitenciarul Spital-Târgu Ocna se numără arhimandritul Gherasim Iscu și Valeriu Gafencu. Conform unei evidențe cercetate de IICMER, în perioada 1950-1964 la penitenciarul din Târgu Ocna au fost încarcerate, pe diferite termene de timp, un număr de 843 de persoane condamnate pentru delicte politice, dintre care 73 au decedat în timpul detenției. Morții au fost înhumați într-un cimitir parohial situat în apropierea penitenciarului, lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena aflată în Parohia Poieni, pe str. Crizantemelor. Înmormântările au fost practicate într-o zonă distinctă a cimitirului, trupurile defuncților fiind depuse, fără sicriu, în gropi individuale sau comune, iar mormintele nu au fost marcate cu semne de identificare. Între anii 1977 și 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit un Sanatoriu pentru bolnavi psihici, unii dintre pacienții decedați aici au fost îngropați tot în această zonă a cimitirului, însă la adâncimi mai mici și numai în sicrie confecționate din placaj. În ultimele decenii, suprafața de teren unde au fost îngropați deținuții și bolnavii psihici a fost cedată treptat credincioșilor din parohie pentru locuri de veci, acest lucru provocând distrugerea parțială sau totală a mormintelor mai vechi.

Evoluția situației din ultimii ani a determinat efectuarea în cursul anilor 2011, 2013 și 2018 a unor cercetări arheologice pentru verificarea suprafețelor de teren rămase încă neafectate de mormintele mai noi. În cursul acestor cercetări au fost identificate un număr de 42 de morminte dintre care 13 aparțineau unor foști deținuți. Astăzi, în zona cimitirului care prezintă interes pentru cercetarea noastră au mai rămas libere doar câteva porțiuni restrânse de teren, care vor urma și acestea să fie ocupate de morminte. Această stare de lucruri reclamă intervenții arheologice repetate în scopul degajării de sarcină istorică a acestor suprafețe, încercându-se în acest fel să se salveze ceea ce se mai poate salva din mormintele deținuților rămase încă neafectate.

Rămășițele pământești recuperate în cursul cercetărilor anterioare la care se adăuga și cele care se vor mai descoperi în campaniile următoare, intră în circuitul legal al expertizelor medico-legale și antropologice, toate investigațiile trebuind să conducă în cele din urmă la stabilirea identității acestor victime prin efectuarea testelor comparative de ADN. Din păcate, reamintim că multe din mormintele deținuților politici au fost distruse în decursul timpului de înmormântările ulterioare, iar pentru recuperarea acestora nu se mai poate face nimic. Multe dintre victimele care au murit în acest penitenciar au rude și urmași care, de la căderea oficială a regimului comunist, așteaptă din partea autorităților statului adoptarea unor măsuri reale și efective care să conducă la descoperirea și recuperarea osemintelor acestor oameni, care au zăcut zeci de ani în morminte anonime. Acțiunea de la Târgu Ocna are o dimensiune recuperatorie, memoria fiind, așa cum se știe, ultima formă de justiție omenească posibilă. Cazul deținuților politici morți în penitenciarul de la Târgu Ocna și a locului unde aceștia au fost îngropați face obiectul unui dosar de cercetare penală, deschis la Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a unei sesizări depuse de IICCMER.

Sursa: Activenews

 



Catehizare prin cinematografie: A fost lansat un serial despre viaţa Sfintei Matrona
 

The Wonderworker Woman (Făcătoarea de minuni) este titlul serialului documentar dedicat Sfintei Matrona din Moscova.

Serialul este disponibil pe YouTube în limba rusă, cu subtitrare în limba engleză. Echipa regizorală notează că filmul este rezultatul unei munci de documentare realizată pe parcursul a nouă ani , perioadă în care au fost strânse informaţii cu privire la minunile realizate de Sfânta Matrona. „Unele întâmplări sunt prezentate pentru prima dată”, anunţă pe contul de Youtube Alex Goncharov, unul dintre membrii echipei. „Filmul este despre un dar unic şi viaţa dificilă a fetiţei oarbe şi paralizate pe nume Matrona care s-a dedicat slujirii oamenilor”, menţionează Goncharov.

Sfânta Matrona a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1999. Începând cu anul 2019, sfânta a fost înscrisă şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române. Hotărârea a fost adoptată de Sfântul Sinod reunit în şedinţă la începutul anului 2018 în Reşedinţa Patriarhală.

Filme religioase

Producţia de filme despre viaţa unor sfinţi sau cu subiect religios este o modalitate de catehizare eficientă în context contemporan.

Poate cea mai populară producţie cinematografică cu tematică religioasă este Ostrovul, film lansat în 2006. Filmul regizat de Pavel Lungin a reuşit să caştige şase premii ale cinematografiei ruse, incluzând premiile pentru: „Cel mai bun film”, „Cel mai bun regizor” şi „Cel mai bun actor”. Producţia are ca tematică principală pocăinţa.

Curing Fear

Anul trecut a avut loc lansarea unui film artistic dedicat Sfântului Luca Medicul.

Curing Fear” (Vindecarea fricii) prezintă viaţa lui Valentin Voino-Iaseneţki, medic chirurg, omului de știință și Arhiepiscop de Simferopol și Crimeea. Pelicula a fost filmată pe parcursul a 5 ani fiind realizată în trei ţări: Rusia, Belarus și Ucraina.

Omul lui Dumnezeu

În anul 2020, la împlinirea a 100 de ani de la trecerea în veşnicie a Sfântului Nectarie, în cinematografele din Grecia va fi lansat un film dedicat marelui ierarh de la Eghina.

Omul lui Dumnezeu (Man of God) este titlul filmului despre viaţa şi activitatea Sfântului Nectarie. Producţia va fi regizată de Yelena Popovic, iar filmările sunt aşteptate să înceapă în această toamnă.

Din distribuiţie vor face parte mai mulţi actori greci renumiţi, rolul Sfântului Nectarie fiind atribuit lui Aris Servetalis.

Însă, probabil cel mai important nume din distribuţie este cel al lui Jonathan Jackson care şi-ar fi dat acordul de a participa la filmarea

Sursa: Basilica

Vă recoamndam să citiți și: Sub aripile arhangheelilor, cel mai bun  documentar la Byzantfest - Basilica



Prezență record de pelerini la Iași de Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Prezență record de pelerini la Iași. Mitropolitul Teofan: Vă mulțumim pentru această lecție de teologie!

Peste 25.000 de persoane au participat la evenimentul central al celui mai mare pelerinaj din România: Sfânta Liturghie oficiată în cinstea Cuvioasei Parascheva pe pietonalul Ștefan cel Mare, în fața Catedralei Mitropolitane din Iași.

Pelerinajul de anul acesta la moaștele Sfintei Parascheva, alături de care se află mâna dreaptă a Sfântului Spiridon, a adus până în prezent la Iași peste 120.000 de persoane. Unii dintre pelerini au așteptat la rând între 15 și 18 ore. 17 arhierei au slujit împreună cu Mitropolitul Moldovei și Bucovinei luni la Iași. Mitropolitul Teofan a ținut să adreseze mulțumiri speciale pelerinilor și a spus că aceștia au oferit tuturor „o lecție de teologie”. „Lor le adresăm mulțumire pentru toată frumusețea cu care au îmbrăcat această dumnezeiască sărbătoare. S-au îmbrăcat ei înșiși cu frumusețea Sfinților Spiridon și Parascheva și din frumusețea sfinților au îmbrăcat aceste zile”.

”Să iertați pe cei care vă critică!

Părintele Mitropolit s-a adresat pelerinilor spre finalul slujbei spunându-le să fie înțelegători cu cei care nu înțeleg actul lor. „Pelerinajul dumneavoastră este admirat de foarte mulți. În același timp sunt și oameni care critică, care nu înțeleg pelerinajul acesta și uneori, din păcate, îl murdăresc spunând vorbe grele. Unele din ele le cunoașteți. Să-i iertați, iubiți credincioși, și să nu-i condamnăm pentru aceasta. Să-i înțelegem cel puțin pentru faptul că actul de pelerinaj în care dumneavoastră v-ați înscris este un act care nu poate fi înțeles de logica acestei lumi”.

Ierarhul a subliniat că în actul său de pelerinaj, pelerinul trăiește atât pe pământ, cât și în cer. „Pelerinul respiră atât în timp, cât și în veșnicie. Și cum să le cerem tuturor, fiind departe de Dumnezeu și de credință, să înțeleagă acest act binecuvântat al pelerinajului?”. „Pelerinajul, știți dumneavoastră, e ca dragostea, ca Dumnezeu. Și dragostea și Dumnezeu nu pot fi înțelese în chip rațional”, a subliniat Înaltpreasfinția Sa.

”Vă mulțumim pentru această lecție de teologie

Mitropolitul a spus că pelerinii oferă o lecție de teologie mai întâi slujitorilor Bisericii și le-a mulțumit pentru acest lucru. „Vă mulțumim așadar pentru această lecție de teologie pe care dumneavoastră pelerinii ne-o acordați tuturor, și în mod special nouă slujitorilor Bisericii, ajutându-ne în demersul nostru de slujire și în demersul nostru personal către Dumnezeu!”. Dumnezeu să vă răsplătească pentru inima mare pe care o aveți. O inimă mare precum inima sfinților Spiridon și Parascheva. O inimă mare care iartă, care rabdă, care mulțumește și mai ales o inimă care iubește cu supra-măsură. Căci supra-măsura este singura măsură adevărată a dragostei”.

Înaltpreasfinția Sa a mulțumit totodată autorităților, voluntarilor, dar și presei locale și naționale care a mediatizat evenimentul „cu profesionalism și dăruire”.

Distincții pentru 17 preoţi care au construit biserici în România comunistă

În cadrul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Teofan a oferit distincții pentru 17 preoţi din judeţele Iaşi, Botoşani, Neamţ şi Suceava pentru că au reuşit să construiască biserici în perioada comunistă. Ierarhul a amintit că în curând se vor împlini 30 de ani de la căderea comunismului și de aceea „am socotit de bine, la apropierea acestui soroc, să ne aducem aminte de câteva clipe luminoase care au răzbătut ca o stea strălucitoare prin întunericul acelor vremi”.

 „Crucea Moldavă” a fost primită de preoții Curtean Ioan Zaharie, Bogus Gheorge, Sârbu Vasile, Rusu Mihai, Apostol Petru, Lăzărescu Eugen, Artemie Moldovan, Capșa Constantin, Florea Aurel, Dogariu Gheorghe, Lunic Aurel, Iușcă Paul și Mihai Nica. De asemenea, preoții Dănilă Ioan, Lucian Leonte, Ailincăi Dumitru, Manoliu Ioan au fost răsplătiți cu „Crucea Specială”, notează Doxologia.

Cuvântul Mitropolitului de Corfu

Mitropolitul Nectarie de Corfu, Paxos şi insulele Diapontice, cel care a adus din insula Corfu mâna dreaptă a Sfântului Spiridon s-a adresat la rândul său pelerinilor. Ierarhul a prezentat trei moduri de viețuire prin care ajungem sfinți asemenea Cuvioasei Parascheva și Episcopului Spiridon al Trimitundei: asceza, iubirea aproapelui și învierea.

„Mărturia învierii dincolo de moarte a sfinților sunt trupurile lor nestricăcioase pe care Dumnezeu ni le lasă ca odoare ale vieții, ca să credem că Domnul cel înviat ne va învia și pe noi împreună cu El! Sfintele moaște ale Sfântului Spiridon și ale Sfintei Parascheva sunt semne și daruri ale învierii pe care Dumnezeu o lucrează în Biserica Sa, și ne-o împărtășește nouă tuturor”.

Mâna Sfântului Spiridon

Ierarhul grec a vorbit și despre odorul de mare preț pe care l-a adus românilor în aceste zile: mâna Sfântului Spiridon. „Avem astăzi bucuria de a ne afla în mijlocul frățiilor voastre aducând la Iași mâna dreaptă a Sfântului Spiridon făcătorul de minuni! Este mâna preacinstită cu care a binecuvântat pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele lui Hristos! Este preacinstita mână în care a ținut cărămida preschimbată la Sinodul I Ecumenic în foc, în pământ și apă arătând astfel taina lui Dumnezeu Unul în trei Persoane Tatăl, Fiul și Sfântul Duh! Este preacinstita mână îndepărtată de trupul lui, dar care nu s-a pierdut. Aceeași mână ne binecuvintează și ne amintește astăzi de toate adevărurile credinței noastre!”, a spus Mitropolitul Nectarie.

„Astfel Sfântul ne cheamă să îi urmăm prin nevoință și iubire, ne cheamă la mărturia învierii, mijlocindu-ne darul nădejdii și al credinței spre a învăța iubirea și libertatea”. - Galerie foto, Sursa: Basilica, Foto: Icoana Sf Cuv Parascheva din Biserica Buna Vestire, Cristian, Sibiu.

Daniel Buzdugan,  amfitrion al ITO 2017 (Întâlnirea Tinerilor Ortodocși) de la Iași, a postat un comentariu în ziua hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, însoțit de câteva fotografii impresionante de la pelerinajul de la Iași. Și de o întrebare adresată celor care, așa cum pare că a devenit o tradiție, îi persiflează pe oamenii veniți să se închine moaștelor Ocrotitoarei Moldovei: ”Cum să faci mișto de oamenii ăștia?”

Daniel Buzdugan spune că pelerinaje similare au loc și la catolici, dar nimeni nu îndrăznește să-i batjocorească pe cei care participă la ele. „Să atragă și oasele lor timp de 400 de ani atâția oameni, ca Sfânta Parascheva și mai povestim după aceea”, spune cunoscutul prezentator de radio. „Cum sa faci mișto de oamenii ăștia? Iartă-i Doamne că nu-și dau seama ce fac! 

Mai trist mi se pare când văd ieșeni de-ai mei, ajunși în Capitală, care comentează foarte urât la adresa acestei sfinte atât de iubite. Măcar din patriotism local ar trebui să nu vă bateți joc de un simbol al orașului în care v-ați născut: crezi, nu crezi, Sfânta Parascheva este un simbol mare pentru Iași. Să atragă și oasele lor timp de 400 de ani atâția oameni, ca Sfânta Parascheva și mai povestim după aceea. Asemenea pelerinaje se organizează si la frații catolici și din fericire nu am văzut nicio reacție de bătaie de joc la adresa oamenilor care participă cu inima curată la așa ceva! Nimeni nu i-a luat la mișto! Hristos în mijlocul nostru!”, a scris Daniel Buzdugan pe Facebook.  

Între 11 și 14 octombrie, la Iași, a avut loc pelerinajul anual la moaștele Sf. Parascheva, eveniment la care, până duminică, au participat peste 77.000 de oameni.

 

Vă recomandăm să citiți și: Elogiu unei îmbulzeli - Doxologia

 



Biserica Greciei a recunoscut oficial noua structură ecleziastică din Ucraina
 

Sâmbătă 12 octombrie, Sinodul Episcopilor Bisericii Greciei, adunat într-o sesiune extraordinară, a decis să recunoască structura ecleziastică denumită „Biserica Ortodoxă a Ucrainei”, informează orthocristian, citând Romfea. Ierarhii au ascultat raportul Arhiepiscopului Ieronim, care a menționat că cele două comisii create de Sinod pentru a investiga problema ucraineană au recomandat Bisericii să recunoască noua structură. 

„În acest duh, sugerez recunoașterea autocefaliei Bisericii Autocefale a Republicii Independente a Ucrainei”, a spus Preafericirea sa. La vot, propunerea întâistătătorului Bisericii Greciei a fost susținută de majoritatea ierarhilor, la vot. De asemenea, ierarhia a decis să accepte și recomandarea Preafericitului Părinte Arhiepiscop al Atenei și al întregii Grecii, de a recunoaște „dreptul canonic al Patriarhiei Ecumenice de a acorda Autocefalia, precum și privilegiul Întâistătătorului Bisericii Greciei de a se ocupa apoi de chestiunea recunoașterii Bisericii din Ucraina”, în timp ce șapte Mitropoliți au cerut amânarea luării unei decizii.

Siteul Cuvântul Ortodox, unul dintre cele mai reputate siteuri ortodoxe românești, scrie că această decizie „complică și dosarul ucrainean, dar și relațiile inter-ortodoxe”. Aceeași sursă precizează că hotărârea vine în contextul în care mai mulți ierarhi greci, între care Mitropolitul Nicolae de Mesogaia sau Nectarie de Kerkira s-au opus, public, recunoașterii acestei structuri. Biserica Rusiei va lua în discuției hotărârea grecilor la următorul Sinod, a anunțat reprezentantul Departamentului pentru Relații Externe a acestei instituții, citat de Orthochristian.

Patriarhia Română nu a recunoscut această structură, Sf.Sinod reiterând îndemnul la dialog între părțile aflate în conflict, în Ucraina. De asemenea, Biserica Română a cerut garanții suplimentare din partea celor implicați privind libertatea de credință a sutelor de mii de români din teritoriile ocupate de Ucraina în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Noua structură a fost înființată prin Tomosul Patriarhului Constantinopolului pe 7 ianuarie 2019, prin adunarea mai multor clerici din partea a două structuri declarate anterior, de către lumea ortodoxă, drept schismatice. Până la decizia de azi a Bisericii Greciei, nicio biserică nu recunoscuse noua structură, toate susținând Biserica Ortodoxă Ucraineană condusă de Mitropolitul Onufrie. - Activenews

 



Mesajul Patriarhului României la înmormântarea Reginei Elena: O lumină a credinţei întărită prin suferinţă - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Părintele Patriarh Daniel a adresat sâmbătă un mesaj cu prilejul slujbei de înmormântare a Reginei Elena oficiate în Catedrala de la Curtea de Argeş.

Regina Elena, mama Regelui Mihai I al României, a decedat în exil, la 29 noiembrie 1982, fiind înmormântată în cimitirul Boix-de-Vaud din Lausanne. Osemintele ei au fost repatriate vineri, 18 octombrie, iar sâmbătă,  19 octombrie, după slujba înmormântării, va avea loc reînhumarea la Curtea de Argeş.

În cuvântul său, Patriarhul României a evidenţiat credinţa mare în Dumnezeu cu care a fost înzestrată Regina Elena şi influenţa duhovnicească pe care a avut-o în educaţia Regelui Mihai.

„Credința în Dumnezeu a Reginei Elena a devenit tot mai puternică odată cu trecerea anilor, iar aceasta nu se reducea la respectarea formală a unor ritualuri, ci era o trăire interioară, profundă, transmisă şi fiului ei, Regele Mihai, care avea să mărturisească, adesea, faptul că de la mama sa, Regina Elena, a deprins obiceiul de a se ruga des, de a citi Scriptura, de a frecventa Biserica, de a se spovedi și împărtăși”, menţionează Patriarhul în mesaj.


Mesaj integral: 

Regina-Mamă Elena a României. O lumină a credinţei întărită prin suferinţă

Omagiem astăzi lumina memoriei Reginei-Mame Elena a României, simbol al rezistenţei prin credinţă, al demnității şi devotamentului în împlinirea vocaţiei sale de mamă şi regină.

Principesa Elena s-a născut în anul 1896, în familia regală a Greciei, înrudită cu marile case regale europene. Sub presiunea declanșării Primului Război Mondial, care a târât Europa într-un conflict global fără precedent şi a declanșat cel mai sângeros secol din istoria europeană, tânăra prințesă Elena a cunoscut încă din copilărie suferințele exilului, sub semnul căruia va trăi întreaga sa viaţa.

L-a cunoscut pe Principele Moştenitor Carol al României, în Elveţia, în 1920, pe când se afla cu familia în cel de-al doilea exil. În anul 1921, s-au căsătorit la Atena, în același an dând naștere Principelui Mihai al României.

După renunțarea la tron a prințului Carol (1925), principesa Elena s-a dedicat educației fiului său, devenit moștenitor al Coroanei României la vârsta de 5 ani şi 9 luni. În timpul primei domnii a Regelui minor Mihai (1927-1930), acesta s-a bucurat de prezența şi iubirea mamei sale, care i-a ocrotit copilăria, încercând să șteargă neajunsurile provocate de lipsa tatălui.

Venirea pe tron a Regelui Carol al II-lea, în anul 1930, a însemnat pentru Principesa Elena începutul unui lung șir de nedreptăţi, care au culminat, în anul 1932, cu obligația de-a pleca într-un nou exil.

Principesa Elena s-a întors în România în septembrie 1940, în calitate de Regină-Mamă, în contextul tragic al declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial, când Regele Mihai a revenit la tron, în urma abdicării tatălui său, Carol al II-lea.

Deși revenirea Reginei Elena în România, după 8 ani de exil, a fost primită de popor cu deosebită bucurie şi speranţă, presiunea evenimentelor europene, dictatura militară internă şi schimbarea alianțelor externe de partea Puterilor Axei plasau țara într-o zonă tot mai izolată şi fără apărare, între forţe cărora nu avea cum să le reziste.

În aceste condiții dificile, Regina Elena a ajutat pe fiul ei, Mihai, în vârstă de 19 ani, să preia responsabilitățile constituționale şi i-a fost principalul sfătuitor şi confident. Prin implicarea sa directă, Regina Elena a salvat de furia naziştilor sute de mii de oameni şi s-a opus abuzurilor ocupației sovietice care a urmat.

Înzestrată cu o mare credință în Dumnezeu, despre care spunea că îi dăruieşte putere, Regina Elena a găsit totdeauna în rugăciune forța morală de a înfrunta cu demnitate şi curaj primejdiile şi neajunsurile vieții.

Credința în Dumnezeu a Reginei Elena a devenit tot mai puternică odată cu trecerea anilor, iar aceasta nu se reducea la respectarea formală a unor ritualuri, ci era o trăire interioară, profundă, transmisă şi fiului ei, Regele Mihai, care avea să mărturisească, adesea, faptul că de la mama sa, Regina Elena, a deprins obiceiul de a se ruga des, de a citi Scriptura, de a frecventa Biserica, de a se spovedi și împărtăși.

Referindu-se la această moştenire spirituală primită de la mama sa, Regele Mihai răspunde unor întrebări într-un interviu cu scriitorul Mircea Ciobanu. De pildă, la întrebarea: „Ce carte preţuiţi mai presus de oricare?”, Regele răspunde: „Biblia, fără doar şi poate”. La întrebarea: „Ce altă carte a contribuit la deșteptarea spirituală a Majestății Voastre?”, Regele răspunde: „Nici o altă carte. Convorbirile cu mama au însemnat pentru mine mai mult decât multe cărţi de teologie. Mama a fost un adevărat stâlp în viaţa mea. Ea a fost puternică prin rugăciune. Rugăciunea este fapta noastră cea mai necesară raportului (relației n.n.) cu Dumnezeu”[1]. În altă parte a interviului, Regele precizează: „Dacă este unită cu fapta, credinţa ne întăreşte, se face scut în faţa necazurilor. (…) Sunt oameni simpli, care nu-şi bat capul cu dogmele, dar care ştiu să se roage şi care au convingerea nestrămutată că rugăciunea lor este ascultată”[2]. În discursul său din Parlamentul României, la 25 octombrie 2011, Regele afirma că „lumea de mâine nu poate exista fără morală, credinţă şi memorie”.

Păstrând şi cultivând credința primită de la mama sa ca pe o lumină a vieţii, Regele Mihai I al României a avut puterea de a fi statornic în iubirea faţă de popor şi de patrie, să respingă atât dictatura nazistă, cât şi dictatura comunistă, să rabde exilul impus de regimul comunist, să fie mereu curajos şi demn, harnic şi modest, răbdător şi iertător, virtuți pentru care a fost preţuit atât de casele regale ale Europei, cât şi de oameni simpli.

Abdicarea forțată, de la 30 decembrie 1947, a regelui Mihai I a însemnat o experiență traumatizantă, impusă de regimul comunist sovietic, ca şi exilul forțat al întregii familii regale.

Astfel, la 3 ianuarie 1948, a început ultimul şi cel mai lung exil din viaţa Reginei Elena, deoarece ea a decedat în Elveţia, la Lausanne, în 29 noiembrie 1982. Despre acest exil putem spune că s-a încheiat abia astăzi, când osemintele Reginei Elena au fost aduse în țara pentru care ea a dăruit tot ce a avut mai scump, pe fiul său, Regele Mihai, alături de care va fi înmormântată în Catedrala arhiepiscopală şi regală de la Curtea de Argeș.

Atitudinea de respect şi preţuire faţă de sicriul cu osemintele Reginei-Mamă Elena a României şi faţă de mormântul ei este o datorie morală şi duhovnicească. Acest respect este inspirat de atitudinea Domnului Iisus Hristos pe Care Îl întâlnim în Sfintele Evanghelii consolând adeseori pe cei îndoliaţi şi apropiindu-se cu preţuire de trupurile celor decedați (Luca 7, 11-16, Luca 8, 41-56, Ioan 5, 24-30).

Prin aceasta, Mântuitorul Hristos ne învaţă şi pe noi să ne apropiem cu respect de sicriul şi mormântul celor decedaţi. Respectul trebuie să fie și mai mare faţă de trupurile creștinilor decedaţi, care au fost botezați în numele Preasfintei Treimi, prin apă și Duh Sfânt, iar apoi s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, așa cum a făcut adeseori Regina Elena în timpul vieții sale pământești.

În aceste momente de omagiu şi recunoştinţă aduse memoriei Reginei-Mame Elena a României ne rugăm împreună, cler şi popor, români şi invitaţi din străinătate, ca Dumnezeu să așeze sufletul ei în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi, să consoleze Familia Regală a României şi să binecuvinteze pe toţi cei ce arată respect şi cinstire memoriei Reginei Mame-Elena a României, care, prin viaţa şi lucrarea sa, reprezintă un exemplu de credinţă şi devotament, de fidelitate şi demnitate.

Veșnica ei pomenire din neam în neam!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 227.

[2] Op. cit., p. 221.

Basilica

Vă recomandam să citiți și: Elena, evlavioasa și modesta regină a românilor - Activenews

 



Știri externe - octombrie 2019 (EXT)
 

Câţi ierarhi ortodocşi canonici există la nivel internaţional

În întreaga lume există 941 ierarhi ortodocşi canonici aflaţi în funcţie, a anunţat Societatea pentru istoria creștin ortodoxă din America pe site-ul oficial. Statisticile au fost publicate de Matthew Namee, care a făcut o comparaţie cu numărul ierarhilor existenţi în perioada primului Sinod Ecumenic de la Niceea din 325. El a evidenţiat că atunci existau 1800 de episcopi pentru o populaţie creştină relativ mai redusă ca număr. În prezent există un episcop ortodox la un număr de 236.000 de persoane, iar în perioada secolului al 4-lea un episcop avea în grijă pastorală între 5.000 şi 20.000 de credincioşi. Dintre cei 941 ierarhi ortodocşi canonici în funcţie, 40% provin din Biserica Ortodoxă a Rusiei, urmată de Patriarhia Ecumenică cu 14% şi de Biserica Greciei cu 11%. Biserica Ortodoxă Română se află pe locul al patrulea în lume cu 6% din totalul de ierarhi şi este urmată de Patriarhia Serbiei cu 5%. Pe ultimul loc se află Biserica Ortodoxă din Ţinuturile Cehe şi Slovacia cu 5 ierarhi în funcţie.

ATHOS: Peste 250,000 de pelerini merg anual în Sfântul Munte. Românii, printre principalii vizitatori

Datorită numărului de pelerini în continuă creștere, compania de transport maritim Agioritikes Grammes a fost nevoită să lanseze o nouă ambarcațiune pentru a transporta pelerinii către Muntele Athos, informează Orthochristian. Este deja al nouălea mijloc de transport pus în funcțiune pentru transferul turiștilor din Ouranoupolis spre „Grădina Maicii Domnului”, așa cum a fost numit Sfântul Munte. „Mai mult de 250.000 de pelerini merg anual în Sfântul Munte. Vizitele sârbilor, românilor și bulgarilor au contribuit la creșterea fluxului de pelerini ”, a declarat Riginos Tsanos, directorul companiei de transport. Basilica Travel, organizează frecvent pelerinaje în Sfântul Munte. Mai multe detalii pot fi consultate pe site-ul Basilica Travel. În ultima perioadă, tot mai multe personalități cunoscute din România au ales să meargă în pelerinaj, în Muntele Athos, pentru reculegere. Sursa - Basilica

TURCIA: Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a anunţat înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe a patru monahi aghioriţi: Daniil Katunakiotul, Ieronim Simonopetritul, Iosif Isihastul şi Efrem Katunakiotul.

Anunţul a fost făcut duminică, 20 octombrie, în cadrul întâlnirii Patriarhului Ecumenic cu reprezentanţii mănăstirilor din Sfântul Munte Athos la Karyes. Sanctitatea Sa a fost primit de Protepistatul Sfântului Munte, părintele Simeon Dionisiatul, şi de ceilalţi membri ai Sfintei Epistasii, la biserica mănăstirii Protaton unde se află icoana Maicii Domnului Axion Estin. „Sfinţenia este chintesenţa acestui loc, iar Sfinţii noştri sunt ceea ce are Biserica mai de preţ”, a subliniat Patriarhul Constantinopolului în cuvântarea sa, potrivit Orthodoxia. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se află în cea de-a şaptea vizită oficială în Sfântul Munte în calitate de Patriarh.

Părintele Daniil Katunakiotul. Părintele Daniil Katunakiotul a fost originar din Smirna şi s-a născut în 1846. A fost tuns în monahism în 1866 la mănăstirea Sfântul Pantelimon (Rossikon) la vârsta de 20 de ani. Ulterior a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viaţa duhovnicească a mănăstirii Sf. Anastasia Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic. După ce s-a întors în Sfântul Munte, s-a nevoit la Mănăstirea Vatoped pentru cinci ani, iar după încă nouă luni în Smirna, s-a întors în Grădina Maicii Domnului, unde a pus bazele obştii Danieleilor din Katunakia. Părintele Daniil a fost iconograf. A trecut la cele veşnice în data de 8 septembrie 1929.

Părintele Ieronim Simonopetritul. Părintele Ieronim Simonopetritul s-a născut în 1871 în Asia Mică. La vârsta de 17 ani a intrat ca novice la mănăstirea Simonopetra din Sfântul Munte şi a fost tuns în monahism cinci am mai târziu. În 1920 a fost instalat stareţ al mănăstirii. În 1937 a fost numit stareţ al Mănăstirii Înălţării Domnului din Atena, pe care a condus-o timp de 20 de ani. A trecut la Domnul în data de 7 ianuarie 1957.

Părintele Efrem Katunakiotul. Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Părintele Iosif Isihastul

Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenţei să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Karyes, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărţit toată averea sa săracilor şi celor din casa lui şi a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte. A trecut la cele veşnice în 1959. Sursa - Basilica

SUA: Trump condamnă avortarea copiilor cu Sindrom Down

Demonstrând loialitate față de mișcarea pro-viață, Președintele Donald Trump a recunoscut oficial, pentru a treia oară la rând, Luna Conștientizării Sindromului Down și a condamnat avortarea copiilor diagnosticați cu această maladie. „Mulțumim persoanelor cu sindrom Down pentru contribuțiile incredibile aduse în familii, în comunitățile lor și în marea noastră națiune și ne angajăm să le oferim capacitatea de a-și atinge potențialul maxim”, a spus Trump la începutul lunii. „Administrația Prezidențială își reînnoiește totodată angajamentul de a aduce în atenție și de a înțelege mai bine provocările cu care se confruntă acești americani remarcabili, inclusiv lupta lor împotriva discriminării”. „Cei suspectați că ar avea Sindrom Down riscă să fie supuși adesea la curmarea vieții înainte de naștere”, a atras atenția președintele american care a adăugat că persoanele cu această maladie au propria demnitate și ar trebui acceptate în școli, la locurile de muncă și în comunități. Luna octombrie este Luna Conştientizării Sindromului Down. Sursa: Stiripentruviata

SUA: IOCC organizează o campanie de strângere de fonduri pentru copiii din Siria

Organizația Internațională pentru Caritate Creștin Ortodoxă (IOCC), partener al Federaţiei Filantropia a Patriarhiei Române, organizează o campanie de strângere de fonduri pentru a sprijini copiii și familiile din Siria. Copiii sunt printre cei mai afectați de conflictul din Siria. Expunerea la violențe, pierderea locuinței sau a unui membru al familiei, contribuie la tulburări mentale și nesiguranță, informează Basilica.ro. IOCC a creat în parteneriat cu Patriarhia Ortodoxă Greacă a Antiohiei, centre numite „Dream Centers” pentru a veni în ajutorul celor afectați. În cadrul acestora, copiii se pot juca, învăța, și beneficiază de consiliere psihologică pentru a depăși traumele prin care trec. Mii de copii cu vârsta cuprinsă între 4 și 18 ani au beneficiat până în prezent de cursurile oferite de cele patru centru existente atât mediul rural cât și în cel urban. Din 2012, programele derulate de organizație au ajutat peste trei milioane de persoane din Siria, Iordania, Liban, Irak, Armenia, Serbia și Grecia. IOCC s-a implicat în ajutorarea celor afectați din Siria încă din 2002. IOCC, cu sediul în Baltimore – Maryland (SUA), este o organizație umanitară mondială aparținând Bisericii Ortodoxe, care sprijină comunitățile afectate de calamități sau dezastre naturale, cât și proiecte comunitare pentru dezvoltarea infrastructurii sociale de care are în mod fundamental nevoie o comunitate. Sursa: Stiripentruviata

EGIPT: Ierarhii Patriarhiei Alexandriei condamnă toate formele de violență și nedreptate din lume

În cadrul ultimei ședințe sinodale, ierarhii Patriarhiei Alexandriei au luat atitudine față de toate formele de violență și nedreptate manifestate la nivel mondial. Prin intermediul unei declaraţii comune, sinodalii au subliniat că este „de neconceput să ne lăudăm cu progresele ştiinţifice” şi să fim „indiferenți față de nedreptatea făcută semenului, faţă de violență, de criminalitate sau de orice formă de exploatare”. „Călătoria omenirii fără Dumnezeu, având ca prioritate profitul material sau cel centrat pe sine, nu numai că neagă Evanghelia, dar în aceste zile tinde să distrugă toate valorile morale, stabilind cuvintele „celălalt este iadul meu” ca antiteză a cuvintelor Evangheliei „Dumnezeu este dragoste”, se menţionează în declaraţie. În document a fost semnalat un aspect pozitiv: şi în cele mai grave situații există o urmă de umanitate. Pornind de la această remarcă, ierarhii au evidenţiat că trebuie să îi oferim acestei urme de umanitate spațiu în inimile și rugăciunile noastre, „pentru ca aceasta să înflorească și să se înmulțească”.

Declaraţia comună s-a încheiat cu un apel la conlucrare. „Facem apel la fiecare persoană de bună credinţă să ni se alăture în acest demers ca pacea să prevaleze, dreptatea, umanitatea și respectul pentru viață să domnească în toată omenirea”. Întrunirea a avut loc în perioada 7-10 octombrie, în Alexandria, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Teodor. În cadrul şedinţei au fost aleşi trei ierarhi şi au fost discutate probleme actuale precum: sclavia modernă, vrăjitoria pe continent african, aspecte care ţin de ecologie dar şi de migraţie. Sinodul a coincis cu aniversarea a cinsprezece ani de la alegerea Preafericitului Părinte Teodor în demnitatea de Patriarh al Alexandriei, în data de 9 octombrie. Cu acest prilej, Preafericirea Sa a prezidat Sfânta Liturghie oficiată în Mănăstirea Sf. Sava din Alexandria. Sursa - Basilica

 

Linkuri la știri:

Biserica ortodoxă Rusă deschide o școală pentru părinții care vor să adopte copii cu dizabilități - Stiripentruviață 

Eparhia sârbă de Austria va construi o biserică dedicată mucenicului român Visarion Sarai la Kufstein - Basilica 

30.000 de doctori spun că uciderea unui copil nenăscut nu este necesară pentru a salva viața mamei - Stiripentruviata 

 



Știri interne - octombrie 2019 (RO)
 

Propunerile ierarhilor români pentru aniversarea a 30 de ani de la căderea regimului comunist

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a reunit luni în şedinţă de lucru la Patriarhie. Printre hotărârile adoptate, ierarhii români au propus organizarea de evenimente cu prilejul aniversării a 30 de ani de la căderea regimului comunist din România, privind comemorarea jertfei creștinilor care și-au sacrificat viața în decembrie 1989 și în timpul regimului comunist pentru libertatea și demnitatea poporului român.

Comunicatul integral:

În ziua de 30 septembrie 2019, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul ședinței s-a hotărât:

Completarea Programului-cadru „2020 – Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”. Această completare se referă la repere tematice teologic-educaționale, culturale și mediatice, menite să reflecte mai bine cele două teme, omagială și comemorativă, în activitatea unităților de cult ale Patriarhiei Române.

Organizarea de evenimente și acțiuni cu prilejul aniversării a 30 de ani de la căderea regimului comunist din România, privind comemorarea jertfei creștinilor care și-au sacrificat viața în decembrie 1989 și în timpul regimului comunist pentru libertatea și demnitatea poporului român.

Evidențierea, de asemenea, a modului responsabil în care Biserica Ortodoxă Română a folosit libertatea dobândită după căderea regimului comunist pentru a mărturisi prin cuvânt și faptă Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos, prin întreaga sa lucrare misionară, educațională, social-filantropică și edilitară. - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

CERT Transilvania: Adoptă un bunic din Munții Apuseni!

