Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 3823

Credinţa ortodoxă nu se pune la îndoială

Dr.conf.univ. Ana Sofroni
Tags: adevăr;

Lumea mereu a fost şi este în căutarea adevărului, inclusiv şi al celui ce ţine de credinţă.  Îşi leagă de el cele mai tainice gânduri, cele mai sacre speranţe, ştiind că,  situate pe adevăr, ele neapărat vor avea şansă de izbândă.

Uneori însă căutările sunt zadarnice, absolut fără nici un rost, fiindcă nu ai ce descoperi la cele deja cunoscute şi de-a binelea afirmate. Îţi rămâne doar să-ţi dai bine seama că adevărul e o noţiune dogmatică şi nu poate să trezească dubii. Cel mai bine reuşeşti s-o faci în baza practicii milenare a credinţei creştin-ortodoxe, care s-a transmis din generaţie în generaţie şi a ajuns şi până în zilele noastre. Am apucat-o şi eu de la mama mea şi îmi doresc, la rându-mi, să păstrez în întregime ceea ce am aflat de la dânsa, ca să se menţină aprinsă lumina credinţei neamului nostru - o credinţă curată, sinceră, cu frică dar şi cu dragoste pentru Dumnezeu şi Maica Domnului, o credinţă purtătoare de purul adevăr, faţă de care mama niciodată nu a avut vreo îndoială cât de mică. Ea a primit adevărul despre credinţă în arătarea lui firească, aşa cum este el redat în parabolele evanghelice prin însuşi cuvântul Domnului. În viziunea mamei, acesta era cuvântul cel mai adevărat, cel mai uşor de înţeles şi ea nu se simţea  nevoită să caute în cărţile de tălmăcire sau în explicaţiile cuiva dovezi speciale referitor la esenţa lui. Mama pătrundea în sensul cuvântului evanghelic cu inima, cu tot lăuntricul fiinţei sale, ceea ce putem considera ca dar deosebit de la Dumnezeu. De obicei, cu asemenea dar sunt înzestraţi doar cei mai evlavioşi creştini, însă evlavios poate deveni fiecare credincios, numai dacă ar fi ca el să urmeze neclintit învăţătura creştin-ortodoxă, dacă şi de sufletul său s-ar îngriji cu osârdie şi îndeajuns.

Întotdeauna tare mă uimea atitudinea mamei faţă de minunile dumnezeieşti. Ea nu aştepta să i se întâmple ceva ieşit din comun, ceva excepţional, pentru a se convinge de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa. Zicea că minunile de la Domnul ne înconjurată permanent, că ele se simt la orice pas în tot ce a zidit Creatorul: în fiinţa omenească, cugetătoare; în frumuseţea lumii vegetale cu multitudinea speciilor de plante ce o constituie, toate fiind împodobite în culori vii, cu nuanţe nespus de bogate, iar multe din ele având şi mireasmă îmbătătoare; în enorma diversitate a lumii animale, unde fiecare vietate are un rost aparte; în splendoarea răsăritului şi apusului de soare; în azurul cerului pe vreme senină, precum şi în tainica veghere a stelelor în timpul nopţii. Marea şi munţii, râurile şi lacurile, câmpiile şi livezile, dealurile şi văile – toate sunt minuni de neînchipuit ale Creaţiei divine, minuni adevărate, ci nu ceva iluzoriu, care-ţi înşeală privirea şi auzul. Da cât de fermecătoare e perindarea anotimpurilor ca expresie a ciclului vieţii pământeşti! Face oare să mai aşteptăm şi alte minuni, care să ne confirme existenţa lui Dumnezeu, când întreaga Sa Creaţie este o minune de netăgăduit şi ne vorbeşte clar despre Atotputernicia Domnului? Săvârşirea altor minuni prin putere divină nu e altceva, decât o urmare firească a acesteia dintâi, a Minunii Creaţiei, care nu poate fi de nimeni nici respinsă, nici combătută, nici schimbată, fiindcă ea întruchipează dogmaticul Adevăr. Evident că această convingere s-a înrădăcinat adânc în conştiinţa creştinilor, datorită afirmării „adevărul Domnului rămâne în veac”[1] din Biblia mică, cum adesea e numită Psaltirea pentru conţinutul ei atotcuprinzător, „căci toate sunt tâlcuite de Duhul Sfânt în Psaltire”[2]. Iar vrednicii creştini mereu o au la îndemână, o citesc cu drag şi din asta trag învăţămintele respective.

