(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 95

Omul, societatea și statul (I) - Contractul social

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertate; contractul social;

 

Dimensiunea socială a existenței omului

 Omul este esențialmente o ființă socială, este produs al societății și producător de societate. În cadrul social, omul intră într-o multitudine de relații sociale cu semenii săi. Unele din aceste relații sociale devin raporturi juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin norme juridice.

 Din perspectivă juridică, societatea este un sistem structural, implică o ordine, în raport de care există, se manifestă și evoluează și al cărui conținut poate fi juridic, politic, moral, economic sau de altă natură. Ordinea socială este o realitate ce are coordonate proprii, făcând posibilă diferența dintre societate (ca formă superioară de organizare existențială umană) și simpla colectivitate. Spre deosebire de orice formă de colectivitate umană (familia, grupurile sociale mai mult sau mai puțin organizate), societatea se caracterizează printr-o ordine relativ stabilă care este impusă, iar ca natură este în primul rând juridică.

 Se poate spune că sistemul dreptului, ca ordine juridică, este sistemul structurant al oricărei societăți care asigură coeziunea de sistem, stabilitatea, individualitatea, dar și posibilitatea evoluției sale. Pe de altă parte, societatea este realitatea dreptului, mediul care justifică și legitimează sistemul normativ. De aceea, nu concepem dreptul ca o realitate normativă abstractă, ci numai ca drept al unei anumite societăți în raport de care se și manifestă. Norma juridică reglementează relații sociale care, în acest fel, devin relații juridice. Participanții la raporturile juridice sunt subiecți de drept, iar conținutul acestor raporturi sunt drepturile și obligațiile consacrate sau recunoscute de legi.

 Prin urmare, deși fiecare dintre sisteme, juridic și social, are o relativă autonomie funcțională și evolutivă unul față de celălalt, reținem aspectul esențial conferit de corespondența biunivocă dintre drept și societate sau, altfel spus, mediul social: societatea implică ordinea juridică, fără de care sistemul social nu ar putea exista, și condiționează (de cele mai multe ori determină) specificul și conținutul sistemului judiciar, conferind realitate dreptului.

 Pe de altă parte, dreptul, cu toată autonomia sa sistemică și funcțională, nu poate fi conceput decât ca realitate socială, fiind în același timp instrumentul prin care statul, unic creator al dreptului, conferă socialului ordinea juridică pentru ca sistemul social să poată exista, funcționa și evolua. Realitatea dreptului, înțeleasă ca realitate socială, implică un raport de adecvare a dreptului la mediul social, care exprimă și o contradicție unilaterală, în sensul că dreptul, sistemul normativ existent la un anumit moment istoric, poate contrazice mediul său, adică societatea, dar societatea nu poate contrazice dreptul ca ordine și structură a sa, ci, mai mult, îi determină conținutul.

 În acest context poate fi înțeleasă semnificația unei constituții ca așezământ politic și juridic al unei societăți, adică principalul factor de configurare a ordinii sociale prin toate componentele ei: politic, economic, cultural, valoric și, nu în ultimul rând, prin definirea omului ca individ și persoană, dar prin forma abstractă conferită de subiect de drept în cadrul diversității raporturilor sociale, inclusiv cele dintre individ și stat, guvernanți și guvernați.

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu-i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

 Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate. În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu-i o organizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individualizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări. Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într-o societate democratică nu poate fi decât interesul public.

 În orice societate democratică, statul este definit ca puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal. Referitor la relația dintre stat și putere și rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură și ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepțiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituționalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într-o societate democratică.

 Subliniem, toate aceste caracteristici au o semnificație teoretică doctrinară și nu reflectă întru totul realitățile sociale și statale contemporane și nici statutul social al omului. Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a indivizilor și situată deasupra lor. Astfel, se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

 Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.