Părinții le oferă acum foarte multe lucruri materiale copiilor, însă celor mici le lipsesc bucuriile sufletești, pe care le pot găsi în casele izolate din Munții Apuseni, la gura sobei sau sub streașina unui brad, scrie Ziarul de Cluj. Asociația CERT Transilvania le propune clujenilor un proiect de suflet: cei care nu au bunici pot „adopta” unul din satele de munte sau pot fi adoptați de vârstnicii la care pot merge cu copiii în timpul liber. Proiectul este reciproc avantajos: persoanele în vârstă câștigă o nouă familie, scapă de singurătate, iar tinerele familii cu copii le pot oferi celor mici și o altfel de educație, în mijlocul naturii, departe de tehnologie, aproape de sufletele vârstnicilor. La vârstnicii din Munții Apuseni nu trebuie să mergeți pentru opere de caritate, mai scrie ziarul. Ei nu se plâng de probleme și de neajunsuri. Au nevoie doar de companie și se va dovedi că și noi, ceilalți, avem nevoie de ceea ce pot ei oferi: înțelepciunea și dragostea unei naturi umane nedenaturate. Horea Chirteș, manager de proiecte la CERT Transilvania, a explicat că întâlnirile sale cu acești vârstnici care toată viața au trăit departe de lume le lasă o amprentă de neuitat celor care le calcă pragul. „Dacă copiii din oraș vor ajunge acolo și vor vedea și copii care trăiesc altfel, poate vor aprecia mai mult ceea ce au și poate vor dori să ajute acei copii la rândul lor. Trebuie să creștem o generație care să empatizeze cu semenii care au nevoie de ajutor”, a declarat Horea Chirteș. Acesta a evocat câteva portrete de bătrâni din Apuseni: „o doamnă în vârstă de 80 de ani, care scrie și recită poezii”; „un domn mai în vârstă căruia îi decedase soția de vreo zece ani și ne spunea cât de mult îi lipsește și i-am făcut o surpriză de Crăciun, ne-am dus la colindat 30 de colegi”; „o doamnă de 105 ani care își aduce foarte bine aminte tot ce era în trecut, dar mai uită perioadele apropiate și are un umor aparte” – „am sărbătorit-o, ne-am dus și la dânsa cu invitați de la Filarmonică, i-am cântat, i-am urat «La mulți ani!»”. Cei care vor să facă un lucru ziditor pentru copiii lor și ei înșiși pot contacta Asociația CERT Transilvania pe site sau pe Facebook.

Regina mamă Elena,o personalitate luminoasă

Se cuvine în aceste zile să ne îndreptăm atenția către personalitatea Reginei Elena, mama fostului Rege Mihai I al României. Prilejul acestei reamintiri este, desigur, aducerea în țara noastră a osemintelor sale și înhumarea lor în cripta regală de la Curtea de Argeș, alături de ră­mă­șițele pământești ale celor­lalți membri ai familei regale. În general, viața acestei regine nu este foarte cunoscută, ea nedorind să fie prea mult în centrul atenției, ci preferând discreția. În același timp, evenimentele istorice la care a fost martoră și întâmplările propriei vieți au ținut-o departe de ceea ce se întâmpla pe scena politică a României. A avut o copilărie ca o adevărată prințesă din basme, dar neșansa ei ca persoană adultă a fost de a trăi într-o perioadă istorică în care marile dinastii regale se prăbu­șeau sub presiunea nazismului sau a comunismului. A fost martoră la abdicarea forțată a tatălui, a soțului, a fratelui și a fiului ei.

A venit pe lume la 2 mai 1896 la Palatul Tatoi de lângă Atena. A fost fiica Regelui Constantin I al elenilor și a Reginei Sofia a Prusiei. La naș­tere, a primit titlul de principesă a Elenilor și a Danemarcei. A fost soția Regelui Carol al II-lea și mama Regelui Mihai I al României. A murit la Lausanne, în Elve­ția, la 29 noiem­brie 1982. Viața Reginei-mamă Elena a fost una nefericită, marcată de infide­li­tățile soțului său, Carol al II-lea, și de abdicarea lui, fapte care au atras divorțul și trimiterea ei în exil. Când Carol al II-lea a rămas în străinătate cu Elena Lupescu, în 1925, principesa Elena s-a ocupat de educația fiului ei, devenit moștenitor al tronului. La reîntoarcerea lui Carol și uzurparea tronului fiului său (în vara lui 1930), a urmat o perioadă grea, de doi ani, în care nu i s-a permis să se mai ocupe de fiul ei. De altfel, Regele Mihai spunea într-un interviu că atunci când avea nevoie de sfatul tatălui a fost nevoit să fie sub îndrumarea mamei, iar atunci când avea nevoie mai multă de mamă, nu l-a avut lângă el decât pe tată. În 1932, principesa Elena a fost nevoită să plece din România. S-a stabilit la Florența, în Italia, la Vila Sparta, și i se permitea să vină în țară doar două luni pe an pentru a sta cu fiul său. Odată cu abdicarea lui Carol al II-lea, în 1940, Ion Antonescu i-a cerut să se întoarcă în țară. Atunci a primit titlul de Regină-mamă și apelativul Majestate. A fost perioada în care a devenit consiliera și confidenta Regelui Mihai. Puterea în stat era deținută însă în totalitate de Ion Antonescu, care în prima parte a guvernării sale a dezlănțuit un genocid împotriva minorității evreiești. Firea blândă și educația ortodoxă primită în copilărie au făcut-o pe Regina Elena să intervină pe lângă Antonescu și, în felul acesta, soarta multor persoane a fost ameliorată. Mult mai târziu, Institutul Yad Vashem i-a conferit titlul de „Drept între popoare”. În urma loviturii de stat de la 23 august 1944, dictatura antonesciană a fost înlocuită (după trei scurte guverne constitu­țio­na­le) de dictatura comunistă. Membrii familiei regale au fost izolați și dați la o parte. După abdicarea forțată a Regelui Mihai, familia regală a trăit în exil. Regina-mamă a trăit la Florența, iar în ultimii ani la Lausanne și la Versoix, în Elveția. Fiul său, Regele Mihai, i-a păstrat mereu o amintire frumoasă, vorbind despre ea cu dragoste și evlavie, educația primită de la mama sa fiind definitorie pentru caracterul și tot parcursul vieții fostului suveran al României. Sursa – Ziarul Lumina

Parohiile din Sibiu vor informa credicioșii cum pot adopta sau lua copii în plasament

Mitropolia Ardealului şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Sibiu au demarat o campanie pentru reducerea numărului de copiii orfani și abandonaţi, semnalează Agenția Basilica.ro. Campania are în vedere promovarea profesiei de asistent maternal, plasamentul familial şi adopţia copiilor instituţionalizaţi, abuzaţi sau părăsiţi.

„Ne angajăm să promovăm, prin toate parohiile noastre, măsurile de plasament de tip familial în vederea reducerii numărului de copii instituționalizați și prevenirea instituționalizării; să promovăm măsuri de prevenire a separării copiilor de propria familie prin sprijinirea acestora, să prevenim, pe cât posibil, riscul de excluziune socială”, transmite ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, într-un comunicat. Colaborarea vizează închiderea centrelor de plasament din judeţul Sibiu, obiectiv care a fost asumat la nivel național de Ministerul Muncii și Justiției Sociale cu termen de realizezare până la finele anului. „Această campanie de promovare a alternativelor familiale are un singur scop: să oferim dragoste tuturor copiilor care au această nevoie de afectivitate, care sunt lipsiţi de un cămin, de un mediu familial. De fapt, noi facem asta pentru copiii noştri”, a declarat directorul DGASPC Sibiu, Laura Camelia Vîlsan, citată în comunicatul publicat de mitropolie. Mai multe detalii la http://www.dasib.ro/ şi pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/DGASPC-Sibiu-1508516812705176.

Mitropolia Clujului deschide o școală ortodoxă cu cantină socială pe str. Al. Odobescu

Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului anunță că face pași pentru deschiderea, la Bistrița, a Centrului Socio-Educațional ”Grigore Pletosu” într-o clădire monument istoric, în care a funcționat până nu de mult Liceul de Muzică”Tudor Jarda”. Clădirea este amplasată în Bistrița pe strada Alexandru Odobescu, nr. 4, în apropierea Bisericii “Sf. Trei Ierarhi”. Datează din secolul al XX- lea, fiind monument istoric de categoria B, funcționând încă din anii 90 ca gazdă a Licelui de Muzică. Numit după primul protopop al Bistriței, preotul Grigore Pletosu, Centrul se înscrie în viziunea mai largă a Mitropoliei Clujului cu privire la grija permanentă pentru o educație de calitate. Sub cupola așezământului educațional va fi și sediul Asociației Tinerilor Creștini Ortodocși Bistrița. Principalul scop al proiectului este acela de a consolida latura educațională, socială și morală, spune preotul Tudor Mudure: ”Considerăm că niciun efort nu este prea mare pentru acest scop, pentru că noi, ca reprezentanți ai Bisericii, dincolo de a fi în slujba lui Dumnezeu, lucrăm pentru oameni și pentru o societate puternică. Nu pot încheia fără a face referire din nou la textul Sfintei Scripturi, unde înţeleptul Solomon spunea să-i deprindem pe tineri cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când vor îmbătrâni nu se vor abate de la ea (Pilde 22, 6).” Sursa – Timp Online 

Linkuri la știri:

Pr. Constantin Sturzu - Vreți normalitate, amintiți-vă de referendum - Stiripentruviata

Editura Basilica - Mihai Eminescu, patriot român și om universal - Basilica 



Noi hoărâri ale Sfântului Sinod - Detalii privind canonizarea Pr. Arsenie - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

În ziua de 28 octombrie 2019, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia au fost luate mai multe hotărâri, între care menționăm:

1. Declararea anului 2021, în Patriarhia Română, ca „Anul omagial al pastorației românilor din afara României” și „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”, precum și aprobarea programului cadru teologic-educațional, cultural și mediatic.

2. Au fost aprobate mai multe texte liturgice: completarea Slujbei Sf. Mare Mc. Chiriachi (7 iulie); Acatistul Sf. Mc. Nicandru și Marcian (8 iunie); Slujba și Acatistul Sf. Mc. din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian (13 septembrie) și Slujba și Acatistul Mc. Chiril, Chindeu și Tasie din Axiopolis (26 aprilie), precum și includerea acestor texte în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române.

3. S-a luat act de propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Ardealului de canonizare a părintelui Arsenie Boca și de documentația înaintată în acest sens.

A fost aprobată transmiterea acestei propuneri Subcomisiei sinodale pentru canonizarea sfinților români. Această comisie va invita specialiști din diferite domenii de competență să redacteze referate privind canonizarea părintelui Arsenie Boca din perspectiva expertizei lor teologice, de pictură bisericească și de disciplină monahală.

De asemenea, vor fi evaluate și referate ale cercetătorilor istorici permanenți desemnați de mitropolii să cerceteze documentele CNSAS pentru a prezenta activitatea părintelui Arsenie Boca în perioada 1945-1989.

Până la luarea unei decizii finale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe recomandă clericilor și credincioșilor – indiferent dacă susțin canonizarea sau se opun acesteia – să aștepte cu rugăciune și răbdare rezultatul final al subcomisiei sinodale, evitând atât idealizarea excesivă a persoanei părintelui Arsenie Boca, cât și denigrarea lui.

Canonizarea sfinților fiind un proces anevoios, nu se face în pripă sau sub emoții de moment, mai ales când este vorba despre persoane trecute de curând la Domnul, iar mărturiile prezente despre acestea sunt contradictorii.

4. În perspectiva alegerilor prezidențiale din anul 2019 și a celor locale și parlamentare din anul 2020, au fost reafirmate principiile enunțate în mai multe rânduri de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe cu privire la responsabilitatea clericilor pentru păstrarea neutralității politice în perioada electorală. 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură despre eretici
 

Deci, cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția Cerurilor. (Matei 5, 19)

***

Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeți să nu vă amăgească cineva. (Matei 24, 4)

***

Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristosul, și pe mulți vor amăgi. (Matei 24,5)

***

Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți. (Matei 24, 11)

***

Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne și chiar minuni ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși. Iată, v-am spus de mai înainte. (Matei, 24-25)

***

Vedeți să nu fiți amăgiți, căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, și vremea s-a apropiat. Nu mergeți după ei. (Luca 21,8)

***

Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ce ați primit, să fie anatema! (Galateni 1,9)

***

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip. (II Tesaloniceni 21, 8)

***

Nu vă lăsați furați de învățăturile străine cele de multe feluri. (Evrei 13, 9)

***

…După cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare.  (II Petru 2, 1)

***

Copii, nimeni să nu vă amăgească. (I Ioan 3, 7)

***

Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaștem Duhul adevărului și duhul rătăcirii. (I Ioan 4, 6)

***

Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: ”Bun venit!” (II Ioan 1,10)

***

Cu aceste cuvinte de luare-aminte pe care ni le transmite Însuși Domnul și Apostolii Săi cu privire la apariția ”lupilor în haine de oi” în spațiul Bisericii Sale, pe care a dobândit-o prin sângele Lui, toți care suntem conlucrători cu Dumnezeu în această sfântă slujire duhovnicească, ne luptăm și vom continua să ne luptăm, iluminându-i pe creștinii ortodocși în legătură cu primejdia care îi paște, provenită din apariția multelor și diferitelor erezii.

(Arhimandritul Grigorie Raptopoulos, „Periscop împotriva adventiștilor”)

Pidalionul este un testament care urmează Vechiului și Noului Testament

”Această carte (culegere care cuprinde sfinte canoane – Pidalion) este un testament care urmează Vechiului și Noului Testament. Ca și în Vechiul și Noul testament, cuvintele din această carte sunt insuflate de Dumnezeu. Aceste canoane, rânduite de Părinții noștri, vor exista în veci… Ele au fost instituite prin insuflarea Duhului Sfânt de către Sinoade Ecumenice și locale… această carte conține adevărul, fiind numită Pidalion al Bisericii Sobornicești, căci îi călăuzește cu siguranță pe marinari și pe pasageri, pe clerici și pe laici, spre limanul liniștit al Împărăției cerești. Acesta este rodul, rezultatul și scopul pentru care atâția patriarhi au asudat, atâția arhierei purtători de Dumnezeu și purtători de Duh din toată lumea au păstorit (și cei puternici și pe cei slabi) și atâtea sinoade ecumenice și locale s-au alcătuit…”

Pe bună dreptate Sfântul Nicodim Aghioritul susține că sfintele și dumnezeieștile canoane sunt ”izvorul apelor duhovnicești și de viață dătătoare și temeliile prin care Sfânta Treime ”a clădit și a înălțat” Biserica Sobornicească. Dacă pentru zidirea materială legile fizicii au mare importanță, pentru zidirea duhovnicească, Biserica, mare importanță o au sfintele canoane. ”Zidirea materială a primit legile fizicii și ordinea s-a instaurat îndată” (Pidalionul, pp. 16-17).

Chilia Buna-Vestire



Sfânta Tradiţie şi ereziile
În câte feluri e prezent Hristos Domnul în viață și în lume? - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Prezența lui Dumnezeu în viața noastră aduce liniște, bucurie și sens în lume. Omul se simte în siguranță dacă știe că Dumnezeu este prezent și lucrează în lume și în viața lui. Are un temei, o bază. Un reper la care se raportează întotdeauna și cu bune și cu mai puțin bune. Bucuriile trec de obicei destul de repede. Când însă le dai un sens superior și le proiectezi pe ecranul veșniciei își descoperă adevărata semnificație. Cu lucrurile rele din viața noastră se întâmplă la fel. Își pierd din consistență și din iradiere. Una peste alta, cu Dumnezeu prezent în viața ta îți este mai ușor. Și, în orice caz, numai așa poți fi cu adevărat fericit. În perspectiva veșniciei.

 

Prezența Domnului Dumnezeu în cosmos

Domnul Hristos e prezent în creație. Creația este plină de Treime spune inspirat părintele Dumitru Stăniloae, deoarece „mulți văd azi pluralitatea întregii creații specificată în tot felul de trinități” (Stăniloae, 1978, vol. I, p. 288). Rațiunile, gândurile sau energiile divine susțin în existență toate lucrurile din univers. Fiecare lucru își are rațiunea lui de a fi în Dumnezeu. Aceste rațiuni și gânduri divine nu sunt însă tot una cu ființa divină, căci dacă ar fi așa, atunci lumea ar fi prezentă din veșnicie alături de Dumnezeu, iar noi credem și mărturisim că lumea a fost făcută din nimic (ex nihilo) și nu că ea este dintotdeauna. Dar Dumnezeu a gândit această lume dintotdeauna așa cum este ea.

Și că Domnul Dumnezeu este prezent în lume prin rațiunile tuturor lucrurilor este evident în modul alcătuirii și îmbinării elementelor din natură. Unii gânditori care vorbesc despre unitatea lucrurilor din lume spun ca lumea este unitară și că se numește mai propriu, univers. Sunt alții însă care iau în considerare varietatea lucrurilor din lume și legăturile armonice dintre lucruri și de aceea numesc lumea cosmos. Căci cosmos înseamnă armonie, echilibru.

V-ați gândit vreodată ce ar însemna ca axa pământului să nu fie înclinată față de orbita sa la 23,5 grade? Dacă înclinația ar fi mai mult sau mai puțin de atât n-am mai avea zilele și nopțile, anotimpurile... Sau ce s-ar putea întâmpla dacă în anotimpul iernii apa într-un lac sau într-un râu ar îngheța până la fund? Ar mai exista fauna și flora subacvatice? Iar fără acestea viața omului pe pământ ar fi extrem de dificilă, pentru anumiți oameni din diferite zone ale lumii viața fiind chiar imposibilă (Sârbu, 2018, p. 72 – 73). Iată doar câteva exemple din care am putea înțelege de ce Dumnezeu este prezent în creație prin rațiunile, energiile sau gândurile sale eterne. Aceasta este firea lucrurilor lumii care servesc posibilității de viață și mântuire a omului.

 

Prezența Domnului Dumnezeu în om – „Chipul divin” și Sfintele Taine

Dumnezeu e prezent în om prin aceea că el este adus la existență „după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 26). Omul are în el, spre deosebire de orice altă ființă creată, chipul Creatorului. Aceasta înseamnă că omul este rațional, adică gândește, și, în același timp, este nemuritor. Învățătura de credință ortodoxă este explicită în acest sens: „Omul a fost cinstit prin însuși actul creației sale cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, întrucât prin ea i s-a sădit înrudirea și relația sa cu Dumnezeu” (Stăniloae, 1978, vol. I, p. 393). Tot în același loc, părintele Stăniloae exprimă și frumusețea bogată a relației omului cu Dumnezeu prin temeiul chipului divin așezat în om prin suflarea divină: „Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un tu al lui Dumnezeu, care e „chipul lui Dumnezeu”, căci acest tu poate spune și el eu și-i poate spune și el lui Dumnezeu Tu. Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii” (Stăniloae, 1978, vol. I, p. 393).

Numai că „chipul lui Dumnezeu” prezent în om este simultan dar și datorie (Gabe și Aufgabe). Darul acesta divin îi impune omului o misiune de achitarea căreia în mod liber atârnă însăși mântuirea lui. Această conlucrare a omului cu Dumnezeu începe mai cu seamă de la primirea Tainei Botezului, prin care omul se unește cu Dumnezeu. Prin Botez omul se îmbracă cu haina Domnului Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Prin Taina Botezului ne hristomorfizăm, adică luăm forma lui Hristos. Haina Botezului pe care omul o primește atunci este croită după măsura hainei lui Hristos care i-a îmbrăcat trupul Său mort și înviat. Aceasta este unirea noastră prin Botez cu Domnul Hristos. Căci Hristos Domnul este prezent în Taina Botezului. Astfel ne îmbrăcăm cu haina lui Hristos.

Unirea noastră cu Dumnezeu continuă apoi prin Taina Mirungerii, când toate punctele cruciale ale trupului sunt însemnate sau pecetluite cu „Pecetea darului Sfântului Duh”. Și, în cele din urmă, prin Taina Euharistiei în care e prezent Hristos Domnul cu Însuși Preacuratul Lui Trup și cu Însuși Preascumpul Lui Sânge, persoana umană se unește nu cu vreo energie a trupului mort și înviat al Domnului, ci cu Însuși Izvorul acestei energii, cu Domnul Însuși.

 

Prezența lui Dumnezeu în icoane, rugăciuni, Sfânta Scriptură, porunci și virtuți, în glasul conștiinței.

Tot cu prilejul Tainelor de inițiere, omul este dus și închinat și la icoane, care sunt locuri ale prezenței harice a Persoanelor divine sau ale sfinților reprezentați pe ele. A nu admite existența icoanelor (de către credincioși) echivalează cu a socoti materia acestei lumi ca fiind rea în sine. Ori Însuși Domnul Hristos s-a făcut om, adică materie sub forma trupului, acest lucru fiind chiar temeiul principal pentru care noi putem cinsti sfintele icoane. La ortodocși nu există „neîncredere că materia se poate penetra de har și poate transmite real harul divin”, ci se afirmă sus și tare adevărul dogmatic „că materia nu este niciodată total lipsită de har, ci este un mediu capabil să transmită harul” (Remete, 1997, p. 280-281).

Și că o icoană este purtătoarea harului Duhului Sfânt pe care persoana reprezentată în icoană l-a dobândit prin împlinirea poruncilor de-a lungul vieții, dar și ca autodăruire a Duhului Însuși, se vede și din influența pe care sfântul sau sfânta din icoană o poate avea asupra omului care se roagă în fața icoanei. Un pictor bisericesc a dorit odată să picteze icoana cu Buna Vestire. Așadar, pictorul respectiv s-a așezat la rugăciune înaintea icoanei Bunei Vestiri și a cerut ajutorul Maicii Domnului pentru a putea realiza cât mai bine icoana. După ce a terminat rugăciunea și s-a apucat să picteze, a constatat cu stupoare că ceva nu merge cum trebuie și că mișcările mâinii nu corespund oarecum cu dorința lui. Constatarea lui a fost aceasta: „Nu pot realiza icoana Buneivestiri cum trebuie, pentru că simt că nu mă pot ridica la înălțimea smereniei Fecioare Maria care a primit această veste măreață”. Iată cum icoana închinată cu rugăciune și cu credință își transmite mesajul ei.

Însă nici rugăciunea dinaintea icoanei nu trebuie făcută oricum. Și pentru că noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, Însuși Duhul Sfânt Se roagă pentru noi și zice: Avva, Părinte! (cf. Romani 8, 15 și 26). Să ne aducem aminte, deși poate că nu ar trebui să uităm acest lucru niciodată, că prima rugăciune către Tatăl a rostit-o Fiul lui Dumnezeu, învățându-ne să ne rugăm așa: „Tatăl nostru care ești în ceruri...”. Acestea sunt cuvintele Fiului către Tatăl și cu aceste cuvinte rostite de Cuvântul divin ne rugăm și noi.

Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, ne spune că Sfânta Scriptură conține cuvântul lui Dumnezeu către noi oamenii, în timp ce rugăciunea cuprinde cuvintele noastre către Dumnezeu. Iar cel sau cea care se roagă cu cuvintele Fiului către Tatăl se umple de prezența lui Dumnezeu: „Trebuie să ne amintim, frați prea iubiți, și să știm că atunci când spunem că Dumnezeu este Tatăl nostru, trebuie să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu, pentru că așa cum nouă ne place că-L avem pe Dumnezeu ca Tată, la fel să-I placă și Lui că ne are pe noi fii. Să ne comportăm ca niște temple ale lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să sălășluiască în noi” (Sfântul Ciprian, 1981, p. 469). Și poate că nicăieri altundeva nu se găsește o mai mare apropiere între rugăciune și Sfânta Scriptură decât în cuvintele Rugăciunii Domnești. Cine are puterea să îngenuncheze o dată și să rostească cu simțire rugăciunea Tatăl nostru, e imposibil să nu primească ceva în dar de la Dumnezeu. Prin darul și harul lui Dumnezeu omul descoperă că rugăciunea nu este un lucru imposibil, dimpotrivă, omul descoperă că are nevoie de această rugăciune ca de o hrană pentru liniștirea sufletului. Și la fel stau lucrurile și cu Biblia; cred că este imposibil ca cineva care a avut răbdarea și atenția concentrate ca să parcurcurgă măcar o dată Biblia, să nu simtă adierea Duhului asupra inimii care arde când citește cuvintele inspirate ale profeților, înțelepților și apostolilor, tot așa cum Luca și Cleopa simțeau atunci când ascultau cuvintele lui Hristos în drum spre Emaus.

Omul, făcându-le pe toate acestea – după măsura duhovnicească a fiecăruia, ajunge neapărat și la prezența Domnului în porunci și virtuți. Sfinții Părinți împărtășesc îndeobște credința că Hristos este ascuns în porunci și în virtuți și că Se descoperă pe măsura împlinirii acestora. Să încercăm să răspundem acum la întrebarea referitoare la înțelesul poruncilor și virtuților în viața duhovnicească a creștinilor. Răspunsul ne vine de la Sfântul Marcu Ascetul care spune că „Altceva e împlinirea poruncii și altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit, iar virtutea în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut” (Sfântul Marcu Ascetul, 1999, p. 252). Cu alte cuvinte, nu tot ceea ce e bun în aparență e bun și în profunzime. Un lucru e bun, zice un adagiu, dacă e bine făcut. Recomandarea e ca atunci când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta. Altfel spus este aproape degeaba pentru tine însuți dacă faci lucrurile și împlinești poruncile doar trupește, iar cu sufletul nu te implici. Sau poate că te implici, dar o faci cu mândrie. Milostenia e bună pentru cel care o faci, nu e bună însă și pentru tine pentru că te poți lăuda cu milostenia ta. Cu postul și cu toate celelalte e la fel. Cineva spunea că „rolul acestora (al virtuților trupești) este de a curăți trupul de pofte prin înfrânare, post sărăcie, plecarea deasă a genunchilor. Dar virtutea trupească nu este de ajuns pentru mântuire. Conform Sfântului Ioan Damaschinul, ea este o simplă unealtă a virtuții sufletești. Virtutea sufletească (iubirea, credința, smerenia, nădejdea etc.) este împlinirea vocației interioare a omului, de descoperire a Împărăției Cerurilor (Căci „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” – Lc. 17, 21)” (Herea și Petcu, 2003, p. 579). Pentru aceasta, discernământul duhovnicesc sau deosebirea duhurilor este foarte importantă din punctul de vedere al vieții spirituale. ”De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12).

În mod firesc, ne punem acum o întrebare: „Cine sau ce instanță în noi, de ce criteriu dispunem, pentru a vedea lucrurile în sensul lor adevărat?” Prin răspunsul la această întrebare ajungem la un alt fel de prezență a lui Dumnezeu în glasul conștiinței noastre. „E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Prin urmare cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu” (Părintele Arsenie Boca, 2006, p. 87). Marea șansă pe care darul lui Dumnezeu ni-l aduce prin acest glas al conștiinței este că, odată și odată, conștiința ne va pune dinainte toate cele pe care le-am făcut, gândit și spus în viață. Să ne rugăm ca această dată să fie până mai putem face ceva. Lucrarea se face pe timpul zilei până este ziuă „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Deși nu este necesar să fie așa, este firesc ca persoanele care au dus o viață îmbunătățită în Hristos să ne lase moștenire osemintele lor spre închinare și evlavie. Persoanele care au dus o viață autentic creștină și s-au rugat la slujbele Bisericii, au ascultat cu evlavie și interes cuvântul evangheliei explicat apoi de preot, au citit în mod particular Sfânta Scriptură și alte cărți de spiritualitate creștin-ortodoxă, au cinstit sfintele icoane prin rugăciuni și îngenuncheri înaintea lor și, într-un cuvânt, au ajuns pe scări înalte ale virtuților prin împlinirea poruncilor, aceste persoane înduhovnicite zic, ne-au lăsat moștenire trupurile lor sfinte, care de atâtea ori s-au făcut colaboratoare ale harul Duhului Sfânt prin faptele bune săvârșite. Ca și în cazul sfintelor icoane, nu e vorba de închinare la idoli, deoarece, cinstind moaștele sfinților, noi nu ne închinăm materialității lor trupești, ci persoanei sfântului sau sfintei respective în integralitatea ei ca persoană (Stăniloae, 1978, p. 350).

 

Sfânta Teodora de la Vasta – exemplu de prezență maximală a lui Dumnezeu în om

Sfânta Teodora s-a născut în Arcadia în secolul al IX-lea. Deși părinții ei erau săraci și plini de nevoi, au crescut-o pe micuța Teodora în frica lui Dumnezeu. Și-a dedicat viața în întregime lui Hristos. Dumnezeu știe din ce motive, Sfânta Teodora a ales să meargă într-o mănăstire de călugări, unde a și intrat sub numele de Teodor. În scurt timp, Teodor a ajuns foarte înaintat pe scara virtuților și dădea dovadă de un discernământ înalt. Numai că nici invidia diavolului nu a lăsat-o în pace pe sfântă și nici răutatea gratuită a oamenilor n-a ocolit-o. Într-o zi s-a întâmplat ca la mănăstire să urce o tânără însoțită de familia ei și toți îl acuzau pe călugărul Teodor că a lăsat-o însărcinată pe tânăra respectivă. Sfânta Teodora nu a negat nici o acuzație, deși putea printr-un gest simplu să-și dezvăluie nevinovăția și să-l vădească de minciună pe „Tatăl minciunii” și pe urmașii lui. Mai mult decât atât, Teodor a fost condamnat la moarte prin decapitare și, abia după ce sentința o fost executată, călăul și cei care mai erau de față au putut constata că sub hainele bărbătești se ascundea Sfânta Teodora.

Câtă măreție în viața Sfintei Teodora și cât de mare este Dumnezeu că a lăsat atâtea feluri de a-L mărturisi în lume. „Lăudat să fie Dumnezeu întru sfinții Săi”.

Înainte de a muri, Sfânta Teodora s-a rugat lui Dumnezeu ca din părul ei să facă arbori, iar din sângele ei să facă râu. Și se pare că Dumnezeu Care poate face toate câte voiește, i-a împlinit rugăciunea, căci pe locul unde a fost martirizată sfânta Teodora, la Vasta (Arcadia), s-a ridicat mai târziu o biserică din al cărei acoperiș s-au înălțat copaci înalți și viguroși dar ale căror rădăcini nu sunt vizibile. Iar de sub lăcaș izvorăște un râu. Știința rămâne mută ca peștele în fața acestei minuni dumnezeiești.

„Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” I Corinteni 12, 27). Căci „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” I Corinteni 6, 19).

 

Concluzie

Dumnezeu este iubire și din iubire a făcut El lumea și pe om ca și coroană a creației. Persoana umană nu reprezintă numai cea mai evoluată ființă, omul fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” ci, în această calitate, a dobândit statura de împărat al creației. Omul are răspunderea cea mai mare de a se mântui pe sine și de a duce cu sine în acest proces al mântuirii pe semenii săi și întreaga creației. Omul este „preotul creației” și cu el și prin el lucrează în fel și chip Dumnezeu în dragostea Lui nesfârșită față de lume și făpturi. Astfel, Dumnezeu este prezent în toate timpurile și peste tot în lumea Sa, pentru a o putea ajuta și sprijini din interior în înaintarea ei spre veșnicia Sfintei Treimi ca cer și ca pământ nou (Apocalipsa 21, 1).

Bibliografie:
  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. CIPRIAN, episcopul Cartaginei, (1981). Despre rugăciunea domnească, în Apologeți de limbă latină, PSB. 3, traducere de Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și David Popescu, București: E.I.B.M.B.O.R.
  3. MARCU, Ascetul, (1999). Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. I, traducere, introducere și note de Dumitru Stăniloae, București: Humanitas.
  4. MOLITFELNICUL.
  5. PETCU, Liviu și HEREA, Gabriel, (2003). Lumina din inimi. Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae, Iași: Editura Trinitas.
  6. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.
  7. SÂRBU, Corneliu, (2018). Cunoașterea lui Dumnezeu. Argumente raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu. Sibiu: Editura Andreiana.
  8. STĂNILOAE, Dumitru. (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I și III, București: E.I.B.M.B.O.R.

 



Alexandru Ilie, teolog: Să nu credeți în magia albă!
 

“Să nu mergeți la femeile care au Biblia, icoane și crucea pe masă, nici la bioenergeticieni, parapshihologi, preoți care deschid cartea, clarvăzătoarele și prezicătoarele îmbrăcate frumos de la tv. Din păcate, în ziua de azi se promovează din ce în ce mai mult la televizor astfel de oameni, recomandați de vedetele și persoanele moderne și emancipate, care consideră Biserica învechită. Dumnezeu dă daruri minunate numai la oamenii credincioși cu viață curată, după zeci de ani de rugăciuni, post și nevoințe (suferințe). Singurul tratament adevărat îl găsim doar în Biserica Ortodoxă !”

Așa îi sfătuiește Alexandru Ilie, teolog, fost jurnalist pentru Ziarul Lumina, pe toți cei ce caută informații despre duhovnicii îmbunătățiți din Romania, pe care el i-a cunoscut și de la care a adunat sfaturi folositoare. Pe toate aceste le împărtășește pe blogul său https://dragosteavasalvalumea.wordpress.com/, tuturor credincioșilor ce întâmpină diverse probleme sau care pur și simplu își caută rostul în viață.

Alexandru Ilie a crescut la umbra unor mari “stâlpi”, după cum îi numește chiar el pe părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, sau părintele Daniil Horga, pe care îl caracterizează drept “un sfânt în viață”.

R: Ați postat foarte mult pe blog despre efectele devastatoare ale magiei, cum recunoaște cineva ca are farmece? Mulți nu cred în astfel de lucruri, mai ales tinerii…

A.I. Din nefericire, vrăjile şi farmecele sunt încă un subiect tabu, ceva fantezist pentru mulţi, dar ele sunt foarte prezente în viaţa noastră. Cei mai mulţi care au farmece, se simt foarte rău dar analizele lor medicale sunt foarte bune, doctorii le spun că sunt sănătoşi. Îţi poţi da seama dacă ai farmece atunci când vrei să te apropii de Dumnezeu şi nu poţi, te ţine ceva, te împiedică ceva: nu poţi sta la slujbe, ai o repulsie pentru biserică, preoţi, icoane etc. Este foarte important de ştiut că farmecele îşi fac loc în viaţa noastră atunci când avem păcate mari, fie noi personal, fie cei din familia noastră, de aceea duhovnicul şi relaţia noastră cu biserica ortodoxă sunt esenţiale. Foarte mulţi, atunci când au o problemă, aleargă la vrăjitoare în loc să meargă la un preot. Este mare păcat şi e posibil să îşi facă foarte mult rău. Cunosc mulţi oameni care au apelat la descântătoare iar apoi au suferit ani de zile de pe urma bolilor şi duhurilor necurate. În cazul în care a fost cineva la aceste femei, trebuie neapărat să se spovedească!

R: Cum ati ajuns la parintele Justin Parvu si care a fost prima impresie despre domnia sa?

A.I.: Am ajuns la părintele Iustin în 2010, cu unul din colegii de la Teologie. Părintele avea foarte multă dragoste, îl simţeai foarte apropiat, simţeai că eşti în rai lângă sfinţia sa, nu mai voiai să pleci. Atunci când mergi cu sufletul deschis la un părinte cu viaţă sfântă, Dumnezeu parcă e atât de prezent că poţi pune degetul pe El.

R: Cum v-a schimbat personal întâlnirea cu acești mari duhovnici?

A.I.: Orice întâlnire cu un om cu viaţă sfântă, plin de harul lui Dumnezeu te schimbă, te marchează, realizezi că Hristos e viu, înţelegi că totul nu e doar o poveste, lupta duhovnicească e cât se poate de reală, iadul şi raiul nu sunt basme,  la fel şi consecinţele păcatelor noastre. Cele mai bune dovezi că Dumnezeu există sunt exemplele vii, sfinţii de lângă noi.

R: Mai există duhovnici în țara noastră cu harisme precum darul străvederii sau înainte-vederii?

A.I.: Da există, slavă Domnului, dar stau foarte retrași, prin mănăstiri din vârf de munte de obicei, nu vor să iasă în evidenţă, stau la linişte, foarte smeriţi. Nu sunt uşor de găsit, dar orice efort merită!

R: Noi, crestinii, în dezorientarea generală de astăzi, avem nevoie de buni povățuitori duhovnicești. Cum îi găsim?

A.I.:  De la an la an, prezenţa răului din lume parcă se conturează tot mai tare, e mai sufocantă. Un duhovnic bun e vital pentru omul de azi, îl recunoşti în primul rând dacă are dragoste pentru cei din jurul său, simţi că îi pasă de tine, nu e grăbit, face tot ce poate, îşi dă haina de pe el ca să te ajute. Un preot bun are o viaţă curată, îl simţi că trăieşte pentru Dumnezeu, e implicat, e serios, nu îţi cere bani, nu e superficial, şi mai ales, te învaţă adevărul de credinţă, fără să te menajeze, îţi spune unde greșești, te ceartă, nu îţi spune doar ce vrei să auzi.

R: Ce părere aveți despre aceste conferințe/cursuri pentru așa zisa ”evoluție spirituală” organizate de autointitulați “maeștri spirituali” prin toata tara?

A.I.:  Sunt foarte nocive aceste lucruri şi foarte înşelătoare. Biserica noastră are o vechime de 2000 de ani, nu e nevoie să vină aşa zişi maeştri să ne înveţe pe noi spiritualitate. Când noi construiam biserici şi mănăstiri, învăţăturile lor nici nu existau. Nu trebuie să amestecăm lucrurile, în mâncare dacă se pune puţină otravă, toată mâncarea se otrăveşte. Noi trebuie să ţinem de biserica ortodoxă, de sfinţii noştri. Domnitorii noştri şi toţi intelectualii de marcă au fost totdeauna ortodocşi, toată istoria noastră este impregnată de trăire ortodoxă.

 

Sursa: Interviu realizat de Roxana-Maria Ionescu-Pociovalisteanu pentru ziarul Impact în Gorj 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Ordinea duminicilor din anul bisericesc
 

Biserica ne îndeamnă să dăm zilnic sufletului hrană duhovnicească: rugăciune și lectură biblică edificatoare. Acestea ne sunt oferite zilnic și în sfintele locașuri, prin rugăciunile și citirile cuprinse în cultul divin. Încă dintru începuturile Bisericii, nu exista sinaxă (adunare) liturgică în care să nu se folosească texte scripturistice, întâi din Vechiul Testament, până la apariția cărților Noului Testament, apoi și din acesta. Răspunsul la scrisorile sosite la redacție, care cer lămurirea ordinii duminicilor din cursul anului bisericesc și modul în care sunt rânduite textele scripturistice, este articolul de față.

Citirea cuvântului lui Dumnezeu și meditarea asupra lui constituiau temeiul oricărei slujbe creștine. În secolul al II-lea, Sfântul Iustin Martirul (Apologia I, 67) amintea că adunarea duminicală se deschidea cu citiri din Vechiul Testament și din memoriile apostolilor (adică din Evanghelii). La mijlocul secolului al IV-lea, în Antiohia se făceau două lecturi din Vechiul Testament (din Lege și din Proroci) și două din Noul Testament (una din Fapte ori Epistole și una din Evanghelii), așa cum reiese din Constituțiile Apostolice (8, 5), iar în Alexandria, toate lecturile erau din Noul Testament. În Constantinopol se făceau o lectură din Vechiul Testament și două din Noul Testament, dar între secolele al VI-lea şi al IX-lea, lecturile vetero-testamentare au dispărut (iar în sărbători au fost transferate la Vecernie).

