Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 572

Mărturisirea mea la vârsta senectuții

Dr.conf.univ. Ana Sofroni
Tags: Taina Spovedaniei; marturisire;

 

„[…] cu gura se mărturisește
spre mântuire” (Rom., X, 9-11)

Cu toată tendința noastră spre independență personală, spre afirmare, spre amplă manifestare a calităților sufletești înalte, ceea ce caracterizează de obicei o fire puternică și bine determinată, necesitatea omului de a împărtăși și altora aspirațiile și trăirile ce îl frământă este persistentă. Fiindcă să rămâi închis în sine e imposibil, oricât de perfect ți s-ar părea că ești. Ai tendința atunci, ușor de tot, să aluneci în subiectivism, dar aceasta înseamnă îndepărtare de viziunea obiectivă, deci și de adevăr. Pe când un schimb de păreri, o apreciere din afară cu încurajări sau obiecții constructive vin să evite efectele negative ale gândirii izolate. Vin să stimuleze partea cea bună a cugetării active, făcând ca omul să-și afle rostul în viață adecvat valorilor ce le întruchipează, să-și valorifice cât mai reușit potențialul psihologic și moral raportat la specificul împrejurărilor în care se află. Din viața de toate zilele e bine cunoscut faptul, că în oricare comunitate sau societate ai trăi, aplicarea imperativului comunicării pe viu, adică, punându-se la bază cuvântul, devine cu adevărat inevitabilă.

Pentru creștinii ortodocși care tind să urmeze ferm poruncile dumnezeiești, dar și toate celelalte rânduieli bisericești, destăinuirile gândurilor nedeclarate, uneori chiar adânc ascunse în suflet, în fața duhovnicului, sunt nu doar modalități de purificare sufletească, ci și trasare reală de căi certe ce duc spre mântuire. Însemnătatea acestui act mintal ni se descoperă prin cuvintele pline de învățătură ale Părinților duhovnicești referitor la Taina Spovedaniei (Mărturisirii). De exemplu, Părintele Arsenie Boca – unul din cei mai solicitați duhovnici la români, scria: „În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturisești, de față fiind și sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine și chezaș al tău către Dumnezeu – să-ți ierte mulțimea relelor ce le-ai făcut, înșirându-le pe toate, după cum te ajută conștiința”.1 Evident că „tălmaci” și „chezaș” în cazul dat este Preotul duhovnic. În acest context, Episcopul Daniil Stoenescu scria, din experiența sa de viață monahală alături de Părintele Arsenie, că Spovedania este „taina pocăinței, prin care puterea lui Dumnezeu, dată preoților, șterge biruințele diavolului asupra omului2. Aceste definiții cuprind în sine aspecte de maximă importanță ale comunicării dintre omul credincios și duhovnicul lui, în special când această comunicare decurge din ambele părți fără oarecare pretenții.

La vârsta senectuții, când conștientizarea faptelor de credință e foarte acută, mărturisirile se fac mai migălos ca altă dată, cu mai multă luare-aminte, cu dorință deosebit de mare de a scăpa de păcatele ce le-ai acumulat de-a lungul vieții și totodată și de cele care se țin scai de tine zi cu zi. Iar pentru a evita noile alunecări în păcate, devii nespus de prudent la fiecare pas întreprins și la fiecare vorbă rostită, la fiecare gând zămislit și la fiecare faptă săvârșită. Îți stabilești și menții un autocontrol strict asupra propriului comportament.