 Este o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într-o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și de organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

 Statul și dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist și capitalist. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă și un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului. Ființa unei națiuni și a organizării sale statale este exprimată în primul rând de istoria sa. Istoria unui stat are evident un caracter unitar și nu poate fi disociată de fenomenul juridic. Prin urmare, înțelegerea corespunzătoare a realităților istorice în plan social și politic ale unui stat este condiționată și de surprinderea evoluției fenomenului juridic. Statul în evoluția sa istorică nu poate fi conceput numai prin fapte politice sau sociale, ci și prin formele juridice determinate de elementele economice și politice dar care exprimă în același timp aceste realități.

 Unitatea istoriei unui stat este astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conștiința existenței statului în progresul acesteia întru libertate. Aspectele multiple ale integrării României în Uniunea Europeană și ale globalizării contemporane produc transformări de esență în realitățile statale, sociale și politice contemporane, în conținutul raportului omului cu statul și societatea. Mai concret, globalizarea și integrarea internațională, formarea unor centre de putere economică, politică, militară și juridică internațională sunt departe de a genera mai binele existenței sociale a omului, ci dimpotrivă au generat crize social și de legitimitate importante cu consecința așezării între paranteze a demnității și libertății omului ca persoană, considerarea acestui numai ca individ inclus într-un mecanism social și statal a cărui scop este dominația și alienarea și care oferă în schimb surogatul unei siguranțe sociale iluzorii.

 Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Toate acestea fiind consecința unor măsuri restrictive discriminatorii și abuzive ale guvernanților sub pretextul declarat de a salva omul, societatea și statul, de la diferite pericole reale sau imaginare, așa cum s-a întâmplat în perioada recentei crize sanitare, dar acesta este numai un exemplu. Sub pretextul de a apăra drepturi și libertăți fundamentale ale omului, au fost declanșate războaie soldate cu sute de mii de victime. Conform teoriei clasice a statului de drept și democrației constituționale, în orice împrejurare, chiar și în situații excepționale, statul are obligația, care decurge din însăși legitimitatea sa de a proteja, viața, sănătatea, libertatea, demnitatea fiecărui om, nu să le distrugă.

 Din nefericire guvernanții din multe țări, inclusiv din România, și cei care conduc Uniunea Europeană, în mod voit nu vor să înțeleagă că nu măsurile de restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale, discriminatorii și abuzive, desconsiderarea omului și a demnității sale, degradarea gravă a unor componente ale sistemului social cum sunt, sănătatea economia, educația, cultura și în general viața publică, pot avea ca efect soluționarea multiplelor crize sociale contemporane, ci o bună guvernare bazată pe măsuri pozitive în care fiecare om să fie considerat și respectat ca persoană demnă și liberă, fiecare om să nu fie niciodată considerat ca mijloc, ci întotdeauna ca scop al actului de guvernare.

 Libertatea nu este și nu trebuie considerată numai ca drept fundamental juridic consacrat de constituții și legi, care în fapt sunt expresia puterii celor ce guvernează. Libertatea este cu mult mai mult, este un dar dumnezeiesc, o însușire esențială a firii umane și de aceea nu ar trebui să fie supusă voinței discreționare și fariseice a guvernanților vremurilor noastre.

 Mesajul pe care dorim să-l transmitem cititorului prin abordarea interdisciplinară a unor aspecte privind omul, societatea și statul poate fi cuprins în cuvintele Sfântului Toma din Aquino: „individul este pentru stat, statul pentru persoană și persoana pentru Dumnezeu”.

 

Contractul social - fundamentul teoretic al statului, constituției și dreptului

 Toată construcția doctrinei contemporane privind legitimitatea democratică a statului și a dreptului, a constituțiilor, dar și a raporturilor dintre om, societate și stat se bazează pe teoria pactului social, a contractului social prin care se stabilesc drepturi și obligații pentru părțile implicate, respectiv omul iar pe de altă parte statul. Constituțiile și în baza acesteia întreg sistemul normativ juridic sunt forme sau expresii ale pactului social.