Încă din secolul al IV-lea, după libertatea dată creștinismului, formele cultului divin public creștin s-au amplificat, dar s-a trecut și la codificarea și uniformizarea unor rânduieli lăsate până atunci la alegerea episcopului sau a preotului, cum se întâmpla cu alegerea textelor ce vor fi citite în cadrul adunărilor de cult. Se cunosc preocupări de a împărți textul noutestamentar în secțiuni, încă din secolul al III-lea, de către Amoniu din Alexandria, apoi de către diaconul Euthaliu din Alexandria, în secolul al V-lea. Un sistem propriu de lecturi biblice a dezvoltat Ierusalimul, devenit încă de la mijlocul secolului al IV-lea loc de pelerinaj pentru toată lumea creștină, iar, mai târziu, Constantinopolul, noua capitală a Imperiului roman.

Din punctul de vedere al lecturilor biblice, anul liturgic începe la Paști

Din predicile rostite de marii Părinți ai Bisericii deducem că exista o citire în ordine a textului fiecărei cărți noutestamentare (lectura cursivă), dar existau și lecturi speciale pentru sărbători. De aceea, conchidem că încă de la sfârșitul secolului al IV-lea putem vorbi despre existența unor cutume în ceea ce privește sistemul lecturilor biblice în duminici și sărbători. De exemplu, Faptele Apostolilor se citeau în perioada Cincizecimii (de la Paști la Rusalii), atât în Răsărit, cât și în Apus.

Ca moment al începerii lecturilor biblice s-a considerat sărbătoarea Paștilor, care este praznicul praznicelor și exprimă o dogmă de bază a creștinismului: credința în Învierea Domnului. De aceea, anul liturgic din punctul de vedere al lecturilor biblice începe la sărbătoarea Paștilor. Cum Paștile este o sărbătoare cu dată schimbătoare (poate cădea între 4 aprilie și 8 mai), între Paștile dintr-un an și cel din anul următor pot fi mai multe sau mai puține săptămâni și duminici (între 46 și 56 de duminici). În funcție de sărbătoarea Paștilor s-au fixat atât perioada pregătitoare, numită mai târziu a Triodului, care are pericope fixe vreme de zece săptămâni, cât și cea următoare Paștilor, numită a Penticostarului, care cuprinde opt săptămâni. Restul anului bisericesc formează perioada Octoihului, a cărei lungime variază în funcție de data Paștilor.

Astfel, în cultul ortodox, lectura Evangheliilor este distribuită astfel: Evanghelia după Ioan se citește de la Paști la Rusalii, Evanghelia după Matei se citește de la Rusalii până după Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), Evanghelia după Luca se citește din a doua jumătate a lunii septembrie până începe Triodul, iar Evanghelia după Marcu se citește în perioada Triodului (înainte de Paști).

Întrucât în perioada Triodului și a Penticostarului, precum și în perioada dintre Rusalii și luna septembrie pericopele se citesc la rând și nu necesită explicații, în articolul de față ne vom ocupa de numerotarea duminicilor începând din luna septembrie până la începutul Triodului în anul următor. În acest interval, în calendarul bisericesc anual, se observă că duminicile nu mai sunt numerotate în ordinea în care sunt așezate în Evangheliar. Numerotarea lor în Evangheliar s-a făcut, de bună seamă, într-o vreme când aceste duminici se citeau la rând. Cu vremea, perioada Evanghelistului Luca a fost supusă unui proces de „rearanjare”, cauzat de apariția duminicilor speciale, care preced și care urmează sărbătorilor din 14 septembrie, 25 decembrie și 6 ianuarie, dar și de alți factori istorico-liturgici, după cum vom arăta în continuare.

Anumite praznice suspendă parcursul scripturistic al anului bisericesc, prin pericope speciale

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) a generat o perioadă de înainte-prăznuire și una de după-prăznuire, încât în duminica ce precede praznicul încetează pericopele duminicale de la Sfântul Evanghelist Matei, citindu-se lectura specială a Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. De asemenea, duminica ce urmează praznicului din 14 septembrie va fi Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, care va avea pericope specifice.

După această duminică, nu se revine la lecturile din Sfântul Evanghelist Matei, ci se trece totdeauna la Duminica a 18-a după Rusalii, deoarece este prima duminică în care se citește de la Evanghelistul Luca. Conform Tipicului mare, citirea Evangheliei după Luca începe luni după Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, zi care variază între 16 şi 23 septembrie, deci, cea dintâi duminică de la Luca (numerotată în Evangheliar ca a 18-a după Rusalii) va cădea în duminica de după 21 septembrie (între 22 şi 28 septembrie). Acest lucru nu este lipsit de importanţă. Data de 23 septembrie (echinocţiul de toamnă) era ziua de naştere a lui Octavian Augustus, primul împărat roman, şi, de aceea, începutul anului nou (numit, cu vremea, și indict sau indiction) în vechiul calendar roman, preluat și de Biserică. De aceea, Biserica a rânduit în această zi prăznuirea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că Luca este singurul evanghelist care relatează faptele legate de naşterea Înaintemergătorului, adică cele cu care se începe cronologic Noul Testament. Astfel, citirea din Evanghelistul Luca începea odată cu anul nou. Prima duminică a noului an era deci prima duminică de la Luca. De aceea, se poate concluziona că la data când începutul indictului s-a mutat de pe 23 pe 1 septembrie, în anul 462, deja începerea Evangheliei lui Luca era un fapt împământenit şi, prin urmare, nu s-a deplasat odată cu schimbarea începutului de an la 1 septembrie.

Duminica a 18-a este succedată totdeauna de Duminica a 19-a după Rusalii, însă ordinea celorlalte duminici este „perturbată” de următoarele cerințe tipiconale.

În primul rând, Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda Semănătorului) va fi așezată totdeauna în Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, serbată în intervalul 11-17 octombrie, deoarece această pomenire, celebrată inițial local, la Constantinopol, avea nevoie de o pericopă evanghelică de la Luca, iar cea mai potrivită pericopă pentru a ilustra propovăduirea adevărului revelat a fost cea a Semănătorului (în Biserica Ortodoxă Română s-a adoptat obiceiul constantinopolitan de a muta această duminică, dar și indicația din Tipicul mare privind citirea unei a doua pericope, de la Ioan, întru pomenirea Sfinților Părinți, deși Tipicul mare nu impunea și mutarea Duminicii a 21-a).

În al doilea rând, Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr) va fi rânduită totdeauna în perioada 30 octombrie – 5 noiembrie. Această repoziționare se datorează unui eveniment amintit în fiecare an la Constantinopol și menționat în Minei, pe 6 noiembrie, la sinaxar: îTot în această zi, pomenirea pulberii ce a căzut, cu dumnezeiască iubire de oameni, pe vremea lui Leon cel Mare: (…) în ceasul de amiază tot cerul s-a acoperit de nori. Iar obişnuita întunecare a norilor prefăcându-se în roşeaţă, se părea că are să ardă toată lumea. (…) Deci, iubitorul de oameni Dumnezeu, amestecând pedeapsa cu bunătatea Sa, a poruncit norilor şi au plouat o ploaie neobişnuită şi străină, care pricinuia frica între cei păcătoşi. Căci începând ploaie de cu seară, a ţinut până la miezul nopţii. Iar ploaia ce cădea era o pulbere neagră şi ardea foarte, asemenea cu cenuşa din cuptorul cel cu foc. Şi atât de multă a căzut, încât s-a aflat pe deasupra pământului şi peste cărămizile caselor mai groasă de o palmă bărbătească. Şi a ars şi a pârjolit toate ierburile pământului şi sadurile şi copacii. Era încă şi foarte greu de spălat, căci după aceea au căzut multe şi cumplite ploi în multe zile şi abia au putut spăla pulberea aceea. Aceasta a fost o pildă, că, adică, păcatul se află în noi ca o pulbere înfocată şi neagră, ce mănâncă ca focul sadurile bunătăţilor. Pentru aceasta avem trebuinţă, ca de o ploaie, de multe lacrimi izbucnite din adâncul inimii, cu suspin şi amărăciunea sufletului, ca să spălăm, prin aceasta, cenuşa cea arzătoare a răutăţii şi să adăpăm pământul cel bun al minţii noastre şi să-l facem roditor de fapte bune. Şi aşa să scăpăm de chinul gheenei, care arde sufletele şi trupurile noastre şi să dobândim Împărăţia cerurilor.“ Evenimentul amintit a avut loc în anul 472, la 6 noiembrie, în timpul împăratului Leon I (457-474). Este cunoscut astăzi motivul căderii acelei neobişnuite pulberi: erupţia vulcanului Vezuviu. Evenimentul a produs o impresie puternică tuturor, aşa încât s-a instituit o zi de pocăinţă în amintirea lui. De aceea, pericopa Duminicii a 22-a, în care se descrie starea sufletului păcătos al bogatului ajuns în focul gheenei, a fost considerată potrivită a se citi în duminica ce precede pomenirea evenimentului amintit.

Lecturile biblice duminicale trebuie să respecte contextul marilor sărbători creștine

În al treilea rând, duminicile a 27-a (Tămăduirea femeii gârbove) și a 28-a (Pilda celor poftiți la cină) vor fi așezate totdeauna ca antepenultima, respectiv penultima înainte de Nașterea Domnului, deoarece ele vorbesc, indirect, despre pregătirea poporului ales în vederea venirii lui Mesia: ce înseamnă descendența din Avraam (Duminica a 27-a), respectiv responsabilitatea de a fi la înălțimea chemării de popor ales și vestirea faptului că această chemare, de a fi popor ales al lui Dumnezeu, va fi adresată către toate neamurile (a 28-a). Duminica penultimă înainte de Crăciun a primit, de altfel, și pericopă specială la Apostol (cea din Duminica a 29-a), care subliniază chemarea altor nea­muri, alături de iudei, la mântuirea întru Hristos (Coloseni 3: 4-11). O altă temă a acestei duminici, regăsită atât în Apostolul, cât și în Evanghelia amintită, este pregătirea duhovnicească pentru primirea Sfintei Împărtășanii (Cina Domnului), pregătire la care suntem chemați pe acest final al Postului Crăciunului.

În al patrulea rând, Duminica a 29-a (a celor 10 leproși) se citește totdeauna după Botezul Domnului, cauza acestei amplasări nefiind însă pericopa evanghelică, ci conţinutul apostolului care se citea în vechime în această zi (restabilit aici în calendarul ortodox românesc), anume cel aflat în cartea de cult Apostol la Duminica a 28-a după Rusalii (Coloseni 1: 12-18). Acest text este o mulţumire pentru faptul că Dumnezeu ne-a scos din întunericul neştiinţei şi ne-a adus la lumina credinţei în Fiul Său, Care este Capul Bisericii. Textul are legătură cu descoperirea (teofania) Sfintei Treimi la Botezul Domnului, cu intrarea celor botezaţi în comuniunea Bisericii, de vreme ce la Bobotează se obişnuia să se facă botezul catehumenilor, cu tema luminii, legată de praznicul Arătării Domnului (sărbătoarea luminilor sau a luminării), dar și cu tema recunoștinței, comună cu tema pericopei evanghelice. De aceea, această duminică a fost considerată ca o prelungire a înțelesurilor praznicului Bobotezei și, prin urmare, a fost așezată în duminica ce urmează Duminicii după Botezul Domnului, în anii când mai sunt cel puțin două duminici până la începerea Triodului.

În al cincilea rând, în anii în care luna decembrie are cinci duminici, prima dintre ele va fi Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon). Alegerea ei exclusivă, în acest caz, în vechile evanghelistare se datorează faptului că Mântuitorul este numit, în pericopa evanghelică, îFiul lui DavidÎ, adică este identificat cu Mesia. Această mărturisire plină de credinţă a adus vindecare orbului din Ierihon. De aceea acest text a fost considerat potrivit pentru perioada pregătitoare a Naşterii Domnului, în care Biserica ne propune prin toate mijloacele învăţătura despre credinţa în venirea lui Mesia şi împlinirea prorocirilor din Vechiul Testament, în persoana lui Iisus Hristos.

Amintim faptul că evanghelistarele întocmite după 1924, în cazul în care Paștile a fost târziu, așază, în locul Duminicii a 31-a, una dintre duminicile a 14-a, a 15-a sau a 16-a, urmând principiul că Duminica a 31-a se pune aici numai dacă nu a fost citită înainte de a începe Triodul. Or, acele pericope nu sunt de la Luca și nu au legătură cu tematica teologică a lunii decembrie, iar, pe de altă parte, anul liturgic începe de la Paști, nu de la 1 ianuarie. De aceea, trebuie așezată aici Duminica a 31-a, iar duminicile ultime de la Matei se pot așeza înainte de Triod, acolo unde se pun pericopele necitite la rând, în funcție de intervalul rămas până la începutul Triodului.

În afara schimbărilor enumerate mai sus, celelalte duminici (a 20-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 30-a) sunt așezate în ordine, în celelalte duminici rămase „libere” în acest interval.

Se observă, totodată, că desfășurarea Postului Nașterii Domnului între 15 noiembrie și 24 decembrie a influențat șirul duminicilor din această perioadă, întrucât s-a încercat realizarea unui sistem fix de lecturi în duminicile acestui interval, după modelul Postului Mare. Astfel, ultimele trei duminici din luna noiembrie sunt întotdeauna a 25-a (Pilda Samarineanului milostiv), a 26-a (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) și a 30-a (Dregătorul bogat – păzirea poruncilor), iar duminicile lunii decembrie sunt: (a 31-a, dacă decembrie are cinci duminici), a 27-a (Tămăduirea femeii gârbove, numită de Mântuitorul fiica lui Avraam), a 28-a (a Sfinților Strămoși ai Domnului, în care citim Pilda celor poftiți la cină), Duminica dinaintea Nașterii Domnului (în care se citește pericopa specială a genealogiei lui Iisus, după Evanghelistul Matei) și Duminica după Nașterea Domnului (sau chiar praznicul Nașterii Domnului, dacă acesta cade duminica, iar în acest caz nu vom mai avea o Duminică după Naștere). Putem spune că s-a creat, astfel, un sistem de pericope fixe în perioada Postului Crăciunului, în care pericopele din prima jumătate a postului au caracter moral (mila, dărnicia, iubirea aproapelui), iar cele din a doua jumătate a postului au caracter preponderent teologic, prin care suntem pregătiți pentru sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos.

De ce sunt duminici care apar de două ori în cursul anului liturgic?

 În luna ianuarie întâlnim mai întâi Duminica dinaintea Botezului Domnului și Duminica după Botez (în cazul în care Boboteaza este duminică, nu vom mai avea o duminică înainte de Botez). De la această duminică până la începerea Triodului (cu Duminica a 33-a după Rusalii, a Vameșului și Fariseului), pot fi, în funcție de data Paștilor, între una și șase duminici, care vor fi rânduite astfel:

Dacă mai este o duminică până la Triod, aceea va fi Duminica a 32-a după Rusalii (a vameșului Zaheu, legată de prima duminică a Triodului, Duminica Vameșului și Fariseului, prin tema pocăinței vameșului).

Dacă mai sunt 2 duminici, acestea vor fi: a 29-a și a 32-a.

Dacă mai sunt 3 duminici, acestea vor fi: a 29-a, a 32-a și a 17-a.

Dacă mai sunt 4 duminici, acestea vor fi: a 29-a, a 31-a, a 32-a și a 17-a.

Dacă mai sunt 5 duminici, acestea vor fi: a 29-a, a 31-a, a 32-a, a 16-a și a 17-a.

Dacă mai sunt 6 duminici, acestea vor fi: a 29-a, a 31-a, a 32-a, a 15-a, a 16-a și a 17-a.

Duminica a 29-a (legată tematic, prin Apostolul prevăzut în vechile lecționare, de Botezul Domnului) rămâne necitită înainte de Crăciun și este utilizată când avem mai mult de o duminică până începe Triodul. Duminicile a 15-a, a 16-a și a 17-a rămân necitite adesea în cadrul perioadei Evanghelistului Matei și, de aceea, sunt utilizate aici în completare.

Excepțiile pot interveni în anii când Duminica a 31-a s-a citit în decembrie și, pentru a evita repetarea ei la un interval scurt de timp, se pot folosi pericope necitite în duminicile Evanghelistului Matei.

Având în vedere cele expuse, se înțelege că aparenta „dezordine” în numerotarea duminicilor de la începutul și de la sfârșitul anului nu se datorează unor „greșeli de tipar”, ci aplicării unor reguli tipiconale complicate, dar instituite de Sfinții Părinți cu scopul de a ne oferi hrană duhovnicească, potrivită cu perioadele și sărbătorile anului bisericesc, și a ne introduce, astfel, în tainele cunoașterii de Dumnezeu și ale dobândirii vieții veșnice.


Un articol de: Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin - Ziarul Lumina, 22 Sep, 2019

 



SĂ NE MAI UITĂM NIŢEL ȘI LA SUFLETUL NOSTRU! - Mitropolitul Ieremia al Gortinei și Megalupolei
 

Redăm în cele ce urmează un cuvânt al unuia dintre cei mai tradiţionalişti mitropoliţi ai Bisericii Greciei, socotit de unii chiar viguros antiecumenist, care exprimă o situaţie extrem de gravă apărută în viaţa Bisericii noastre în urma Sinodului din Creta. Înaltpreasfinţitul Ieremia nu a participat la acest sinod, ba chiar l-a criticat aspru atât în întâlnirile pre-sinodale, cât şi după încheierea sa. Dar, totuşi, acelaşi ierarh, care în enciclica sa de la începutul anului 2016 atenţiona asupra pericolului ecumenismului, iată că acum ne atrage atenţia asupra unui fenomen la fel de grav: zelotismul.

Deşi, pentru mulţi, excesul în apărarea credinţei pare lăudabil în raport cu laxismul privind credinţa sau eterodoxia, trebuie ştiut că, în realitate, mari erezii precum nestorianismul, monofizitismul şi alte multe schisme, cum ar fi în zilele noastre stiliştii, s-au născut în urma unei reacţii zelote, zisă de apărare a credinţei. Din prea multă „râvnă”, parabolanii lui Dioscor l-au omorât în bătaie pe Flavian, Patriarhul Constantinopolului – şi exemplele pot continua.

Oricum, din ceea ce s-a întâmplat în ultimele luni putem trage o primă concluzie: antiecumenismul radical nu numai că face imposibil dialogul dintre cei ce sunt pentru ecumenism şi cei care se opun în mod ferm, dar pune şi într-o lumină proastă însăşi apărarea dreptei credinţe, care, de acum înainte, va putea fi foarte uşor stigmatizată ca zelotism. Acest antiecumenism exagerat nu foloseşte decât duşmanilor Bisericii, pentru că polarizează, în loc să contribuie la unirea care vine din credinţă. Să nădăjduim că acest cuvânt va fi încă un prilej de lămurire a noastră privind o corectă poziţionare, care numai în duhul păcii şi al Adevărului poate fi plăcută lui Dumnezeu.

 

Iubiții mei frați împreună-liturghisitori și binecinstitori creștini ai Mitropoliei noastre! Urându-vă un an nou binecuvântat, vă rog să citiți această epistolă, pe care am scris-o cu durere și dragoste pentru voi, fiindcă se referă la mersul nostru duhovnicesc în Biserică pe calea dreaptă spre mântuire.

Cu privire la acțiunile filo-catolice și filo-ecumeniste pe care le vedem în zilele noastre – acțiuni care au pornit mai demult și pe care negreșit le osândim, fiindcă romano-catolicismul este erezie, iar ecumenismul pan-erezie –, unii clerici și laici dau dovadă de o râvnă lipsită de măsură, de judecată și de rânduială, atacându-i îndeosebi pe arhierei, cărora le adresează expresii jignitoare și îi înfățișează ca trădători ai credinței noastre și, prin urmare, nevrednici a-și păstori turmele. De spune vreun arhiereu în predică vreo propoziție ce nu le este pe plac, ei se agață de aceasta și-l prezintă pe arhiereu chiar și eretic pe site-urile lor.

Așa am pățit și eu, din pricina unui cuvânt ținut de curând în orașul Corint, unde am fost invitat de Păstorul locului, bunul frate și iubitul împreună-liturghisitor Dionisie. Și am zis la un moment dat în omilia pe care am încropit-o atunci: „Da, mai dă-i încolo, cu Papa și cu ce mai dogmatizează ei. Tot cu astea o să ne ocupăm? Să ne mai uităm niţel și la sufletul nostru”. Urmarea a fost că un protoiereu al Mitropoliei Thessalonicului, Părintele Nicolae Manolis, a luat această spusă a mea, a pus-o pe site-ul Katanixi, unde el și cititorii lui au judecat-o și răsjudecat-o cu comentarii aspre – firește, defăimându-mă în fața poporului lui Dumnezeu și, mai ales, a celor păstoriţi aici de mine.

Cuvintele, dragii mei, le-am spus și nu mi le retrag, ci le repet și acum. Da! Nu ne putem ocupa unilateral doar cu erezia, ci ne vom îngriji mai întâi să ne curățim sufletele, pentru a primi harul lui Dumnezeu, așa încât cuvintele și luptele noastre pentru credință să fie binecuvântate.

Fraza aceasta, pentru care Părintele Nicolae Manolis simte „amărăciune și mâhnire”, mi-a fost însuflată de un scurt cuvânt al Sfântului Ioan Gură-de-Aur, care mi-a făcut o impresie grozavă. Iată-l: „Să dorim pacea… Să încetăm a cântări și a socoti cuvintele dogmei [de credință]. Să punem frâu voinței de-a fi învățători ai învățătorilor. Să urâm lupta în cuvinte, ce duce la pierzare pe cei ce o ascultă. Nu suntem păstori ai păstorilor, ci oi”[1]. În acest cuvânt al lui, pe care trebuie să-l fi rostit pe când era încă preot, Sfântul Părinte ne spune ceea ce am spus și eu după însuflarea lui: Să nu ne ocupăm de chestiunile dogmatice prin lupte de cuvinte, ci să urmărim pacea și dragostea între noi. Tot așa, și alți Sfinți Părinți nu s-au simțit mulțumiți când au fost nevoiți să se ocupe în amănunt cu formulări dogmatice. Sfântul Vasilie cel Mare, de pildă, spune că este de ajuns tradiția predată de Apostoli și simplitatea credinței; dar pentru că Evnomie s-a băgat în aceste probleme înalte, semănând zizanie, este nevoit la rândul lui să se ocupe de el[2]. Iarăși, Sfântul Isaac Sirul ne spune, cuvânt cu cuvânt: „Fugi de discuţiile despre dogme ca de un leu furios; să nu intri în acestea nici cu cei din Biserică, nici cu cei străini [de ea]”[3].

Așadar, cred că prin vorbele mele „Da, mai dă-i încolo, cu Papa și cu ce mai dogmatizează ei. Tot cu astea o să ne ocupăm? Să ne mai uităm niţel și la sufletul nostru” am dat glas duhului Părinților, așa cum dovedesc cuvintele de mai sus.

„Cum mergeți fără arme la lupta anti-eretică?…”

Iubiții mei, dorința de a lupta este o harismă a Bisericii, dar ea nu se dă tuturor. Harismele le primesc cei curați la suflet. Să ne fie rușine să facem pe luptătorul câtă vreme suntem îngreuiați de felurite patimi! Luptele pentru credință îndeosebi trebuie duse cu smerenie, cu dragoste și cu îmbogățirea cunoașterii teologice. Dacă tu, Părinte, sau dacă tu, frate mirean care vrei să faci pe luptătorul, dacă, după cum vă știm, sunteți aprigi la mânie și orgolioși în sufletul vostru și dacă nu cunoașteți tâlcuirea Sfintei Scripturi, nici nu v-ați adâncit în teologia Părinților, cum mergeți fără arme la lupta anti-eretică? Poate, adică, să facă oricine pe chirurgul?

Spun astea, fraților, Părinților și creștinii mei, pentru ca să nu dați crezare oricărei voci pe care-o auziți și să nu urmați orice acțiune a oricăruia care, chipurile, se luptă. Să fiți înțelepți și să aveți minte luminată, și, după cum spune Apostolul și Evanghelistul Ioan, să cercați duhurile: care este de la Dumnezeu și care este de la cel viclean 1 Ioan 4:1 ș.c.l.. Fiți cu luare-aminte la cei ce se arată a fi „super-ortodocși”, la „prea-iubitorii-de-Dumnezeu și prea-iubitorii-de-Hristos”, după cum îi numește Sfântul Grigorie Teologul[4], care i-au fost cea mai mare piedică în lupta lui împotriva ereticilor. Fiindcă el, ca un sfânt ce era, se lupta cu rugăciune, cu dragoste și cu cuvintele teologiei, contrar felului în care voiau și vorbeau „super-ortodocșii”.

Poate că în chestiunea despre care vă vorbesc, prin pozițiile pe care le-am luat, socotite uneori extreme și prea apăsat rostite, v-am păgubit sufletește. Vă cer iertare dacă v-am păgubit. Însă vă adeveresc că rugăciunea și dorința mea este să fiu mărturisitor al credinței ortodoxe, dar cu smerenie și cu noblețe, iar în cuvintele mele să se vadă dragostea pentru eretici, nu ura și dușmănia față de ei; și lupta mea pentru credință să o duc punând înainte cunoașterea teologică, pe care mărturisesc că nu o am. Fiindcă lupta anti-eretică cere cunoștințe teologice anume, iar datoriile pastorale față de turma Mitropoliei mele cu greu îmi lasă timp pentru studiul teologiei anti-eretice. Mă străduiesc, însă, să-l găsesc. De aceea vă rog, Părinților și fraților, să-mi arătați încredere căci, deși sunt atât de păcătos și de neputincios în cele teologice, mă rog însă Preacuratei – şi cred că Stăpâna de-Dumnezeu-Născătoare nu mă va lăsa să cad în înșelare și să vă duc și pe voi, turma mea, pe calea greșită. Și cred că nu mă voi înșela, pentru că pun ca temelie „ceea ce zice Biserica”!

Fiți cu luare-aminte la acei „super-ortodocși” despre care v-am spus! Nu-i ascultați, pentru că vă va fi spre mare pagubă dacă vă vor scoate în afara zidurilor Bisericii. Într-acolo se îndreaptă ei – înspre separare. Mai mare pagubă și mai mare rău decât acesta nu există. Tare suntem împotriva separării! Vrem să rămânem înlăuntrul Bisericii noastre, iar când vedem greșeli ale celor ce conduc vom protesta cu durere, vom plânge – dar înlăuntrul Bisericii.

„Cercetați mai bine, şi veți vedea că vă suntem frați”

Cei care vorbesc, scriu și împing lucrurile spre separare o fac pentru că văd, după socotința lor, rătăcire și erezie la noi, cei ce suntem înlăuntrul zidurilor. Noi însă le spunem: Domnilor, cercetați mai bine cum stau lucrurile! Lăsați armele și amenințările, și priviți la noi cu ochi îndurător și teologic – şi veți vedea că vă suntem frați, nu dușmani.

Într-o pericopă din Vechiul Testament se istorisește că semințiile lui Israil Ruvim, Gad și jumătate din seminția lui Manase, care locuiau la miazăzi de Iordan – separați, adică, de restul semințiilor lui Israil, care locuiau în partea de miazănoapte a râului – pentru a nu apărea tăiate de semințiile cele mai multe și pentru ca feciorii lor să nu uite că au același Dumnezeu cu acestea, au zidit un altar uriaș care să le amintească de Dumnezeul lor. Era un altar simplu, iar nu unul pentru aducerea de jertfe, fiindcă tot Israelul trebuia să aibă un singur altar și un singur templu – Cortul Mărturiei. Au zidit, aşadar, un altar doar spre aducere-aminte de singurul și adevăratul Dumnezeu. Însă israeliții de la miazănoapte de Iordan au văzut noul altar de pe cealaltă parte a râului și, necunoscând scopul binecinstitor pentru care a fost ridicat, i-au socotit pe aceia trădători și propovăduitori ai altui dumnezeu, și și-au luat armele să pornească război împotriva lor. Mai apoi, însă, aflând de la aceia pricina pentru care au ridicat altarul, s-au îmbrățișat ca frații. Puțin a lipsit, deci, să izbucnească război între frați cf. Iisus Navi 22:1-34.

Întâmplarea aceasta din Vechiul Testament, iubiți Părinți și frați, este o învățătură bună pentru luptătorii în favoarea tradițiilor părintești. Se întâmplă de multe ori să vorbim, să scriem și să acționăm împotriva altora pentru că îi considerăm trădători și tăgăduitori ai sfintelor tradiții. Însă pericopa scripturistică de mai sus ne spune să cercetăm bine pricinile acțiunilor celorlalți. Oare nu cumva nu sunt eretici ori trădători? Oare nu cumva i-am înțeles greșit? Oare nu cumva sunt frații, nu dușmanii noștri?

„Nu este îngăduit să-i caracterizăm ca «trădători»…”

S-a vorbit mult despre Sinodul din Creta cum că a numit ereziile „Biserici”. Și eu mi-am declarat în scris dezacordul față de aceasta, și stărui în împotrivirea mea fiindcă, alături de mulți alții, nu aș vrea ca într-un text sinodal oficial să existe această expresie. Însă nu pot, și nu este spre folosul Bisericii Ortodoxe închinătoare, pe care o slujesc, ca din pricina acestei expresii să rostesc vorbele respingătoare pe care le auzim din gura unor fanatici: cum că toți reprezentanții Bisericii noastre, împreună cu Arhiepiscopul, au trădat credința, s-au dat după Apuseni și au recunoscut ereziile drept Biserici în înțelesul Bisericii celei Una și mântuitoare a lui Hristos.

După cum mulți arhierei ne-au explicat și ne-au asigurat în ședința Sinodului [Bisericii Greciei] din luna noiembrie 2016, expresia de „biserici” dată credințelor străine la Sinodul din Creta a fost folosită în mod arbitrar, cu sensul de „adunări”, și nu avea deloc înțelesul Așezământului mântuitor pe care l-a întemeiat Fiul lui Dumnezeu întrupat, care este Biserica Ortodoxă, cea Una. Lucrul acesta ni l-au spus limpede toți ierarhii. Deci, în urma interpretării și lămuririi de mai sus a sfințiților ierarhi, nu este îngăduit ca, pentru numirea credințelor străine cu termenul de „Biserici”, să-i caracterizăm ca „trădători”, așa cum s-a scris – deşi, repet, eu însumi aș vrea să fie evitată denumirea aceasta, deoarece favorizează ecumenismul.

Cuvântul acesta îmi dă prilejul să pun o întrebare: Înalt-Preasfinţitul Augustin, vrednicul de pomenire Mitropolit al Florinei, folosea în mod repetat în predicile și în scrierile lui expresia „Biserica Romei”. La fel și savantul Trembelas. La fel și Sfântul Nectarie. Vom îndrăzni, deci, a-i caracteriza pe acești sfinți Părinți și învățători ca lipsiți de știință teologică sau, mai rău, ca trădători pentru faptul că i-au numit pe catolici „Biserică”?

Iubiții mei, vă cer iertare pentru că v-am ostenit cu cuvântul meu, cuvânt pe care l-am scris din pricină că am fost atacat nemilos şi neîndreptăţit de Părintele Nicolae Manolis. Voi dezvolta într-o altă epistolă cealaltă jumătate a cuvântului Sfântului Ioan Gură-de-Aur: „Să punem frâu voinței de a fi învățători ai învățătorilor… Nu suntem păstori ai păstorilor, ci oi”.

Un An Nou bun și binecuvântat!

Cu alese urări,

Ieremia

Mitropolitul Gortinei și Megalupolei

 1 ianuarie 2017

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 97/Februarie 2017 - Link

[1] MPG 64,38.

[2] Cf. MPG 29,500ΑΒ; 32,949ΒC.

[3] Isaac Sirul, Opere, Asceticele (Athena, 1895), p. 35.

[4] Cuvântul 23, Pentru pace, 6, 3.

 



Preoții trebuie să ia atitudine și să respingă drăcia socială numită Halloween - Preot Ioan Istrati
 

În spatele distracției de Halloween, există intenții de distrugere a vieții creștine. Halloween este o sumă de trucuri care imprimă în copii atitudini diabolice care distrug viața morală și religioasă a oamenilor.

Într-adevăr, la o primă vedere, costumarea haioasă în vampiri, vârcolaci, vrăjitoare, demoni etc., nu ar fi decât o farsă demnă de homo ludens prin care omul ia în râs aberațiile ontologice și manifestările oculte. De fapt, ceea ce se imprimă în mințile curate ale copiilor este obișnuința cu magia, cu o lume ocultă care poate deschide orizonturi demonice, cu puteri supranaturale uriașe, care devin leit motiv al vieților copiilor. Ridiculizarea demonilor nu este decât învățarea cu prezența lor, ruperea lor de regnul iadului veșnic și transformarea lor într-o gașcă de personaje simpatice, care pot fi oricând chemate la cină. Dracul ucigător de oameni de la începutul istoriei devine astfel un băiat de gașcă, un tip frecventabil, aproape vrednic de compătimit pentru ghinionul teribil pe care l-a avut. De aici până la obsesii, posedare, magie neagră, ritualuri satanice, ucidere ritualică, sinucidere, boli psihice, crimă în serie e o cale bine bătătorită.

Adulții pot discerne- și nu chiar toți- dintre ficțiune și realitate, între film și viață, între iluzie și adevăr. Copiii însă trăiesc într-o lume a imaginației, în care reperele vizuale primesc viață în mintea lor și se transformă în modele de urmat. Nu ne mai mirăm că unii copii vor să devină vrăjitori, magi, vampiri sau chiar diavoli. Unii chiar reușesc. Violența ucigașă este așadar chemată în societate pe ușa din față, sub pretextul distracției. În loc ca demonii să fie exorcizați adică scoși afară din om și din lumea locuită și trimiși pe pustii locuri, așa cum se întâmplă la Botez și la Molitfele Sfântului Vasile, demonii sunt chemați, puși la masă, încarnați prin vestimentație și gestică macabră, imitați în atitudine, prezenți desigur pe termen lung.

Halloween-ul nu e o sărbătoare păgână, ea conține multe referințe creștine, ci o sărbătoare diabolică. Unii vor spune că vine repede și pleacă mult mai repede, ca un miros de dovleac și de usturoi. Însă ceea ce rămâne în subconștientul copiilor este accesibilitatea uriașă a diavolului care vine totdeauna când este chemat în viața oamenilor. Deriva morală, falimentul credinței, transformarea omului în animal și apoi în demon prin civilizație tehnologică, crimele, depresia generalizată, mentalitatea de turmă, toate acestea sunt mlădițe ale duhului necurat, alungat de 2000 de ani din viața lumii prin Sfintele Taine, și invocat acum de dragul sărbătorii, în inimile celor care îi urmează fără să o știe.

Halloween-ul este așadar un antrenament la iad, cu întuneric, magie, demonism, shamanism, clarobscur, vampiri, vârcolaci. Niciun duh însă nu suflă o vorbă despre durerea infinită și veșnică, despre focul cel nestins, despre scrâșnirea dinților, despre viermele neadormit, despre singurătatea fără de sfârșit. Tot astfel, Liturghia este un antrenament la rai, ca jertfă fără de prihană, rugăciune intensă, anamneză a iubirii, participare prin har, istorie și veșnicie unite strâns, de netăiat, în Trupul lui Hristos cel răstignit și înviat pentru oameni, pentru totdeauna. Are cineva impresia că te costumezi în diavol și vei merge la Liturghia veșnică?

Așadar, la Liturghie, nu la Halloween. (Sursa: Chilia Buna Vestire)

 

Vă recomandăm să citiți și: Care sunt fricile creștinului - Basilica




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Patima trândăviei, în viață și literatură - Ciprian Voicilă
 
Trândăvia

Trândăvia poate fi descrisă ca o stare de inactivitate datorată lenei. Lenea și trândăvia sunt, de obicei, folosite în limbajul comun ca sinonime. O privire psihologică mai atentă sesizează, însă, diferența infinitezimală dintre ele: dacă accese de lene manifestă majoritatea oamenilor, în cazul omului trândav putem vorbi, totuși, de o lene... cronicizată. Este acea lene care, odată instaurată, se transformă în timp într-un adevărat stil de viață, în huzur.

În Jurnalul pe care Lev Tolstoi l-a ținut între 1847 și 1910, întâlnim multe pasaje în care trândăvia este demascată. Tolstoi se suspectează pe sine de trândăvie și o observă, compătimitor, la unii membri ai numeroasei sale familii. Pe 5 aprilie 1885 scrie: „Măcar de-ar înțelege că viața lor trândavă, întreținută prin muncile altora, poate avea numai o singură justificare, aceea de a-și folosi răgazul pentru a se gândi și răzgândi. Ei însă își umplu cu sârg acest răgaz cu deșertăciune, astfel încât le rămâne mai puțin timp de cugetat decât celui zdrobit de muncă.”

Lev Tolstoi considera că viața de trândăvie este efectul situației sociale privilegiate: fiind de origine nobilă, aveau multe proprietăți, în special moșia de la Iasnaia Poliana. Muncind mujicii pentru ei, membrii familiei Tolstoi, în special vlăstarele tinere, nu erau motivați - în opinia tatălui lor - să își găsească un rost în viață. Tolstoi contempla exasperat filmul vieții lor, în care scenă după scenă se derulau în deplină deșertăciune: aceștia petreceau ore nesfârșite în discuții, jucau cărți, se preocupau excesiv de ținuta vestimentară, iar fetele de toaletele prin care doreau să epateze la spectacolele de teatru sau la seratele dansante. De aceea, în Jurnalul său, Tolstoi scrie despre proiectele de redresare morală prin care visa să îi ajute pe copii să își revină din promiscuitatea în care se complăceau: „Să locuim la Iasnaia. Venitul de la Samara să-l dăm pentru săraci și școala din Samara în administrarea și sub supravegherea chiar a platnicilor. (...) Pe cei mai mici [dintre copii] să-i educăm în așa fel încât să se obișnuiască să pretindă de la viață mai puțin. Să învețe cele ce doresc, dar nu numai științe, ci știință și muncă. (...) Viața, hrana, îmbrăcămintea - toate [să fie] dintre cele mai simple. Tot ceea ce e de prisos - pianul, mobila, echipajele - să fie vândute sau împărțite. (...) Un singur scop: fericirea, a mea și a familiei, știind că această fericire constă în a te mulțumi cu puțin și în a face bine altora.” Această însemnare de jurnal ne poate fi de un real folos în propria noastră luptă cu patima trândăviei. În rezumat, Tolstoi ne spune că omul trândav are prea multe pretenții de la viață. Așteaptă mai mult de la ea decât îi oferă. Prin urmare, pentru a ieși din starea de trândăvie trebuie să ne învățăm să distingem între nevoi și dorințe și să ne simplificăm viața, limitându-ne la satisfacerea nevoilor (de hrană, de securitate, de afiliere la o comunitate umană, de autorealizare spirituală). Setea este o nevoie primară, pe când impulsul de a bea Fanta sau Coca-Cola este o dorință. Tolstoi credea că scopul vieții umane este dobândirea fericirii și că fericirea rezidă, pe lângă limitarea strictă la nevoi, în a face bine semenilor noștri - o idee pe care o vom regăsi, călătorind în trecut, la Socrate, Platon, Aristotel și la filosofii stoici.