Am ajuns și eu să trăiesc și să cunosc particularitățile de vârstă la senectute. Cât de specifice mai sunt ele! Și cât de bine îți deschid ochii la faptele care vin, adesea pe neobservate, să te îndepărteze de mântuire! Concomitent te fac să cauți cu toată sârguința și căile de salvare sufletească, pe care urmându-le, să te învrednicești de veșnică sălășluire în Împărăția cerească. Pentru aceasta se cere o muncă perpetuă, fiindcă ispitele și încercările din partea vrăjmașului viclean sunt nesfârșite. Ne-o spun Părinții duhovnicești, îndemnându-ne la osteneala pocăinței „[…] până la ultima noastră suflare. Că de n-ar fi pocăință, nimeni nu s-ar mântui” (Avva Isaia, secolele IV-V)3. Și Sfântul Marcu Monahul (secolele V-VI) scria: „Pocăința nu se sfârșește până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”4. Din asemenea sfaturi am înțeles foarte clar că comunicarea din timpul mărturisirii eu trebuie s-o axez anume pe pocăință. Că se cuvine să mă căiesc cu zdrobire de inimă de fiecare păcat săvârșit, chiar de pare el la prima vedere nu prea însemnat, să mă căiesc de orice intenție rea, de toate alunecările spre încălcarea de porunci. De fiecare dată când mă mărturisesc Preotului duhovnic în felul acesta, tot mai mult îmi dau seama că sunt nespus de nemernică, că am sufletul împovărat din cale afară cu diferite păcate. Ar fi oare creștinește să îndrăznesc să sar peste ele? Să le las pe unele ascunse, îndosite înlăuntrul meu? Bineînțeles că așa ceva se exclude și eu cu toată sfiala le dezvălui în fața duhovnicului în întregime și cu cea mai mare sinceritate. Pocăința în timpul mărturisirii mă reface cu desăvârșire, în special când ea este ascultată, luată în seamă și crezută fără careva dubii de duhovnic. Dar se întâmplă și invers, când din cauza anumitor emoții ce îmi apar pe neprins de veste, eu nu sunt întru totul înțeleasă și atunci sufletul mi se umple de tristețe și amărăciune. Căci în asemenea cazuri pentru mine devine evident: păcatul văzând cu ochii încearcă să mă stăpânească în continuare. Cum mai profită el de abaterile de la normalitatea psihologică a omului! Prioritatea duhovnicului în atare situație este certă, căci numai el poate să repună comunicarea cu credinciosul în albia cuvenită. Iar mie îmi rămâne să accept cu smerenie toate sfaturile lui. Asta însă are loc în cazul în care duhovnicul e înzestrat cu dar preoțesc destul de înalt. La un moment dat eu am fost nevoită să caut un preot-duhovnic după cerințele care mă interesau, pentru a evita situațiile tensionate, în care începusem să nimeresc. De ar fi fost acesta un pas greșit, nu aș mai fi avut pace și liniște în suflet, precum le am în prezent după mărturisirile la noul duhovnic. Mi-au dispărut motivele de a cădea iar și iar în păcatul vorbirii de rău, și al celui de a-l judeca pe aproapele, de a încălca canonul, de a cleveti, la care eram constrânsă în timpul comunicărilor pe un ton nepotrivit.

E nespus de delicată chestia cu mărturisirea a tot ce ai făcut greșit, iar altă dată poate chiar și necuviincios. Altcuiva decât adevăratului duhovnic nu te încumeți să le dezvălui pe toate. Cât de dureros este să afli, din vreo întâmplare, că despre păcatele tale știu mai mulți oameni! Poți să cazi în disperare de la așa ceva, însă mie nu mi se întâmplă, căci de mare folos îmi sunt cuvintele răposatului Părinte Mina Dobzeu, care adesea îi încuraja pe credincioși, zicând: „Uită răul! Rabdă mult! Iartă totul!” E o povață care ne menține pe unda bunei dispoziții duhovnicești și care dă efect neîntârziat, dacă te strădui s-o urmezi întocmai. O știu din propria experiență.

Mărturisirea sinceră și deplină ne învrednicește de mântuire. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne bucurăm de roadele ei!

1 Părintele Arsenie Boca. Cărarea Împărăției, p. 115-116.
2 Daniil Stoenescu, Episcop-Locțiitor al Daciei Felix. „Arhanghelul” de la Prislop, p. 209.
3 Kallistos Ware, Episcop. Împărăția lăuntrică. - [F.l.]: Editura Christiana, 1996, p.47.
4 Ibidem.
23-12-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Ana Sofroni - 23-12-2021:

Porunca iuirii ne oferă şansa ca lucrările noastre să-şi găsească cititorii interesaţi de tematica abordată. E un mare şi foarte important serviciu pentru comunitatea ortodoxă. Vă mulţumim din toată inima!