Necurăția femeii și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii

Este posibil ca unii cititori să ridice o sprânceană citind titlul prezentului articol, convinși fiind că nu ar mai fi nimic de argumentat față de regula generalizată ca femeia aflată în perioada lunară de necurăție să nu intre în Biserică. Dar s-au întrebat măcar o dată cei care aplică această regulă cu acrivie de unde a apărut și daca este într-adevăr, justificată? Nu cumva ne împiedicăm de un formalism artificial? Să luăm următoarele exemple de formalism greșit aplicat: mulți nu postesc când Biserica rânduiește, dar de Buna Vestire sau Florii nu concep să nu mănânce pește, fiindcă este dezlegare. Tot atât de mulți nu concep să nu poarte doliu vestimentar după rude apropiate, dar se învoiesc cu ușurință la a trăi în concubinaj ani în șir. Câte femei nu sunt în situația de a fi făcut măcar un avort, dar amână Taina Spovedaniei pe motiv că nu reușesc să țină trei zile de post înainte. Și, revenind la necurăția femeii, să ne gândim la cazurile în care doamne ce vin la biserică doar de Paști și de Crăciun se află chiar atunci în această situație și, de frica de a nu încălca regula, renunță la participarea la slujbe, lipsindu-se de un minim folos duhovnicesc.

Un text biblic invocat de apărătorii interdicției este cel din Vechiul Testament, din cartea Levitic 15, 19-23: "De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara. Tot lucrul pe care se va culca ea în timpul necurăţiei va fi necurat şi tot lucrul pe care va şedea va fi necurat. Tot cel ce se va atinge de patul ei, să-şi spele hainele sale, să se spele cu apă şi necurat va fi până seara. Tot cel ce se va atinge de vreun lucru, pe care a şezut ea, să-şi spele hainele sale, să se spele cu apă şi necurat va fi până seara. Iar de se va atinge cineva de ceva din patul ei sau de lucrul pe care a şezut ea, acela necurat va fi până seara". Un alt text, este cel al Constituțiilor Apostolice, pe care îl vom reda către finalul articolului.

Dar să nu uităm că noi suntem creștini, că Lege Nouă ne-a dat Mântuitorul Hristos în Noul Testament. Cel care a încălcat Sâmbăta la evrei vindecând numeroși bolnavi și spunând că Sâmbăta este făcută pentru om, nu omul pentru Sâmbătă, a vindecat-o și pe femeia care avea scurgere de sânge de 12 ani. Mai mult, Domnul nu numai că nu a certat-o că a îndrăznit a se apropia de haina Lui, ci i-a lăudat credinţa și a vindecat-o (vezi Matei 9:20-22). Femeia aceea cu scurgere de sânge s-a atins de însuși Dumnezeu, iar noi să nu avem voie a ne atinge de icoane în biserică? Poate cineva să se considere un mai bun împlinitor al Legii decât Însuşi Dătătorul Legii Noi, Legii Noului Testament care înlocuiește legea veche evreiască? Căci dacă am ține cont de toate legile Vechiului Testament, nu ar trebui ca și astăzi toți bărbații creștini să fie tăiați împrejur?

Aşa-numita „necurăţie lunară” (menstruaţia), precum şi „necurăţia femeii lăuze” sunt noţiuni incompatibile cu creştinismul, mai ales că e vorba despre nişte procese fiziologice inevitabile, fără de care o femeie nu ar putea deveni mamă! Scurgerea de sânge din corpul femeii nu este o necurăţie, ci din contra, o curăţire a organismului ei şi care nu afectează starea duhovnicească a femeii, ci este exact ca şi curgerea mucoasei nazale sau vărsarea lacrimilor, care de asemenea, sunt procese de curăţire. Faptul că o astfel de curăţire presupune scurgeri de sânge, nu schimbă prea mult datele problemei, mai ales în prezent, când măsurile de igienă împiedică orice vărsare de sânge în spaţiile publice sau private. - (sursa)

Este adevărat că regula de a nu intra în biserică în perioada menstruației este reconfirmată de unii preoți și duhovnici și se regăsește chiar în unele cărți tip îndrumar pentru spovedanie, iar acest articol nu își propune să creeze controverse. Dimpotrivă, considerăm că ascultarea de duhovnic la Taina Spovedaniei este sfântă, însă aplicarea la modul general și din auzite a unor învățături ne poate sminti. Să luăm aminte la cuvântul Scripturii și la fapte din Evanghelie:

• În Evanghelia de la Matei 15:17-20,  Mântuitorul arată foarte clar că nu cele exterioare spurcă pe om, ci cele care ies din inimă: gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtul, mărturiile mincinoase, hulele etc. – acestea sunt cele care spurcă pe om. Deci nici menstruaţia nu spurcă femeia, căci altfel Hristos n-ar fi lăudat femeia respectivă care s-a atins de El şi s-a vindecat.
• Multe dintre prescripţiile Legii Vechi, cum sunt de exemplu cele despre lepră (expuse la Levitic 14, imediat înaintea prescripţiilor despre menstruaţie din Levitic 15), sau cum sunt cele care restricționau consumul de carne la animalele curate, nu au avut valoare teologică, ci una strict igienică şi cultural-civilizaţională. Sinodul Apostolic a anulat prescripţiile levitice, stabilind ca creştinii să se ferească doar de idoli, de desfrânare, să nu mănânce animale sugrumate şi să nu bea sânge. (Fapte 15:20, 29).
• Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare compară scurgerile femeilor şi bărbaţilor cu curgerea nasului sau a lacrimilor, precizând că aceste scurgeri fireşti, nu sunt păcat sau necurăţie, iar cei ce afirmă aceasta, mai degrabă sunt ei "necuraţi la minte".
• Un aspect delicat al discuției privește împărtășirea cu Sfintele Taine în perioada de așa-zisă necurăție. Spun unii că prin pierderea de sânge a femeii se pierde în mod păcătos chiar Sângele Domnului. De fapt, preoții sunt sfătuiți să fie cu băgare de seamă ca mai ales bolnavii și pruncii să nu sufle din greșeală în lingurița cu Sfintele Taine, sau să nu se scurgă cumva vreo părticică pe hainele lor. Atunci, hainele în cauză trebuie arse. Așadar, Împărtășania nu este echivalentul unei transfuzii de sânge din care s-ar pierde o cantitate prin menstruație, căci altfel și o simplă zgârietură la deget soldată cu sângerare după împărtășire ar fi considerată păcat. Împărtășania se face cu pâine și vin, care se mănâncă de cel credincios ajungând în stomac. Pâinea și vinul euharistic sunt Trupul și Sângele Domnului Hristos, dar firea materiei din care sunt făcute se păstrează. Cum altfel ar mai fi împărtășiți bolnavii aflați pe paturile de spital după intervenții chirurgicale, care au încă răni deschise și pierd limfă și sânge…
• Dacă femeia moare la naştere, este considerată sfântă, ca una ce şi-a dat viaţa pentru a aduce un om nou în lume, dar dacă totul decurge normal după naștere, noi îndrăznim să numim proaspăta mămică drept „necurată” timp de 40 de zile. Mai mult, dacă botezul pruncului are loc în intervalul celor 40 de zile, li se cere în mod greșit mamelor să nu participe la slujbă pe motiv de necurăție. Ori, niciodată femeia nu este mai curată decât atunci când a devenit mamă, când a răbdat chinurile sarcinii și nașterii din iubire pentru prunc și Dumnezeu. Cele 40 de zile de lăuzie sunt îngăduite și chiar binecuvântate de Biserică pentru ca femeia să își refacă forțele, să aibă un timp petrecut în exclusivitate cu nou-născutul, dependent încă de ocrotirea ei, neobișnuit cu lumea din exteriorul pântecelui ocrotitor al mamei.
• Există și situaţia în care o tânără mireasă sau naşa să se afle în perioada de menstruație chiar în ziua nunții. Știm cu toții că o cununie se programează din timp, poate chiar și cu un an înainte, iar ceasul biologic feminin nu este perfect. Mai mult, e greu să se sincronizeze ceasul biologic al miresei și al nașei, astfel ca ambele să fie curate în ziua cununiei religioase. Ce se întâmplă atunci? Se anulează nunta? Nicidecum. Taina Cununiei are loc, mirii sărută Sfânta Evanghelie și icoanele ș.a.m.d.

Iată mai jos textul din Constituţiile Apostolice: Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în cele şapte zile ale scurgerii tale (Levitic 15:12), eşti goală de Duhul, şi atunci, dacă mori pe neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii. Întrucât ai însă negreşit pe Duhul în chip inseparabil, fiindcă El nu este într-un loc, atunci ai nevoie de rugăciune şi de cercetarea Duhului Sfânt, întrucât în această stare n-ai făcut nici o fărădelege. Fiindcă nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredinţa, impietatea şi fapta contrară legii.

(…) Deci tu femeie, dacă, aşa cum spui, în zilele scurgerii tale eşti goală de Duhul Sfânt, atunci eşti plină de cel necurat; căci nerugându-te, nici citind, îl chemi fără voie, fiindcă el îi iubeşte pe cei nerecunoscători, leneşi, nepăsători, somnoroşi, deoarece şi el, întrucât a fost bolnav de nerecunoştinţă, a fost dezbrăcat de către Dumnezeu de demnitatea sa, fiindcă a ales să fie diavol în loc de arhanghel. De aceea, abţine-te, femeie, de la cuvinte zădarnice, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu Care te-a creat şi roagă-te Lui, fiindcă este Domn şi al tău şi a toate, şi meditează la Legile Lui, nerespectând nimic din practicile care ţin sau de curăţirea naturală sau de împreunarea legiuită sau de naştere ori lepădare, sau de întinarea trupului, căci astfel de practici sunt invenţiile zădarnice ale unor oameni nebuni şi n-au nici un sens. În chip asemănător nici îngroparea unui om, nici oasele unui mort, nici mormântul, nici oricare mâncare, nici scurgerea în vis nu pot întina sufletul omului, ci numai necredinţa în Dumnezeu, fărădelegea şi nedreptatea faţă de aproapele, adică răpirea, violenţa sau altceva contrar dreptăţii, adulterul sau desfrânarea. [Am citat după: Constituţiile Apostolice, cartea VI, cap. 27, în „Canonul Ortodoxiei” (diac. Ioan Ică Jr.), vol. 1, Ed. Deisis 2008, pp. 707-708.]

Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373)

„Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul,<> (2 Corinteni 2;15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli.

Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă.

Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! <>; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos.

Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firii, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care <>, trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: <>; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: <> (1 Corinteni 8;18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?…”