Mai tânărul prieten al lui Lev Tolstoi, A.P. Cehov, va fi și el foarte preocupat de chipul și manifestările trândăviei. Aceasta și-a găsit expresia mai ales în piesele sale. În „Unchiul Vanea”, medicul Astrov, vorbind despre un personaj feminin, remarcă: „La om, totul trebuie să fie frumos; și fața, și îmbrăcămintea, și sufletul, și gândurile. E frumoasă, fără îndoială, dar... te uiți la ea: mănâncă, doarme, se plimbă, ne vrăjește pe toți cu frumusețea ei... Și asta-i tot. Nu cunoaște nici un fel de îndatoriri. Alții trebuie să lucreze pentru ea. (...) Dar viața în trândăvie nu poate să rămână curată.” Regăsim aceeași idee ca la Tolstoi: trândavul nu își asumă responsabilitatea propriei vieți, nu caută să se întrețină prin muncă proprie, ci se complace în a fi întreținutul altora. De altfel, atât Tolstoi, cât și Cehov cunoșteau acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel: „Cine nu lucrează, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10).

Personajul care întruchipează desăvârșit patima trândăviei este Oblomov, plăsmuit de Ivan Goncearov. Oblomov s-a mărginit să trăiască într-o singură cameră, din cele patru ale apartamentului său. Praful depus pe mobilierul din mahon, pe covoare, pe paginile îngălbenite ale cărților rămase deschise de amar de vreme, pe fotografii este simbolul perfect pentru viața lui Oblomov, care a încremenit. El este un moșier de vreo 32-33 de ani care în trecut fusese funcțio­nar, dar, făcându-i-se lehamite de serviciu, ieșise la pensie și acum trăia, bineînțeles, din banii pe care i-i furniza moșia - între 7 și 10.000 de ruble anual. Cult, animat de sentimente nobile, empatice - aflăm despre el că „plângea uneori cu amărăciune pentru suferința omenirii” -, ajunge lipsit de voință și se lasă cucerit de trândăvie. Zace în neștire pe divan înstrăinat de lume, de societate. Orice grijă s-ar ivi la orizontul conștiinței sale, amână rezolvarea ei pe mâine. Orice schimbare îl angoasează - vrea ca „viața să nu îl tulbure”. Orice activitate, cum ar fi cititul unei cărți, îl obosește. Servitorul său, Zahar, se contaminează și el de trândăvie. Când stăpânul său i se plânge că „ți se face sete, iei sticla, dar nu găsești un pahar”, Zahar îi replică: „Se poate bea și cu sticla!” Atât de magistral a portretizat Goncearov trândăvia, dându-i chipul moșierului Oblomov, încât din secolul XIX până în zilele noastre lenea crasă a căpătat numele de „oblomovism”.

Akedia

În literatura creștină, stării de lâncezeală i se spune, de obicei, akedie. Poate că nimeni nu a analizat cu atâta finețe a observației sentimentul dizolvant al akediei cum a făcut-o Evagrie Ponticul. În spatele fiecărei patimi ascunzându-se un demon - după cum citim în scrierile ascetice ale Sfinților Pă­rinți -, Evagrie etichetează duhul akediei ca fiind un „demon al amiezei”, fiindcă „îl atacă pe monah pe la ceasul al patrulea și dă ocol sufletului până la ceasul al 8-lea”. Starea de akedie este deosebit de complexă: omul - în primul rând monahul căzut în mrejele ei - lâncezește, fiind, totodată, cuprins de iritare. Iată una dintre descrierile modului în care acționează duhul akediei, după Evagrie Ponticul: „Mai întâi el face ca soarele să se vadă zăbavnic la mișcare sau chiar ne­mișcat, ca și cum ziua ar fi de 50 de ceasuri. Apoi îl silește [pe monah] să privească necontenit la ferestre și să sară afară din chilie, să vadă cât mai e până la ceasul al nouălea și să privească în jur, încoace și încolo, dacă nu e cumva pe aproape vreunul din frați. Îi mai insuflă și ură față de locul său și de însăși viața sa și față de lucrul mâinilor, și gândul că iubirea a pierit la frați și nu mai e cine să-l mângâie”.

Prin efectele pe care le are asupra sufletului, patima akediei este extrem de periculoasă pentru viața duhovnicească: îl poate împinge pe cel care suferă din pricina ei până la limita deznădejdii și îi împietrește inima.

Evagrie Ponticul cunoștea din experiență nu doar fizionomia polimorfă a akediei, ci și remediile eficiente prin care creștinul o poate anihila: plânsul înaintea lui Dumnezeu, rugăciunea să­vârșită „cu înțelegere și încordat”, perseverența în lucrarea duhovnicească, recitarea Psalmilor, gândul frecvent la moarte. Sufletul celui care rezistă eroic ispitei akediei - ne învață Evagrie Ponticul - devine „mai încercat” și primește „cunoașterea care vine în noi prin harul lui Dumnezeu”.

Un articol de: Ciprian Voicilă - Ziarul Lumina, 20 Sep, 2019



Lumina Domnului pe chipul omului. Mandilionul (VIDEO)
CAFEDEMIA - Masă rotundă organizată de Asociația Ortopraxia - 6 august 2019
(extras)
 
 
Mandilionul - Alexandru Mihail Niță
 
Fiecare om este o icoană nepictata înca... un chip la care înca se mai lucrează. Chiar omul însuși lucrează cu Duhul lui Hristos la propria desăvârșire. El ține pensula înmuiată-n har ca un ucenic, iar mâna Domnului îl însoţeşte în toată vremea și în tot locul.


Misiune. Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Viaţa părintelui Ilarion Felea Mărturisitorul - Pr. Tudor Demian
 

18 Septembrie: POMENIREA SFINŢITULUI MĂRTURISITOR PREOTUL ILARION FELEA

 

Părintele Ilarion Felea este destul de puţin cunoscut în vremea noastră. El a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor cât şi de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut. Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei româneşti de până acum. Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe. (…)

Opera Spre Tabor este a doua, după acest tezaur al Ortodoxiei care se cheamă Filocalia, fiind o desăvârşită tâlcuire a Filocaliei”. Despre înalta sa trăire duhovnicească, părintele Stăniloae a mărturisit: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”. Chiar dacă textul care urmează nu reuşeşte să ofere o imagine completă a personalităţii părintelui Ilarion, îl oferim cititorilor, nădăjduind ca, în viitorul apropiat, când jurnalul părintelui Ilarion va vedea lumina tiparului să putem înţelege mai multe despre acest smerit mărturisitor al lui Hristos, mort în temniţele Aiudului, care acum se bucură cu toţi sfinţii mucenici în Împărăţia Cerurilor.

Preotul profesor Ilarion Virgil Felea, autorul acestui valoros volum, s-a născut la 21 martie 1903 în comuna Valea Bradului, judeţul Hunedoara, unde tatăl său era preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) şi la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde şi-a luat bacalaureatul.

Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu, unde şi-a luat diploma de capacitate preoţească, la 22 iunie 1926. În anul şcolar 1926-1927 a funcţionat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad.La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, de la 6 august, acelaşi an, slujind ca preot paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obţinând prin concurs parohia Arad-Şega.Între anii 1927-1929, a urmat şi absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj.

Cu dârzenia sa de mare luptător şi jertfitor pentru Biserică şi Neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar şi păstor de vocaţie, „care îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), „fără de prihană…, veghetor înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii…, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui…” (I Timotei 3, 2-4), îmbinând fericit altarul şi amvonul bisericii cu catedra şcolii şi cu activitatea intensă de la Casa culturală, izbuteşte să câştige, în scurtă vreme, inimile şi interesul credincioşilor.În decursul celor nouă ani de slujire şi păstorire în această parohie, n-a renunţat nici la strădaniile sale de cunoaştere şi adâncire teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat curând din parohia Arad -Centru, tânărul şi entuziastul preot a moştenit o biserică nouă, ridicată în roşu, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă şcoală confesională, ce se cereau renovate şi extinse, şi o populaţie alcătuită în majoritate din români ortodocşi, cei mai mulţi fiind meseriaşi şi muncitori la fabricile „Astra” şi UTA, din apropiere.

La 20 decembrie 1932, şi-a luat licenţa la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu subiectul „Mântuirea după concepţia ortodoxă, catolică, protestantă şi sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”, publicată în „Seria Teologică”. Tot în acest timp, a colaborat la următoarele reviste şi ziare: Revista Teologică şi Telegraful Român din Sibiu, Biserica şi Şcoala, Apărarea Naţională, Aradul, Graniţa, din Arad, Renaşterea din Cluj, Viaţa ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului, din Sibiu, şi a scos de sub tipar studii teologice şi lucrări de popularizare: „Convertirea creştină”, tipărită în Seria Teologică Sibiu 1935; „Critica ereziei baptiste”, tot în Seria Teologică, Sibiu 1937; „Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”, în colecţia „Cărţile vieţii” din Cluj, 1937; „Beţia din punct de vedere religios, ştiinţific şi social”, în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1931; „Icoane alese din viaţa Ortodoxiei”, tot în Biblioteca creştinului ortodox Arad, 1935 şi „Drumul crucii” (în colaborare), Arad, 1937.

În anul universitar 1937-38, a funcţionat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcţionat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeaşi parohie la data de 1iulie 1952, activând până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.

La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică şi apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcţionat până în 1948, deţinând un anumit timp şi funcţia de Rector. A predat cu competenţă şi aleasă dăruire, studenţilor din anul III şi IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica şi mistica şi Omiletica practică. La 1 iunie 1939, i s-a încredinţat şi redactarea revistei „Biserica şi Şcoala”, căreia i-a purtat de grijă până în anul 1945, şi mai apoi, la 1 august 1943 până în 1945, „Calea mântuirii”, foaie religioasă pentru popor. În paginile lor publică o seamă de articole de teologie şi viaţă bisericească, informaţii şi recenzii despre cărţi şi reviste.

Perioada în care a slujit ca preot la parohia Arad-Centru şi totodată redactor la revistele „Biserica şi Şcoala” şi „Calea mântuirii”, de asemenea, ca profesor la Academia Teologică din Arad, poate fi considerată cea mai prodigioasă din activitatea preotului profesor Ilarion V. Felea.

A continuat colaborarea la „Revista Teologică” din Sibiu până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh şi Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului şi la alte reviste şi ziare din Arad, a rostit şi publicat o seamă de conferinţe religioase şi de cultură.

Totdeauna bine documentat, aducea precizări, sensibiliza inimi şi minţi îndoielnice sau rezervate, îndreptându-le şi aducându-le în albia Bisericii, statornicind la cunoaştere şi mărturisire a lui Hristos. Prin predicile şi meditaţiile sale rostite de la amvonul Catedralei şi în alte biserici, totdeauna bine pregătite şi de actualitate, a atras spre rugăciune şi Biserică un număr însemnat de intelectuali, care veneau să-l asculte şi cu care întreţinea legături spirituale cât mai apropiate. Îndrăzneţ şi pătrunzător, cuvântul preotului Ilarion V. Felea, rostit cu glas de tunet şi cu duh de profet, dezbărat de orice dulcegărie şi repeţire, în care se simţea obişnuinţa dascălului de a vorbi, aducea lumina şi determina transformări lăuntrice.Au văzut lumina tiparului în acest timp: „Teologie şi preoţie”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad pe anul 1938/1939; „Paisie şi paisianismul”, în colecţia „Cărţile Vieţii”, – Cluj 1940; „Catehism creştin ortodox”, Arad, 1955, tipărit în patru ediţii; „Sfintele Taine”, în Biblioteca „Veniţi la Hristos”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, în Biblioteca „Calea Mântuirii”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 şi a tipărit un „Antologhion” pentru preoţi, cântăreţi şi pentru folosul acestora şi al altor credincioşi, ca îndreptar de cântare bisericească.

Culmea cea mai înaltă a acestor tipărituri o atinge însă preotul profesor Ilarion V. Felea prin ciclul de cărţi de predici, conferinţe şi meditaţii religioase, în care a încercat şi a izbutit a defini esenţa, doctrina şi apologia creştinismului, răspunzând, în acelaşi timp, unei întrebări potrivite oricărui volum, ce va apărea la vremea lui şi cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu: Ce este creştinismul?”, din care au văzut lumina tiparului: „Duhul Adevărului”, de conţinut dogmatic, apărută cu binecuvântarea Episcopului Andrei Magieru în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, editată la Arad în 1942, ediţia a II-a tot la Arad, în 1943, premiată de Academia Română, amândouă ediţiile bucurându-se de o largă răspândire în rândul preoţimii şi al credincioşilor, material folosit ca îndreptar în predicile de pe amvoanele bisericilor şi nu o dată, în lipsa unui preot la altar, citite de cântăreţul stranei la slujba Utreniei, drept hrană sporitoare în credinţă, în viaţa creştină, alături de sau în locul tradiţionalei Cazanii.

Tot cu binecuvântarea P.S. Părinte Episcop Andrei al Aradului şi a Veneratului Consiliu Eparhial, a văzut lumina tiparului Religia Iubirii, de cuprins apologetic, apărută la aceeaşi editură, la Arad, în 1946.În viaţa preotului Ilarion V. Felea, ca şi în a noastră, a tuturor, au intervenit apoi anii Joii Pătimirilor, datorate dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viaţa şi existenţa sa ca om. La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură şi de trăire religioasă şi deţinut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945. În dimineaţa Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfinţirea caselor, a fost ridicat şi dus într-o pivniţă insalubră şi înghesuită, anchetat, deţinut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama aşa-numiţilor deţinuţi politici.

A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timişoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat şi condamnat la un an închisoare corecţională pentru „omisiunea denunţării”, trecând şi prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării.

La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti, şi supus unei foarte severe şi nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret şi, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alţi şase preoţi din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale” şi 20 de ani de temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.

Detenţia a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viaţă la 18 septembrie 1961.

Înmormântat fără cruce şi fără a i se cunoaşte locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică şi Neam, aşa cum odinioară au făcut-o strămoşii săi, moţii, de unde a provenit.

A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit când era în viaţă, precum şi o serie de studii, meditaţii, predici şi conferinţe de o înaltă spiritualitate creştină, cuprinse în şase volume în manuscris, salvate cu voia lui Dumnezeu de la distrugere şi păstrate cu mare devoţiune şi cu ferma convingere că şi acestea vor ajunge să vadă lumina tiparului, spre slava lui Dumnezeu şi vrednica cinstire a celui ce le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanţurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună, unde trupul său chinuit îşi doarme somnul de veci în aşteptarea Învierii.

(Pr. Tudor Demian – Din temniţe spre sinaxare, Editura Egumenița, Galați, 2008)

O imagine imposibil de uitat vreodată atât cât trăiesc

Autor: Cristina David

Îmi este greu să încep a scrie o mărturie personală despre “unchiu Ilarie”, aşa cum l-am “botezat” împreună cu sora mea la numai câţiva ani de existenţă. Era unchiul mamei dinspre mama ei, bunica noastră născută în Tara Moţilor acolo unde a văzut lumina zilei şi cel care avea să devină Preot Prof. Dr. Ilarion Felea. S-a născut într-o familie de moţi în care tatăl a fost preot.

Moţii au ceva aparte în structura lor, nu este doar impresia sau părerea mea. Vorbeşte întreaga istorie.

Din Țara Zarandului cum mai este cunoscută, Țara Moților au iesit la iveala oameni cu o mare dârzenie , cu un curaj deosebit și dragoste pentru neamul lor cel asuprit. Cred că orice român din oricare parte a țării cunoaste numele răsunatoare din istoria noastra vitregă: Horea, Cloșca, Crișan și, ceva mai târziu în timp, Avram Iancu – Crăișorul Munților – toți bărbați vajnici și viteji, care nu au pregetat a lupta cu temuții austro-ungari până la sacrificiul suprem. Pe drept cuvânt ei sunt cinstiti ca adevărați eroi ai întregului neam românesc întocmai ca Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.

La Vata de Sus care se află doar la câțiva kilometri de Tebea, unde se află mormântul și monumentul marelui Avram Iancu precum și gorunul lui Horea. În aceeași țară a Zarandului, a văzut lumina zilei cel care avea să devină încă din viața Sfântul Ardealului, este vorba de marele și dăruitul duhovnic al românilor Părintele Arsenie Boca.

Am fost născută în Bucureşti deci foarte departe de Arad. Totuși, la o vârstă fragedă, în câteva rânduri, am petrecut săptămâni întregi în casa unchiului Ilarie şi a “tuşii Valeria” , în Arad. Casa lor nu era departe de vechea Catedrală Ortodoxă din oraş. Acolo slujea sfânta liturghie Părintele Ilarion Felea şi ţinea predicile minunate la care se adunau studenţimea şi intelectualii oraşului de nu încăpeau în biserică, în paralel cu activitatea pe care o depunea din tot sufletul la Facultatea de Teologie din oraş, unde a fost numit decan în cele din urmă.

Nu doresc să repet nimic din cele ce au scris alții în legătură cu biografia şi activitatea Preotului Ilarion Felea de-a lungul timpului însă dorinţa mea este aceea de a readuce la viaţă portretul acestui om deosebit, dăruit de Dumnezeu, care a ales să devină păstor de suflete omeneşti din dragoste mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în care calitate sfântă şi-a împlinit până în ultima clipă a vieţii sale menirea ce i-a fost acordată.

Prin urmare, voi reda aici ceea ce a reținut memoria mea, începând de la 5 ani şi până la 7 ani, când unchiul nostru a fost întemniţat ultima oară ca să nu se mai întoarcă vreodată viu printre noi. Sufletul lui însă a fost alături de noi toţi cei dragi lui. L-am simţit mereu.

O imagine clară în mintea mea îmi arată una din camerele casei din Arad. Era spre seară şi unchiu Ilarie revenise acasă după o îndelungă activitate acolo unde i-a fost necesară prezenţa. Îmi amintesc şi acum lumina veiozei aprinse căci era timpul de mers la culcare pentru noi, copiii. Îl şi văd, îi simt prezenţa caldă alături, aud cuvintele liniştitoare care aveau darul întotdeauna de a ne aduce un somn profund, plin de pace. Ne învăța cu drag cum să ne rugăm însă ne spunea în fraze lesne de înţeles pentru mintea noastră de copii, de ce este necesar şi bine ca să ne rugăm, Cui adresăm rugămintea şi ce urmare va avea ruga noastră. De la dânsul am primit primele lecţii catehetice fără ca să realizăm că ne învaţă ceva, totul apărând ca o realitate deosebit de frumoasă care ne înconjura cu dragoste şi lumină multă. Cu vocea lui blândă, în tonuri baritonale, ne istorisea lucruri despre credință, pe care aveam mult mai târziu să le regăsec citind Sfintele Scripturi cu de la mine voinţă.

Ceea ce doresc să subliniez în spusele mele este că unchiul nostru, care în perioada aceea era mult atacat şi lovit de cei invidioşi care făcuseră pactul cu vrăjmaşul, nu lăsa absolut nimic să tulbure sufletele noastre de copii, rolul lui fiind de a ne pune pe calea dreaptă. El doar asta vedea şi doar asta făcea. A fost un om dăruit de Dumnezeu cu o mare credinţă şi cu iubire pentru cei din jur, cu grija de a educa pe toţi cei tineri (printre alte acuze aceasta a fost una principală : că nu înceta a predica tineretului despre Hristos) în credinţa noastră ortodoxă moştenită din străbuni, singurul mod de a duce la mântuire. În acest fel el a reuşit să ne modeleze sufletele şi inimile într-un mod cu adevărat binecuvântat încât nu am mai părăsit calea Domnului arătată de el în viaţa noastră care abia începea, vreodată de atunci şi până astăzi. Acesta este adevărul. Rugăciuni multe, prezenta la sfintele liturghii în timpuri grele, mersul la mănăstiri cu părinţii au făcut parte din copilăria şi tinereţea mea şi a surorii mele mereu. În acele timpuri era o mare și plăcută surpriză pentru măicuțele si călugării care ne ofereau găzduire să ne audă numind fără greș pe sfinții din icoanele ce împodobeau camerele de ospeție.

Ceea ce îmi vine foarte greu să scriu acum, este legat de procesul său ultim care a dus la întemniţarea sa pe timp de 20 de ani. Port în suflet durerea acelei zile când unchiu Ilarie a venit la Bucureşti unde locuiam ca să vorbească cu noi, familia mea şi să ne vadă, poate, pentru ultima oară. El a nădăjduit mereu spre bine dar a respectat Voia Domnului. Nu s-a plâns, nu a făcut compromisuri, nu a cedat sub nici o formă.

Îmi amintesc ziua în care a sosit, avea câte o cărticică de rugăciuni pentru copii, pentru sora mea şi pentru mine. Acea cărticică o am la mine şi acum, la mii de mile distanţă de ţară, nu am lăsat-o de lângă mine nicidecum căci pentru mine era ”sfântă” , dăruită de unchiu Ilarie, martirul şi eroul familiei noastre.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii! Cred, ştiu de fapt, că sufletul lui este cu Dumnezeu.

Autobiografie

Autor: Ilarion Felea

M-am născut în comuna Valea-Bradului raionul Brad, regiunea Hunedoara, după spusele mamei mele, în vinerea de Florii, din anul 1903, când în calendar este pomenit cuviosul Ilarion cel Nou. Dacă data aceasta e cea adevărată atunci, atât matricola stării civile din Brad care arată data naşterii mele la 13 Aprilie (stilul nou), cât şi matricola botezaţilor parohiei Valea-Bradului care fără să precizeze data naşterii mele arată ca zi a botezului meu data de 31 Martie, 1903 (stil vechi), sunt greşite.

Tatăl meu, născut în Ciuruleasa Abrudului a fost preot (decedat la 21 ianuarie 1920, în vârstă de 62 ani), iar mama mea Marta s-a născut în Valea-Bradului şi a decedat în 1952, în vârstă de 86 ani. Am fost la părinţi 9 copii (al zecelea: Gheorghe, cel mai mare, a murit în vârstă de 6 ani la Ciruleasa), 6 feciori şi trei fete: 1. Ioan, doctor în Teologie, fost preot în Pecica şi duhovnic al Internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, mort în bombardamentul aviaţiei engleze asupra Bucureştilor la 4 Aprilie 1944 şi îngropat într-o groapă comună, fără ştirea noastră, în cimitirul protestant Ghiuleşti; 2. Victor (n. în 1892) e profesor de matematici în Oradea şi Arad, licenţiat în matematici şi doctor în Drept; 3. Maria, e soţia preotului Miron Popovici din Mihăleni (raion Brad); 4. Aurelia, măritată cu meseriaşul Ilie Paicu din Brad, amândoi sunt decedaţi; 5. Miron, Doctor în Drept a fost avocat în Pecica şi în Arad, acum e pensionar în Arad; 6. Elisabeta a fost căsătorită cu Cornel Grozescu fost comisar de poliţie; 7. Eu, Ilarion-Virgil; 8.Gheorghe, licenţiat în Drept, a decedat la Odesa în 21 octombrie 1941 ca maior magistrat; 9. Traian, profesor de muzică în Dumbrăveni, Arad şi Cluj.

Cel dintâi învăţător al meu în şcoala confesională primară din Valea Bradului, clasa I, a fost Valer Demian, fiul protopopului Vasile Demian din Brad. Apoi învăţătorul Petru Mateş din Valea-Bradului, fiul cantorului Ioan Mateş. În toamna anului 1914, când a început întâiul război mondial, m-am înscris la Gimnaziul ortodox român din Brad şi l-am terminat între anii 1914-1918. Am avut de profesori pe Dr. Ioan Radu, Vasile Boncu, Ioan Cheri, Vasile Stoia, Ştefan Albu şi Dr. Pavel Oprişa, cel mai iubit şi mai respectat.

În toamna anului 1918 m-am înscris pe clasa a V-a la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov unde am urmat cursurile până la Crăciun. Unindu-se atunci Ardealul cu Ţara-Mamă (Vechiul Regat), m-am întors la Brad unde s-a deschis pentru întâia oară clasa a V-a la liceul „Avram Iancu”. La Brad am isprăvit şi clasa a VI-a de liceu, clasele VII-VIII, precum şi bacalaureatul le-am făcut la liceul „Moise Nicoară” din Arad (la Brad numai în anii următori s-au deschis clasa VII-VIII).

În toamna anului 1922 m-am înscris la Academia de Teologie „Andreiană”din Sibiu, pe care am absolvit-o în iunie 1926. Aşa au dorit părinţii şi aşa am dorit şi eu: să studiez Teologia şi să mă fac preot. Aşa se explică şi continuarea studiilor, pentru îmbogăţirea cunoştinţelor, mai întâi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj (1927-1929) până în preajma licenţei, cu subiectul „Arta poetică a lui Horaţiu”, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1930-1932) unde mi-am luat licenţa cu subiectul „Mântuirea din punct de vedere ortodox, catolic şi protestant”, în toamna anului 1932, apoi între 1927-29, pentru examenul de doctorat în teologie pe care l-am luat „Cum laude” (9), în toamna anului 1939, cu subiectul tipărit: „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică” (Editura Arhiedecezana-Sibiu).

De la 15 Ianuarie 1927- 31 August 1927 am funcţionat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad. Am suplinit ore la Latină, Fizică şi Psihologie.

La 23 Iulie 1927 m-am cununat în biserica din Crişcior, cu Valeria, fiica învăţătorului Confesional şi apoi notar comunal din Crişcior: Ioan Faur şi Elisabeta născută Toda.

Între 25-26 Iulie 1927 am fost hirotonit diacon şi preot duhovnic de către mitropolitul Dr. Nicolae Bălan, în capela Mitropoliei, din Sibiu.

În 6 August 1927 am fost instalat preot în comuna mea natală: Valea-Bradului, unde am slujit poporenii mei până la 31 August 1930, când m-am mutat prin alegere, ca preot în Arad, cartierul Şega. Aici am păstorit până în 1939 iunie 1, când am fost mutat ca paroh în Arad-centru, unde am servit până la 31 Martie 1941.

În anul şcolar 1937-1938 am fost profesor suplinitor la catedra de Dogmatică de la Academia de Teologie din Cluj.

În anii şcolari 1938-1948 am fost profesor de Teologie Dogmatică, Apologetică, Mistică (în câţiva ani am predat şi Morala şi Omiletica practică) la Academia de Teologie din Arad. Între 1 Iulie 1947 şi 31 Decembrie 1948 am fost rector al Academiei de Teologie din Arad, când Academia s-a desfiinţat prin legea învăţământului şi contopită cu cea din Cluj.

Între 7 III – 20 VIII, 1945 am fost internat în lagărul de deţinuţi politici de la Caracal. Între 6. I. 1949 – 6. I. 1950 am fost deţinut şi condamnat „pentru nedenunţare”; întemniţat în Arad, Timişoara şi Aiud. Am fost scos din învăţământul teologic şi din bugetul statului „pentru atitudine nedemocratică”(?!). Am rămas preot al Catedralei şi al bisericii revenite din Arad, recunoscut iarăşi în buget cu 1 Martie 1952, şi redactor al calendarului eparhial (Îndrumător) din 1951 până în 1956 (inclusiv). 3-4 IX, 1952 – o nouă deţinere. În total – trei percheziţii domiciliare şi trei arestări.

Am redactat „Calea Mântuirii” în 1935 (20 numere) şi în 1943-1947 şi Biserica şi Şcoala în 1939 (VI) – 1947, când s-au sistat. Am colaborat la: Telegraful Român (Sibiu), Revista Teologică (Sibiu), Viaţa Ilustrată (Sibiu-Cluj), Duh şi Adevăr (Timişoara), Lumina Satelor (Sibiu) şi la ziarele din Arad.

Lucrări tipărite:

Broşuri de popularizare: Beţia Arad 1931; icoane alese din viaţa Ortodoxiei Arad 1933; Drumul Crucii în colaborare cu preot F. Codreanu, trei ediţii, culegeri de rugăciuni şi cântări pentru creştinii care merg la mănăstire, două ediţii; Catehism creştin ortodox – până în 1958 în patru ediţii (43.000 exemplare), Sfintele Taine Sibiu 1946; Biserica – Împărăţia lui Dumnezeu Sibiu 1947 (tipărită dar confiscată, neavând se pare aprobarea cenzurii), Calendarele cu tâlcuirea Sărbătorilor 1951 – 1956 – gata de tipar: Despre eretici şi eresuri; Parabolele Mântuitorului.

Studii şi lucrări omiletice:

Convertirea creştină Sibiu 1935; Critica bisericii Baptiste Sibiu 1937; Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană Cluj 1937; Teologie şi preoţie Arad 1939; Pocăinţa (teză de doctorat în teologie) Sibiu 1939; Paisie şi Paisianismul Cluj 1940; Duhul adevărului, lucrare premiata de Academia Română, două caiete Arad 1943 şi Religia iubirii, Arad 1946.

Pentru cultul divin:

Antologhion, Arad 1946 (10.000 exemplare); Carte de rugăciuni Arad 1945 – în 50.000 de exemplare (în colaborare cu preot F. Codreanu).

Pentru catehizare am iniţiat şi am redactat, împreună cu preoţii: F. Codreanu, V.Mihuţui, P. Bogdan, D. Tudor şi C. Mureşan, Programa analitică a religiei în şcoala primară şi pe baza ei, aprobată de Episcopul Andrei Magieru s-au tipărit manualele de religie pentru elevii şcolilor primare, cl. I – VII, Arad 1940.

Pentru viitor, dacă-mi ajută Dumnezeu în pregătire: Spre Tabor, colecţia de predici în patru volume: Pregătirea, Curăţirea, Luminarea şi Desăvârşirea[1]; Religia şi cultura; şi cu voia lui Dumnezeu: Calendarul Bisericii cu Vieţile Sfinţilor. Iar dacă va mai rămâne timp, o nouă ediţie pentru Duhul Adevărului şi pentru Religia Iubirii.

Preot Ilarion Felea, Arad, mai – iunie 1958.[2]

 

Notă: Părintele Ilarion V. Felea a murit martirizat în închisoarea Aiud, în anul 1961.

[1] Lucrarea Spre Tabor a văzut lumina tiparului abia în 2007, prin bunăvoinţa fiului acestuia, Ioan Felea, urmând să apară în curând şi ultimul volum Desăvârşirea.

[2] Extras din Jurnalul Părintelui Ilarion Felea, aflat în manuscris.

Sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net

 



Cetatea Athonită Vatopediu (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
 


RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni la vreme de necazuri
 

Rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos pentru ieşirea din necazuri

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Lui Dumnezeu, nu suntem vrednici de Milele Tale, dar îndrăznim să Te rugăm să primeşti şi puţina noastră rugăciune, precum ai primit oarecând cei doi bani ai văduvei şi să alungi de la noi tulburarea care ne-a cuprins. Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra noastră şi au intrat ape până la sufletele noastre, dar întru Tine este toată nădejdea noastră! Tu cunoşti pricina răului care ne apasă. La Tine perii capetelor noastre sunt număraţi. La Tine scăpăm şi pe Tine Te rugăm să depărtezi de la noi orice rău pierzător de suflet şi să ne ajuţi să biruim toate ispitele care ne învăluie! Tu eşti întărirea, scăparea şi Izbăvitorul nostru, Hristoase Dumnezeule şi Ţie Slavă şi mulţumire pentru toate Îţi înălţăm, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!

Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, la vreme de necaz şi de întristare

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare, nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea!

Preasfântă Maică a lui Hristos, Preacurată, Preabinecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă, duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Preaslăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine! Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii! Amin.

Canon de rugăciune la vreme de necazuri

Cântarea 1

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Adeveritu-s-au cuvintele Tale, Mântuitorule, căci ne-ai spus mai înainte despre greutăţile prin care vom trece, dar ne-ai şi  învăţat să stăm împotriva lor cu bărbăţie: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. O, sfântă  îndrăzneală care dai putere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lumea iubitoare de plăceri!

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune vieţile noastre, Mult-Milostive!

Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!

Adame, Adame, de ce ai căzut? De ce ai ales neascultarea? Vai nouă,  să  plângem şi să ne tânguim, că suntem următori căderii sale. Degrab să alergăm, fraţilor, la milostivul Dumnezeu, singurul care poate să ne izbăvească.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Icoană a răbdării zugrăvită de Dumnezeu se descoperă Dreptul Iov celor ce caută  în Sfânta Scriptură mărgăritare duhovniceşti. Că fiind cel mai slăvit dintre semenii săi, nu a hulit când a pierdut bunătăţile ce le avea, ba încă a ajuns să şadă plin de bube pe mormanele de gunoi, ca unul dintre cei loviţi de mânia cerească. Şi Dumnezeu, văzând credinţa sa, i-a făcut parte de bogăţii mai mari decât cele pe care le pierduse prin pizma diavolului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ! Să salte inimile noastre simţind ocrotirea ta, să prindă putere cei slăbiţi şi cei deznădăjduiţi să capete nădejde.

Cântarea a 3-a

Doamne. . .

“Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi  zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” Şi iarăşi ne-ai zis: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Unde este credinţa noastră când ne plângem că nu suntem ascultaţi? Poate cineva să spună că a cerut cu umilinţă cele de folos şi nu le-a primit? Să nu fie.

Doamne. . .

Întăreşte-ne, Doamne, cum i-ai întărit pe sfinţii Tăi care s-au aflat în încercări mai grele decât ale noastre. Lu­minează-ne, sfinţeşte-ne şi ne miluieşte Tu, Cel ce ai făgăduit că vei fi cu robii Tăi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Doamne. . .

"Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul,  iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme”, ne învaţă Dreptul Solomon,  picurând în sufletele noastre razele înţelepciunii. Oare avem priceperea să vedem în  încercările prin care trecem dragostea lui Dumnezeu? Căci de nu vom vedea-o pe aceasta,  înseamnă că ne îndoim de purtarea Sa de grijă pentru noi.

Slavă . . .

L-a biruit David pe Goliat! Cel slab l-a biruit pe cel tare,  pe sângerosul uriaş! Şi tot aşa fiecare dintre creştinii care au nădejde în Dumnezeu vor birui viforul necazurilor, căci neputinţele lor vor fi acoperite de dumnezeiescul har.

Şi acum. . .

Izvorul minunilor tale, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare, curge neîncetat spre bucuria poporului creştinesc;  bolnavii se vindecă,  morţii înviază, cei aflaţi în primejdii se izbăvesc. Arată-ţi şi de această dată milele tale, Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim din pricina păcatelor noastre.

Cântarea a 4-a

Doamne. . .

“Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu fiţi îngrijoraţi, căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu,  şi toate acestea se vor adăuga vouă”.  Aşa ne-a poruncit Hristos, iar de vom căuta mai întâi cele ale lumii,  în care se desfată vremelnic sufletele noastre, atunci Împărăţia se va lua de la noi şi ne aşteaptă osânda veşnică.

Doamne. . .

Cel ce ai înmulţit pâinile şi peştii, săturând mii de oameni, Care poţi să ne dăruieşti toate cele de care avem nevoie şi de care ai îngăduit să fim lipsiţi pentru încercarea credinţei noastre, arată şi acum milele Tale şi plineşte toate lipsurile noastre.

Doamne. . .

Zece leproşi au luat vindecare minunată, dar nu­mai unul a ştiut să aducă mulţumire pentru ea. Peste mulţime de oameni se revarsă binefacerile lui Dumnezeu, dar numai puţini ştiu să mulţumească.

Slavă . . .

Sfinte Ierarhe Nicolae, păstorule al Mirelor Lichiei, roagă-te Milostivului Dumnezeu ca ori de câte ori ne lipsesc cele de trebuinţă să le primim prin mijlocirile tale de care s-au folosit cele trei fete sărace pe care le-ai îndepărtat de păcatul nelegiuitei împreunări.

Şi acum . . .

Veacuri  întregi creştinii au trecut prin greutăţi fără număr, dar ori de câte ori ţi-au cerut ocrotirea nu au rămas fără răspuns, Maica noastră. Chiar şi atunci când nu se vede nici o lumină, când totul pare că s-a năruit, mijlocirea ta dărâmă zidurile potrivnice şi dăruieşte credincioşilor toate cele care le sunt de trebuinţă.

Cântarea a 5-a

Doamne. . .

Greu este cuvântul Tău, Iubitorule de oameni, când spui ucenicilor Tăi: “Veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi  pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.

Doamne. . .

Cel ce ai binecuvântat nunta din Cana Galileii, Cel ce binecuvântezi în chip minunat înţelegerea şi iubirea frăţească dintre oameni, adu pacea Ta în familiile creştine, alungând de la ele toată tulburarea, toată mânia, toată neînţelegerea, ca astfel familiile să fie mici biserici, şi nu adunări idoleşti, cum unelteşte neruşinatul diavol.

Doamne. . .

Mucenicie este să fim prigoniţi de unii pe care îi purtăm în inimile noastre, de cei pentru întoarcerea cărora Îţi înălţăm fierbinţi rugăciuni. Tu, Doamne, l-ai scăpat pe dreptul Iosif de moartea pe care i-o pregătiseră fraţii lui şi mai pe urmă ai rânduit chiar ca aceştia să nu poată trăi fără ajutorul său; noi credem Ţie că orice suferinţă îşi are roada ei, că nici o rugăciune nu rămâne neauzită.

Slavă . . .

Sfinte Mucenice Iacob Persul, ai lepădat dreapta credinţă şi ai jertfit idolilor, dar maica şi femeia ta ţi-au stat împotrivă şi te-au mustrat pentru aceasta. Iar tu, venindu-ţi în fire, L-ai mărturisit cu tărie pe Hristos  şi pentru aceasta ai suferit dureri de neînchipuit, căci prigonitorii ţi-au tăiat pe rând toate mădularele. Te rugăm, sfinte al lui Dumnezeu, ai grijă de toţi cei pe care iubirea acestei lumi îi ţine departe de  mântuire şi întoarce-i pe calea cea bună pe care tu însuţi ai fost întors.

Şi acum . . .