 Teoria are mai bine de 200 de ani iar inițiatorul ei este Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Desigur, până în prezent au intervenit modificări și noi interpretări doctrinare, dar esența teoriei a rămas aceiași. Redăm pe scurt esența acestei doctrine așa cum a fost concepută de J.J. Rousseau. Elaborările teoretice ale lui Rousseau apar, în special, în operele sale fundamentale: Discurs asupra științelor și artelor, Discurs asupra inegalității între oameni și, evident, în Contractul Social.

Categoriile fundamentale pe care se construiește întreaga doctrină despre stat și societate a filosofului elvețian sunt: voința umană, libertatea, egalitatea și protecția omului în mediul social prin garantarea unor drepturi imuabile și intangibile. Modul în care sunt abordate și dezvoltate aceste categorii în argumentarea cuprinsă cu deosebire în lucrarea fundamentală „Contractul social” reprezintă fără îndoială elementul de originalitate, dar și de actualitate al concepției lui Jean Jacques Rousseau despre legitimitatea statului și a societății.

Încercând o scurtă prezentare a doctrinei contractului social, așa cum apare în opera filosofului din Geneva, reținem distincția fundamentală, pe care am întâlnit-o și în cazul lui David Hume sau Locke, dintre starea naturală și starea socială a omului. În concepția lui Rousseau, omul în stare naturală era un singuratic, dar avea o libertate nelimitată. Explicația acestei libertăți consta în aceea că nu depindea în nici un fel de semenii săi. Spre deosebire de alți filosofi, Aristotel sau John Locke, pentru Rousseau sociabilitatea nu este o particularitate a firii umane. Asocierea oamenilor nu reprezintă o dimensiune naturală a existenței acestora, și ca urmare constituirea societății se realizează exclusiv prin manifestarea de voință fiecărui individ. Omul ajunge la gândul și necesitatea asocierii prin dorința sa de a se conserva și de a-și garanta eficient statutul său existențial. În concepțiile filosofice ale vremii, Rousseau este primul care pune în valoare voința umană ca factor determinant pentru starea socială și fundament al virtuților omului în mediul social. Mai târziu, alți filosofi, precum Kant și Schopenhauer, acordă voinței umane un loc central, determinant pentru întreaga construcție metafizică pe care o propun în legătură cu sensurile profunde ale valorilor morale ,ale libertății dar chiar și a existenței în general.

 Asocierea oamenilor este o decizie prin care oamenii, contrar tendințelor naturale, se asociază pentru a face față împreună amenințărilor. Rousseau susține că omul, în stare naturală, „nu are nici o nevoie de semenii săi și nu recunoaște nici o individualitate”. Preocuparea gânditorului este aceea de a găsi o formulă prin care libertatea omului să rămână neatinsă în mediul social. În cadrul acestei asocieri, datul natural cel mai de preț al omului –libertatea-trebuie să rămână intact. Asocierea nu trebuie să lezeze libertatea și independența ființei umane, așa cum există în starea naturală. Manifestarea de voință a omului de a se asocia are, prin urmare, ca scop fundamental valorificarea înzestrărilor sale naturale, în primul rând, a libertății și în general a virtuților.

O astfel de concepție are consecințe și asupra modului în care Rousseau înțelegea dreptul ca element principal al stării sociale a omului. Se poate spune că starea socială este, de fapt, starea juridică a omului. Legitimitatea dreptului și, implicit, a stării juridice este libertatea. Pentru Rousseau, garantarea libertății individului este principiul suprem al ordinii sociale și al ordinii juridice și, în același timp, finalitatea acestuia.