Adevărul despre existenţa lui Dumnezeu mama îl completa cu recunoaşterea dragostei şi grijii ce ne-o poartă El nouă, tuturor fiilor Săi, ca Tatăl nostru cel Ceresc, indiferent de suntem noi buni sau răi. Îşi dezvăluia acest gând, imaginându-şi starea la care neapărat ar ajunge lumea, dacă ar fi lipsită de dragostea şi mila Domnului - pur şi simplu, atunci ar fi cu toţii pierduţi. Fiindcă nimeni nu i-ar mai scăpa de numeroasele şi infinitele ispite, nimeni nu i-ar mai călăuzi pe calea Luminii spre viaţa cea veşnică, nimeni nu le-ar mai da puteri de viaţă şi nu i-ar mai ajuta să înfăptuiască cele ce  sunt necesare pentru un trai frumos, creştinesc. Şi apoi fără dragostea, mila şi ajutorul lui Dumnezeu, cum ar putea oare oamenii să-şi afle locul lor în viaţă? Ar fi cu totul imposibil aşa ceva. Astfel, dacă fiecare om creştin şi-ar da seama cât mai devreme, că toate în viaţa lui sunt rânduite, din pronie dumnezeiască, cum mai bine şi cum mai potrivit pentru dânsul, şi încă însoţite de un echilibru perfect între partea spirituală/duhovnicească şi cea materială, echilibru pe care nimănui nu-i este îngăduit să-l deregleze, multă lume s-ar distinge prin credinţa sa. Creştinii în majoritatea lor ar fi pe deplin conştienţi de faptul că Dumnezeu există şi că are grijă de noi. Ar fi în ale credinţei aşa, cum le-au fost părinţii, buneii şi străbunii şi, ca şi dânşii, nu ar lăsa să pătrundă şovăieli şi neîncrederi, gânduri sumbre şi abătute de la veşnicul adevăr în sufletele celor ce le vor urma calea. Adică şi ei, cei de azi, şi-ar îndeplini onorabil misiunea de păstrare a dreptei noastre credinţe.

În privinţa păzirii Poruncilor, atât a celor dumnezeieşti cât şi a celor bisericeşti, mama de asemenea urma neclintit calea adevărului. Nu se avânta în discuţii deşarte pe marginea lor ca să se pronunţe, de exemplu, în favoarea uneia sau alteia porunci sau referitor la faptul de a avea condiţii speciale, întru totul prielnice pentru a păzi şi a urma poruncile Domnului. Îi oprea şi pe copiii săi de la îndreptăţiri nejustificate, când aceştia, cu voie sau fără de voie, greşeau cu fapta şi astfel încălcau poruncile, pe când ele absolut toate trebuiesc păzite fără vorbă, căci în caz contrar vine supărarea Domnului asupra celor păcătoşi. O asemenea atitudine faţă de comportamentul omului creştin porneşte numai şi numai din mare smerenie sufletească. Cine o are, nicicând nu va cârti contra mersului firesc al lucrurilor pe care-l rânduieşte Bunul Dumnezeu, nici nu va pune la îndoială adevărata lor existenţă. De exemplu, nimeni niciodată nu va avea îndoieli că furatul îi aduce mari neplăceri celui ce  îl săvârşeşte. Sau că lăcomia şi zgârcenia provoacă multă supărare şi întristare semenilor din jur. Sau că lenea te secătuieşte de virtuţi. Sau că necinstirea părinţilor îţi scoate în cale greutăţi nedorite şi neaşteptate. Efectul negativ al faptelor vicioase, bine cunoscut oamenilor păcătoşi, vorbeşte de la sine. Alte dovezi aici nu se mai cer, că ele ar fi, pur şi simplu, de prisos. Deci devine clar pentru oricine: trebuie să păzim cu stricteţe toate poruncile dumnezeieşti, să nu avem dubii faţă de nici una din ele. Aşa cum le-au păzit primii creştini, faptele de credinţă ale cărora au devenit simbol de dreaptă învăţătură pentru toate generaţiile ce au avut să urmeze.

Învăţătura evanghelică propovăduită în cadrul Sfintelor Liturghii, ajungând la cunoştinţa trează a credincioşilor, devine pentru dânşii cea mai înaltă şcoală de sporire duhovnicească, de unde, încetul cu încetul, ei îşi acumulează comoară nepieritoare, ce nu poate fi risipită sub nici o influenţă a împrejurărilor şi timpului în care trăieşti. Şi nici nu se păstrează într-ascuns această comoară, căci e hărăzită de la bun început de a fi împărţită cu aproapele. Iar când împarţi şi altora din comoara sufletului tău, de bucurie te simţi în al nouălea cer. Aşa a fost şi cu mama. Ea avea ce împărţi, căci cunoştea bine momentele-cheie ale credinţei, pe care le aducea la cunoştinţa altora simplu de tot: săvârşind doar fapte plăcute lui Dumnezeu, precum şi laconic redând, în discuţiile noastre din familie, esenţialul parabolelor ce le-a ascultat la biserică. Acestea au fost de ajuns ca vorbele şi exemplul  mamei să ne pătrundă în suflet adânc şi pentru toată viaţa, să ne apropie de Domnul.