Ceea ce cu înţelepciune ai mijlocit în chip minunat împăcarea dintre Sfântul Chiril, luminătorul Alexandriei şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ai gonit vrăjmăşia şi neînţelegerea dintre creştinii care ţi-au cerut aceasta, care ai adus pacea în familiile ce stăteau să se destrame, adu liniştea cea binecuvântată în vieţile noastre, ale celor ce suntem încercaţi de răutatea oamenilor şi a îngerilor căzuţi.

Cântarea a 6-a

Doamne. . .

Să luăm aminte la povaţa Sfântului Pavel, apostolul neamurilor, care a trecut prin încercări mai grele decât ne putem închipui: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.

Doamne. . .

Vezi, Doamne, durerea noastră, vezi tulburarea care ne-a cuprins. Dă-ne putere să ne ridicăm degrabă şi să lepădăm de la noi duhul întristării şi al necredinţei. Înmulţeşte-ne credinţa, sporeşte-ne dragostea, dăruieşte-ne răbdare şi nădejde, ca la trecerea din această viaţă să putem gusta din bunătăţile pe care le-ai pregătit aleşilor Tăi.

Doamne. . .

“Din nimic nu avem noi mai mult de câştigat decât din suferinţe şi pătimiri”, mărturisea dumnezeiescul Ioan Gură de Aur împotriva celor care credeau că pot merge pe calea mântuirii fără să cunoască poticnirile. Cum dar vom lepăda noi calea cea strâmtă, când duce la odihna veşnică? Cum vom părăsi lupta, dacă vrem să primim nestricăcioasa cunună?

Slavă . . .

Precum stăteau coroanele pe capetele împăraţilor, aşa stătea Duhul  Sfânt peste Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Să înţelegem dar că nici sărăcia, nici foamea şi nici setea nu pot fi piedică pentru cei pe care încercările îi arată următori sfinţilor;  şi pe aceştia Domnul îi va răsplăti cu prisosinţă, aşezându-i la loc de cinste în curţile Sale.

Şi acum . . .

Preasfântă Fecioară, izgoneşte toată mâhnirea, întristarea şi toată ispita de la noi, păcătoşii tăi robi, şi  îndeamnă cugetele noastre spre săvârşirea celor  bineplăcute  lui Dumnezeu, ca să te mărim cu credinţă şi cu dragoste.

Cântarea a 7-a

Doamne. . .

“N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a spus şi ne spune cu blândeţe Mântuitorul Hristos, aşteptând pocăinţa noastră. Cine poate spune că nu este păcătos? Cine poate crede că nu  are nevoie de pocăinţă? Numai cei mândri,  pe care iubirea de sine îi ţine departe de Dumnezeu.

Doamne. . .

Preabunule Doamne, alungă de la noi duhul mândriei, duhul lăcomiei, duhul desfrâului, duhul răutăţii şi duhul deznădejdii, şi dăruieşte-ne darurile Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei-credinţe.

Doamne. . .

Iubitori de plăceri precum locuitorii Sodomei şi ai Gomorei sunt astăzi cei care trăiesc departe de Biserică,  şi noi în loc să vedem păcatele noastre ne mulţumim să credem că suntem mai drepţi decât ei,  asemănându-ne fariseului din Evanghelie.  Dar îndreptăţirea noastră nu este şi nu poate fi socotită drept pocăinţă, ci ne este cale a pierzării.

Slavă . . .

Sfinte Mare Mucenice Cipriane, care de la slujirea diavolilor ai venit la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, cu Sfânta Maria Egipteanca, desfrânata care a devenit înger în trup omenesc, şi cu David, care mai înainte a fost tâlhar, rugaţi-vă pentru noi dimpreună cu toţi cei care părăsind păcatul au urcat pe culmile sfinţeniei,  ca să luăm desăvârşit dezlegare de păcate şi să trecem în caldă pocăinţă această viaţă trecătoare.

Şi acum . . .

Cu dragoste i-ai adus pe mulţi la pocăinţă, Maică Sfântă, îndreptându-i să primească prin Taina Spovedaniei dezlegare de păcate şi dându-le putere în războiul duhovnicesc. Vezi, dar, greşelile noastre cele multe, şi roagă-te înaintea Fiului tău preaslăvit să ne dăruiască iertare de fărădelegile care ne apasă, făcându-ne părtaşi cetei celor care prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-au mântuit.

Cântarea a 8-a

Doamne. . .

Dar nepreţuit sunt pentru neamul creştinesc fericirile pomenite  în Evanghelie,  şi în vreme de ispită ne aducem aminte cum ne-ai binevestit: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Vom muri, fraţilor, la vremea rânduită de Dumnezeu, şi  binele va fi celor care se vor învrednici de veşnica mângâiere.

Doamne. . .

Miluieşte-ne, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Miluieşte-ne, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi după ce ai primit bătăi şi batjocuri ca mulţumire pentru dragostea pe care ne-ai arătat-o! Miluieşte-ne, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, mântuieşte-ne!

Doamne. . .

Chip al morţii sunt necazurile prin care trecem, căci ne îndeamnă să cugetăm la înfricoşătoarea osândă a păcătoşilor. Mai bine ne este nouă a suferi o vreme pe pământ, decât a răbda dincolo chinuri fără sfârşit.

Slavă . . .

Să nu zăbovim a cere ajutorul de la cei care au murit lumii acesteia pentru a trăi pentru Hristos! O, Sfinţilor Apostoli, dimpreună cu ceata Arhiereilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, cu Sfinţii doctori fără de arginţi şi cu ceilalţi Mucenici, cu toţi  Sfinţii  ştiuţi şi neştiuţi, rugaţi-vă Atotputernicului Dumnezeu să ne lumineze ca să punem început bun mântuirii noastre, lepădând de la noi toată minciuna şi păcatul.

Şi acum . . .

Sfârşit creştinesc dăruieşte-ne nouă, Fecioară preacurată, izbăvindu-ne de moartea năprasnică şi de celelalte primejdii pe care diavolul vrea să le abată asupra noastră.

Cântarea a 9-a

Doamne. . .

“Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când treceţi prin diferite ispite”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov care multe a pătimit pentru numele Tău, arătând şi răsplata celor care au răbdat fără să cârtească: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor care Îl iubesc pe El.”

Doamne. . .

Slăvindu-Te, Îţi mulţumim Ţie, Doamne, căci nu treci cu vederea puţina noastră rugăciune, pe care Te rugăm să o primeşti ca pe cei doi bani ai văduvei. Nu ştim să ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, nu ştim să ne arătăm mulţumitori pentru toate binefacerile arătate şi cu atât mai puţin pentru cele ascunse minţii noastre, dar recunoaştem înaintea Ta că suntem neputincioşi de nu ne vei întări,  slabi de nu ne vei face îndrăzneţi. Miluieşte-ne, Doamne, că fără mila Ta pierim!

Doamne. . .

Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.

Slavă . . .

O, dumnezeieşti Stăpânii, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Îngeri, Scaune, toate Căpeteniile şi preamărite Puteri şi Sfinţilor Arhangheli, dimpreună cu soborul tuturor Sfinţilor, apăraţi-ne de tot răul, de toată ispita şi necazul, şi rugaţi pe Stăpânul tuturor să ne mântuiască pe noi, cei cuprinşi de multe păcate.

Şi acum . . .

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea apărătoare a celor ce se roagă ţie şi Maică a nenumăratelor milostiviri arătate neamului omenesc. Ceea ce eşti mai sfântă decât toţi sfinţii şi mai grabnică în ajutor decât suntem noi în rugăciune, pe tine ceea ce eşti cu adevărat ocrotitoare a creştinilor te mărim.

Și Otpustul

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Iubire şi iubiri - piloni care susţin creşterea armonioasă a copiilor - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

„A filosofa înseamnă a încerca să răspunzi cu mijloace mature
la întrebările pe care şi le pun copiii” (Lucian Blaga)

O poveste cu tâlc

În ultima vreme s-a tot distribuit pe internet povestea unei persoane orientale care deţine un coeficient de inteligenţă (IQ) de 220. Un scor enorm dacă ne gândim că Goethe însuşi avea un IQ de 200. Bineînţeles că această persoană a fost invitată să ţină prelegeri la cele mai prestigioase universităţi din lume şi i s-au oferit posturi universitare şi de cercetare în toată lumea. Însă, la un moment dat, acest om a făcut un pas care i-a surprins pe mulţi; a renunţat la toate ofertele şi cercurile universitare de cercetare unde a fost invitat şi s-a întors în ţara lui. Iar acolo a primit un post de profesor universitar care nici măcar nu a fost în capitala ţării sale, ci undeva într-o universitate de provincie. Aşa şi-a dorit. Bineînţeles că a fost întrebat de ce a ales să se întoarcă în ţara sa, renunţând la poziţii universitare din alte părţi unde era mult mai bine cotat din punct de vedere ştiinţific. Răspunsul a fost unul surprinzător: E adevărat, am fost în locuri pe unde mulţi visează să ajungă şi n-au ajuns. Am ajuns în vârf, numai că acolo am rămas singur… Iată de ce acest om deosebit a ales să se întoarcă în pământul natal printre ai săi. Pentru că acolo nu era singur. Era cu ai săi şi împărtăşea relaţiile de iubire cu cei apropiaţi sufletului lui.

Inevitabil, când am citit această poveste minunată m-am gândit la ceea ce susţin majoritatea psihologilor, anume că nevoia bazală a omului este aceea de a iubi şi a fi iubit (Fromm, 2016, p. 58). Şi m-am mai gândit la ceva: că omul inteligent dar fără caracter poate face extrem de mult rău, în timp ce omul de caracter, chiar dacă este mai puţin inteligent, poate face extrem de mult bine. Iar dacă omul dispune şi de caracter şi de inteligenţă, e o adevărată binecuvântare pentru cei din jur. Or caracterul armonios se formează dacă persoana a primit la timpul potrivit suficientă hrană prin înţelegere şi iubire.       

 

Copilul nu vrea să îi dai, vrea să fii!

Într-o zi, era o sâmbătă luminoasă de toamnă, băieţelul meu de nouă ani mă întreabă: Tati, ce eşti tu?  Ce sunt eu? - asta da întrebare. Ce sau cine sunt eu nu cred că m-am întrebat foarte des în viaţă. Copiii au intuiţia esenţei. Mi-am adus aminte că însuşi filosoful Immanuel Kant a încercat să sugereze un răspuns la întrebarea: Ce este omul? Iar răspunsul kantian a venit sub forma a trei întrebări suplimentare: Ce pot să ştiu? – cunoaşterea, Ce trebuie să fac? – morala şi Ce-mi este îngăduit să sper? – relaţia cu divinitatea. Oricum, să nu uităm că Socrate însuşi s-a orientat spre om în sine prin îndemnul: Cunoaşte-te pe tine însuţi! Dar să revenim la Iustinian al meu. Aşadar, Tati, ce eşti tu? I-am răspuns uimit printr-o întrebare: Cum ce sunt eu?! Sunt preot, sunt profesor. Soţia mea, care şi ea era în cameră în clipa aceea, a continuat: Tati e şi psihoterapeut şi doctor în teologie. Dar ce-ţi veni măi, puiul tati, să mă întrebi aşa?! Răspunsul a căzut distinct ca o piatră pe luciul unui lac neadiat de nici o pală de vânt: Pentru că nu vreau să fiu ca tine! Păi cum aşa, măi Iustinian?! am continuat eu. Păi tu toată ziua citeşti sau stai la calculator şi nu prea vorbeşti cu noi…

De aici încolo încep să-mi pun nişte întrebări pe care, zic din nou, nu mi le-am mai pus demult: Ce este iubirea? Cum înţeleg eu ca adult iubirea?  Cum înţelege un copil iubirea? Poate că noi adulţii considerăm că unui copil îi este de ajuns că are ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace, că are jucării şi toate lucrurile necesare la şcoală. În plus, îi acordăm şi timp suficient de joacă. Tentaţia e ca un părinte care îi oferă toate aceste lucruri copilului său să creadă apoi că îşi face datoria cu vârf şi îndesat. Şi, totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Acel îndelung subliniat timp de calitate poate lipsi în comunicarea dintre părinţi şi copii. Copilul gândeşte şi evaluează după alte criterii decât părinţii. Şi probabil că acel truism parental: „Ceea ce eu nu am avut să ai tu”, este o capcană materială în care mulţi părinţi cad şi, de fapt, oferindu-le de toate copiilor nu fac viaţa lor mai fericită, ci îşi domolesc propriile frustrări din copilărie.

Copilul meu are nevoie de mine. Nu de lucrurile mele. De mine! Punct! Dacă eu ca părinte nu mă pot oferi pe mine însumi lui, timpul meu, atenţia mea, grija mea, atunci s-ar putea ca ceea ce eu ca tată consider că este dragostea adevărată faţă de fiul meu să nu fie decât autoraportare la nevoile mele nesatisfăcute din copilărie. Şi, inconştient, neîmplinirile mele se amestecă în relaţia cu copilul. Copilul se înscrie astfel în cursa infernală de a răspunde dorinţelor nenumite şi contradictorii ale părinţilor care reflectă atât problemele nerezolvate mai vechi ale fiecăruia dintre ei, cât şi dificultăţile maritale actuale (Satir, 2011, p. 68).

        

Comunicăm sau cuminecăm cu copiii noştri?

Am ales acest subtitlu lăsându-mă inspirat de eseul lui Constantin Noica intitulat „Comunicare şi cuminecare”.

Comunicăm cu copiii noştri atunci când le spunem să facă asta sau cealaltă. Pune-ţi hainele frumos la loc! Mănâncă tot din farfurie! Îmbracă-te că ţi-e frig! Ttreci la lecţii!…sunt doar câteva dintre „modelele” de comunicare dintre părinţi şi copii. Aceasta este doar o comunicare simplă şi care conţine aşteptări ale părinţilor pe care copiii trebuie să le îndeplinească. Şi aşa este până la un punct. Însă atunci când cumineci cu copiii tăi lucrurile stau altfel. Când cumineci însă, nu transmiţi doar înţelesuri exacte din care tocmai am dat exemple, subînţelesul fiind la fel de important (Noica, 1987, p. 189). Iar subînţelesul este întotdeauna încărcat emoţional. Degeaba îi dai tot felul de indicaţii copilului tău despre cum să-şi aranjeze hainele sau cărţile în ghiozdan, dacă el are nevoie de o mângâiere sau de o îmbrăţişare. Acum copilului nu-i este suficientă comunicarea, ci are nevoie de cuminecare, de împărtăşire emoţională şi de căldură sufletească.      

Într-o seară, după ce am săvârşit  Slujba  Sfântului Maslu la cineva acasă, eram în maşină înpreună cu un preot coleg care mă ducea către locuinţa mea. Chiar când a oprit maşina să mă lase acasă la mine, telefonul i-a sunat. Cine credeţi că era? Chiar fetiţa de şapte ani a părintelui coleg. Tati, i-a zis fetiţa, când ajungi acasă să-mi spui o poveste că vreau să dorm? Aşadar, fetiţa îşi dorea ca tatăl ei să ajungă acasă şi să-i spună o poveste cum, de altfel, făcea în fiecare seară.

Un lucru minunat! Să stai tu ca tată în fiecare seară câte zece sau cincisprezece minute cu fetiţa sau cu băieţelul tău şi să îi spui o poveste. Extraordinar! Acest lucru hrăneşte. Relaţia ta cu al tău copil este una hrănitoare şi nimic nu echivalează siguranţa şi căldura emoţională pe care copilul o simte atunci când tatăl lui este cu el şi îi spune o poveste frumoasă. „Fără comunicare, noi, ca fiinţe umane, nu am putea supravieţui” (Satir, 2011, p. 122). Şi, mai ales dacă e băieţel, se simte regele universului; nimic nu-i face o bucurie mai mare decât să vadă că tatăl său, care oricum este pentru el cel mai puternic, frumos şi bun, îi acordă atâta atenţie.

Acesta este timpul de calitate de care se vorbeşte atât de mult şi se găseşte atât de puţin în relaţia dintre părinţi şi copii. Sigur că dacă îi cumperi copilului tău o ciocolată gustoasă cu alune, el te va iubi pentru asta. De asemenea, dacă îi cumperi o jucărie mare şi frumoasă pe care el şi-o doreşte de mai demult, îţi va fi în felul lui recunoscător. Sau dacă într-o după-amiază îţi iei copilul şi îl duci la un film 3D, sigur că mulţumirea lui te va răsplăti cu vârf şi îndesat. Însă nimic din toate acestea nu se poate compara cu situaţia în care tu ca părinte eşti pentru el şi cu el 100%. Dacă îi dăruieşti ceva copilului tău este un lucru, însă dacă reuşeşti să i te dăruieşti pe tine însuţi copilului tău este cu totul şi cu totul altceva. Copilul tău vrea de la tine ceea ce eşti, nu ceea ce ai.

 

Rolul fraţilor

Eu nu am fraţi şi surori. Sunt singur la părinţi şi nu pot să spun că nu a fost avantajos până la un punct acest lucru. Am mâncat toată ciocolata singur şi n-a trebuit să împart jucăriile cu nimeni. N-a fost nimeni care să mă detroneze din postul de copil unic al părinţilor mei. Şi ce bine a fost atunci, cel puţin din acest punct de vedere. Pentru că erau şi situaţii când toate aşteptările părinţilor se concentrau pe capul şi pe inima mea… De multe ori eram singura „supapă de aerisire” pentru necazurile părinţilor mei, adică tot oful lor se revărsa pe mine şi numai pe mine. Pentru relele pe care le mai făceam şi eu din când în când eram de fiecare dată singur răspunzător. Nu aveam efectiv cu cine să împart răspunderea şi nici… pedeapsa. Şi unde mai punem şi faptul că atunci când, în mod inconştient, părinţii mei doreau să se realizeze prin mine – cum, de altfel, se poate întâmpla şi în cazul altor părinţi – eu eram singurul aeroport pe care aterizau supersonicele avioane ale aşteptărilor şi frustrărilor pe care părinţii mei le-au acumulat de-a lungul întregii lor vieţi. Aşadar, a fi singur la părinţi poate fi şi binecuvântare şi blestem. Depinde. Sau, poate că, amândouă pe rând.

Când mai ai fraţi, nu mai eşti tu centrul unic şi de neînlocuit al universului. Sau nu mai eşti tu aşa tot timpul. Mai sunt şi perioade de respiro. Şi, în plus, ai şansa relaţiilor diversificate. Prin jocul copiilor se construiesc multe lucruri esenţiale pentru viaţă: „Cel mai evident (dezavantaj s.n.) este lipsa partenerilor de joacă şi lipsa celor experienţe bogate trăite în relaţiile cu fraţii şi surorile mai mari şi mai mici. Joaca celor mici are multe aspecte pe care adulţii nu le pătrund” (Winnicott, 2013, p. 164).

Unul dintre principiile fundamentale ale psihologiei presupune că în măsura în care omul cunoaşte cât mai mulţi oameni şi intră în legătură cu ei, cu atât mai mult se îmbogăţesc şi ei din punct de vedere emoţional şi intelectual. Ori fraţii sau verişorii, în cazul în care fraţii lipsesc, îţi oferă posibilitatea acestei diversificări relaţionale. Pentru ca viitorul relaţiilor mele cu diferite persoane în viaţă (la locul de muncă, în activităţi de loisir, cu prieteni şi cunoscuţi în diverse situaţii de viaţă) să fie unul reuşit şi de calitate, e nevoie şi de experienţele relaţionale pe care le-am acumulat în copilărie cu fraţii şi cu surorile sau măcar cu verii şi verişoarele. De exemplu, prin aceste relaţii, copii învaţă empatia, adică înţelegerea pentru suferinţa celorlalţi: „Copiii care cresc împreună joacă tot felul de jocuri, aşa că au şansa de a-şi regla propria agresivitate şi au ocazii preţioase pentru a descoperi singuri cât de tare suferă atunci când îi fac rău unei persoane iubite” (Winnicott, 2013, p. 166).   

 

Efectele siguranţei emoţionale pe care părinţii o oferă copiilor

Încă de la naştere copilul are nevoie de confort, astfel încât trecerea de la viaţa intrauterină la viaţa obişnuită printre alte persoane să fie cât mai lină (Satir, 2011, p. 90). Pe de altă parte, dacă nou născutul ar putea percepe la un nivel conştient avansat despărţirea de locul siguranţei totale care este uterul matern, anxietatea trăită ar fi ridicată la nivelul fricii de moarte (Fromm, 2016, p. 56). Prezenţa mamei atenuează acest sentiment şi personalul medical implicat în procesul naşterii ar trebui să ştie acest lucru şi să faciliteze fără preget întâlnirile copilului cu mama. De aici înainte tot ceea ce mama face pentru copil are două componente de bază: fiziologică şi emoţională.

Ştiţi de ce femeia dispune de cea mai bună intuiţie din lume? Răspunsul stă în unicitatea rolului ei de mamă. Ea iubeşte şi împărtăşeşte necondiţionat. Până pe la opt luni, când copilul începe să le priceapă pe toate şi astfel comunicarea devine cumva uşurată, exerciţiul empatiei este fundamental pentru mamă. Ea trebuie să simtă, să intuiască ceea ce simte copilul şi care nevoie a lui se exprimă într-o situaţie sau alta când copilul plânge, pentru că (nu-i aşa?) în primele luni copilul cere cel mai adesea plângând (Winnicott, 2013, p. 69 ş.u.).

Copilul este o persoană. Acesta este lucrul esenţial de care avem nevoie pentru a înţelege solicitarea şi complexitatea relaţiei dintre copil şi părinţi. În primele luni de viaţă, aşa cum am spus, relaţia cu mama este inevitabilă şi principală. Se pare că dimensiunea personală a existenţei copilului începe să se manifeste încă din pântecele mamei; dacă acceptăm că agresivitatea este o formă primară de manifestare a asertivităţii umane, atunci faptul că la un moment dat copilul impinge cu picioruşele în burtica mamei poate fi interpretat ca un început de comunicare. O formă primară de comunicare cu mama. Apoi, alte caracteristici ale personalităţii copilului pot fi: plânsul care poate îmbrăca atâtea şi atâtea forme, mânia, chiar crizele de mânie până la învineţire uneori, agresivitatea manifestată uneori faţă de sânul mamei care alternează cu mângâierea şi exprimarea iubirii, zâmbetul, chiar sentimentul vinovăţiei pe care se pare că un copil îl poate simţi destul de devreme în viaţă.    

Pentru aceste motive copilul merită toată atenţia părinţilor, în special a mamei. Pentru a pune bazele dezvoltării ulterioare armonioase, copilul are nevoie de stabilitatea mediului fizic de viaţă. El locuieşte într-o casă pe care o cunoaşte bine şi în care se hrăneşte, doarme, primeşte şi împărtăşeşte afecţiune. Se bucură, se mânie, plânge şi are sentimentul împlinirii de sine, îşi dezvoltă stima de sine prin validarea comportamentală din partea părinţilor şi, astfel, îi creşte încredrea în sine.

Mediul familial stabil, pe lângă cele menţionate, include şi stabilitatea emoţională a relaţiei părinţilor. Felul în care comunică şi se înţeleg părinţii, reprezintă elemente care fundamentează încrederea în sine a copilului. De cele mai multe ori, parenting-ul deficitar este o reflexie a relaţiei maritale disfuncţionale. „Comportamentul copilului, în timp ce încearcă să răspundă la dorinţele nenumite şi contradictorii ale părinţilor săi, reflectă şi caricaturizează conflictele nerezolvate existente în interiorul şi între parteneri” (Satir, 2011, p. 68).

Modelul relaţiei dintre părinţi este adevărata sursă de influenţă a comportamentului copilului. Degeaba tatăl îi spune băieţelului că nu e frumos să vorbească urât cu fetiţele, dacă el însuşi îşi agresează verbal soţia. Sau degeaba mama îi ţine pledoarii întregi fetiţei despre cât de importantă este răbdarea în viaţă, dacă ea însăşi ca mamă nu oferă prea des exemple de răbdare în conversaţiile cu tata. De fapt, lucrurile nu sunt degeaba pentru că nu numai că nu-l învaţă de bine pe copil, dar îl şi dezechilibrează lăuntric, deoarece el nu mai ştie sigur dacă să urmeze faptele sau vorbele părinţilor.

Dincolo de toate acestea, imaturitatea de dezvoltare a părinţilor poate îmbrăca şi forma confiscării egoiste a copilului în propriul interes. Adică, la un moment dat, copilul poate ipostazia „arma” cu care mama îşi atacă soţul sau invers, adică „arma” cu care tatăl îşi atacă soţia. De fapt, dorinţa unui părinte de a crea o alianţă cu propriul copil împotriva celuilalt părinte pe care nu ratează nici o ocazie de a-l pune într-o lumină întunecată, ascunde imaturitatea primului care cândva în viaţă n-a reuşit să-şi asigure reglajul interior cu privire la problema propriei dependenţe faţă de părinţii lui. El depinde de ceilalţi şi de aprobarea lor, iar când cineva nu-l mai aprobă şi nu mai are nevoie de el, pur şi simplu îl respinge. Căci, în cazuri extreme, dependenţa de aprobarea celorlaţi poate purta şi masca independenţei, dar o independenţă imatură, agresivă, nesănătoasă. De aceea părintele disfuncţional continuă să stabilească acum alianţe nesănătoase cu propriul copil pe care nu doar că îl confiscă prin diferite argumente, dar – în cazul în care copilul acceptă alianţa - îl şi pune în situaţia ingrată de a-şi judeca după o grilă prestabilită celălalt părinte şi care, oricum, pentru el este o persoană de maximă importanţă în viaţă. Tragicul constă acum în sfâşierea lăuntrică a copilului.         

Acestea ar fi doar câteva dintre capcanele în care părinţii pot cădea, iar efectele acestor inadvertenţe asupra copiiilor pot fi înregistrate pe termen lung. Concluzia este pe cât de simplă, pe atât de valoroasă: familiile sănătoase dau comunităţii copii sănătoşi. Nu am zis familiile perfecte, ci familiile care pot risca să cadă într-o capcană sau alta dar care, în cele din urmă, răzbesc şi îşi rezovă recuperator problemele.    

Parenting-ul nu este o problemă care ţine exclusiv de specialişti. Într-adevăr, a fi tată şi mamă este o artă care se cere a fi învăţată şi îmbunătăţită pe parcurs. Nu există o creştere mai bună pentru copil decât în atmosfera a ceea ce în mod intuitiv îi pot oferi mama şi tatăl lui. Ceea ce dorim să subliniem este că părinţii sunt specialiştii în creşterea copilului lor. Doamne, ajută-ne!

Bibliografie:

  1. FROMM, Erich, (2016). Arta de a iubi, traducere de Ruxandra Vişan, Bucureşti: Editura Trei.
  2. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti: Editura Eminescu.
  3. SATIR, Virginia, (2011). Terapia familiei, traducere de Cristian Constantinescu, Bucureşti: Editura Trei.  
  4. WINNICOTT, Donald.W. (2013). Copilul, familia şi lumea exterioară, traducere de Nicoleta Dascălu, Bucureşti: Editura Trei.

 

           



Biserica. Neamul. Politica. Lumea
Biserica Online: Paşii pe care trebuie să-i urmeze o parohie pe Facebook - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Mediul online a devenit un spațiu în care românii petrec foarte mult timp. La nivelul anului 2017 adulţii navigau aproape 4 ore pe zi, iar ultimele statistici arată că trei din zece copii sunt prezenţi aprox. 6 ore zilnic în mediul virtual.  

Extinderea timpului online este favorizată şi de faptul că 75% din populaţia României are acces la internet, iar reţelele de socializare au devenit „a doua casă” pentru mulţi dintre noi.

La începutul anului 2019 aproximativ 10 milioane de români aveau cont de Facebook.

O alternativă ortodoxă pentru Facebook – Sotiras

În acest context, prezența Bisericii în mediul virtual a devenit o necesitate și nu o opțiune. Însă, fiecare mediu impune mai multe reguli. Nerespectarea lor poate avea consecințe nefavorabile asupra misiunii pe care Biserica este chemată să o desfășoare în online.

De aceea, Agenția de știri Basilica pornește un proiect editorial intitulat Biserica online în care prezintă un set de bune practici privind comportamentul pe reţelele de socializare care să folosească parohiilor.

Începem cu prezentarea etapelor principale care trebuie urmate în vederea înfiinţării unei pagini de Facebook pentru o parohie.

Creează o pagină de Facebook

În general, pentru instituţii, cum este şi cazul unei parohii, este recomandată realizarea şi utilizarea unei pagini şi nu a unui cont.

Pentru a crea o pagină este însă necesară existenţa unui cont personal pe Facebook. Fiind logat în cont, trebuie să faceţi click pe butonul „Creează” aflat în bara de instrumente care va afişa mai multe opţiuni, printre care şi creare pagină.

După ce aţi realizat acest proces este recomandat să alegeţi „Comunitate sau persoană publică”.

Utilizarea unei pagini oferă acces la statistici legate de audiență în timp real și nu limitează numărul de urmăritori, spre deosebire de contul personal care permite legătura cu 3000-5000 de prieteni.

Inserează informaţiile despre pagină

Următorul pas cerut de Facebook face referire la completarea numelui paginii şi o categorie a acesteia.

Nume

Numele trebuie să fie scurt şi să transmită celui care interacţionează cu pagina informaţii clare despre specificul acesteia.

În cazul parohiilor din mediul urban se poate menţiona denumirea cartierului dacă există o singură biserică în zona respectivă sau numele hramului însoţit de locaţie.

Ca exemplu oferim următoarele denumiri: Parohia Titan, Parohia Balta Albă II, Parohia Sf. Gheorghe – Obor.

În cazul parohiilor din zona rurală se poate trece denumirea satului/comunei din care face parte parohia. Dacă sunt două parohii în satul respectiv se poate folosi denumirea hramului pentru deosebirea celor două comunități parohiale. Spre exemplu Parohia Sf. Nicolae – Sărămaş.

Categorie

La secţiunea categorie trebuie completat specificul paginii: organizaţie religioasă.

Uploadează poza de profil şi imaginea de copertă

Următorul pas constă în încărcarea unei fotografii de profil şi a unei imagini de copertă.

Fotografia de profil

Imaginea de profil trebuie să respecte anumite dimensiuni despre care poţi afla aici.

În ceea ce priveşte conţinutul, imaginea trebuie să fie specifică comunităţii parohiale, să ilustreze un detaliu care să ducă cu gândul la un aspect din mentalul colectiv al comunităţii.

Recomandat ar fi ca parohia să aibă un logo sau o siglă creată de un profesionist.

Nu este indicat ca în fotografia de profil să fie prezentat preotul paroh, ierarhul locului sau o altă persoană.

Imaginea de copertă

Fotografia de copertă este imaginea de fundal care apare pe pagina de Facebook. Trebuie să fie expresivă și specifică parohiei.

Din punct de vedere tehnic, imaginea trebuie să aibă o lățime de cel puțin 400 de pixeli și 150 de pixeli înălțime.

La fel ca în cazul imaginii de profil, cea de copertă trebuie să prezinte un aspect propriu comunităţii parohiale. Poate fi prezentată o imagine artistică a lăcaşului de cult sau o fotografie din interiorul bisericii.

În această secţiune poate fi uploadat şi un clip video de maxim 7 secunde. Mai multe info aici.

Adaugă informaţii adiţionale

După crearea paginii este necesară adăugarea unor informaţii adiţionale.

În partea stângă a paginii, imediat sub logo, există secţiunea „Despre”, care conţine mai multe rubrici pentru o prezentare detaliată a paginii parohiei.

Este recomandat să fie completate cât mai în detaliu.

Contact

Printre cele mai importante sunt datele de contact, deoarece oferă posibilitatea celor prezenţi în mediul virtual să intre în legătură cu parohia şi să ofere credibilitate.

Numărul de telefon, adresa de email şi localizarea în Hărţile Google sunt necesare, astfel încât să faciliteze comunicarea între preot şi comunitatea parohială, dar nu numai.

Dacă parohia are website şi alte conturi pe reţelele de socializare, adresele acestora trebuie prezentate în secţiunea date de contact suplimentare.

Istoric

Printre informaţiile adiacente trebuie să se regăsească şi un scurt istoric al parohiei, astfel cel care vizualizează pagina poate afla mai multe aspecte legate de trecutul comunităţii parohiale.

Este recomandat să menţionaţi inclusiv protopopiatul, eparhia şi episcopul cu binecuvântarea căruia funcţionează parohia.

Nume de utilizator

Un alt aspect important are legătură cu setarea numelui de utilizator al paginii create.

Numele de utilizator va apărea sub imaginea de profil și în URL-ul paginii, pentru a-i ajuta pe utilizatori să găsească și să țină minte mai uşor pagina parohiei. Trebuie să fie scurt, relevant şi în legătură cu denumirea paginii.

Un exemplu de nume de utilizator poate fi @ParohiaPlopeni dacă numele paginii este Parohia „Sf. Ioan” Plopeni.

Dacă nu a fost stabilit la crearea paginii, numele de utilizator poate fi editat accesând secţiunea „Despre”, apoi „editaţi nume utilizator”.

Următorul articol din Seria Biserica Online va fi dedicat conţinutului paginii şi modalităţilor de postare pe Facebook.

Basilica



An omagial - Satul românesc (X)

Ședință Solemnă a Sfântului Sinod privind Anul omagial al satului românesc - Basilica

Satul și cercetarea științifică a preotului Simion Florea - Ziarul Lumina 

Simpozion național dedicat patriarhilor Nicodim și Iustin la Oradea - Ziarul Lumina 

Reflecții academice și pastorale despre viața satului românesc - Ziarul Lumina 

Sfatul patriarhului privind satul românesc pus în aplicare la Câmpina - Basilica

Casa boierului - Ziarul Lumina 

Troițele, semn al păstrării identității creștine - Ziarul Lumina 

Crucea preotului de la țară - Ziarul Lumina

Dascălul Costea, cărturar, traducător și copist - Ziarul Lumina 

Valori etnopedagogice ale satului românesc - Ziarul Lumina 

Picu Pătruț, țăranul artist misionar de vocație - Ziarul Lumina 

Răbdare și îngăduință în satul românesc - Ziarul Lumina 

Aurelian pană, un moșier cu viziune modernă - Ziarul Lumina 

Protopopul Vasile Cronicarul, urmaș al Diaconului Coresi - Ziarul Lumina 

Satul românesc, o prezență continuă în educație - Ziarul Lumina 

Satul și biserica ortodoxă - Ziarul Lumina 

Horea, țăranul rămas în istorie drept împărat - Ziarul Lumina

Excurs etimologic în sfera cuvintelor bisericețti de origine slavă - Ziarul Lumina 

Satul bizantin între trăire spirituală și decadență materială - Ziarul Lumina

 



Conferința - Creștinismul de azi, încotro? (Video) - Pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană
 


Nemurire în Paradis sau în Șeol? (VIDEO) - Fr. Alexandru Mihail Niţă
CAFEDEMIA - Masă rotundă organizată de Asociația Ortopraxia - 13 august 2019, Făgăraș (extras)
 
 

Fratele Alexandru Niță este născut în București, absolvent al Conservatorului de Muzică Ciprian Porumbescu. A fost profesor de vioară și realizator de emisiuni muzicale la TVR și Radio România. A emigrat în SUA pentru reîntregirea familiei, în 1984. Aici finalizează și un doctorat la University of Metaphysics din Los Angeles, cu teza „The Transcendental Dynamic of the Musical Structures”, în 1996.

Alege calea monahală din Sfântul Munte Athos, la Schitul Prodromu (2001-2003), apoi la Chilia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu (2003-2008). Revine în România la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în 2008, fiind publicist, realizator de emisiuni tv și autor al mai multor volume.

 
 


Donald Trump, un nou discurs pro-viață la ONU
 

Președintele american Donald Trump a reconfirmat cu prilejul intervențiilor pe care le-a avut la lucrările Adunării Generală a ONU, care avut loc la sfârșitul lunii septembrie, la New York, atașamentul și protectoratul său față de valorile creștine și morale tradiționale, față de politica pro-viață, iar aceasta în ciuda presiunii publice. Anul 2020 va fi an electoral în SUA, iar Donald Trump dorește să candideze pentru un nou mandat de președinte. După cum o dovedește constanța declarațiilor și inițiativelor sale, acesta nu va face rabat sau compromisuri de la poziția sa deja cunoscută împotriva persecuției religioase, îndeosebi împotriva creștinilor, dar și pro-dreptul la viață al fiecărui copil nenăscut, văzut ca dar al lui Dumnezeu.

Reamintim în acest context că a fost nevoie de alegerea unui președinte precum Donald Trump, astfel încât firmele americane să poată dobândi din nou dreptul de a folosi salutul Crăciun fericit sau Hristos a Înviat, care fuseseră înlocuite, din exces de corectitudine politică, de Administrația Obama, cu simplul și neutrul Sărbători fericite!

Reamintim totodată și faptul că, în primăvara acestui an, la Reședința patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit în vizită pe domnul Brad Parscale, director digital media al domnului Donald Trump, în timpul campaniei electorale prezidențiale din anul 2016, şi directorul viitoarei campanii prezidenţiale a președintelui Trump din anul 2020. Vizita a fost un bun prilej pentru Părintele Patriarh de a exprima aprecierea pentru faptul că domnul președinte Trump este un protector și un promotor al valorilor religioase și morale tradiționale, în special, al valorilor creștine. De asemenea, Patriarhul României a apreciat faptul că președintele Donald Trump este un bun patriot, care își iubește poporul și țara, respectând, în același timp, pe toți cei care apără valorile lor naționale, deodată cu promovarea cooperării internaționale. La rândul său, Domnul Brad Parscale a subliniat preţuirea pe care domnul președinte Donald Trump o acordă tuturor celor care împărtășesc și promovează valori religioase autentice. De asemenea, domnul Brad Parscale a evidențiat rolul foarte important pe care îl au strategiile digitale media în pregătirea și desfășurarea unei campanii electorale în epoca actuală, precum cea prezidențială din SUA, după cum a informat Sectorul relații bisericești, interreligioase și comunități externe bisericești al Patriarhiei Române.

Știm că multe proiecte ale ONU încercă să afirme la nivel global dreptul universal la avort la cerere, chiar până în momentul nașterii, finanțat din banii contribuabililor. Birocrații globali nu au nicio problemă în a ataca suveranitatea națiunilor care doresc să protejeze viața copiilor nevinovați. La fel ca multe națiuni, acum noi în America credem că orice copil născut sau nenăscut este un dar sacru de la Dumnezeu.”- Acesta este mesajul pro-viață din cadrul discursului președintelui Donald Trump rostit pe 24 septembrie la New York în prima zi în plen a celei de 74-a sesiuni a Adunării Generale a ONU.