Se pune întrebarea dacă nu există o contradicție între modul în care Rousseau concepea libertatea naturală și libertatea socială a omului. Contradicția este numai aparentă, deoarece, prin trecerea de la starea de naturală la starea socială și, implicit, juridică a omului, libertatea naturală nu este desființată, ci se conservă, mai bine zis suferă o transformare, dar fără a-și pierde esența sa. Este important de subliniat și faptul că există totuși deosebiri între conceptul de libertate naturală și libertatea în mediul social: „Ceea ce pierde omul prin contractul social – afirmă Rousseau – este libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl ispitește și ce poate atinge; de câștigat câștigă libertatea civilă și proprietatea a tot ceea ce posedă. Pentru a nu ne încurca în aceste compensații, trebuie să distingem bine între libertatea naturală, care nu are alte limite decât forțele individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voința generală; de asemenea, trebuie să distingem posesiunea, care nu este decât efectul forței sau dreptul primului ocupat, de proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv”. [1]

Prin urmare, libertatea în mediul social spre deosebire de libertatea naturală implică și limite care, așa cum vom vedea, sunt de natură să îl facă pe Rousseau să aprecieze că starea socială a omului este inferioară din punct de vedere al statutului existențial al acestuia față de starea naturală. Există totuși un element calitativ nou pe care filosoful îl pune în evidență, și anume excluderea forței ca și element de determinare al existenței, inclusiv al existenței sociale, aceasta fiind înlocuită cu legea prin care elementul natural al existenței se transformă într-unul social, iar simpla posesie naturală devine una juridică, și prin aceasta legitimă, îmbrăcând forma proprietății. Starea socială cuprinde în plus față de starea naturală o dimensiune fundamentală a libertății, și anume libertatea morală. Moralitatea, ca dimensiune specifică libertății omului în mediul social, este singura care îl face pe acesta cu adevărat stăpân pe sine. După Rousseau, impulsul excesiv, natural, al acumulării, bazat în principal pe forță, înseamnă sclavie, pe când ascultarea față de o lege proprie stării juridice și implicit a socialului și pe care omul singur a stabilit-o înseamnă libertate.[2]

Deosebirea dintre libertatea naturală și libertatea în mediul social a omului rezultă și din acest concept al supunerii omului față de necesitatea pe care o afirmă legea, aceasta din urmă înțeleasă însă ca liber acceptată de fiecare membru al societății. În consecință, starea socială oferă omului o libertate de o altă factură decât cea naturală, pentru că nu există decât în raport cu legea. Putem spune că libertatea în mediul social a omului este foarte apropiată, în concepția filosofului de la Geneva, de filosofia marxistă, care concepea libertatea ca fiind „necesitatea înțeleasă”. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că cele două concepții filosofice sunt contrare, deoarece materialismul dialectic nu admitea doctrina contractului social ca și criteriu de legitimitate pentru stat. Apariția statului, în concepția materialistă, este determinată de cauze obiective de natură istorică, culturală, și nu de manifestarea voinței umane, așa cum este la Rousseau.

Libertatea în mediul social este temeiul dreptului. Din acest punct de vedere, concepția filosofului din Geneva este foarte apropiată de filosofia kantiană și neokantiană. Nu putem concepe sistemul juridic și nici morala fără libertate. Astfel, starea socială, am spune noi starea juridică a omului, este deosebită de starea naturală, aceasta din urmă având ca fundament nu legile libertății, ci legile naturii care înseamnă determinare cauzală[3].

Unii comentatori ai operei lui Rousseau apreciază că, în concepția acestuia, libertatea în mediul social trebuie să fie nelimitată, ca și în mediul natural. Nu suntem de acord cu această opinie, pentru că, așa cum am arătat mai sus, pentru conceptul de libertate, în dimensiunea sa socială, față de bazele naturale, esențial este tocmai limita și totodată subordonarea față de imperativul juridic pe care îl reprezintă legea. Se poate afirma însă că libertatea în mediul social, deși limitată, trebuie să fie deplină, adică rezultatul nemijlocit al manifestării de voință conștiente a oamenilor, care au înțeles să se asocieze tocmai în vederea garantării unor drepturi naturale. Deplinătatea este caracteristica libertății în mediul social fără de care dreptul își pierde orice valoare normativă. În acest sens, Mircea Djuvara sublinia că un drept care impune doar în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinței, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesități mecanice[4].