Iată ce ne-a cultivat mama în suflet despre credinţă în baza Sfintei Evanghelii. Mai întâi de toate, să ne rugăm necontenit la Dumnezeu şi Maica Domnului, şi atunci neapărat vom avea parte de milă dumnezeiască, căci rugăciunile stăruitoare sunt auzite în Cer. Prin rugăciuni sincere, din toată inima rostite, noi cerem ajutorul Domnului ca să scăpăm de păcate. Trebuie să avem mare grija de suflet, să nu-l pierdem în adâncurile iadului din cauza câştigurilor materiale, spre care oamenii se atrag din răsputeri, căci o lume întreagă de-ar fi să câştigi, nu ţi-ar servi la nimic, dacă îţi vei pierde sufletul. Deci să nu ne lăsăm doborâţi de patima îmbogăţirii materiale, ci să fugim de ea cât mai departe. Bogăţia noastră să fie nu alta decât cea duhovnicească. Aici mama de obicei încheia cu vorba: „Trăiţi-vă viaţa sărac şi curat”.

Omul creştin, dacă e cu adevărat creştin, ne mai spunea mama, urmează în toate pildele Domnului Iisus Hristos: are  dragoste de Dumnezeu şi este ascultător înaintea părinţilor săi; se roagă stăruitor la Domnul pentru sine şi pentru aproapele său; cu deosebită sârguinţă săvârşeşte fapte bune, de care împreună se bucură îngerii din ceruri şi lumea care îl cunoaşte pe făptuitorul de bine; e semănător de linişte şi pace între oameni, întotdeauna evitând gâlcevile, certurile şi neînţelegerile; ţine cu biserica şi participă în zilele de duminici şi de sărbători la Sfânta Liturghie; nu judecă de la sine pe cei răi, ci îi lasă în plata Domnului; niciodată nu răsplăteşte cu rău celuia ce vine cu rău asupra lui, ci mai degrabă se lasă păgubit înaintea unuia ca acesta, fiindcă ştie că Dumnezeu va judeca pe fiecare cu dreptate, El este Marele Judecător al năpăstuiţilor; e blând şi smerit, nu se revoltă, niciodată nu strigă la nimeni; e răbdător în suferinţe, că ele îi sunt date omului întru ispăşirea păcatelor sale; cinsteşte Sfânta Cruce şi-şi face semnul ei orişicând se cuvine să-l facă, ştiind-o ca armă puternică împotriva diavolului, de asemenea îi cinsteşte pe Sfinţii ocrotitori şi-i cheamă în ajutor în momentele de grele încercări. Când ne îndemna la fapte bune, mama întotdeauna adăuga şi următoarea frază: „Dacă poţi să faci un bine şi nu-l faci, păcat ai”.

Toate sfaturile mamei, în ansamblu luate, parcă ar forma un Cod de educaţie ortodoxă în stil popular. Deşi, după cum vedem mai sus, ea nu făcea referiri  la textele evanghelice de unde au fost extrase, totuşi acest Cod e bazat pe învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă. Aşa a fost ea însuşită de generaţia de creştini, din care a făcut parte şi mama, tot aşa am însuşit-o şi noi, cei din generaţia ce a urmat. Şi dacă în continuare vom reuşi să fim auziţi şi ascultaţi şi noi de ai noştri copii, iar ei, la rândul lor – de ai lor copii ş.a.m.d., dacă ar fi să fie toţi creştinii destul de receptivi la sfaturile ce ţin de credinţă, frumoasă ar mai deveni atunci viaţa noastră, ea ar fi ca un început de rai încă aici, pe pământ. Căci primind credinţa ortodoxă aşa cum a fost ea de la începuturi, totodată manifestând şi încredere neclintită în nemărginita ei putere şi nepunând la îndoială nici una din învăţăturile cuprinse în ea, noi ne-am bucura de mila Domnului şi de binecuvântarea Lui de a urma calea mântuirii. Să primim deci cu inima deschisă educaţia ortodoxă din partea părinţilor noştri. Ajută-ne, Doamne, să fim tari şi neclintiţi în credinţă, precum au fost creştinii ortodocşi bineplăcuţi Ţie!

                                                                         Dr. conf. univ. Ana Sofroni

24.10.2014, Brescia (It.)

 


[1] Ps. 116, 2.

[2] Psaltirea Proorocului şi Împăratului David / Tipărită prin strădania Părintelui FABIAN de la Mănăstirea Frâsinei; Se tipăreşte cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. - [F. l.]: Editura Artemis, [a. l.], p. 7.

24-03-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Ana Sofroni - 25-03-2015:

Când îţi împărtăşeşti trăirile cu aproapele, parcă ai împărţi cu dânsul responsabilitatea pentru situaţiile  dificile ce le-ai avut în viaţă, dar totodată şi sprijinită de cineva te simţi, care nu te lasă să cazi la pământ. Aşa că mult mai face să nu rămânem indiferenţi la lucrurile ce ţin de starea sufletească a cuiva. Lectură plăcută şi cu folos, dragi creştini!