Donald Trump a mai declarat de la tribuna Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din New York că viitorul nu le aparține globaliștilor, ci patrioților, națiunilor suverane și independente. Președintele american i-a încurajat pe liderii lumii să-și reprezinte și să-și apere națiunile în detrimentul tendinței de globalizare din ultimele decenii și i-a criticat pe oamenii politici care susțin globalismul în detrimentul suveranității naționale. Donald Trump este de părere că structurile naționale trebuie protejate, nu înlocuite de unele suprastatale, informează Știrile TVR. „Dacă vrei libertate, fii mândru de țara ta! Dacă vrei democrație, păstrează-ți suveranitatea! Și dacă vrei pace, iubește-ți națiunea!'' - a spus Trump la începutul discursului său.

Pe contul de Twitter al Casei Albe se mai arată că președintele Donald Trump a găzduit în cadrul Adunării Generale a ONU o Reuniune pe tema Libertății Religioase. „Într-un singur glas, Statele Unite ale Americii cheamă națiunile lumii să pună capăt persecuției religioase”, a declarat Donald Trump la Adunarea Generală a ONU. „Fondatorii noștri au înțeles că niciun drept nu este mai fundamental pentru o societate pașnică, prosperă și virtuoasă decât dreptul fiecăruia de a-și urma convingerile religioase”, a mai afirmat președintele S.U.A. Totodată, liderul american a ținut un discurs pro-viață în care a apărat drepturile copiilor nenăscuți și s-a pronunțat în favoarea națiunilor care decid că acestea trebuie garantate de lege. Donald Trump a subliniat că orice copil născut sau nenăscut este un dar sacru al lui Dumnezeu. „Știm că multe proiecte ale ONU încercă să afirme la nivel global dreptul universal la avort la cerere, chiar până în momentul nașterii, finanțat din banii contribuabililor. Birocrații globali nu au nicio problemă în a ataca suveranitatea națiunilor care doresc să protejeze viața copiilor nevinovați. La fel ca multe națiuni, acum noi în America credem că orice copil născut sau nenăscut este un dar sacru de la Dumnezeu”, a declarat președintele american Donald Trump pe 24 septembrie la New York, în prima zi a Adunării Generale a ONU, arată Activenews.

 

 



JOHN LOCKE - precursuor al liberarismului şi constituţionalismului contemporan - Lector univ. dr. Marius Andreescu

 

I. Experienţa, unica sursă a cunoştinţelor noastre

Orice incursiune în istoria filosofiei remarcă dualismul concepţiilor privind cunoaşterea. Pe de o parte, empiriştii care susţin prioritatea senzaţiei a contactului nemijlocit dintre om şi natură ca fiind unica sursă sau modalitatea principală de a ajunge la formularea cunoştinţelor chiar şi cu caracter teoretic, iar pe de altă parte, adepţii raţionalismului a căror argumentare vizează prioritatea determinată sau chiar absolută a ideilor, a construcţiilor raţionale, uneori independente de orice formă de cunoaştere senzorială, apriorice, ce fundamentează cunoaşterea umană.

Acest dialog dintre concepţiile empiriste  şi raţionaliste îşi au originea în antichitate şi implică formarea unui mod de a înţelege realitatea. Aristotel afirma că ceea ce există este numai individualul, dar noi putem cunoaşte numai generalul.

Opera filosofică a lui John Locke este încadrată în mod tradiţional de comentatorii istoriei filosofiei în concepţiile empiriste. Totuşi, la o analiză mai atentă a concepţiei filosofice a marelui gânditor englez observăm că senzorialul nu este sursa unică a oricărei cunoştinţe, ci numai temeiul de la care se porneşte pentru a se elabora concepte, categorii şi legi ale gândirii.

Chiar şi adepţii concepţiilor raţionaliste, un reprezentant de seamă fiind Immanuel Kant, nu au exclus lumea materială şi importanţa senzaţiei în procesul cunoaşterii.  În Critica raţiunii pure sunt întâlnite pasaje deosebite care ilustrează limitele de aplicare ale cunoştinţelor raţionale a priori, dincolo de care aceste cunoştinţe devin o pură speculaţie ce nu are nimic de a face cu o veritabilă cunoştinţă asupra realităţii. Iată cum se exprima plastic, dar sugestiv Kant: „Porumbelul uşor, care în zborul liber se bucură de aerul a cărei opoziţie o simte şi ar putea reprezenta că el ar reuşi mult mai bine în spaţiul vid. Tot astfel, Platon a părăsit lumea sensibilă, întrucât ea pune intelectului limite prea înguste, şi s-a aventurat dincolo de ea pe aripile ideilor în spaţiul vid al intelectului pur”[1]. Relevând dualitatea dintre factorul sensibil şi raţiune în procesul cunoaşterii, acelaşi filosof remarca: „Natura noastră este de aşa fel încât intuiţia nu poate fi decât sensibilă, adică ea nu conţine decât modul cum suntem afectaţi de obiecte. Din contră, capacitatea de  a gândi, obiectul intuiţiei sensibile, este intelectul. Niciuna dintre aceste două proprietăţi nu este de preferat celeilalte. Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără intelect n-ar fi nici unul gândit. Idei fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe”[2].

Aceste consideraţii sunt, în opinia noastră, necesare pentru a găsi o cheie de interpretare a filosofiei generale şi a filosofiei sociale pe care a elaborat-o John Locke ,dincolo de o interpretare limitativ senzorială şi empiristă.

Pentru a înţelege mai bine esenţa ideilor susţinute de marele filosof, în mod deosebit teoria sa asupra contractului social, o scurtă incursiune în viaţa şi opera acestuia sunt necesare.

John Locke s-a născut în Anglia în anul 1632 şi a aparţinut unei familii de burghezi puritani, fiind fiu de avocat. A urmat cursurile Universităţii din Oxford, unde a studiat chimia, fizica, politica şi medicina. A avut şi unele însărcinări de natură diplomatică şi politică încă din tinereţe. Din această perioadă datează primele sale scrieri: Anatomica (1668) şi De arte medica (1669).

Filosoful nu a fost afectat în mod direct de frământările politice care au avut loc în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi care au dus la războiul civil din anul 1649, terminat cu victoria lui Cromwell, care, aşa cum se ştie, a instaurat un regim dictatorial menit să învingă rezistenţa marii nobilimi. Regimul politicii al lui Cromwell se va prăbuşi după moartea acestuia, iar în Anglia se va reinstaura monarhia. Deoarece Locke a fost de partea burgheziei, a fost nevoit să ia calea exilului, stabilindu-se în 1675 şi sudul Franţei şi apoi în Olanda.

După instaurarea în Anglia a monarhiei liberale a lui Wilhelm de Orania, John Locke revine în ţară şi primeşte funcţii de răspundere, cum ar fi şi cea de comisar al comerţului şi al coloniilor. Aceasta este perioada cea mai fructuoasă a creaţiei sale filozofie, când apar operele sale fundamentale: Scrisori despre toleranţă (1689), Tratate despre guvernul civil (1690) şi Eseu asupra intelectului omenesc (1690), aceasta fiind socotită drept opera sa fundamentală. În anul 1695, John Locke publică lucrarea Despre caracterul raţional al creştinismului.

În scrierile sale, John Locke a dat expresie idealurilor sociale şi politice ale burgheziei engleze din timpul său. Tratatele sale asupra guvernării sunt considerate texte de bază ale doctrinei liberale moderne democratice şi, am spune noi, prefigurează constituţionalismul şi supremaţia drepturilor în sensurile lor contemporane. Alături de alţi autori, afirmăm că semnificaţia capitală a operei lui John Locke pentru gândirea şi voinţa juridică şi politică modernă este legată de idealul eliminării puterii discreţionare şi arbitrariului exercitării puterii statale şi instituirea unei societăţi statale bazate pe reguli în care principiile supremaţiei legii şi a respectării drepturilor naturale ale omului să reprezinte baza de construcţie a unui  aşezământ social[3].

În istoria filosofiei, John Locke este considerat ca fiind întemeietorul empirismului englez. Empirismul a apărut în Anglia ca o reacţie la conceptele de substanţă şi de cauzalitate susţinute de Galilei, Bacon şi Descartes. Ceea ce este caracteristic filosofiei iniţiată de John Locke este acea orientare spre întemeierea cunoaşterii spre experienţă care semnifică acţiunea omului asupra naturii, altfel spus, asupra obiectului de cunoscut.

Concepţia filosofică este o continuare a gânditorilor renascentişti, fiind îndreptată împotriva speculaţiilor sterile pe care le practicase Scolastica o perioadă îndelungată de timp. Prin creaţia artistică, filosofică şi literală, renaşterea a impus natura ca mediu existenţial al omului, obiect al cunoaşterii umane, în relaţie cu care omul se manifestă în autenticitatea sa. Prin urmare, nu este o natură abstractă, detaşată de om, ci o natură în relaţie nemijlocită cu omul.

Se poate observa că renaşterea şi filosofia modernă, în care se include şi gândirea lui John Locke, aduc ca noutate absolută legătura a doi factori care împreună pot întemeia ştiinţa: raţiunea şi experienţa. Se manifestă în această perioadă îndoiala că simţurile singure ar putea să dea o cunoaştere adevărată asupra realităţii şi este refuzată, pe de altă parte, speculaţia lipsită de conţinut sensibil. Gândirea filosofică din perioada respectivă consideră simţul comun  ca o modalitate de cunoaştere necorespunzătoare unor experienţe ştiinţifice, iar savanta deducţie speculativă din dogme ca un simplu joc filologic de cuvinte[4].

Renaşterea şi, mai apoi, filosofia modernă va opune simţului şi speculaţiei sterile demersul raţional întemeiat pe observaţii şi experienţe. Aşa cum se afirmă în literatură, neîncrederea gânditorilor din perioada respectivă, faţă de simţul comun, nu a avut ca şi consecinţă negarea rolului experienţei şi a simţurilor în cunoaştere, ci numai inacceptarea arbitrariului subiectiv pe care acestea îl pot implica. Reflecţia asupra naturii şi concepţia potrivit căreia existenţa omului, dar şi cunoaşterea au ca mediu natura în toate formele sale, l-au determinat pe Schiller să afirme că scopul existenţial al omului prin creaţia artistică, cunoaştere ştiinţifică şi, în general, prin tot ceea ce înseamnă faptă creatoare, este acela de „a spori natura în mijlocul naturii”. 

Problemele dezbaterii ştiinţifice şi filosofice din epoca lui John Locke se grupează în special în jurul conceptelor de substanţă şi cauzalitate care vor fi criticate de pe poziţiile empirismului.

Descartes, ca şi alţi adepţi ai raţionalismului, consideră că substanţa este substratul, esenţa adâncă a lucrurilor. Substanţa este cea care întemeiază lucrurile individuale, ea având, ca şi lucrurile, un caracter obiectiv. Tocmai acest caracter al substanţei va fi pus la îndoială de întemeietorii empirismului. John Locke afirma că noţiunea de substanţă nu poate fi conceptualizată filosofic, iar Berkeley, căutând să suprime contradicţiile pe care le credea subzistente în sistemul filosofic elaborat de Locke, a redus existenţa la percepere şi a negat categoric existenţa unei substanţe materiale, păstrând în schimb în concepţia sa existenţa unei substanţe spirituale. Hume este cel care face ultimul pas în paleta de filosofi empirişti şi neagă existenţa unei substanţe spirituale. Substanţa este, după Hume, o ficţiune[5].

În critica conceptului de substanţă, John Locke pleacă de la studierea intelectului omenesc, abordarea acestui concept fiind de natură epistemologică şi nu ontologică. Astfel, el critică concepţiile cu privire la ideile născute, afirmând că toate conceptele şi categoriile noastre au o origine empirică. Această orientare epistemologică a avut consecinţe şi asupra filosofiei sociale a marelui filosof. În literatura de specialitate s-a afirmat că: „prin aceasta, principiul feudal al climatului naşterii este infirmat şi este impus principiul rolului esenţial al experienţei şi educaţiei în formarea spirituală a omului”.

Iată ce spunea în acest sens John Locke: „Este o părere înrădăcinată la unii oameni că în intelect se află anumite principii născute, anumite noţiuni primare, caractere, ca să spunem aşa, întipărite în mintea omului pe care sufletul le primeşte chiar din prima clipă a existenţei sale şi le aduce cu el pe lume. Pentru a convinge pe cititorii lipsiţi de păreri preconcepute, de falsitatea acestor presupuneri, ar fi destul dacă aş demonstra (…) că oamenii pot să dobândească prin simpla folosire a facultăţilor lor naturale toate cunoştinţele ce posedă fără ajutorul vreunei întipăriri înnăscute şi pot să ajungă la certitudine fără asemenea noţiuni sau principii originale” [6].

Conform acestei concepţii, marele filosof afirmă că unica sursă a cunoştinţelor noastre este experienţa. La naştere, mintea este considerată ca şi o coală albă pe care nu stă scris nimic. „Cum ajunge ea să fie înzestrată? De unde are ea toate elementele raţiunii şi ale cunoaşterii? La aceasta eu răspund într-un cuvânt: din experienţă”[7]. Prin urmare, sursa cunoaşterii o formează simţurile, senzaţia fiind primul izvor al cunoaşterii. Aceasta nu înseamnă o identificare a senzaţiei cu simţul comun, pentru că numai senzaţia nu poate forma experienţă. La senzaţie se adaugă reflecţia. În concepţia filosofului, senzaţia şi reflecţia sunt singurele căi prin care pot fi obţinute idei. „Eu spun că aceste două, adică lucrurile materiale, ca obiecte ale senzaţiei, şi procesele propriei noastre minţi în interior, ca obiecte ale reflecţiei, sunt pentru mine singurele mele elemente originale în care îşi găsesc începuturile toate ideile noastre (…) nu avem în minte nimic care să nu fi venit prin una dintre aceste două căi[8].

Sunt necesare câteva explicaţii privind conceptul de experienţă în viziunea filosofului. Din analiza lucrării sale fundamentale „Eseu asupra intelectului omenesc” rezultă că înţelegerea sa cu privire la experienţă are o dimensiune preponderent subiectivă. Acest aspect a fost remarcat şi în literatura de specialitate: „experienţa lui Locke este constituită numai din senzaţii şi idei ale reflecţiei. Lipseşte din ea tocmai ceea ce este realmente important în experienţa reală: latura obiectivităţii[9]. John Locke consideră că deşi cunoaşterea noastră este imperfectă ea este suficientă pentru a ne permite să răspundem cerinţelor vieţii de pe pământ: „Dumnezeu ne-a făcut organele aşa cum este cel mai bine pentru noi în actuala noastră stare”.[10]

În ceea ce priveşte relaţia cauzală, ea este strâns legată de noţiunea de substanţă. Locke consideră că lucrurile sunt susceptibile de relaţie, dar înţelegerea sa se rezumă numai la relaţiile externe care există între lucruri. Relaţia cauzală este tratată în mod subiectivist pornind de la concepţia sa de experienţă: „noţiunile de cauză şi de efect îşi au izvorul în ideile primite pe calea senzaţiei sau a reflecţiei şi că această relaţie oricât de cuprinzătoare ar fi se termină până la urmă în aceste idei. Căci, pentru a avea ideile de cauză şi de efect, este de ajuns să considerăm că o oarecare idee simplă sau o substanţă începe să existe datorită acţiunii alteia, fără a cunoaşte felul acelei acţiuni”[11].

Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o analiză mai amplă a filosofiei generale a lui John Locke şi a importanţei acesteia pentru gândirea filosofică şi ştiinţifică contemporană. Subliniem totuşi importanţa conceptului de „experienţă”, care, chiar dacă este tratat subiectiv pornind de la senzaţie, nu se identifică cu simţul comun, deoarece conotaţia conceptului cuprinde şi activitatea gândirii, „reflecţia”. Este important a reţine că ştiinţele moderne, cele exacte, dar şi sociale, precum şi filosofia pozitivistă contemporană au luat naştere şi se bazează pe experienţă, bazele acestui concept fiind arătate de John Locke.

II. Libertatea, legitimitatea consensului şi supremaţia dreptului

Conceptele fundamentale ale filosofiei sociale susţinute de John Locke sunt libertatea şi egalitatea care, în concepţia filosofului, fac parte din natura umană.

Relaţiile dintre oameni în starea de natură sunt relaţii de forţă, dar dreptul nu este o expresie a acestor relaţii, ci reprezintă legătura dintre o fiinţă liberă cu o altă fiinţă liberă, raport ce realizează în egalitate. Aceste relaţii se constituie în mod natural înaintea oricărei convenţii care să ducă la constituirea societăţii civile. Pentru Locke există o societate naturală înaintea oricărei societăţi civile. În acest fel, filosoful continuă ideea aristocratică, şi anume aceea a omului ca fiinţă socială, dimensiune naturală a acestuia. Dacă omul nu ar avea în sine chemarea spre asociere cu ceilalţi oameni, ca dar natural, societatea civilă nu ar putea să se constituie. Prin urmare, a existat un drept natural, nescris, anterior dreptului pozitiv specific societăţii civile. Principalul element al acestui drept este libertatea. Dreptul de a fi liber constituie fericirea omului şi el se concretizează în posibilitatea sa de a poseda bunuri. În acest fel, dreptul de proprietate reprezintă un alt element important al dreptului natural. În concepţia filosofului, acest drept este absolut, iar conservarea şi apărarea lui este esenţială pentru existenţa omului atât în stare naturală, cât şi în stare socială. Este important să precizăm că pentru John Locke proprietatea se întemeiază pe muncă.

Gândirea lui John Locke se deosebeşte în această privinţă de filosofia lui Hobbes, care susţinea că problema centrală în societate este puterea. Pentru Locke, problema esenţială nu mai este guvernământul, ci instituirea unei civilizaţii bazate pe reguli şi a unui sistem legislativ care să ducă la o bună organizare administrativă şi să limiteze puterea discreţionară a statului.

Este necesar, afirmă Locke, un guvernământ al proprietarilor cărora trebuie să i se lase toată libertatea pentru a realiza prosperitatea lor şi a societăţii în care trăiesc. Filosoful se ridică împotriva autorităţii arbitrare a suveranului, considerând-o ca inacceptabilă. Totul trebuie să fie întemeiat pe reglementări fundamentale, raţionale, liber consimţite, care, la rândul lor, să decurgă dintr-un principiu suveran, respectiv „toleranţa”: „În chestiunea libertăţii de conştiinţă, care de câţiva ani a fost aşa de mult discutată printre noi, lucru care a încurcat cel mai rău chestiunea, a înfierbântat disputa şi a mărit animozitatea, a fost, gândesc eu, faptul că ambele părţi şi-au exagerat cu acelaşi zel şi la fel de greşit pretenţiile, una dintre părţi predicând absoluta putere, iar cealaltă cerând o libertate universală în chestiunile de conştiinţă, fără a stabili care sunt lucrurile cu îndreptăţire la libertate şi fără a arăta care sunt graniţele impunerii şi ale supunerii[12].

Necesitatea existenţei legilor este vitală pentru existenţa societăţii şi pentru supravieţuirea comunităţii: „Dacă nu va fi dirijată de anumite legi, iar membri săi nu vor accepta să respecte o anumită ordine, nici o societate – oricât de liberă ar fi sau oricât de lipsită de importanţă ar fi ocazia pentru care a fost constituită … nu va  putea să subziste sau să se menţină unite, ci se va destrăma şi sfărâma în bucăţi”[13].

Spre deosebire de Hobbes, Locke consideră că starea de natură a omului are unele caracteristică care o apropie de societatea civilă şi care face posibilă trecerea. Important de subliniat faptul că, în concepţia filosofului, „statul natural este un stat raţional, natural şi prelegal”. Statul natural este raţional pentru că prin raţiune îşi reglează viaţa în limite suportabile, astfel că aici domină libertatea şi egalitatea. Este natural pentru că oamenii posedă câteva drepturi în conformitate cu raţiunea, ca lega naturală: legalitatea, egalitatea, dreptul la prosperitate şi dreptul patern sunt printre cele mai importante. Statul natural este prelegal pentru că aici domină justiţia privată. Acest drept al justiţiei private înseamnă, în esenţă, reciprocitatea necesară a comportamentelor umane, dar şi validitatea dreptului fiecărui individ la apărarea sa. În esenţă, în concepţia filosofului, statul natural este bazat în mod deosebit pe concepte morale cu valabilitatea universală şi intangibile şi, totodată, este un stat al păcii sociale.

John Locke consideră că trecerea la societatea civilă a avut loc în urma unui consens general, pentru că oamenii au dorit un maxim de securitate şi libertate. Trecerea de la Statul natural la Statul civil s-a realizat în baza unui contract care se bazează pe principiile consimţământului comun şi al liberei asocieri. Este important de a preciza că, în concepţia lui Locke, obiectul contractului social este garanţia drepturilor naturale, şi nu suprimarea lor în favoarea suveranului, aşa cum a gândit Hobbes. De altfel, singurul drept natural pe care asociaţii îl pun la dispoziţia societăţii civile este acela de a face dreptate, de a pedepsi. Puterea suveranului este în excelenţă una pur juridică şi limitată. Această teorie considerată a fi profundă şi democratică de către majoritatea autorilor se regăseşte şi în doctrina modernă a statului liberal şi a constituţionalismului democratic[14].

Apreciază John Locke că, „oamenii fiind liberi de la natură, egali şi independenţi, nimeni nu-i poate scoate din această stare pentru a fi supuşi puterii politice a altuia fără propriul lor consimţământ prin care ei pot conveni cu alţi oameni de a se uni în societate pentru conservarea lor, pentru siguranţa lor mutuală, pentru liniştea vieţii lor, pentru a profita în linişte de ceea ce le aparţine în mod propriu şi pentru a fi mai bine la adăpost de insultele celor care vor să le facă rău”[15].

„Puterea judiciară”,concept folosit de Locke ,dar care  corespunde noţiunii de putere politică, este subdivizată în trei componente:

Subliniem ideea susţinută în mod consecvent de Locke potrivit căreia puterea judiciară, care, în gândirea filosofului, se identifică cu puterea politică, nu poate fi absolută, ci trebuie să aibă limite. Astfel, contractul social care legitimează puterea politică poate fi denunţat dacă cei care deţin o astfel de autoritate nu se achită de obligaţia asumată. Scopul oricărei puteri politice trebuie să fie, în concepţia lui Locke, conservarea vieţii, a libertăţii şi a bunurilor. Dacă acest scop nu este respectat, guvernul va intra în conflict cu societatea civilă şi se va reveni la starea naturală pe care contractul social voia să o depăşească. Este, de fapt, aplicarea unui principiu juridic valabil pentru orice contract, şi anume: în ipoteza când una dintre părţi nu respectă clauzele asumate, cealaltă parte nu mai este considerată ca fiind legată de prevederile contractului.

O altă deosebire faţă de gândirea lui Hobbes este aceea că, prin instituirea puterii politice, poporul nu renunţă la partea sa de suveranitate. John Locke precizează că dacă puterea politică va confisca în favoarea sa drepturile naturale ale poporului, acesta nu mai este ţinut de contractul încheiat şi va putea recurge chiar la forţă pentru a înlocui pe cei care guvernează. Promotor ai ideii de justiție, Locke recunoaște totuşi dreptul guvernaţilor la constrângere juridică în limitele legii pentru ca membrii societăţii civile să respecte regulile stabilite pentru atingerea binelui comun.

În opina noastră,  John Locke este printre primii gânditori care legitimează revoluţia, ceea ce, în concepţia filosofului, înseamnă denunţarea contractului social de către popor în cazul în care guvernanţii îşi exercită în mod discreţionar puterea sau confiscă în favoarea lor drepturile naturale sau exercitarea puterii nu are ca scop binele comun, ci binele guvernanţilor. Pentru a nu se ajunge aici, Locke acordă o importanţă majoră „persoanei” care poate să asigure şi să garanteze echilibrul dintre părţi, respectiv între popor, ca deţinător al drepturilor naturale, la libertate, egalitate şi proprietate, iar pe de altă parte, guvernanţi, învestiţi prin contractul social cu exercitarea puterii politice în scopul garantării acestor drepturi: acesta este judecătorul.

Pentru John Locke limita puterii politice este dată de însăşi drepturile naturale ale oamenilor pentru apărarea cărora ea a fost instituită.

III. Relaţia omului cu statul şi individualismul democratic contemporan

Liberalismul democratic îşi revendică principiile din concepţia lui Locke cu privire la relaţia individului cu statul. Drepturile naturale sunt pur individuale. Această teză este susţinută şi de constituţionalismul contemporan, care afirmă că titularul drepturilor fundamentale consacrate de constituţie nu poate fi decât omul, nu şi colectivităţile umane. Statul social s-a constituit în scopul apărării acestor drepturi individuale ca drepturi naturale, deoarece în statul natural nu oferea aceste garanţii, iar omul, prin natura sa, este şi o fiinţă socială.

Pentru Locke societatea politică identificabilă cu statul social nu este decât produsul unei renunţări parţiale şi provizorii a oamenilor la starea lor naturală în interesul unei justiţii mai bine organizate şi a unei puteri mai eficace. Puterea politică rămâne tot timpul limitată de drepturile naturale.

Scopul statului nu poate fi altul decât acela al asigurării libertăţii şi egalităţii individuale, pentru fiecare membru al societăţii, dar şi garantarea legalităţii. Pentru a justifica existenţa şi a aduce pacea socială, statul trebuie să fie just. Este important de a sublinia că, în concepţia lui John Locke, puterea politică nu este legitimată prin ea însăşi, ci numai prin valorile morale pe care le apără şi în raport de care îşi exercită atribuţiile. Astfel spus, nu legea este cea care legitimează puterea, ci scopul moral al acesteia. Problema puterii este o problemă de morală.

Scopul întregii construcţii teoretice în domeniul politicii este acela al limitării puterii care să favorizeze şi nu să împiedice libertatea individuală. Locke susţine teoria separaţiei puterilor în stat ca şi garanţie a evitării arbitrariului în exercitarea puterii statale. Aşa se face că „scopul său fundamental este ceea ce numim astăzi – îmblânzirea puterii: scopul pentru care oamenii aleg şi autorizează un legislativ este crearea legilor şi stabilirea regulilor ca pietre de hotar şi paveze ale bunurilor tuturor membrilor societăţii pentru a limita puterea şi a modera dominaţia oricărui grup sau membru al societăţii”[16].

Prin gândirea sa social politică, John Locke întemeiază liberalismul din care se va inspira liberalismul modern, care în numele conceptului de limitare a puterii va face distincţii importante între public şi privat, libertatea individuală şi obligaţii publice, sfera de intervenţie a statului şi sfera de acţiune a individului, atribuţiile instituţiilor şi, nu în ultimul rând, stabilirea unui domeniu de reglementare a legii.

Problematica analizată de marele filosof este o importantă deschidere teoretică a ceea ce reprezintă dimensiunea complexă a raporturilor dintre societate şi stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, individul uman. Remarcăm că, în opera sa, Locke pune accentul pe om ca titular al drepturilor naturale şi, prin urmare, în relaţia acestuia cu societatea şi statul are un rol dominant, celelalte subiecte ale relaţiei având o poziţie recesivă, chiar subordonată individului uman.

Această concepţie, apreciem noi, corespunde „individualismului democratic” ce caracterizează societatea contemporană prin limitarea exagerată a intervenţiei statului în gestionarea relaţiilor complexe dintre societate şi individ. Consecinţa este o scădere a coeziunii sociale, fapt remarcat, de altfel, de numeroşi filosofi şi sociologi contemporani. Dat fiind realităţile sociale economice şi politice, omul a devenit o fiinţă pentru el însuşi şi care înţelege libertatea cu referire aproape exclusivă la interesul său privat. Omul există alături de ceilalţi – coexistenţa libertăţilor – dar nu şi împreună cu ceilalţi. Consecinţa este imposibilitatea de a se regăsi pe sine în mediul social, indiferenţa faţă de activităţile sociale, chiar şi politice, accentuarea spiritului de revendicare  dar care de cele mai multe ori are în vedere un interes personal şi nu social şi nu in ultimul rând contradicţiile majore dintre om, iar pe de altă parte societate şi stat.

Omul contemporan uită că nimeni nu poate fi liber prin el însuşi şi numai împreună cu ceilalţi, iar dreptul natural, care în esenţă implică valori morale absolute şi intangibile, are fiinţă numai prin recunoaşterea socială şi prin izolare într-un individualism exacerbat. O astfel de concepţie  este susţinută de Kant . În limbajul moral kantian  principiul  universal al dreptului  este cel care stipulează ca acţiune dreaptă pe aceea orientată de o maximă după care libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista  cu libertatea tuturor ,conform unei legi universale. [17]

Individualismul democratic contemporan transformă omul într-un simplu element al unui mecanism social statistic supus constrângerii abstracte a legii juridice  şi chiar morale  fără ca individul să se poată afirma pe sine în raport cu forţa politică a statului. Altfel spus, în societatea contemporană omul care există numai ca individ, şi nu ca persoană,  „este plin de drepturi, dar lipsit de puteri”, pentru că are numai iluzia unei libertăţi, în realitate fiind sub dominaţia mecanismelor legislative, abstracte şi constrângătoare de care dispune puterea statală.

Într-un alt studiu dedicat doctrinei contractului social vom încerca o analiză aprofundată a unor aspecte ale acestei relaţii dintre starea naturală şi starea socială a omului cu referire la gândirea filosofică şi teologică. Aici ne rezumăm a menţiona numai că omul îşi poate găsi adevărata libertate numai dacă depăşeşte starea de individ şi devine persoană spirituală, ceea ce implică existenţa sa în comuniune, adică nu o existenţă alături de alţii, ci împreună cu alţii, fără a se renunţa la individualitatea personalităţii sale. Susţinem, astfel, trecerea de la individualismul democratic care, alături de democraţia maselor ca forme ale constituţionalismului şi liberalismului  democratic contemporan, sunt precarităţi ale idealului democratic, la „personalismul democratic” ce pune accentul pe ideea de comuniune a persoanelor libere, comuniune  ce nu se identifică  cu ”statul social” abstract, rigid şi statistic al legilor juridice, economice sau morale, şi al cărui scop este omul ca persoană liberă, spirituală şi socială,  şi nu simpla supremaţie a legii.  

Individualismul, ce caracterizează societatea contemporană şi a cărui filon teoretic îl regăsim şi în opera lui John Locke, a fost remarcat inclusiv în gândirea teologică. Acest individualism este, de fapt, un exclusivism care, în numele libertăţii, raportează omul la el însuşi cu excluderea celuilalt. Părintele Teofil Părăian afirma în acest sens: „suntem mai mult pentru noi decât pentru alţii”. Preotul profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma cu deplin temei: „realitatea mea, constituită din suflet şi trup şi activată, se realizează în actele de relaţie cu ceilalţi oameni. Eu devin real la maximum în Hristos, pentru că toţi sunt reali în el, pentru că suntem reali împreună”[18].

Cred că putem face o distincţie între existenţa şi realitatea omului. Toţi existăm, dar nu toţi oamenii există în autenticitatea firii lor. Autenticitatea firii înseamnă de fapt realitatea existenţei ce poate fi găsită numai dacă omul îşi depăşeşte statutul de individ şi devine persoană spirituală şi prin aceasta liberă în comuniune cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu ceilalţi oameni.

NOTE


[1] Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Universul Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, p. 74.
[2] Immanuel Kant, Op. cit, p.95 – 96.
[3] A se vedea pentru dezvoltări Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia Dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 161 – 170.
[4] Pentru dezvoltări a se vederea Nicolae Trandafiroiu, Substanţa şi cauzalitatea în interpretarea empirismului englez, Ed. All Bucureşti, 1998.
[5] A se vedea Nicolae Bagdasar, Introducere la David Hume. Cercetarea asupra intelectului omenesc, Societatea română de filozofie, Bucureşti. 1940, p 33.
[6] John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 18.
[7] Ibidem, p. 81.
[8] Ibidem, p. 82 – 83.
[9] Nicolae Trandafiroiu, op. cit. p.32.
[10] John Locke, op. cit., p.69.
[11] Ibidem, p. 307
[12] John Locke, Eseu despre toleranţă , în Fundamentele gândirii politice moderne, Ed. Polirom Iaşi, 1999, p. 65.
[13] Ibidem, p.65.
[14] Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op. cit. p. 167.
[15] John Locke, Eseu asupra guvernământului civil în fundamentele gândirii politice moderne, op. cit., p. 89.
[16] Ibidem, p. 189.
[17] Pentru dezvoltări a se vedea : Immanuel Kant ,Metafizica moravurilor,Ed. Antet,Bucureşti  pp 10-14
[18] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Ed. Institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe române, 2003, vol. 2, p. 263


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Fizica cuantică şi creaţia
 

Interviu cu Dr. Bruce Lipton*

Transmutaţia biologică

Cristian Mureşan: Kervran a studiat transmutaţiile biologice la plante, animale şi om afirmând că este un fenomen natural. Sunt oare celulele capabile să transmute elemente? Dacă da, credeţi că mintea umană poate ajuta sau împiedica acest proces prin gânduri armonioase sau dizarmonioase? Poate ea să modifice, altereze, distruge sau chiar reface celulele vii?

Bruce Lipton: Louis Kervran a realizat experimente fascinante, prin intermediul cărora a dovedit că celulele sunt capabile să transmute elementele. Plantele au cele mai uimitoare capacităţi de transmutare iar noi suntem încă incapabili să le înţelegem. Aici avem un paradox: atunci când studiem omul, spunem că este un organism extrem de complex şi inteligent iar pe măsură ce ne îndreptăm atenţia spre organisme tot mai mici precum cele uni sau pluricelulare, avem tendinţa să spunem că nu pot fi inteligente. Dar asta nu e adevărat, deoarece corpul uman la rândul său e creat de către şi din celule. Desigur, corpul uman conţine o tehnologie situată undeva în afara celulelor, tehnologie care este capabilă să influenţeze mediul pentru a‑şi obţine şi menţine toate lucrurile de care are nevoie prin intermediul reacţiilor chimice care au loc în fiecare moment.

De ce este atât de important să ştim că celulele ne creează pe noi? Celulele sunt capabile să folosească acea tehnologie pentru a construi un corp uman iar acest mecanism este dincolo de înţelegerea noastră. Celulele sunt cele mai capabile în folosirea şi utilizarea energiei şi a substanţelor din mediu. Noi spunem că celulele sunt non‑inteligente, dar ele se află aici de peste 2 miliarde de ani şi şi‑au dezvoltat o abilitate excepţională de a se adapta şi modifica mediul, de a schimba un câmp, plantele au o tehnologie situată dincolo de capacitatea noastră de înţelegere şi realizare practică. Atunci când putem identifica aceasta, după părerea mea, ea trebuie să fie atribuită unei anumite forme de inteligenţă, şi atunci când celulele sunt capabile să facă ceva ce noi nu putem realiza, este aproape jenant să acceptăm faptul că celulele au o putere mai mare decât o are fiinţa umană privită ca întreg. Dar este real!. Deci cea mai importantă idee care se desprinde din aceste cercetări este că celulele pot modifica mediul, elementele şi interacţiunile dintre acestea.

Chestiunea care l‑a interesat pe Kervran a fost reluată de câţiva cercetători japonezi şi au ajuns la aceleaşi rezultate. Dar problema cea mai mare este aceea că ştiinţa convenţională nu doreşte să se ajungă la asemenea lucruri deoarece nu vrea să se creadă în inteligenţa şi puterea unor celule, aşa că analizează totul fragmentat şi izolat, pentru a afla cum se produc toate acele transformări. Dar cu cât fragmentează celula în părţi şi analizează părţile cu atât mai greu le este să îşi dea seama cum anume se produc transmutaţiile sau cât de uimitoare poate fi inteligenţa unei celule. De exemplu, celulele (plantelor) pot capta lumina Soarelui, folosesc CO2 şi fabrică glucoză. Descoperirea şi înţelegerea unui astfel de mecanism ar rezolva problema alimentară a omenirii pentru totdeauna. Oamenii nu pot înţelege natura energiei electrice, chimice şi biologice pe care celulele o folosesc pentru a converti lumina solară în hrană folosind CO2 iar partea semnificativă este aceea că e vorba de o tehnologie pe care oamenii nu o pot înţelege. Şi atunci, tot ceea ce noi nu înţelegem îl numim … mister. Aşa că cercetările lui Kervran par mai degrabă „misterioase” decât ştiinţifice, pur şi simplu pentru că nu le înţelegem. Oare ştiinţa convenţională le va studia vreodată ? Foarte puţin probabil ! Ştiinţa convenţională dar mai ales biologia convenţională nu se va implica în acest domeniu deoarece ele nu înţeleg natura fizicii cuantice şi rolul acesteia în celule, biologie celulară şi biologie umană. Deci este foarte puţin probabil ca ştiinţa convenţională să facă vreun comentariu asupra acestei chestiuni, deoarece este ceva atât de îndepărtat de sistemul ei de credinţe încât se va considera că este vorba mai mult de magie decât ştiinţă. Este foarte dificil să găseşti oameni de ştiinţă, care să studieze ceva în care nu pot să creadă.