Pentru Rousseau, omul nu poate renunța la libertatea sa pentru că își negă calitatea sa de om, ceea ce ontologic nu este posibil. Iată, deci, o limită a manifestării de voință a omului. Orice astfel de exteriorizare a voinței umane nu poate fi contrară firii sale naturale. A renunța la libertate este echivalent cu a renunța la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar și la datoriile pe care omul le are în starea sa socială și juridică. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunță la toate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului. Dacă îți lipsești voința de orice libertate înseamnă că faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate[5]. Libertatea apare ca o însușire a firii omului, prin care acesta se definește și individualizează. A fi liber, în concepția filosofului, înseamnă a fi stăpân pe tine însuți. Această idee este întâlnită și dezvoltată cu extraordinare nuanțe și deschideri teologice în opera părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloaie, care afirma că „Ești tu însuți când ești stăpân pe tine însuți”. A fi stăpân pe tine însuți, în concepția marelui teolog, înseamnă a fi stăpânit de Dumnezeu și prin acesta omul devine o persoană spirituală, iar libertatea este o trăsătură ontologică, spirituală a firii sale[6].

Prin urmare, legea civilă, care este rezultatul voinței libere a omului, este obligatorie, este necesară numai pentru că garantează libertatea voinței, chiar dacă nu în sensul libertății naturale, astfel spus legitimitatea dreptului este conferită de libertatea voinței atât ca factor determinant pentru starea socială, dar și ca finalitate a acestei dimensiuni existențiale a omului. În lipsa acestui deziderat fundamental legea nu mai este un imperativ și, prin urmare, nu mai are caracter normativ și trece în stadiul unei simple existențe fără o legitimitate valorică.

Pentru Rousseau, normele juridice și morale sunt, prin natura lor, violabile. Obligativitatea legii este totuși relativă, și nu absolută ca legile naturii. Contractul social nu este obligatoriu, în sensul unei necesități obiective exterioare omului, deoarece, așa cum susține filosoful, „nu există nici o lege fundamentală obligatorie în sens natural pentru întregul corp social, și nici măcar contractul social”[7].

Rousseau subliniază că libertatea naturală nu este înstrăinată în totalitate prin contractul social: „Am convenit, spune el, că ceea ce înstrăinează fiecare din puterea sa, din bunurile sale, din libertatea sa - prin pactul social -, este numai acea parte din ele a cărei folosire este importantă pentru comunitate; trebuie să convenim însă și că singurul în drept să aprecieze această importanță este suveranul”[8]. Prin noțiunea de „suveran”, Rousseau înțelege nu o persoană anumită, ci „corpul social”, acesta fiind distinct de om ca individ și de voința individuală dar și de stat ca instituție de guvernare și în raport Corpul social se exteriorizează prin voința generală rezultat al asocierii liber consimțite a oamenilor prin contractul social. Asupra acestor aspecte vom reveni.

Pentru filosoful elvețian, scopul asocierii nu este neapărat constituirea societății, ci libertatea individuală. Asocierea, prin pactul social, rezultat al manifestării libere de voință a fiecărui om, este făcută cu scopul ca fiecare „să nu asculte totuși decât de el însuși și să rămână tot atât de liber ca și mai înainte”[9]. Prin urmare, în concepția autorului, finalitatea ordinii sociale și a dreptului este libertatea. Această libertate trebuie să fie garantată cu întreaga forță a societății civile, deoarece nu omul este făcut pentru ca ordinea socială sau juridică să se afirme, ci societatea este făcută pentru ca omul să fie liber.

Constituirea societății prin pactul social și prin voința liber consimțită de a ceda doar o parte din libertatea sa naturală are ca rezultat și formarea unei voințe generale, diferită de voința individuală. Această voință generală poate constrânge, dar nu poate anula libertatea individuală, ci numai o poate limita. Este interesantă concepția filosofului, oarecum unică în literatura de specialitate, în ceea ce privește raporturile dintre voința socială și voința individuală, cu privire la statutul omului în mediul social și, implicit, cu privire la raporturile acestuia cu statul și societatea. Constrângerea, specifică voinței generale sociale, este inevitabilă dar scopul acesteia este garantarea libertății: „Oricine ar refuza să se supună voinței generale va fi constrâns de corpul întreg (suveranul n.n.), ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forțat să fie liber”[10]. Starea socială este identică cu starea juridică, fiind chiar constrângerea specifică normei dreptului, dar care își are legitimitatea nu în puterea discreționară a suveranului, a statului sau în orice alt element de forță, ci în libertatea omului, deoarece aceasta este scopul ultim al asocierii prin pactul social.

Cedând doar o parte din libertatea sa naturală, fiecare om păstrează în mediul social o sferă de autonomie personală, desigur nu absolută, deoarece poate fi limitată prin voința generală a corpului social. Această sferă de autonomie personală, care nu este altceva decât libertatea în mediul social al omului, poate ea însăși să limiteze voința generală, am spune noi în limbaj contemporan, să limiteze puterea statului. O astfel de situație este justificată căci suveranul, respectiv corpul social sau, altfel spus, societatea în ansamblu, acționează doar pentru că indivizii și-au exprimat liber acordul în acest sens. Limitele sociale sunt în dublu sens: Statul poate să limiteze în anumite circumstanțe libertatea înțeleasă ca autonomie existențială a omului aflat în mediul social, dar nu o poate anihila. Pe de altă parte, însăși libertatea omului, ca și însușire naturală a acestuia transpusă în existența socială a individului limitează puterea statului și circumscrie în anumite limite voința generală socială.

Întâlnim în opera fundamentală a filosofului – „Contractul social” – idei care formează temeiurile constituției și constituționalismului contemporan. Concepția sa despre autonomia personală a omului în mediul social reprezintă o primă formă a „teoriei libertății – autonomie”, care stă astăzi la baza teoriei constituționale, a libertăților fundamentale și la cea a statului de drept, ca limitare a puterii statului prin coexistența libertăților fundamentale. Este unul din aspectele teoretice care îl delimitează în mod clar pe Rousseau de filosofii ce au făcut mai târziu apologia statului. Avem în vedere personalități de renume precum Kant, Hegel sau Marx. Astfel, pentru Hegel, suprema datorie a omului este de a fi membru al statului. Omul nu are adevăr, deci existență și libertate, și nici caracter etic sau obiectivitate, decât pentru că aparține structurii sociale, iar scopul societății este constituirea statului[11].

Teoria libertății – autonomiei – gândită de Rousseau explică și legitimează în prezent problematica posibilității restrângerii exercițiului unor drepturi. În mod constant în literatura juridică specifică dreptului constituțional se susține că statul, în anumite circumstanțe determinate de lege, poate limita, condiționa sau chiar restrânge exercițiul unor drepturi subiective, dar nu poate anula substanța acestora. Altfel spus, omul nu poate fi lipsit prin manifestarea de putere a statului de dreptul subiectiv consacrat, recunoscut și garantat constituțional. Această teorie este importantă și pentru că reprezintă premisa doctrinei juridice moderne a naturii juridice a drepturilor fundamentale, acestea fiind considerate ca drepturi subiective, inerente omului ca persoană, și nu drepturi obiective, consacrate de o normă juridică imperativă, exterioară omului.

Cu toate acestea, în opinia filosofului elvețian omul a fost corupt și în societate și -au făcut loc interese egoiste. În acest sens, Rousseau va afirma: „Primul care, având un teren împrejmuit, se va gândi să zică acesta este al meu și va găsi niște oameni destul de naivi pentru a-l crede, a fost adevăratul fondator al societății civile … feriți-vă să ascultați de acest impostor – îndeamnă Rousseau; voi sunteți pierduți, dacă uitați că fructele sunt ale tuturor și terenul nu este al nimănui”[12]. Această concepție o găsim și la Kant, care, în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor”, susține că principiile fundamentale ale dreptului au ca bază distincția dintre „al meu” și „al tău”, această dihotomie explică oarecum de ce, pentru Rousseau, starea juridică și socială a omului este inferioară stării naturale, deoarece acesta din urmă păstrează unitatea libertății și, în general, a moralității, pentru ființa umană.