QI ~ energia vieţii — Experienţa mea personală, care de fapt m‑a îndreptat spre toate aceste cercetări, despre care v‑am rugat să‑mi vorbiţi, s‑a bazat pe anumite tehnici orientale unde principiul transmutării este aplicat sub forma unei transsublimări şi a materiei seminale într‑o formă de energie asemănătoare celei plasmatice. Acesta a fost cel mai dificil proces pe care l‑am realizat în viaţă şi a necesitat 14 ani de încercări. Aţi putea explica de ce medicina şi biologia resping aceste fapte şi spun: este imposibil? Nu este un fenomen religios şi nici ocult. Eu am trăit realmente acest fenomen şi am convingerea că există explicaţii de natură fiziologică. De ce ştiinţa nu e pregătită să accepte existenţa unor asemenea transformări? — Tu eşti o fiinţă energetică într‑un corp fizic. Pornind de la această idee, energia din corpul tău poate fi dirijată şi focalizată pentru a deveni atât de puternică încât ai putea genera foc direct din mâini. Poţi urmări o asemenea demonstraţie pe site‑ul YouTube care îl arată pe un om făcând acest lucru. Acea persoană îşi foloseşte energia sa proprie din bioresursele sale pentru a aprinde o foaie de hârtie. Cel care demonstrează această experienţă fascinantă este originar din insula Java. Asta demonstrează faptul că tu ai şi controlezi acum o energie care circulă prin corpul tău biologic şi este un fel de Qi. Acest Qi poate fi pus în mişcare prin tehnici de yoga, Qi‑Gong sau Arte Marţiale, prin intermediul cărora se poate învăţa cum să dirijezi acest Qi în corp şi pe măsură ce realizezi anumite exerciţii, el devine atât de puternic încât poţi aprinde o foaie de hârtie doar ţinând mâinile deasupra ei. Şi de ce ar fi relevant acest lucru ? Ei bine, tu ai această aptitudine activă, alţi oameni o pot pune în evidenţă … dar principala întrebare este de ce este atât de greu să o demonstrezi unei audienţe generale? De ce este atât de greu pentru ştiinţa convenţională să observe acest lucru? Dar de fapt întrebarea ar trebui formulată astfel: Ştiinţa studiază lumea ca un întreg? Ştiinţa studiază lucrurile despre care mi‑ai scris? Răspunsul e NU. Ştiinţa studiază lucruri care se pot măsura, experimenta şi atunci când se află în faţa a ceva ce nu se poate măsura şi experimenta atunci acele lucruri nu prezintă interes pentru ştiinţă. Şi nu se poate face nimic în această privinţă. Asta e interesant, deoarece ştiinţa, prin definiţie, studiază lumea înconjurătoare prin ceea ce se numeşte metode ştiinţifice adică asta înseamnă că observi evenimente, măsori parametri, creezi ipoteze, apoi faci experimente, după care testezi ipotezele pentru a vedea dacă sunt adevărate. Asta înseamnă metodă ştiinţifică. Ei bine, prima parte spune că observi şi măsori dar se ajunge într‑un punct în care dacă nu ai maşini specializate să măsoare energia Qi, sau energia vitală care este vehiculată în corp, atunci problema este că nu există nimic ce să poată fi măsurat şi prin urmare ştiinţa nu poate privi asupra acestui fenomen.

Unii oameni cred că ştiinţa studiază Universul, dar răspunsul este NU. Ştiinţa studiază Universul numai în măsura în care ea poate utiliza metodologia ştiinţifică, ceea ce este cu totul altceva. Asta înseamnă că există o parte substanţială din Univers pe care ştiinţa nu o poate cuprinde, atinge sau studia şi atunci se propune ignorarea şi negarea acesteia. Dar acum dumneavoastră veţi spune că această atitudine nu e deloc ştiinţifică, dar deoarece ştiinţa a creat o restricţie asupra a ceea ce este considerat ştiinţific atunci ea poate studia lumea înconjurătoare numai din perspectiva din care ea vede lumea adică prin experimentare ştiinţifică, instrumente care pot face măsurători ale unor parametri, deci asta e calea prin care oamenii de ştiinţă studiază lumea înconjurătoare. Dacă nu poţi măsura Qi‑ul atunci nu poţi măsura energia vitală, atunci ştiinţa nu are nici o cale de a ajunge acolo şi nici nu poate recunoaşte asta şi de aceea o numeşte metafizică în loc de fizică. Ştiinţa afirmă că noi studiem fizica şi nu metafizica. Metafizica este tot ceea ce cuprinde forţele invizibile ale minţii, energii cuantice care influenţează viaţa, şi atunci dacă ei nu le pot măsura atunci nu le pot poseda, deci chiar dacă vei demonstra acest lucru, ştiinţa va privi aceasta şi va spune e un truc, e o magie şi va încerca să demonstreze că e o iluzie chiar dacă nu e o iluzie. Deci atunci când ştiinţa ajunge în faţa a ceva ce alţii spun paranormal atunci ştiinţa va afirma că este un truc de magie ieftină şi prin urmare nu o va lua în serios. Asta devine o problemă, deoarece dacă tu eşti capabil să controlezi Qi‑ul în timp ce mulţi alţii nu pot face acest lucru, este foarte greu să convingi o audienţă generală, deoarece oamenii obişnuiţi au fost programaţi să nu creadă în aşa ceva. Atunci când nu crezi şi nu poţi observa aceasta, singurul lucru pe care mintea ţi‑l spune este cu siguranţă e un trucaj sau o iluzie. Ştiinţei nu‑i place să lucreze cu iluzii aşa că le va ignora şi este cea mai grea sarcină din lume, aceea de a face un om de ştiinţă să se apropie şi să studieze cu seriozitate fenomene paranormale, deoarece ele se situează în afara limitelor de studiere prin metode ştiinţifice. Comunicarea celulară — Specialiştii ruşi au descoperit faptul că celulele pot comunica între ele prin intermediul unui câmp asemănător celui electromagnetic. Ei au pus câte o jumătate dintr‑un ţesut de cultură în două containere sigilate dar prevăzute cu o fereastră de sticlă. Dacă fereastra era construită din sticlă obişnuită, atunci orice acţiune asupra ţesutului dintr‑un recipient nu avea nici un efect asupra celuilalt, dar daca fereastra era confecţionată din sticlă de cuarţ (despre care se ştie că permite trecerea radiaţiilor UV şi peste UV) atunci, în numeroase experimente, s‑a observat că orice acţiune (de exemplu infectare) realizată asupra unuia din ţesuturi crea un efect asupra celui sănătos în numai câteva ore. Vă rog faceţi un scurt comentariu asupra acestui fenomen. — Aceste experimente au fost repetate de foarte multe ori şi au fost verificate şi de alţi cercetători.

Deoarece informaţia chimică nu poate traversa sticla obişnuită, oamenii de ştiinţă care lucrează cu ştiinţa convenţională nu au vrut să studieze acest fenomen deoarece în lumea biologiei convenţionale regula spune că semnalele sunt transmise prin intermediul substanţelor care intră în reacţie sau a ionilor, aşa că în biologia convenţională, atunci când ea se referă la semnale, acestea impun cu necesitate o origine chimică. Şi din moment ce sticla obişnuită opreşte transferul de semnale oamenii de ştiinţă au fost uimiţi … ei au văzut că există un efect dar nu avea nici o logică deoarece în lumea lor toate semnalele, fără excepţie, sunt vehiculate pe cale chimică dar în acest caz particular era clar că ele nu puteau fi transmise între două recipiente izolate unul faţă de celălalt. Noii oameni de ştiinţă studiază fizica cuantică iar în prezent există foarte multe studii care indică faptul că celulele comunică mai degrabă prin unde decât prin semnale chimice. Ele pot comunica prin intermediul luminii iar în acest sens medicul german Fritz Popp a fost liderul unui colectiv de cercetare care s‑a ocupat cu transmisiile de semnale ale celulelor printr‑un ecran de sticlă de cuarţ, şi dr. Popp a introdus denumirea de biofotoni, care aveau rol de semnale de comunicare, … celulele pot citi informaţia purtată de undele luminoase, pot genera şi absorbi unde luminoase. Deci unul din comportamentele celulei este faptul că citeşte informaţia fotonică. Noi nu suntem capabili să vedem acei fotoni dar celulele pot fi activate de un singur foton de lumină. Aşadar undele luminoase de frecvenţe diferite sunt asemenea unor comutatoare care controlează celulele. Deci acestea sunt concluziile cercetărilor doctorului Fritz Popp în domeniul biofotonicii. Ceea ce e important de ştiut este faptul că celulele pot comunica şi prin alte mijloace decât reacţiile chimice. Ele pot comunica prin câmpuri precum cele electromagnetice, prin lumină, sunete etc. Deci biologia convenţională a restrâns acest studiu la credinţa că semnalele sunt transmise prin intermediul substanţelor chimice. Motivul principal pentru care ştiinţa ţine cu dinţii de această credinţă este datorat influenţei corporaţiilor farmaceutice multinaţionale iar semnificaţia acestui fapt poate fi înţeleasă astfel: fundamentul corporaţiilor farmaceutice multinaţionale este că celulele comunică prin intermediul chimiei iar sarcina companiilor este de a crea substanţe care alterează comunicarea celulară şi astfel poţi controla comportamentul acesta. Trebuie să înţelegi că întreaga lume este la cheremul corporaţiilor farmaceutice multinaţionale care deţin cea mai mare industrie de pe planetă.

Atunci când apar oameni care vin să demonstreze că celulele pot comunica prin alte căi decât cele chimice, corporaţiile consideră că au o problemă care le încurcă afacerile. Dacă noi am reuşi să învăţăm cum anume putem vindeca prin metode energetice, fapt care totuşi deja începe să se întâmple, asta înseamnă că nu va mai fi nevoie să cumpărăm medicamente iar acesta ar fi sfârşitul corporaţiilor farmaceutice multinaţionale. Din fericire există toate semnele că acest lucru se va întâmpla curând, şi este deja o parte a problemei mondiale din prezent. Marea criză la care asistăm se datorează faptului că restricţionăm vindecarea celulară la cea chimică şi ignorăm rolul conştiinţei, al minţii, energiei, luminii şi sunetelor ca fiind relevante în experienţele noastre de vindecare.

Universul holografic — O teorie numită realitatea holografică, arată că Universul şi mintea se comportă holografic. Cum se poate aplica aceasta în biologie? Se poate susţine ipoteza conform căreia celulele pot fi parte a unui corp asemenea unei holograme, astfel că orice modificare care are loc la un anumit nivel poate afecta întregul şi invers? — Iată care e ideea: toate celulele sunt asemănătoare din punct de vedere genetic. Dar cu toate acestea, în diferite părţi ale corpului ele formează oase, altele formează muşchi, nervi, ligamente etc., dar decizia asupra ce anume va urma să formeze o anumită celulă se bazează pe o matrice de informaţie care face parte din câmp, iar importanţa acestui fapt este că celulele extrag informaţia din câmp care este foarte precis corelată cu poziţia în spaţiu ocupată de un anumit ţesut sau organ şi astfel o anumită celulă va prelua acea funcţie care e specifică unei anumite arii sau volum din spaţiul respectiv. Este precum un avion foloseşte metoda triangulaţiei prin care computerul de la bord interpretează semnalul radio emis de o staţie dintr‑un anumit punct, apoi interpretează semnalul unei alte staţii situată în alt punct (la sol) şi cunoscându‑se distanţa şi poziţia celor 2 surse radio, computerul poate spune pilotului unde anume se află în spaţiul aerian. Celulele realizează ceva asemănător în corpul uman. Ele au potenţialul de a citi mediul unde se găsesc fiecare, şi astfel le controlează evoluţia. Am dovedit aceasta prin experimente de laborator, când am luat o anumită celulă dintr‑o anumită parte a unui embrion, care, să zicem ar fi trebuit să formeze vertebre şi am mutat‑o într‑o altă parte, unde ea ar trebui să contribuie la formarea unui intestin sau un miocard. Am observat că atunci când am mutat celule, în cadrul unui embrion, dintr‑o zonă în alta, celulele se adaptau imediat la instrucţiunile matricii formatoare specifice acelei porţiuni din spaţiul embrionar, adică celulele sunt oarecum suspendate în câmpul de informaţie şi în funcţie de locul precis pe care îl ocupă în matricea câmpului, acesta le determină rolul pe care îl vor avea în viitorul organism. Aşadar, celulele citesc un câmp de informaţie şi îşi stabilesc propria evoluţie în cadrul comunităţii. Iar în esenţă, da, se poate spune că aceasta este asociată unei înţelegeri holografice, de fapt, chiar mai mult decât atât, dacă se ia un embrion tânăr, care nu are prea multe celule, şi se taie în două jumătăţi, atunci cele două părţi vor forma fiecare un nou embrion, aşa că dacă veţi tăia un embrion în grupuri de celule, ele sunt încă capabile să se adapteze instrucţiunilor matricii formatoare emanată din câmp, chiar dacă ele reprezintă doar un grup de celule ale unui embrion. Deci, toate celulele sunt identice din punct de vedere genetic, dar atunci când interacţionează cu matricea formatoare a unui câmp morfic, atunci se poate spune că poziţia unui punct din spaţiul matricii reprezintă o informaţie holografică care transmite unei anumite celule instrucţiunile necesare efectuării unui anumit rol. Deci celulele unui embrion pot fi mutate dintr‑un câmp în altul şi ele sunt totodată capabile să citească un tipar de instrucţiuni de tip holografic. Aşadar, celulele cresc şi formează ţesuturi şi programe nu pe baza unui program intern ci pe baza citirilor unor instrucţiuni din mediul înconjurător. Tiparul se află în mediu sub forma unui câmp iar celulele se adaptează acelui tipar particular, fapt care le ajută să formeze ţesuturi specifice şi organe, aşa că celulele transmit informaţie spre celelalte celule în câmp, dar în acelaşi timp ele pot recepţiona informaţie, prin urmare corpul uman formează o comunitate. Prin definiţie, comuniune înseamnă în primul rând comunicare şi toate celulele sunt integrate unei matrici mai mari care exprimă caracteristicile câmpului.

Folosind o metaforă biblică transpusă în limbaj ştiinţific, noi suntem creaţi în imaginea fizică a unui complement matriceal care se află în afara noastră şi astfel corpul fizic devine, în esenţă, o copie a câmpului morfic de energie. Dacă revenim la fizica cuantică, care se aplică la toate nivelele de manifestare, Albert Einstein spunea: „câmpul este sufletul guvernator al particulei materiale”. Aceasta se poate explica astfel: câmpul invizibil de energii reprezintă elementul responsabil care generează lumea materială. Dar această idee se regăseşte şi în concepţiile orientale în care se afirmă că spiritul modelează materia. Dar în prezent, fizica cuantică tocmai a precizat ceea ce se ştia demult. Aşadar există un câmp de informaţie, care generează formele materiale, iar dacă revenim la embriologie atunci putem recunoaşte că organismele au un câmp de energie care este folosit pentru a informa celulele cum să se asocieze între ele pentru a forma organismul întreg. Deci celulele „citesc” acest câmp. Depinzând de poziţia ocupată de ele în spaţiul de manifestare al câmpului morfogenetic, ele primesc o anumită „sarcină” pe care o vor avea de îndeplinit. Aşadar, câmpul invizibil de energie este prima formă de manifestare iar materia este manifestarea secundară rezultantă. Dar biologia convenţională spune că este exact invers şi ea nu recunoaşte puterea câmpului de energie asupra materiei. Biologia convenţională ignoră rolul câmpului morfogenetic, fapt care i‑ar permite tocmai o mai bună înţelegere a formării organismelor şi vindecarea bolilor. Dacă luăm un exemplu, atunci când un medic care spune că studiază un ţesut infectat, adică un ţesut care nu se află în structura perfectă a câmpului, ei dau vina pe celule, spunând că celulele sunt responsabile de destabilizarea structurii anatomice, dar celulele nu pot face altceva decât să răspundă oscilaţiilor şi semnalelor din câmp. Mediul oferă celulelor o mulţime de atitudini, credinţe, percepţii, stări emoţionale, şi toate acestea modulează câmpul. Dacă avem un „defect” în structura câmpului, atunci aceasta va determina apariţia ulterioară a unui defect similar în corpul fizic. Dar oamenii de ştiinţă vor să explice defectele doar studiind celulele când de fapt defectele nu se află în celule, deoarece Einstein spunea că defectul este în câmp, deoarece câmpul este cel care le generează şi le formează ca atare. Este un câmp morfo‑generator. Aşa că până ce biologia nu va recunoaşte prezenţa câmpului, doctorii şi cercetătorii vor căuta la nesfârşit cauzele bolilor în tiparele interne ale celulei şi nu vor ajunge la nici un rezultat deoarece tiparul este câmpul. Fizica cuantică ne va repeta mereu faptul că dacă vrei să realizezi schimbări în mediu atunci trebuie să schimbi aspectele esenţiale pe care se bazează viaţa fizică. Aşa că nu ai nevoie să te orientezi spre părţile fizice ci este suficient să controlezi energiile, deoarece dacă poţi modifica câmpul, atunci materia sau corpul se va adapta noului câmp. Deci este mai important să se opereze la nivel de câmpuri morfogenetice, adică ceea ce faci tu Cristian în acest moment, decât să îţi focalizezi eforturile şi gândurile asupra celulelor în raport cu lumea mecanicistă. Câmpul este principalul generator de forme în acea lume mecanicistă. Aşa că asta mă conduce la o concluzie interesantă asupra naturii holografice a celulelor, a câmpului morfogenetic şi a modului în care acesta le determină rolul şi funcţiile.

Activarea biopotenţialelor — Vă rugăm să ne povestiţi dacă aţi avut vreo experienţă practică concretă de trezire şi activare a biopotenţialelor interne? — Da, am trăit aşa ceva. Experienţa mea se bazează pe biologia credinţelor şi atitudinilor. În continuare îţi voi prezenta cum funcţionează în cazul meu. Biologia credinţelor afirmă următoarele: o celulă, un om sau orice alt organism viu interacţionează cu mediul, îl observă, iar apoi răspunde acestor observaţii ajustând mereu corpul material, aşa că întotdeauna corpul se adaptează mediului în care există. În cazul oamenilor, celulele corpului au rolul precis stabilit de a citi mediul şi de a interpreta informaţia şi apoi transmite informaţia spre celelalte celule iar acel grup de celule a fost denumit neuroni. Creierul este un mecanism fizic construit din celule. Funcţia creierului este de a citi mediul, a interpreta ce se întâmplă acolo şi apoi trimite semnale spre restul corpului pentru a‑şi coordona comportamentul şi de a‑şi ajusta (adapta) biologia la mediu în modul optim posibil. Deci creierul este situat între mediu şi corp. Interpretarea creierului nu este altceva decât rezultatul acţiunii minţii asupra sa. Mintea este un interpretor, aşa că atunci când vă folosiţi mintea, dumneavoastră interpretaţi interacţiunile din mediul în care vă aflaţi, elaboraţi credinţe şi atitudini bazate pe cunoaştere şi raţiune, iar adevărul poate fi perceput astfel: funcţia minţii este de a crea coerenţă între programele şi credinţele proprii şi viaţa pe care o conducem. Rolul minţii este de a aduce aplicabilitate credinţelor şi tiparelor acesteia în viaţa reală. Dacă credinţele noastre sunt în armonie cu sănătatea şi principiile vieţii atunci ne putem bucura de o viaţă fericită într‑un corp sănătos. Dar dacă ele sunt incorecte, dizarmonioase, incomplete sau nu înţelegem lucrurile, atunci nu ne putem bucura de o viaţă fericită într‑un corp sănătos pentru că nu avem cum să facem aceasta.

Viaţa noastră va deveni o reflexie fidelă a tuturor acestor credinţe şi atitudini pe care le programăm. În psihologie şi psihiatrie se vorbeşte de mintea conştientă şi subconştient, cele două formând totuşi un întreg. Prin intermediul părţii conştiente ne conectăm la spirit, identitatea de sine. Toate dorinţele şi ataşamentele, emoţiile sunt declanşate de fluctuaţiile minţii conştiente. Atunci când eu te întreb: Cristian, ce anume îţi doreşti de la viaţă ?, răspunsul tău va veni din mintea conştientă. Subconştientul este de milioane de ori mai puternic decât conştientul, dar subconştientul se comportă asemenea unui magnetofon care imprimă şi redă ceva de pe o bandă, el învaţă, creează obişnuinţe, setează ritmuri etc. Aşadar, lucrurile esenţiale se creează în conştient, iar prin repetare subconştientul le memorează şi apoi le reproduce automat. Mulţi oameni au impresia că viaţa lor se desfăşoară pe baza conştientului. Dar cercetătorii în neuroştiinţe au descoperit faptul că această impresie e cât se poate de falsă. Principala funcţie neurologică a creierului NU este controlată de conştient (de mintea conştientă) ci de subconştient, care este, repet acest lucru, de milioane de ori mai puternic decât conştientul, în ceea ce priveşte procesarea informaţiilor. Conform studiilor acreditate, 95% din viaţa noastră este dirijată de subconştient. Iată de unde vine problema: tot ceea ce dumneavoastră doriţi de la viaţă sau să realizaţi în viaţă, este o credinţă a minţii. Principalul program din subconştient se „încarcă” în fiinţa noastră prin observarea părinţilor, fraţilor şi surorilor, apoi pe cele ale comunităţii şi ale poporului din care facem parte. Diferenţa este că în timp ce conştientul doreşte un anumit lucru de la viaţă, subconştientul rulează un program automat despre ceea ce alţi oameni doresc de la viaţă sau de la tine. Subconştientul este limitat de tipare şi reguli, credinţe false sau lipsite de efect, deoarece ţi se spune că eşti un om slab, sau vulnerabil. Acestea sunt credinţele majorităţii celorlalţi, care interacţionează cu tine. Şi deoarece 95% din acest spectacol al vieţii este „rulat” de subconştient, asta înseamnă că suma credinţelor altor oameni, cele mai des întâlnite, comune majorităţii, dictează mersul vieţii noastre. Deci ceea ce credem noi că facem cu mintea conştientă, nu are o pondere mai mare de 5% în viaţa noastră. Tot ceea ce noi creem în viaţă nu reprezintă altceva decât rularea unor programe ale altor oameni, generaţie de generaţie, care menţin active toate aceste credinţe şi idealuri. Dacă alţi oameni îţi spun că poţi face un anumit lucru (deoarece mulţi alţii deja l‑au mai făcut înaintea ta) atunci îl poţi face, iar dacă ei îţi spun că nu‑l poţi face atunci, cel mai probabil, nu‑l vei putea face. Cristian, tu vorbeşti despre trezirea biopotenţialelor umane ascunse, dar primul lucru pe care trebuie să‑l recunoşti, aceasta este o operaţiune care se realizează prin forţa minţii (a conştientului). Deci oricine vrea să realizeze aşa ceva, are mai întâi nevoie să şteargă din subconştient toate programele subconştiente imprimate pe bandă încă din perioada copilăriei deoarece tot ce se află în subconştient operează 95% din viaţa noastră.

Marea majoritate a oamenilor se simt sau sunt slabi, incapabili şi bolnavi deoarece îşi extrag informaţia şi programul acestui comportament din subconştient. Am fost preprogramaţi să fim slabi, incapabili şi bolnavi şi există chiar şi un motiv pentru asta. Un guvern nu poate controla oameni puternici, stabili şi siguri pe ei înşişi. Numai oamenii foarte puternici au posibilitate să îşi transmită această aptitudine urmaşilor şi familiei. Dar de multe ori, oamenii puternici nu sunt neapărat orientaţi benefic. Ei au o putere dar nu o vor transmite altora ci o vor folosi pentru interese personale. Această situaţie este o caracteristică indistructibilă în specia umană, de la apariţia ei până în prezent. Şi atunci, anumiţi oameni care au observat acest aspect au propus soluţii care constau în stabilirea unei alte frecvenţe cerebrale de lucru, frecvenţă dată de stările specifice de meditaţie şi concentrare, în care se pot descărca şi instala alte tipuri de programe. Acestea provin dintr‑o colectivitate restrânsă, aşadar trebuie aplicate multă vreme până când subconştientul va fi capabil să dezinstaleze vechile programe (obiceiuri, credinţe, atitudini) şi să le instaleze pe cele noi. Acestea vor fi programe care îţi dau putere şi vitalitate. Pe website‑ul meu am publicat o mulţime de teorii într‑un paragraf numit Psihologie Energetică. Psihologia Energetică este o tehnică excelentă de rescriere a programelor minţii subconştiente (a subconştientului). Algele şi termoregulatorul mediului ambiant — Biologul Bill Hamilton a dovedit că anumite alge, nu numai că recepţionează informaţie din mediul înconjurător dar ele îl pot transforma, prin controlarea cantităţii de nori care se formează la condensarea apei pe algele ajunse în atmosferă şi fac aceasta nu în beneficiul lor ci în beneficiul tuturor celorlalte specii. Cum se poate explica acest comportament bizar ? Specialiştii au luat mostre de aer de la suprafaţa oceanului şi apoi de la nivelul norilor şi au observat că există alge. Ele sunt suficient de mici pentru a permite condensarea apei. — Pe măsură ce se desfăşoară evoluţia formelor de viaţă, organismele apar în mediu. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că organismele au nevoie de a interacţiona cu mediul pentru a supravieţui. Au nevoie să îşi obţină nutrienţii şi să elimine materia reziduală. În acest fel, ele modifică mediul. Dacă am avea la dispoziţie un mediu perfect steril şi apoi am adăuga un organism în acel mediu, atunci, după o anumită perioadă de timp, acel organism va începe să modifice mediul, deoarece el trebuie să îşi obţină hrana dar va adăuga mediului alte produse pe care le excretă în urma proceselor fiziologice proprii. Cu cât organismele sunt mai mari şi mai multe, cu atât mai mult mediul este modificat de către acestea. Pentru a menţine un echilibru în mediu, Natura vine şi adaugă un al doilea organism, care de exemplu se va hrăni cu materia reziduală a primului organism, va obţine nutrienţii necesari, dar la rândul său va elibera în mediu altă materie reziduală, pe care o va folosi un al treilea posibil organism şi tot aşa mai departe. Plantele supravieţuiesc folosind dioxidul de carbon, lumina şi apa pentru a crea zaharuri. Plantele au şi ele produse de excreţie printre care oxigenul este cel mai important. Ce s‑ar întâmpla dacă am avea o lume alcătuită exclusiv numai din plante ? La un moment dat, întreaga atmosferă s‑ar umple de oxigen şi ar dispărea dioxidul de carbon. Desigur, o asemenea situaţie ar putea degenera într‑o catastrofă, deoarece orice descărcare electrică care s‑ar produce într‑un anumit loc, ar crea un incendiu de proporţii. Pentru a preveni această situaţie, Natura a adăugat mereu noi specii, în special animale, care sunt consumatoare de oxigen şi expiră CO2 . Aceasta este deja o relaţie de simbioză între plante şi animale. Pe măsură ce au apărut noi organisme în biosferă, ele au alterat‑o şi modificat‑o şi de fiecare dată a fost nevoie să apară alte organisme pentru a restabili echilibrul. Aşadar, biosfera planetei noastre nu este o colecţie de specii de plante şi vieţuitoare ci ea este o comunitate foarte bine închegată şi unită unde fiecare plantă şi fiecare animal sunt responsabile în a se ajuta unul pe celălalt. Şi atunci când oamenii au început să‑şi facă apariţia, ei au început să distrugă anumite părţi ale mediului fără a ţine cont de rolul lor în menţinerea unui mediu armonios şi curat. Calea Naturii şi a evoluţiei naturale este aceea că toate organismele formează o unitate de interacţiune, un întreg, sau o comunitate. Principiul Gaia, elaborat de James Lovelock precizează faptul că Pământul este un organism viu cu toate caracteristicile specifice unui organism viu pe care le cunoaştem din biologie. Plantele şi animalele sunt asemenea celulelor şi ţesuturilor şi creează corpul de viaţă al Gaiei iar noi suntem o parte sa.

*Rezumatul interviului a fost primit de la fizicianul George Ervant Grigoriu din Iaşi, Redactor Cristian MUREŞAN TVR Cluj, Revista Epifania, nr. 50.



Credinţă şi cultură de-a lungul vremii - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

 

Credinţa şi cultura reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede. Chiar dacă credinţa este asociată cu misterul, cu supraraţionalul, iar cultura este raţională prin excelenţă, nimeni nu poate spune că cele două sunt divergente. Supraraţionalul nu este antiraţional (Popescu, 1996, p. 13-14). În fond, cultul şi cultura au aceeaşi rădăcină.

  Exemple de simbioză între credinţă şi cultură

● La 1641 Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, primeşte în dar de la Patriarhia Ecumenică moaştele Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva. După ce domnitorul Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei de la Constantinopol către turci, patriarhul de atunci a răsplătit prin acest gest întreaga Moldovă şi, prin generalizare, întreaga seminţie românească de pretutindeni. Căci moaştele sfintei Parasvheva sunt o binecuvântare pentru toţi românii, aşa cum se poate vedea până azi în cadrul pelerinajelor organizate cu prilejul sărbătorii din 14 octombrie. Trupul sfinţit al cuvioasei a fost aşezat chiar în ctitoria de suflet a lui Vasile Lupu, anume biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, un monument arhitectonic - ambasador al ţării noastre în Europa de azi şi în întreaga lume.

            Având în vedere distanţa actuală între credinţă şi cultură şi că credinţa pierde tot mai mult teren în faţa pseudoculturii secularizate, ne întrebăm cum a fost posibil un astfel de act în trecutul nostru românesc, astfel încât românii să fie în stare să plătească pungi grele de galbeni pentr a obţine cele spirituale şi sfinte?  

            Şi tot în timpul lui Vasile Lupu, pe vremea celebrului mitropolit moldovean Varlaam, a apărut nu mai puţin celebra Cazanie a lui Varlaam, pentru care românii noştri erau în stare să-şi vândă boii de la car ca să şi-o poată achiziţiona. Să nu uităm şi că exemplare ale acestei Cazanii s-au putut identifica şi în interiorul arcului carpatic şi în sudul Munţilor Carpaţi.

Iată un exemplu despre felul în care românii au înţeles odată să îmbine armonios cultura şi credinţa în viaţa lor.  

            ● Un alt exemplu de armonizare a credinţei şi culturii din istoria noastră este oferit de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna de la Sibiu. Un om cât o epocă istorică. A întemeiat peste opt sute de şcoli pentru care a tipărit şi uneori a scris el însuşi manuale. Se pare că prin această operă de ctitor al culturii transilvănene şi româneşti a scos şcoala din tinda bisericii – aşa cum era până la el – şi a mutat-o în clădirile şi instituţiile proprii. Mitropolia funcţiona ca un fel de Minister al învăţământului şi preoţii erau asemeni directorilor de şcoală.

            Să ne aducem aminte şi că la 1861 mitropolitul Şaguna a întemeiat dimpreună cu reprezentanţii de elită ai românilor transilvăneni „Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român”, al cărui prim preşedinte a şi fost.

            De fapt, la noi la români cultura s-a făcut cu ajutorul Providenţei: „Dar fără conducători ducea acest popor cea mai jalnică viaţă. Atunci ne-a adus Providenţa pe aromâni, bărbaţi de vastă cultură, cu profunde sentimente naţionale, gata de luptă şi jertfă, bărbaţi care, punându-se în fruntea poporului nostru şi îndeosebi în fruntea îngenuncheatei biserici răsăritene, au înscris în istoria evoluţiunii noastre naţionale una din cele mai glorioase pagini. Să amintim din cele multe numai trei nume: Şaguna, Mocioni şi Gojdu. Închipuiţi-vă că am şterge aceste trei nume din istoria evoluţiunii noastre din veacul trecut şi întreaga noastră istorie din acest veac ar aduce mult cu un balon din care s-a scurs hidrogenul” (Branişte, 1980, p. 208)

            Credinţă şi cultură în lume de-a lungul vremii

            În istoria omenirii credinţa şi cultura au fost două forme de relief care au populat permanent peisajul opţiunilor omeneşti. Am putea afirma că fie a fost vorba despre recunoaşterea rolului religiei în viaţa oamenilor, fie despre opţiuni antireligioase, cultura şi-a construit drumul prin meandrele istoriei, însă niciodată acest drum nu a fost pur şi simplu un drum propriu. Cultura n-a fost nicicând a-religioasă. Pro-religioasă şi anti-religioasă da, a-religioasă niciodată. Chiar şi prestigiosul Voltaire s-a lăsat inspirat de sintagma după care dacă Dumnezeu nu ar exista atunci ar trebui inventat. În concluzie, am putea spune că istoria lumii în ansamblul ei nu poate şi nici nu trebuie separată de felul în care omul a înţeles să se raporteze la divinitate în diferite timpuri şi locuri.

            De-a lungul timpului istoria culturii şi preocupările de credinţă s-au aflat în raporturi de intensitate diferită. Aceste raporturi au fost influenţate şi de locul pe care omul a dispus să şi-l acorde în univers şi de descoperirile ştiinţifice care i-au sporit omului credinţa în el însuşi. În epocile de schimbări şi de mare avânt cultural sau ştiinţific, oamenii au avut tendinţa de a-şi supralicita rolul în istorie şi de a lăsa deoparte atotputernicia divină… Dar să începem cu începutul.

           Istoria lumii a început cu facerea omului. Actul facerii omului a fost unul cu totul şi cu totul special, aşa cum putem cunoaşte prin Revelaţia divină pe care profetul Moise a consemnat-o în prima carte a Sfintei Scripturi, Facerea sau Geneza. Toate lucrurile lumii şi universului au fost făcute de Creator din dragoste şi din nimic, însă pentru facerea omului Sfânta Treime a făcut sfat: „Să facem om după chipul şi după (spre) asemănarea Noastră” (Facere 1, 26). Dumnezeu a luat astfel partea cea mai curată a pământului – ţărâna (de aici îşi extrag esenţa şi cuvinte ca ţăran sau ţară şi chiar ţar şi cer) şi a modelat-o după Chipul Său care este Logosul Întrupat. Faptul că Dumnezeu a procedat în acest fel nu se datorează vreunei neputinţe a Fiului de a se face om dacă nu avea pe om ca model, ci prin acest act se arată o dată în plus măreţia la care omul este chemat. În fond, chiar din aceea că omul a fost făcut din ţărână e un titlu de nobleţe pentru el. Căci ţărână, ţar şi cer au aceeaşi origine lingvistică şi semantică. Încă misiunea îndoită a omului se arată şi de aici că este atât în raport cu responsabilitatea faţă de Făcător, cât şi cu lumea.  

            Până să cadă în păcatul neascultării de Dumnezeu singura cultură a omului era trăirea în cultul prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. După ce omul a făcut pactul cu subversiunea diavolului s-a îndepărtat de Creator şi, ca o consecinţă a neascultării, lucrurile lumii s-au întors cumva împotriva omului şi omul a rămas singur. Atunci au apărut condiţiile de bază ale existenţei culturii omeneşti. Omul s-a întors cu atenţia înspre lume şi probabil că prin actele de cultură a încercat cumva să şi-o apropie din nou, să o îmblânzească. Omul a şi reuşit lucrul acesta, ajungând uneori până în străfundul lucrurilor, la esenţa sau la raţiunea lor de a fi. Aşa a fost de pildă cu sculptorul Constantin Brâncuşi care a sculptat infinitivele lungi cum a zis despre el Noica însuşi (Noica, 1987, p. 248); de aceea atunci când el a realizat Pasărea Măiastră nu i-a făcut ochi şi pene deoarece nu-l interesa nimic descriptiv şi decorativ, ci a încercat să redea esenţa sau raţiunea de a fi a păsării, adică zborul.

            Odată cu neascultarea originară a omului de voia divină sau imediat după aceea cultura s-a îndepărtat şi mai tare de cult prin tragedia primei crime din istoria omenirii, când Cain răpus de invidie a atentat la viaţa lui Abel fiind răpus şi de propria crimă (Facere 4). Nu o singură dată cultura şi pictura lumii a redat acest episod care a devenit astfel act de cultură sub pensula artistului.          

Nemaireuşind să se apropie de Dumnezeu, cultul omului s-a îndreptat apoi către cele patru elemente de bază adică pământ, apă, aer şi foc pe care filosofii presocratici le-au instaurat la rangul de principii primordiale şi organizatoare ale universului. Asta a fost până la Socrate însuşi care, aşa cum se spune, a redefinit bazele filosofice ale existenţei prin focusarea asupra adâncimii din om. Zicând „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, Socrate a recentrat în mod esenţial filosofia asupra omului ca rege al creaţiei, el însuşi devenind via aurea în cunoaşterea lumii. Socrate a intuit ca nimeni altul până la el importanţa şi rostul omului în univers. Totuşi, nu toate ideile lui au fost agreate şi intuiţia lui culturală a fost subminată de exprimarea democraţiei ateniene a timpului, deoarece 501 atenieni l-au considerat vinovat (Finley, 1995, p. 69 ş.u.).

            Platon, alt nume de rezonanţă şi care împreună cu Socrate a fost pictat în pridvoarele unor biserici, a venit cu Ideea originară din care au derivat toate celelalte idei şi care au primit apoi într-o formă sau alta trupuri materiale. Scopul acestor idei întrupate este simplu: să se desprindă de corpul lor material şi să se întoarcă în unitatea absolută cu Ideea primordială. Prin această concepţie Platon a scuturat tina materială de pe ideea de divinitate şi chiar dacă nu a reuşit să ajungă la concepţia personală referitoare la dumnezeire, totuşi a demonstrat transcendenţa ei faţă de substanţa grosieră a materiei.

           A trebuit să vină creştinismul ca să precizeze dimensiunea existenţei divine şi să explice semnificativ raportul cu necreatul al lumii create. Acum s-a procedat la o profundă separare a apelor în cultură şi credinţă. În afara concepţiei creştine despre lume şi divinitate, omul fie L-a confundat pe Creator cu creatura cum s-a întâmplat în panteism, fie existenţa lui Dumnezeu a fost împinsă atât de departe de existenţa lumii încât s-a ajuns la consideraţia că materia este co-eternă cu Dumnezeu cum afirmă dualismul. Atât panteismul cât şi dualismul reprezintă concepţii imature despre divinitate care lovesc în atotputernicia şi iubirea divină ca atribute ale Persoanelor Dumnezeieşti. Ce mai este atotputernicia divină dacă materia  este veşnică şi ea dincolo de şi peste voinţa divină. Sau ce iubire poate fi aceea în care fiinţele care se iubesc sfârşesc prin a se topi veşnic într-o existenţă nediferenţiată personal.

            În creştinism Dumnezeu nu e doar superior omului. Sunt multe forţe în univers superioare omului şi nu e suficient. Dumnezeu e Treime de Persoane. Şi numai un Dumnezeu întreit şi personal împărtăşeşte condiţiile existenţei eterne desăvârşite. Dacă erau numai două persoane nu puteau părăsi un anumit subiectivism sau egoism în doi, nefiind un al treilea care să obiectiveze şi să dea un plus de conţinut iubirii celorlalţi doi. Astfel, Dumnezeu Cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, este egal cu Sine din veşnicie şi în veşnicie, împărtăşind în iubire eternă unitatea de fiinţă, de voinţă şi de lucrare. Dumnezeul treimic şi veşnic a făcut toate cele văzute din nimic, nemaifiind altceva care să fie prezent alături de El din veşnicie. Cosmosul pe care El l-a făcut este creat în timp şi are la bază energiile sau lucrările care îşi au originea în fiinţa divină fără însă a fi una cu fiinţa divină, toată creaţia adusă astfel la existenţă fiind la distanţă egală atât faţă de panteism cât şi faţă de dualism. Rămâne deci de netrecut distanţa ontologică dintre Creator şi creatură.

            Credinţa şi cultura devin inconfundabile prin creştinism. Credinţa rămâne în domeniul ei de preocupare care prevede spiritualitatea şi îndumnezeirea persoanei în integralitatea ei, în vreme ce cultura îşi recunoaşte idealul ei estetic aflat undeva între cer şi pământ. Cumva în creştinism cultura este chemată să devină cult şi acest lucru se întâmplă atunci când cinstim sfintele icoane în catedrale şi mănăstirii măreţe şi din punct de vedere arhitectonic. Biserica a descoperit sensul înălţător al culturii.

           Evul Mediu a încercat o echilibrare a lucrurilor între credinţă şi cultură, însă cumva îmbinarea a rămas una exterioară, deci restrictivă. Credinţa a ajuns un mijloc de constrângere a existenţei, un fel de bine făcut cu forţa omului şi societăţii. În special în Occident atotputernicia divină a fost confiscată de o atitudine eclezială care nu mai lăsa loc libertăţii de manifestare a potenţialităţilor omului. Parcă trebuia cumva ca omul să fie mic pentru a putea sublinia măreţia divină. Astfel un Copernic şi un Galileo Galilei au plătit preţul pentru că au lovit în structurile preexistente ale unei societăţi verticalizate pe axa Sus-jos. În aceste cazuri ştiinţa şi credinţa păreau că nu se pot înţelege nicicum. Protestantismul a venit şi el împotriva unei ierarhii bisericeşti percepute ca fiind discreţionară, cu accentul pus „pe omul de rând”, însă nu a reuşit să scoată omul din subordonarea oarbă faţă de o divinitate percepută ca acţionând fatidic (fatuum) asupra omului care nu era în stare să facă nimic bun.

După un Ev Mediu ierarhizat piramidal şi având în vârf un concept de Dumnezeu care nu prea încuraja libertatea expresiei umane a venit boom-ul renascentist care s-a recentrat pe om, pe rolul şi rostul acestuia în univers. Din acest punct de vedere dacă până acum credinţa a impus ştiinţei, începând cu Renaşterea omul a redevenit „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras). Omul vitruvian al lui Leonardo Da Vinci este exemplar în acest sens. Cultura umană nu s-a rupt acum de cult, însă modul în care tematica religioasă a fost percepută a presupus o adaptare a divinului la noile pretenţii antropocentrice.

Pe acest traseu omul a evoluat spre o încredere tot mai mare în el însuşi şi în puterea luminătoare a ştiinţei şi raţiunii. Parafrazând proporţiile interpretării nietzscheiene se pare că acum a început să devină tot mai evident că Dumnezeu a început să ”moară” câte puţin, pe măsură ce raţiunea omului se înghesuia ştiinţific să îi ia locul. Darwinismul şi freudismul au lăsat tot mai puţin loc prezenţei cauzale a divinităţii în lume şi în om, primul substituind rolul providenţial al divinităţii cu evoluţionismul, iar cel de-al doilea cu background-ul unei instinctualităţi atotputernice.

Omul se afirmă acum tot mai mult pe sine însuşi, autoraportarea umană îmbrăcând tot mai des şi forma individualismului comunitar sau naţional. Secularizarea ca urmarea firească a îndepărtării omului de Dumnezeu a generat şi această formă a naţionalismului. Dacă doriţi, naţionalismul poate fi înţeles ca iubire de sine nu doar a lui Ciprian pentru el însuşi ca persoană distinctă, ci şi iubirea lui Ciprian pentru sine însuşi ca român. Sigur că spiritul naţional reprezintă ceva bun la fel cum este firesc să-ţi iubeşti ţara în care te-ai născut şi ai crescut, însă dacă se ajunge la a-ţi sprijini iubirea faţă de propriul neam pe jignirea şi atacul la adresa celorlalţi, se pierde un anumit echilibru care în cele din urmă poate duce la dezastre. E ca şi cum datorită manifestării egoismului cuiva acesta ajunge la conflicte cu altcineva, numai că de data aceasta conflictul nu este între două sau mai multe persoane, ci între două sau mai multe ţări.

 

Aşa cum ştim, lucrurile au escaladat în acest sens şi catastrofele mondiale ale secolului XX conţin cifre ale victimelor grăitoare prin ele însele. Omul a devenit lup pentru om sau, mai bine zis, având în vedere cantitatea de rău pe care omul şi-l face sieşi neînchipuit mai mare şi mai crudă decât ceea ce poate face un animal omului, omul a devenit om pentru om (Creţia, 2015, p. 151).

Dacă după primul război mondial s-a manifestat mai cu seamă modernismul care a îmbrăcat doar forme care au rămas în domeniul artei, postmodernismul care a urmat celei de-a doua conflagraţii mondiale s-a generalizat la nivel inter-naţional, constituindu-se astfel premisele pentru satul global (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 3 ş.u.).

Dincolo de asta, sub masca finanţării activităţilor culturale şi naţionale care să păstreze rădăcinile şi specificul fiecărei naţiuni, terenul culturii se nivelează tot mai mult înspre sensul unei grădini globale unde fiecare se poate simţi ca acasă. Indiferent că este vorba despre români, francezi, nemţi sau alţii, oriunde s-ar afla aceştia în spaţiul european pot să gândească, să se manifeste şi să se simtă ca în propria lor patrie. Aceasta e doar încă o etapă, deoarece dimensiunea inter-naţională a existenţei duce spre alianţa culturală intercontinentală şi, în cele din urmă, spre un acasă global, planetar.

 

Adesea se reclamă acum revenirea la credinţă ca factor decisiv în reconfigurarea lumii pe baze stabile. Fără credinţă şi spiritualitate aspectul instinctual din om preia conducerea şi complexitatea omului va fi sfidată de preocupările înguste ale proceselor de producţie. Învăţământul îşi schimbă încet, încet direcţia şi interesul pentru limbă, literatură, istorie, filozofie etc., este înlăturat de tot mai agresivul amestec al finanţelor, comerţului, informaticii şi tehnologiei care deservesc pregătirea tânărului pentru societatea de consum (Dumitrescu-Buşulenga, 2019, p. 6).  

Indiferent cât de mult s-a contestat paternitatea sintagmei lui Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, e limpede mesajul unui astfel de cuvânt (Tumanian, 2008). Omul este rechemat la demnitatea lui originară de chip al lui Dumnezeu cu o funcţie misionară complexă. Omul nu trebuie să-şi nege însuşirile, dimpotrivă de menirea lui se poate achita dacă îşi asumă responsabil rolul de inel de legătură între Dumnezeu şi lume. Îngerii nu pot îndeplini această misiune specific umană, deoarece omul este alcătuit din trup şi din suflet, trupul cuprinzând întreaga chimie a lumii materiale, aşa cum sufletul este suflarea lui Dumnezeu peste făptura umană (cf. Facere 2, 7). Oricât de mult s-ar întinde omul pe orizontala preocupărilor culturale, fără a se raporta la „Făcătorul cerului şi al pământului”, ar rămâne subordonat timpului şi spaţiului ale căror obloane s-ar trage între el şi Dumnezeu, nereuşind de fel să încoroneze cultura lumii în cult. Fără raportarea la divin, cultura lumii ar sucomba în cadrele finite ale acestei lumi, pentru că ar deservi doar interesele omului legate de această lume. Ori asta echivalează cu ateismul: „Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu” (Mihai Eminescu). De sau dacă este cuvântul cheie în această strofă.

În concluzie, cultura fără a fi încununată de cult poate foarte uşor deveni ateism, la fel cum cultul  care se raportează exclusivist la cultură poate deveni antiuman deoarece se adresează în primul rând deja aleşilor şi nu şi celor chemaţi mai de departe din ghemul acestei lumi.

Bibliografie:  

  1. BRANIŞTE, Valeriu, (1980). Oameni, fapte, întâmplări, Cluj Napoca: Editura Dacia.
  2. CREŢIA, Petru, (2015). Luminile şi umbrele sufletului, Bucureşti: Editura Humanitas.
  3. DUMITRESCU-BUŞULENGA, Zoe, (2019). Cultură şi Credinţă: intelectualul şi cultura în lumea secularizată: Eminescu, între credinţă şi cunoaştere, Suceava: Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.
  4. FINLEY, M. I. (1995). Democraţie antică şi democraţie modernă, traducere de Mircea Ivănescu şi Nicolae Branga, Sibiu: Editura Universităţii.
  5. NOICA, Constantin (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti: Editura Eminescu.
  6. POPESCU, M. Teodor, (1996). Biserica şi cultura, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  7. TUMANIAN, Paul, (2008). https://acum.tv/articol/7541.


Conferința - Integrarea anatomică și spirituală a ființei umane (Video) - Conf. Dr. Pavel Chirilă
 
 



Evenimente, Apeluri, Promoții
Reduceri oferite de Librăria AGATON în perioada 01 Noiembrie 2019 - 13 Noiembrie 2019

 

Reduceri permanente

Transport gratuit pentru comenzi peste 100 lei (in Romania).
Reducere 20% la cărți pentru comenzi peste 400 lei

Comanda poate contine orice produse, dar reducerea 20% se aplica numai cartilor.
Se poate comanda si prin e-mail comenzi@agaton.ro sau telefon: 0268211290
 
Reduceri în perioada 01 Noiembrie 2019 - 13 Noiembrie 2019
indiferent de valoarea comenzii
(în limita stocurilor disponibile)
Edituri:
Autori:  

CĂRȚI (pe categorii)

Naturiste (pe categorii)

Aceste reduceri nu se aplica comenzilor prin telefon sau e-mail

 

OFERTA SPECIALA de Data Nașterii:

Reducere 20% la cărți, indiferent de valoarea comenzii

dacă se indeplinesc ambele condiții de mai jos:

 - aveți data nașterii înregistrată în Contul meu și
 - ați făcut comanda în una din cele 7 zile de dinaintea datei nașterii.
Dacă îndepliniți aceste condiții, după trimiterea comenzii veți putea citi în proforma că beneficiați de aceste reduceri.

 

Pentru difuzori, distribuitori, pangare discounturile sunt cele negociate sau din contract



Pelerinaj în Sfântul Munte Athos (25 – 30 noiembrie 2019)

Ziua 1 - Luni 25 noiembrie, orele 05:00

Plecare spre Muntele Athos din Făgăraș pe ruta ⇒ BrașovCâmpinaPloieștiBucureștiGiurgiuRuseSofiaKulataOuranoupoli (Portul de îmbarcare spre Sfântul Munte) unde ne vom caza.

Ziua 2 - Marți 26 noiembrie

Ridicăm de dimineață diamonitirele de la biroul din Ouranopoli, apoi ne îmbarcăm pe vaporul spre Muntele Athos de la 06:30. Până să ajungem la portul Dafni vaporul opreste pe la Mănăstirea Zografu, Mănăstirea Dochiaru, Mănăstirea Xenofont si Mănăstirea Sfantul Pantelimon. Aceste mănăstiri le putem vedea de pe vapor în drumul nostru. Coborâm în portul Dafni si luăm un microbuz către Kareya, capitala Sfantului Munte unde ne vom merge la Schitul Sfântul Andrei Serai (inchinare la capul Sfantului apostol Andrei), Biserica Protaton (icoana Maicii Domnului Axionita), Manastirea Cutlumus ( icoanele Maicii Domnului Mijlocitoarea si Pazitoarea de rele, Tare Aparatoarea), vom merge timp de 20 de minute pe jos pana la chilia Panaguda unde a vietuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat, ne inchinam in biserica neschimbata de la moartea Sfantului Parinte si vedem groapa ce si-o pregatise pentru cand va fi instiintat de plecarea la Domnul, mergem la Manastirea Iviru (ne inchinam la icoana Maicii Domnului Portarita si alte sfinte moaste, izvorul Maicii Domnului) unde ne vom caza.

Ziua 3 - Miercuri 27 noiembrie

Dimineaţă după Sfânta Liturghie şi masă vom merge catre Schitul Romanesc Sfantul Gheorghe – Colciu, unde a vietuit Gheronda Dionisie, Manastirea Vatopediu (inchinare la cele 7 icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului si Braul Maicii Domnului), apoi catre Manastirea Stavronichita ( icoana Sfantului Ierarh Nicolae care a fost gasita in mare si a sangerat); apoi mergem la Manastirea Pantocrator (Sfinte Moaste pastrate in manastire: un deget de la piciorul Sfantului Ioan Botezatorul, piciorul cu pulpa al Sfantului Apostol Andrei, scutul Sfantului Mercurie, capul Sfantului Ioan cel Milostiv, capul Sfantului Teodor Stratilat, particele din moastele Sfantului Arhidiacon Stefan, ale Sfantului Ignatie, ale Sfantului Apostol Tit si ale Sfantului Constantin cel Mare.), apoi vom merge catre Manastirea Marea Lavra (inchinare la moastele Sfantului Atanasie, crucea de lemn incastrata in fier pe care o purta acesta, bastonul de fier de doi coti, icoana Cucuzelita, mai putem vedea chiparosul plantat chiar de Sfantul Atanasie, unul din cei mai batrani din lume avand peste 1000 de ani). Apoi vom merge la Schitul Romanesc Prodromu (inchinare la icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromita si a Sfantului Ioan Botezatorul). Pestera Sfantului Atanasie la cca 20 minute de mers pe jos. La plecare ne oprim pe la Aghiazma Sfantului Athanasie. De aici vom merge la Chilia „Buna Vestire” – Schitul Lacu. Inchinare la Biserica Sfantul Dimitrie , chilia „Buna Vestire” – Schitul Lacu, la Parintele Stefan Nutescu ne vom caza.

Ziua 4 - Joi 28 noiembrie

Dimineata dupa Sfanta Liturghie si masa luam un microbuz cu care mergem spre Manastirea Sfantul Pavel (darurile Magilor,: aur, smirna, tamaie; o bucata din „Trestia„ pe care i-a dat-o in mana Mantuitorului spre batjocura Irod, o bucata din Sfanta Cruce si multe alte odoare), apoi mergem pe jos 1:30h spre Schitul Sfanta Ana (inchinare la moastele Sfintei Ana), ne vom caza la aceasta manastire.

Ziua 5 - Vineri 29 noiembrie

Dimineata dupa sfanta liturghie si masa plecăm spre portul Dafni de unde luăm vaporul până în Ouranoupoli iar de acolo plecăm spre România unde ajungem pe 30 noiembrie dimineaţa la Făgăraș.

Ziua 6 - Sambata 30 noiembrie

Dimineata ajungem la Făgăraș.

Preţ 300 euro cu toate cheltuielile incluse:

– Transportul rutier;
– Paşaportul de intrare în Muntele Athos (diamonitirion);
– Transportul cu vaporul;
– Transportul în Muntele Athos;
– Cazarea și masa în Sfântul Munte sunt asigurate de mănăstiri și sunt gratuite.

Se pot face inscrieri din Alba Iulia, Sibiu, Sighisoara, Covasna, Brasov, Rm. Vâlcea, Pitești, Ploiesti, Bucureşti, Giurgiu. Doar pentru barbati

Observatii:

• Transportul spre Muntele Athos se face cu Mercedes Sprinter cu 8+1 locuri . Este posibil ca uneori datorită condițiilor meteorologice, să nu ne putem deplasa din Ouranoupoli spre Sfântul Munte și suntem nevoiti să ne cazăm o noapte la un hotel (15-20 euro, nu sunt incluși în cei 300 de euro) Masa pe drum sau în afara muntelui nu este inclusă în preţ. Pentru pelerinajele în care avem o cazare la hotel, aceasta nu este inclusă în preț (15-20 euro).
Programul pelerinajului poate suferi mici modificări în functie de locurile disponibile de cazare la mănăstiri, dar obiectivele afișate vor fi atinse. Se asigură două mese pe zi la mănăstirile unde vom fi cazați (ar fi bine să aveți în rucsac câteva alimente neperisabile, biscuiti, batoane energizante, conserve etc. daca nu rezistați câteva ore fără mâncare, deoarece acolo nu o să avem de unde cumpăra mâncare la nevoie).
• Alte sfaturi: telefonul mobil deschideti-l doar când este necesar, deoarece la mănastiri nu sunt multe prize de încărcat și dacă nu aveți un triplu sau o baterie externa, există șanse mici să reusiti întotdeauna încărcarea, când toată lumea concurează pentru aceeași priză; păstrați linistea și respectati gazdele; procurați-vă bani mărunti dacă aveți de gând să platiți pomelnice sau să cumpărați diverse obiecte bisericesti.

• Dacă sunteti un grup de mai multe persoane și doriți să mergeti într-un pelerinaj la Muntele Athos, dar fie nu avem un pelerinaj stabilit în perioada în care doriți să mergeți, fie doriți un pelerinaj cu itinerariu personalizat, puteti să ne contactați pentru a va ajuta în acest sens, organizând pelerinajul dorit în funcție de nevoile dumneavoastră.
• Pelerinajul se adresează exclusiv bărbaţilor!
• Precizăm că pelerinii pot fi preluați și de pe traseul spre Grecia: Brasov ⇒ Campina ⇒ Ploiesti ⇒ Bucuresti ⇒ Giurgiu.
• Ne ocupăm de toate detaliile călătoriei, viza de acces în Sfântul Munte (Diamonitirion), obținerea biletelor pentru vapor, transportul pe Munte, ajutor în achiziționarea produselor bisericesti și oferirea de detalii despre locurile în care mergem.

• Dacă vor fi modificări la cazări și traseu, vor fi comunicate telefonic pelerinilor înscrisi.

Pentru alte detalii, informații sau rezervări ne puteți contacta la numarul de telefon: 0755047767 , ori puteţi trimite un email la adresa rezervari@inpelerinaj.ro




CĂRŢI NOI / Produse noi
Prietenul nostru, Sfântul Vasile de la Ostrog - Danion Vasile (CARTE)
 

Prezentare Prietenul nostru, Sfântul Vasile de la Ostrog:

Sfantul Vasile de la Ostrog este unul dintre marii sfinti facatori de minuni. Cartea aceasta vorbeste despre unele dintre ele. Una dintre cele mai izbitoare este cea despre ajutorul dat senatorului american William Barr, care nu stia nimic nici de manastirea din Ostrog si nici de Sfantul Vasile.

Introducere: Langa prietenul meu, Sfantul Vasile al Ostrogului
Scurte talcuiri la Acatistul Sf. Vasile al Ostrogului
Despre frica, stres si atacuri de panica
Intre accidente si binecuvantari
Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut
Despre un atac de panica si interventia sfintilor
Din minunile Sfantului Vasile
In loc de incheiere
Anexe: Viata Sf. Ierarh Vasile al Ostrogului
Acatistul Sf. Ierarh Vasile al Ostrogului, facatorul de minuni
Rugaciune catre Sfantul Vasile al Ostrogului care se citeste la vreme de tulburare si frica
Rugaciune catre Sfantul Vasile al Ostrogului la vreme de necaz
Rugaciune catre Sfantul Vasile al Ostrogului pentru cel bolnav
Rugaciune catre Sfantul Vasile al Ostrogului pentru cei cu mintile bolnave
Rugaciune catre Sfantul Vasile al Ostrogului pentru cel cazut in lanturile drogurilor
 
Detalii despre carte / COMANDA


Psihologia Fricii - Christophe Andre (CARTE)
 

Prezentare Psihologia Fricii:

Cum poti capata curajul de a-ti depasi propria frica? Iata intrebarea la care lucrarea de fata ofera un raspuns amplu, complet si bine argumentat. Frica, incercata de fiecare dintre noi in anumite momente din viata, acest mecanism arhaic de alerta si protectie, nu mai are acum niciun secret.

Diversele tipuri de temeri, fobii, angoase, tulburari de panica si multe altele sunt prezentate clar si in mod accesibil de acest autorul cu o mare experienta in domeniu. De la factorii declansatori pana la modalitatile de control al acestei emotii universale, toate aspectele importante sunt trecute in revista de Christohpe Andre. In plus, toate informatiile sunt sustinute de exemple si relatari din bogata lui experienta in domeniu.

O carte vitala pentru oricine doreste sa se bucure cu adevarat de viata si de emotiile resimtite, in loc sa se lase controlat de ele.

Christophe Andre este medic psihiatru la spitalul Sainte-Anne din Paris. Toate cartile lui au inregistrat un enorm succes: Vivre heureux; L'Estime de soiLa Force des emotionsComment gerer les personnalites difficiles (cu Francois Lelord); La peur des autres (cu Patrick Legeron).

Detalii despre carte / COMANDA



Experimente psihologice - Dr. Michael Britt (CARTE)
 

Prezentare Experimente psihologice:

 

CELE MAI CUNOSCUTE TEORII ALE PSIHOLOGIEI – PE CARE LE PUTEȚI TESTA ACASA!

Uitați de laboratoare și de sălile de conferințe. Puteți face experimente științifice in propria dumneavoastră sufragerie!

        Experimente psihologice renumite – de la ego-ul lui Freud la cutia lui Skinner – au schimbat concepțiile științei despre comportamentul omenesc. Dar cum funcționează, de fapt, aceste teste? Din cartea Experimente psihologice veți invăța să testați singuri aceste teorii și experimente… fără să aveți nevoie de vreo diplomă in Psihologie!

        Indrumați de Michael A. Britt, creatorul popularului podcast The Psych Files, puteți realiza propriile experimente atunci cand frunzăriți site-urile favorite (pentru a testa „efectul curiozității”), treceți in revistă reclamele (e surprinzător cat de mult sunteți influențați de culoarea roșie) sau vă verificați smartphone-urile (pentru a vedea dacă se abat sau nu de la experiențele din viața reală). Vă veți da seama chiar și de faptul că o anumită persoană vă minte!

        Parcurgand această carte greu de lăsat din mană, nu veți citi doar despre istoria psihologiei, ci chiar o veți trăi!

Michael A. Britt este creatorul popularului podcast The Psych Files, cu milioane de descărcări. Site-ul de legătură, ThePsychFiles.com, este accesat de mii de licee, colegii și universități din toată lumea. Michael Britt și-a luat  doctoratul in Psihologie la Universitatea de stat New York (SUNY), Centrul universitar Albany. A participat la cursurile ținute de  l’Ecole des Psychologues Praticiens, din Paris, și a fost pentru o perioadă de peste douăzeci și cinci ani profesor de Psihologie la Marist College, Universitatea de arte liberale din New York. Britt a lucrat in domeniul tehnologiei educaționale pentru Pearson, Inc., iar in prezent conduce o firmă de aplicații pentru telefoane mobile și social media, B & E Productions LLC.

Detalii despre carte / COMANDA



Homo carnivorus - Michel Leboeuf (CARTE)
 

Prezentare Homo carnivorus:

Cartea face o incursiune ampla in surprinzatoarea diversitate a comportamentelor alimentare ale lui Homo carnivorus in functie de perioade, tari, culturi. A manca este departe de a fi un gest anodin: aproape 30 de tone de hrana trec prin sistemul digestiv al unui om in cursul vietii. O dieta carnivora nu ramane fara consecinte. Datorita acestei lucrari, veti intelege mai bine nu numai impactul unui regim pe baza de carne asupra sanatatii, ci si consecintele lui reale asupra mediului inconjurator si a conditiilor de viata a animalelor.

Detalii despre carte / COMANDA



Calea tăcerii, conform tradiției Sfinților Părinți ai pustiei - Michel Laroche (CARTE)
 

Prezentare Calea tăcerii, conform tradiției Sfinților Părinți ai pustiei:

MICHEL LAROCHE (n.1943) este episcop al Bisericii Ortodoxe a Frantei si un reputat scriitor si teolog.

Michel Laroche ne prezinta aceasta cale dificila, anevoioasa, urmata de parintii pustiei in cautarea adevaratului destin al omului, acela de reintoarcere in Raiul pierdut odata cu caderea lui Adam si a Evei, ce presupune renuntarea la desertaciunile lumesti si ancorarea deplina in Dumnezeu prin rugaciune, tacere si asceza.

A tacea inseamna a te linisti, a-ti regasi sinele ascuns, a dobandi astfel adevarata pocainta si a putea vorbi cu Dumnezeu, renuntand la orice nu are legatura cu divinitatea.

Detalii despre carte / COMANDA



Zahărul in boxa acuzaților - Gary Taubes (CARTE)
 

Prezentare Zahărul in boxa acuzaților:

Dupa cum ne promite in titlul cartii, Zaharul in boxa acuzatilor, Gary Taubes construieste un rechizitoriu convingator impotriva zaharului, pe care-l considera principalul vinovat pentru actuala epidemie de boli cronice care ne scurteaza viata, pornind de la diabet, hipetensiune si boli cardiovasculare, pana la cancer si maladia Alzheimer. Argumentele autorului sunt expuse cat se poate de clar: obezitatea a ajuns la proportii epidemice, aproximativ 10% dintre copii sufera de boala ficatului gras nealcoolica. aproape un adult din sapte este diabetic si unul din patru sau cinci va muri de cancer.Cum a ajuns zaharul sa se infiltreze in viata noastra dominand-o aproape in totalitate? De la o mirodenie rara si scumpa, a inceput sa fie folosit ca aditiv, medicament, rasfat culinar, pentru ca, in zilele noastre sa-l gasim in aproape orice aliment: sosuri, ketchup, conserve, mezeluri, bacon, crenvursti, covrigei, chipsuri, alune prajite, sosuri de spaghete, rosii conservate si paine. Am devenit dependenti de zahar? Este zaharul un drog? Cat de nociv este, cu adevarat, consumul de zahar? Si ce decizii putem lua pentru a ne proteja? Sunt intrebari la care Gary Taubes incearca sa raspunda cu argumente documentate, istorice, economice si medicale, demascand eforturile depuse de industria zaharului, aparent in complicitate cu autoritatile din domeniul sanatatii publice, de a exonera zaharul si de a ne convinge ca de vina pentru toate bolile noastre moderne sunt supraconsumul, grasimile saturate si lipsa exercitiilor fizice. Suntem oare victimele unei indoctrinari nutritionale cu consecinte incalculabile pentru sanatatea noastra? Vom putea afla citind Zaharul in boxa acuzatilor.

Detalii despre carte / COMANDA



Am fost şi eu odată mic. Părintele Teofil Părăian – începuturile unei vieți de bucurie, povestite chiar de el - Arhimandritul Teofil Paraian (CARTE)
 

Prezentare Am fost şi eu odată mic. Părintele Teofil Părăian – începuturile unei vieți de bucurie, povestite chiar de el:

Ediție îngrijită de Mădălina Matic și Natalia Corlean

Ilustrații de Cristina-Diana Enache

Cuvânt înainte de Părintele Matei Bilauca (Schitul Șinca Nouă)

Scenetă de Andreea Gurguiatu (Condei)

 

„Cartea aceasta are frumusețea ei și este deosebită și prin faptul că oferă multe ilustrații colorate care te ajută să-l înțelegi mai bine pe Părintele Teofil, să te apropii mai mult de el, chiar până acolo încât să îl consideri prietenul tău.

Copiii îl vor întâlni pe copilul Ioan cu care se vor împrieteni, tinerii vor face cunoștință cu unul care și-a trăit tinerețea frumos și curat, iar noi, cei mai în vârstă, îl vom avea ca reper pe „omul mare” care și-a împlinit datoria vieții de la care i-a venit și bucuria și fericirea.”

(Părintele Matei Bilauca, ucenic de chilie al Părintelui Teofil)

 

 

CUPRINS
 
Cuvânt înainte – Părintele Matei Bilauca
 
Am fost și eu odată mic / 5
Eu sunt fericit / 6
Vremea copilăriei mele / 7
„Mă, tu nu poți!” / 11
Pot și eu / 16
Am vrut să fiu înțelept / 18
Școala / 19
            La Cluj
            La Timișoara
            La Teologie
Credința în Dumnezeu / 26
            Sfintele slujbe
            Rugăciunile
Moștenirea mea de la părintele Arsenie / 34
M-am hotărât să mă fac călugăr / 38
Părintele Serafim / 41
Concluziile mele / 43
 
Părintele Teofil Părăian (1929-2009) – schiță biografică / 46
Îngerii vorbesc în Grădina Raiului despre Părintele Teofil. Scenetă de Andreea Gurguiatu (Condei) / 47
Detalii despre carte / COMANDA

 



Cuvântări de laudă la sfinți - Sfantul Efrem Sirul (CARTE)
 

Prezentare Cuvântări de laudă la sfinți:

Volumul Cuvântări de laudă la sfinți prezintă cuvântările encomiastice (de laudă, de cinstire) ale Sfântului Efrem Sirul la diferiți sfinți ai Bisericii Ortodoxe. Este cert că pentru autorul sirian, sfinții nu sunt numai modele de viețuire, ci și ajutătorii și prietenii noștri în drumul nostru spre mântuire, în întâlnirea față către față cu Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a chemat la desăvârșire și la veșnica Sa comuniune în Împărăția cerurilor.

Dintre sfinții elogiați de Sfântul Efrem Sirul, amintim pe Sf. Iulian ascetul, Sfinții Petru, Pavel, Andrei, Toma, Luca, Ioan, Sfinții 40 de Mucenici, Sfântul Mare Mucenic Bonifatie, Sfântul Vasile cel Mare, fericiții Avramie și Maria, nepoata sa. La finalul volumului găsim de asemenea o altă operă encomiastică, Testamentul Sfântului Efrem Sirul.
Fragment din capitolul "Despre viața fericitului Avramie și a nepoatei sale Maria": Vai, iubiții mei, fiindcă aceștia, desigur, au ajuns la sfârşitul cel bun și s-au despărțit cu îndrăzneală de lucrurile cele pământești și s-au unit prin iubire cu Dumnezeu. Eu însă, de vreme ce sunt nepregătit, sunt lipsit de râvnă în ceea ce priveşte starea [sufletească]. Și iată, iarna cea nesfârșită m-a prins, iar eu sunt gol și nepregătit, întrebându-mă despre cele care se vor petrece cu mine. Cum, așadar, în fiecare zi păcătuiesc și în fiecare zi mă pocăiesc; în fiecare clipă creez și în fiecare clipă distrug. Seara spun că mâine mă voi pocăi, iar atunci când se face de ziuă urmează lenevirea și îmi petrec ziua visând. Din nou, la miezul zilei spun că, în noaptea care vine, voi priveghea și Îl voi ruga cu lacrimi pe Dumnezeu, ca să Se milostivească pentru păcatele mele. Când însă vine noaptea, mă duc la somn. Aceștia care au luat dimpreună cu mine talantul se luptă zi și noapte; fac comerț, ca să stăpânească cu slavă cele zece cetăți; eu însă din pricina vicleniei mele am ascuns în pământ moneda cea de argint. Domnul meu vrea să vină și, iată, inima mea tremură și plâng zilele lenevirii mele, neavând ce să-I mărturisesc Lui.

Detalii despre carte / COMANDA



Despre răbdare, Despre adulter - Fericitul Augustin (CARTE)
 

Prezentare Despre răbdare, Despre adulter:

- Coperti cartonate.

De patientia (Despre răbdare, cca 417 d.Hr.) reprezintă o lucrare care se remarcă în primul rând prin interpelarea şi repunerea în atenţie a textului biblic. Tratând o temă sensibilă, discursul Fericitului Augustin ia uneori forma unei cuvântări teologice riguroase, alteori blândeţea unei poveţe părinteşti. De coniugiis adulterinis (Despre adulter, cca 419/420 d.Hr.) este o operă în care Fericitul Augustin ne vorbeşte despre despărţirea soţilor, despre adulter, despre divorţ, dar şi despre posibilitatea încheierii unei noi căsătorii.

„Virtutea sufletului care se numeşte răbdare este un dar atât de mare de la Dumnezeu, încât este proclamată răbdare chiar şi [răbdarea] lui Însuşi, pe care El ne-o oferă, prin care aşteaptă ca cei răi să fie îndreptaţi. Astfel, răbdarea şi-a luat numele de la „pătimire”, deşi Dumnezeu nu poate pătimi nimic. Totuşi, nu doar credem cu tărie că Dumnezeu este răbdător, ci chiar mărturisim aceasta pentru mântuirea noastră. Dar care să fie răbdarea Lui Dumnezeu şi cât de mare să fie ea, cine ar putea explica prin cuvinte?”

Detalii despre carte / COMANDA



O viață în Hristos – sfaturi pentru omul contemporan - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
 

Prezentare O viață în Hristos – sfaturi pentru omul contemporan:

Esențial. Practic. Personal. Aceste trei calități descriu conținutul cărții „O viață în Hristos”, unde putem găsi citate extrase tematic din scrierile și predicile Sfântului Ioan din Kronstadt. Întâlnim o diversitate de subiecte: cunoașterea elementară și înțelegerea transpusă în fapte a învățăturii de credință, recunoașterea subtilităților idolatre de astăzi, și mai cu seamă cunoașterea de sine ca potențial încă neexplorat (vocația privilegiată de fii ai lui Dumnezeu, după har), și implicit urmărind cu multă atenție greșelile, denaturările pe care le putem îndrepta. Abordarea Sfântului Ioan din Kronstadt are un ton evanghelic – ca o adevărată veste bună -, o perspectivă plină de optimism, dar deopotrivă fermă și intransigentă în privința luptei cu patimile și cu duhurile acestei lumi.

Ceea ce face ca această lucrare să fie valoroasă este tocmai faptul că este scrisă din inimă, din experiență, dar nu pe foaie, ci pe inima celui ce va deschide această carte, fie și din curiozitate. Cercetând aceste cuvinte de învățătură, ne simțim de îndată însoțiți de autorul lor, simțim o sinceră grijă părintească, prietenească pentru noi. Și numai vederea dinlăuntru a acestor nevoințe cotidiene ne impulsionează cu adevărat să avem curajul de a trăi viața noastră, nu cea dictată de patimi sau de alții.

Detalii despre carte / COMANDA



Problemele iubirii - Dmitry Semenik (CARTE)
 

Prezentare Problemele iubirii:

În acest prim volum din seria „Problemele iubirii”, care cuprinde trei titluri, psihologul Dmitri Semenik vorbește despre importanța relațiilor de dinaintea căsătoriei și problemele care pot apărea atunci când aceste relații sunt disfuncționale.

Această carte este un manual didactic intuitiv, deoarece conţine, pe lângă discuţiile interesante și accesibile cu specialiștii, numeroase exemple. Exemplele sunt cea mai expresivă, interesantă și accesibilă parte a teoriei. Aflând despre dificultăţile în relaţiile de iubire pe care le au alţi oameni, lămurind cauzele acestor dificultăţi, analizând căile de ieșire, vei putea evita multe greșeli. Ajungând într­o situaţie dificilă, vei găsi mult mai repede soluţia, amintindu­-ți de situaţiile similare prin care au trecut alţii.

Altfel, spus, cartea este un ghid practic foarte util pentru celor care doresc să aibă o relație armonioasă înainte de a face pasul important al căsătoriei.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, Făcătorul de minuni - *** (CARTE)
 

Prezentare Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, Făcătorul de minuni:

Volumul de față, prilejuit de aducerea la Iași la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva a moaștelor Sfântului Ierarh Spiridon Episcopul Trimitundei, Făcătorul de minuni, reunește Viața Sfântului – scrisă de Teodor din Pafos–, o selecție din minunile acestuia – unde sunt prezentate cu precădere minuni recente sau care nu se găsesc în Viața scrisă de Teodor din Pafos – și un Canon de rugăciune către Sfântul Spiridon – tradus și editat acum pentru prima dată în spațiul românesc.

De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfințite, mintea înălțându-ți-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare, prin adânca-ți cugetare la cele înalte, insuflate de Dumnezeu și jertfelnic dumnezeiesc făcându-te, cere pentru toți dumnezeiasca iertare.
(Condacul Sfântului Ierarh Spiridon)

Detalii despre carte / COMANDA



Cateheze. Despre creația lui Dumnezeu și lucrarea Sa mântuitoare - Sfantul Ioan de Kronstadt (CARTE)
 

Prezentare Cateheze. Despre creația lui Dumnezeu și lucrarea Sa mântuitoare:

De ce ar trebui să știm cum, de unde și pentru ce a apărut lumea? Pentru ca, aflând despre originea lumii, cu toate cele ce sunt în ea, plămădită fiind de atotbunul Creator, să înțelegem intenția cu care El le-a creat pe toate, să nutrim evlavie față de Creatorul nostru, știind prețul adevărat al lucrurilor, și cu recunoștință să le folosim pe toate pe care le avem și care ne înconjoară. Astfel, aflând ce înseamnă întreaga lume văzută, cu toate atributele ei, observând că trece împreună cu timpul, să nu ne legăm prea mult de această viață grabnic trecătoare și de bunătățile ei, ci să ne îndreptăm de la lumea cea văzută și schimbătoare la lumea cea nevăzută, neschimbătoare și veșnică a împărăției cerurilor, pentru care trebuie să ne pregătim de aici.

Sfântul Ioan din Kronstadt, Cateheza a VIII-a

Detalii despre carte / COMANDA



Riscul iubirii - Paul Siladi (CARTE)
 

Prezentare Riscul iubirii:

Riscul iubirii este o carte în căutarea înțelepciunii, care se poate găsi în cele mai neașteptate locuri și are forme surprinzătoare. Părinții deșertului și povestirile hasidice, sfinții vechi și scriitorii contemporani sunt repere în căutarea frumuseții și a adevărului risipite în lume.

Detalii despre carte / COMANDA



Noul Theotokarion - Canoanele Aghiorite ale Maicii Domnului - Sfantul Nicodim Aghioritul (CARTE)
 

Prezentare Noul Theotokarion - Canoanele Aghiorite ale Maicii Domnului:

- Coperti cartonate.

Această culegere a Sfântului Nicodim Aghioritul, alcătuită „cu multă grijă și osteneală” în anul 1796, este socotită drept una dintre cele mai înalte doxologii care au fost închinate vreodată Maicii Domnului, rod și sinteză ale evlaviei Sfântului Munte de-a lungul mai multor veacuri de viețuire creștină. „Cartea celor 1000 de nume” sau „Cartea celor 1000 de laude ale Maicii Domnului”, cum este supranumită în Sfântul Munte, este pentru viețuitorii monahi care-i urmează rânduiala mai mult decât o simplă carte de cult, care se înscrie în rânduiala tipiconală, este o carte de suflet, reunind cele mai frumoase canoane ale Maicii Domnului, scrise de imnografi și retori bizantini, cu artă și cu trăire duhovnicească.

Canoanele Maicii Domnului, Cununa Pururea Fecioarei sau Noul Theotokarion este o carte de cult care se citește la sfârșitul Pavecerniței Mici peste tot anul, structurată pe cele opt glasuri.

Volumul de față reprezintă ediția a II-a, reviziuită și adăugită.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta 
Editurii Agaton

Descarca oferta de CARTI/Produse (.xls)
icoane, tamâie, cruciulite, calendare etc.

Produse naturiste Măn. NERA (.pdf)

Va invitam sa scrieti articole, stiri si anunturi
in
 revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)
  

Revista Porunca Iubirii 
apare lunar din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor: Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revistapi@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori: Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619        ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Octombrie-2019.doc