Este important de reținut faptul că, pentru filosoful din Geneva, starea socială față de starea naturală este inferioară și reprezintă o coborâre a standardelor existențiale ale omului față de existența sa naturală, dar este un mod existențial necesar pentru om, ce nu poate fi evitat. În „Contractul social”, Rousseau face vorbire de existența a trei etape în evoluția omului spre dimensiunea sa socială. Fără a intra în amănunte, menționăm că, în opina autorului, omul a cunoscut etapa unui „stat sălbatic”, care a fost numai un moment tranzitoriu spre un „stat natural”, intermediar între cel sălbatic și „societatea civilă”. În această stare intermediară, naturală, omul s-a bucurat deplin de libertate și egalitate. Ce anume a determinat totuși ca oamenii să renunțe la această stare naturală și prin libera manifestare de voință să creeze starea socială? Există circumstanțe fortuite, ca agricultura și invențiile metalurgice, care, potrivit autorului, provoacă inegalitate, rivalități, dezordini, datorită proprietății și bogăției care le sunt asociate. O astfel de realitate constrânge oamenii în a se asocia formând societatea civilă pentru a evita propria lor distrugere. Este celebră afirmația filosofului: „Omul este născut liber și cu toate acestea el este în lanțuri, societatea civilă fiind un rău inevitabil[13].

Spre deosebire de Hobbes, care vede în „pacea civilă” supremul bine, Rousseau o consideră ca fiind „supremul rău” în raport cu starea naturală a omului. Dacă la Hobbes starea de natură este lipsită de orice libertate, căci ea este un război al fiecăruia împotriva tuturor, pentru Rousseau aceasta este starea libertății absolute. Această libertatea va fi cedată pentru a se constitui corpul social, prin urmare starea de societate sau, am spune noi, starea juridică este un rău, o degradare, dar nu și o pierdere a demnității umane. Subliniem că Rousseau, prin opera sa, deschide viitoarele interpretări privind neîncrederea în structurile sociale și în stat. Recunoaște necesitatea conjuncturală a statului și a instituțiilor de guvernare, dar refuză legitimitatea naturală și le consideră ca stări existențiale provenite dintr-o decădere a individualității umane. O astfel de concluzie este un rezultat logic al întregii argumentări a filosofului, potrivit căreia starea socială a omului nu are o dimensiune ontologică prin ea însăși, ci este numai un rezultat, o urmare a unor constrângeri exterioare, o manifestare de voință a omului ,forțat să o accepte pentru a se putea conserva pe sine și libertatea sa.

Scopul întregii argumentații întâlnite în opera filosofului este acela de a crea un model ideal al societății civile prin care, în mod practic, să se protejeze indivizii contra opresiunii și să le garanteze drepturile naturale.

 Pentru autorul „Contractului social”, problema originii societății nu este una istorică, ci filosofică. Ceea ce este foarte important de înțeles pentru a putea pătrunde în concepția socială și politică a lui Rousseau este răspunsul la întrebarea ce a înțeles filosoful prin termenii de „origine” și de „cauză a societății”. Fără a încerca o discuție mai largă asupra acestor subiecte foarte importante pentru toate concepțiile filozofie despre societate și istorie, menționăm câteva aspecte: cauza unui lucru sau a unui eveniment poate fi analizată din punct de vedere cauzal sau istoric, ca antecedentul temporar al unui fenomen determinat. Este vorba despre aplicarea legilor naturii sau a legilor cauzalității cum ar spune Kant, pentru a explica inclusiv din punct de vedere temporar apariția și evoluția statului și a societății.

Dar noțiunea de cauză sau chiar de origine mai are și un alt înțeles, de data acesta filosofic. Cauza unui lucru, a unui fenomen, ca și începutul său în sens absolut este principiul care stă la baza existenței sale și care există nu doar într-un moment temporar, așa cum se întâmplă dacă se ia în considerare legea cauzalității, ci în orice moment al datului (ideal, natural, moral sau social) și care, dacă ar dispărea, ar înceta să existe chiar fenomenul de care se face vorbire. Când Rousseau vorbește de instituirea societății, el are în vedere o astfel de cauză, căci toată analiza sa, având ca obiect fenomenul social, este una filosofică. El nu se întrebă când a apărut societatea și nici măcar când s-a produs această schimbare istorică și nici ce fenomene sociale o determină la un moment dat. Întreaga preocupare a lui Rousseau este de a răspunde la întrebarea „care este legitimitatea societății și a statului, legitimitatea fiind principiul care explică în sens filosofic originea statului și a societății. Pentru filosoful elvețian, problema este de a ști ce determină, în forma unei necesități logice și nu cauzale, și nu la nivelul contingenței istorice, societatea și statul. Răspunsul la această întrebare este simplu: „acordul voințelor libere”. Libertatea este principiul ce o face să existe. De aceea, problema apariției societății se transformă automat, poate paradoxal la prima vedere, în problema finalității ei. Pentru Rousseau, cauza are automat caracterul de cauză finală. Începutul și sfârșitul coincid. Ele sunt același lucru cu principiul ce determină existența lucrului și care este, deci, scopul lui. Pentru societate, acest principiu este libertatea și de aceea legitimitatea statului și a societății este conferită de libertate ca dimensiune naturală a existenței oamenilor.

Fiind o manifestarea liberă a voințelor, având legitimitatea în însăși conceptul natural al libertății, societatea este un act juridic. Dreptul întemeiază socialul și statul. Acesta din urmă nu domină, în concepția autorului, ordinea juridică, ci este întemeiat și dominat de ea. Contractul social este obligatoriu pentru popor numai dacă se admite ideea că este liber consimțit. Dreptul pozitiv, respectiv norma juridică la care poporul nu ar consimți, nu are legitimitate. De aceea, ordinea juridică este, în opinia autorului, creația directă a suveranului, adică a corpului social, și nu a statului.

Pentru a înțelege întreaga dimensiune a problematicii contractului social în gândirea profundă a filosofului elvețian și pentru a vedea actualitatea acestei doctrine este util a analiza și conceptele de egalitate, respectiv protecție, a drepturilor omului, elemente esențiale ale statului social, aspect ce va forma obiectul analizei noastre într-un viitor studiu.

Acest model teoretic reflectă în prezent realitatea statului? Pactul social, ca expresie a legitimității statului de drept, a constituțiilor, a dreptului și a relațiilor dintre om și stat există și în prezent sau a fost reziliat și în caz afirmativ de către cine?

Sunt întrebări la care încercăm să răspundem în studiile următoare.

NOTE

[1] J.J.Rousseau – Contractul social, Editura Științifică, București, 1957, p. 107 - 107
[2] J.J.Rousseau. Op. cit, p. 108
[3] A se vedea pentru dezvoltări Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Ed. IRI București, 2006, și Mircea Djuvara, Precis de filozofie juridică în sensul de filosofia dreptului, Editura Trei, București, 1997, p. 187
[4] Mircea Djuvara, op. cit. p. 91.
[5] A se vedea pentru dezvoltări, Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, București, 2002, p. 174 – 177.
[6] A se vedea pentru dezvoltări, Dumitru Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. III; Editura Institutului biblic și de misiune al bisericii ortodoxe române, București , 2003, p. 11 - 35
[7] J.J.Rousseau, op. Cit, p. 103 – 104.
[8] J.J.Rousseau, op. Cit,. p. 124
[9] Ibidem, p.99.
[10] Ibidem, p. 45.
[11] Pentru dezvoltări a se vedea, Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, București, 1969, p. 270 – 280.
[12] J.J.Rousseau, op. cit. p. 49.
[13] J.J.Rousseau, op. cit. p. 122.
31-05-2022
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu