Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 337

Cuviosul Părinte isihast Arsenie Boca

Mihai Floarea
Tags: Arsenie Boca; Sergiu Ciocarlan;
Cuviosul Părinte isihast Arsenie Boca

 

În ziua ridicării la Ceruri a Sfîntului Ardealului, este nimerit a medita la condiția noastră de nevrednici, care n-am fost încă în stare a recunoaște și oficial Adevărul despre Cuviosul părinte Arsenie Boca. Înfățișez răbdătorilor cititori însemnările de față, rugîndu-mă Sfîntului de iertare pentru îndrăzneală.

Noua carte semnată de Sergiu Ciocârlan Chipul Cuviosului Părinte Arsenie Boca. Premisele unei dezbateri pentru canonizare1 a apărut cu binecuvîntarea Î.P.S. dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului.

Mărturisesc dintru început: curajul scriitorului-prieten de abordare a unui subiect grandios precum sfințenia mă copleșește! Dacă mă încumet totuși să scriu aceste pagini e fiindcă m-am lăsat și eu prins în năvodul „fenomenului Arsenie Boca“ înscriindu-mă într-o asociație purtînd numele părintelui, participînd la simpozioane la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, făcînd cîteva pelerinaje la mormîntul de la Mînăstirea Prislop și unul la Biserica din satul Drăgănescu. Peste acestea, scrierile părintelui Arsenie Boca au avut și au asupră-mi un efect fascinant: m-au făcut și mă fac să realizez atitudinea Mariei, sora Martei din Biblie, așezate la picioarele Mîntuitorului Ce-i grăia făcînd-o să uite cu desăvîrșire obligațiile femeiești cotidiene. E o pildă care, ori de cîte ori o aud citită din altar, mă tulbură adînc fiindcă echivalează cu o mărturie a înțelegerii importanței supreme a Adevărului revelat reprezentînd partea bună care nu se va lua de la noi, esențial-ziditoare lăuntric. Desigur că, în mentalitatea vremii, era scandaloasă pentru o femeie preferința de a uita de toate ascultînd pilde ori povețe – oricît de interesante și cu siguranță nemaiauzite ar fi fost ele. Intuiția remarcabilă a Mariei ce-a scandalizat-o pe sora ei mă emoționează și fiindcă văd cîte alte femei din vremea noastră rămîn (unele o viață-ntreagă: nu-i un reproș, ci o constatare!) în sfera vremelnică de preocupări a Martei, fără habar că există pe lume Cineva Care a vorbit odinioară și vorbește și-acum, cu argumente zdrobitoare cui are urechi de auzit, despre Calea, Adevărul și Viața conducînd la veșnica Împărăție Cerească! Evreica Maria, soră și a lui Lazăr, cel ce-avea să fie înviat în chip minunat după patru zile de la înmormîntare de Același Prieten Care coborîse cu smerenie proniatoare printre muritori, seamănă izbitor cu samarineaca Fotini, ce și-a lăsat deîndată goală găleata la fîntînă auzind cuvintele Mîntuitorului și a alergat bucuros-uimită în cetate spre propovăduire, fiindcă înțelesese și ea ce e prioritar în viață: partea cea bună care nu se va lua de la ea – apa cea vie, Cuvîntul lui Dumnezeu!

Or, la această realitate transcendentă trimit și scrierile părintelui Arsenie Boca (le-am avut la îndemînă pe cele puse în circuit public grație strădaniilor prea sfințitului episcop-locțiitor al Daciei Felix dr. Daniil Stoenescu2, ale pr. dr. Simion Todoran și ale monahiei Zamfira Constantinescu3). Am reluat lecturile stimulat de oportuna dezbatere la care ne invită Sergiu Ciocârlan, căruia-i mulțumesc și pentru aceasta – căci nu e puțin lucru să-ți îmboldești semenii către lecturi mai folositoare decît altele. Fericit se exprimă undeva Sergiu Ciocârlan: Duhul care se desprinde din scrierile sale este, de la un capăt la altul, cel al monahului răstignit (p. 98). Ajung astfel la argumentul capital în privința canonizării neîntîrziate a prea cuviosului părinte duhovnic, scriitor și pictor Arsenie Boca, anume lucrările sale, punînd contraargumentele formulate pînă în prezent pe seama dezinformărilor și deopotrivă a insuficientei documentări (nici nu vreau să iau în seamă răutățile și cecitățile omenești inerente firii imperfecte a fiecăruia dintre noi!).

Înainte de abordarea demersului publicistic ce face obiectul acestui articol simt obligația de a mai face o precizare. Dan Dumitru Lucinescu, de la a cărui trecere la Domnul s-a comemorat un an pe 20 cuptor 2021, ne-a relatat cu vie emoție împrejurările în care, identic puzderiei de Marte, de Toma și de alți îndoielnici inși de pe lume bazați exclusiv pe rațiune, și-a văzut spulberate dubiile. Nu-l cunoscuse pînă atunci pe părintele Arsenie Boca. Aflîndu-se însă într-o zi, în aer liber, retras la o distanță apreciabilă la umbra unui copac, după o slujbă la care luase parte părintele înveșmîntat în alb, cum obișnuia, înconjurat de mulțimea care-l ascultase predicînd și care stăruia înghesuindu-se încă în preajma lui, a gîndit că, atrăgînd atîta lume, s-ar putea la fel de bine să fie vorba despre un impostor cu oarecare capacități intelectuale mediocre sau despre un om cu adevărat ales de Dumnezeu. A fost în scurtă vreme trezit la realitate din aceste meditații de glasul părintelui Arsenie care-și făcuse cărare printre oameni pînă la el adresîndu-i-se: „Ei, Dane, cum e? Sînt ori nu un impostor?“ A reacționat ca lovit de un fulger, întîlnirea aceea marcîndu-l pentru toată viața pe aviatorul, inventatorul de excepție și scriitorul care a fost Dan Dumitru Lucinescu, deținut politic trecut și pe la Pitești...

Ce-și propune Sergiu Ciocârlan să prezinte cititorilor laici ori clerici în cele peste trei sute de pagini? Iată: lucrarea aceasta nu reprezintă un studiu de tip academic, ci doar o provocare pe marea temă a receptării vieții și lucrărilor Cuviosului (p. 17), ea nefiind nici pe departe rezultatul competențelor de analiză, de recuperare a conexiunilor și de fină receptare, ci urmarea firească a unui mod specific în care Cuviosul alege să se înfățișeze oamenilor dintr-o anumită epocă. E încă o probă a smeritei-cugetări că a dorit să pășească întru această carte, să se dezvăluie acceptînd tot felul de interogări venite pe un fond de incertitudine și ezitare uneori, răspunzînd de fiecare dată într-un fel propriu lumii gîndurilor noastre. Acolo unde nu a fost cuvînt, a preferat tăcerea. Cartea capătă accente provocatoare în zonele ei de tăcere bine definite. În cele din urmă, autorul rămîne cu negrăita mulțumire că Domnul l-a îngăduit părtaș la această minunată lucrare de iubire față de oameni (p. 19); nu e vorba de un studiu exhaustiv, ci de unul ilustrativ, orientativ, care restituie chipul autentic al viețuirii Cuviosului Părinte Arsenie prin implicarea a două valorizări – cea negativă (cu toate ramificațiile ei contextuale) și cea prezumată de scrierile Cuviosului [...] Fiind vorba despre un studiu de receptare, am preferat o abordare tematică, în funcție de denunțurile mistificatoare specifice. Evident, am păstrat structura cronologică în cadrul fiecărui capitol, fără ca acest criteriu să configureze planul general al lucrării (p. 24).

Titlurile capitolelor și ale subcapitolelor sînt incitante: Rolul agenților de influență ai securității în specularea, răspîndirea și inocularea narațiunilor mistificatorii (Mitul „comunismului național“. Noua ipoteză de lucru a Securității; „Scenariul“ aplicat Cuviosului. Agentul de influență „Viator“; Canonul relativizant. Agentul de influență „Florică“; Reacția Părinților duhovnicești de la Mănăstirea Slatina. „Popa Ion“ – agent de influență „avant la lettre“ în anii 1953-1954); Specularea disensiunilor și cristalizarea narațiunilor mistificatoare; Izolarea. Întreruperea comuniunii (Sensul scrisorilor trimise de Cuviosul Părinte Ilie Cleopa; Receptarea alternativă la nivel oficial; Un document al receptării alternative. Poziția Patriarhului Justinian Marina; Concepția Cuviosului. Replierea în fața avalanșei narațiunilor mistificării; Isihast în București. Duhovnicia de nișă; Cum continuăm să-l izolăm astăzi pe Cuviosul Părinte Arsenie prin dispoziția noastră minimă de a-l înțelege); Neascultarea de un povățuitor duhovnicesc; Atitudinea de compromitere față de puterea politică; Confundarea chipului autentic al Cuviosului cu fenomenul „Arsenie Boca“ etc.

Din impresionanta listă a turnătorilor („înnobilați“ de autor prin sintagma eufemistică „agenți de influență“!) care au dus la alcătuirea portretului negativ oficial al „obiectivului Bratu“, listă pe care am alcătuit-o citind atent foarte bine documentata lucrare, rezultă grozăvia formei de totalitarism ce a mutilat spiritualitatea românească aproape cinci decenii (s-ar părea că tocmai acestei ample lucrări satanice urmările post-decembriste persistă încă): „Viator“, „Florică“, „Popa Ion“, „Văleanu Ion“, „Giar“, „Dragota“, „Mironescu“, „Crișan“ / „Crișu“, „Ionescu Ion“, „Timofte“, „Dan“, „Mușat“, „Rafael“, „Iulian Nicoară“, „Dragomir Maria“, „Tatiana“, „Păltiniș“, „Poenaru Ion“, „Constantinescu Ileana“, „Negură“, „Neacșu“, „Bolklor“! Trec peste strîngerea de inimă provocată de alcătuirile delatorilor căci ele trebuie cunocute de cititorul onest avînd un rol decisiv în conturarea portretului urmăritului monah – de la primul pînă la al optulea turnător de pe listă – și calomnierea îndîrjită a „mireanului“, în continuare la contribuția primilor adăugîndu-se cea a minimum altor paisprezece. Mă voi limita să pun în paralel doar două astfel de portrete apelînd la detașarea dobîndită grație formației mele de profesor de literatură.

Primul e creat de Dudu Velicu, alias „Viator“: Azi, joi, 20 februarie 1947, a venit la Facultatea de Teologie arhimandritul Arsenie Boca din Sibiu (locuind în strada Niculescu-Bazar, no. 9). El își are locuința la Mănăstirea Sîmbăta de Sus din Ardeal, unde este foarte bine cunoscut, chiar renumit, ca unul care ar avea darul de a cunoaște tainele omului, de a face comunicări care întrec banalul și uimesc pe interlocutor. În Ardeal este cunoscut ca „Părintele Arsenie“, uneori „Sfîntul“. E plimbat în mod misterios, ca o vedetă. L-am văzut la facultate. Un bărbat la vreo 45 de ani, înalt, brunet, uscățiv, suplu, ochi căprui, scînteietori și fascinanți, ascunși puțin în orbite, barba mare, neagră, îi acoperă fața bine, poartă o giubea din stofă călugărească și [e] încins cu o curea lată, închisă cu un fel de pafta pe care e săpată monograma creștină. Asistase mai întîi la o oră de mistică a profesorului Stăniloae. După aceea, a rămas în sală împreună cu „adepții“ săi, căci un mănunchi bun de doamne și cîțiva tineri nu-l slăbeau din ochi, sorbindu-l. [...] Arsenie nu făcea cîtuși de puțin impresia unui ascet, trăitor al Evangheliei, sau un singuratec, care prin interiorizare și trăire să ajungă la o înaltă concepție de viață. Din contra, jovial, veșnic rîzînd, cu mișcări iuți, necontrolate, nestăpînite, cu mîinile cînd la spate, cînd la centură etc. Este grandoman. În concluzie: Șarlatania nu-i este străină acestui om, care, avînd în vedere postura lui, felul lui de a se prezenta, conjugat cu prezența în juru-i a grupului de femei, amintește atitudini vechi, istorice, experiențe triste în Biserica rusă: blâstâ (p. 32). Acestă descriere – comentează Sergiu Ciocârlan – reprezintă nucleul din care se vor nutri toate narațiunile mistificatoare lansate sau speculate ulterior de Securitate. Aici sînt cuprinse in nuce marile acuzații aduse Cuviosului Părinte Arsenie de atunci și pînă astăzi (pp. 32-33).

Al doilea portret aparține unui publicist „dilematic“ din 2017: Este peste și în toate formele: icoane, cărți, afișe, medalioane, brelocuri, magneți de frigider, conturi de Facebook. Un tlönian ortodoxist! Credincioșii îl poartă la chei, la portofel, la oglinda retrovizoare, la încheietura mîinii, la gît, în suflet și în inimă. Merg în pelerinaj în locul unde a trăit, îi fotografiază pictura, îi conspectează cărțile, dau like-uri avatarurilor lui de pe rețelele sociale, se roagă cu rugăciunile lui, vorbesc cu vorbele lui. Sau cu vorbele pe care alții i le-au pus în gură tipărind cărți pe care, de fapt, nu le-a scris niciodată. Căci, precum altădată Sandra Brown, la tarabă găsești cu numele lui mai multe cărți decît a scris. Este un fenomen pe care Biserica Ortodoxă nu știe deocamdată cum să-l gestioneze. Căci e ortodox pe cont propriu. Pare că avea mai multă charismă decît har. E canonic fără a fi, aparent, canonizabil. A devenit iconic într-o religie care nu acceptă chipul cioplit (pp. 262-263). Fără s-o fi vrut, poate, autorul enumerativ-zeflemist izbutește o mărturie incontestabilă despre oglindirea vie, specifică unui Sfînt permanent rugător bineplăcut lui Dumnezeu în contemporaneitatea stigmatizată, vai, în chip ridicol de kitsch a zilelor noastre! Poate fi, oare, tras la răspundere Sfîntul încă necanonizat pentru toate acestea? M. C., identic atîtor altor cugetători reci (– harfe zdrobite), căldicei ori pietiști, îmi pare incapabil să fi gîndit atît de departe, dar, copleșit de realitate, se lasă legănat de aparențele materiale cu atîta nedisimulată plăcere încît stîrnește hazul! Abia dacă îl salvează de la eșuarea în ridicol seria interogațiilor pe care le formulează în continuarea articolului său – aceasta cu o condiție însă: ca măcar două dintre enunțurile sale să nu fi rămas facile exerciții retorice, anume: ce știm noi despre omul Zian și despre preotul Arsenie, despre calea și viața sa, despre opera și lucrarea lui și care este învățătura lui (cf. idem); altfel exprimat, odată reperate aceste necunoscute, trecînd mintenaș la fapte, nu i-ar fi stricat gazetarului studierea operei Cuviosului Părinte Arsenie Boca! Un pas mai mult pare a fi făcut în această privință M. V., un coleg de pagină în același hebdomadar. Într-un stil aproximativ, acesta constată cu năduf: publicarea haotică, lipsită de discernămînt, non-reacția critică la edițiile parazitare (aproape nicăieri în presa creștină fie oficială, fie laică [sic?]), nu fac decît să sporească confuziile [sic!] și intoxicările lansate pe piață de poliția politică încă din anii ᾽40-᾽50 la adresa lui [sic!] Arsenie Boca (p. 263).

Ambilor colaboratori la numărul 697/2017 al revistei „Dilema“ citați de Sergiu Ciocârlan le vine acum în întîmpinare excelent documentatul studiu prin care vrea să se urnească din loc împotmolitul car al canonizării „Sfîntului Ardealului“: Absența unui demers instituțional solid, întemeiat pe studiu istoriografic și argumente ale vieții duhovnicești, care să răspundă în cea mai mare parte ezitărilor, obiecțiilor, defăimărilor reprezintă, la momentul actual, alături de lipsa dezbaterii de tip eclesial, principalele carențe în gestionarea proiectului canonizării Cuviosului Părinte Arsenie (p. 298). Oricît ne-ar împovăra lectura textelor defăimătoare, unele vădit pătimașe, la adresa Părintelui Arsenie Boca, incluse fără ură și fără părtinire în această grea și necesară carte clarificatoare, subscriu îngîndurat concluziei autorului: receptarea întîmpină anumite „bariere“ – temporale, culturale, spirituale. În cercetări de acest tip trebuie luat în considerare faptul că noi nu mai avem astăzi acces la un anumit context revelator, perimat de la o epocă la alta și aproape inutilizabil prin slăbirea memoriei culturale. Și tocmai acesta a fost sensul demersului nostru, anume de a recupera acel context prin solicitarea memoriei culturale cu ajutorul instrumentelor care ne stau la dispoziție, în scopul descoperirii cauzelor unei astfel de înțelegeri alternative, neconforme cu chipul autentic al viețuirii Cuviosului (p. 299).

Nu se poate încheia articolul meu despre o asemenea carte – oricît de concis mi l-aș fi propus cu gîndul atît la răbdarea cititorilor cît și la disponibilitățile de tipărire – fără a opune celor două portrete deja schițate și chipul real al Cuviosului Părinte Arsenie Boca – personalitate cu adevărat puternică și complexă [...], figură de-a dreptul profetică (cf. p. 35) evadînd extraordinar atît din tiparele convenționale călugărești cît și din cele general umane și punînd în mișcare, așa cum s-a văzut, o armată de securiști și de turnători – fie: „agenți de influență“ cum îi alintă autorul!... Misiunea slujbașilor regimului comunist e surprinsă astfel: Un monah cu o personalitate copleșitoare, slujitor al Bisericii, reprezentînd un pericol real și constant pentru puterea comunistă, trebuie convertit într-un simplu cetățean, într-un individ oarecare în statul socialist. De acest individ, Biserica trebuie să se dezică atît oficial, cît și informal (p. 39). Se știe că la alungarea din Mînăstirea Prislop au contribuit și consilierii Episcopiei Aradului, Petru Vancu și Cornel Oros, foști preoți greco-catolici deveniți instrumente ale securității. Lor li se adaugă ieromonahul Ioasaf Popa, care sugera într-un articol al revistei „Studii Teologice“ din 1953 îndepărtarea din mînăstiri a celor vinovați de greșeala de orientare din partea unor duhovnici care nu sînt pe de-a-ntregul pătrunși de spiritul unității de acțiune și disciplină (cf. p. 67). Misiunea tuturor acestor instrumente aflate la cheremul securității a fost ușurată de adevărul că părintele Arsenie Boca nu se afla pe linia monahismului tradițional, ci într-o zonă controversată (cf. idem) – anume una în care, în aroganța și nechibzuita lor rîvnă, soborul [unor mînăstiri] au abandonat smerenia și modestia vieții monahale românești, rînduielile sfintelor canoane și legea cultelor. Dornici de laudele oamenilor, dar și de banii cu sudoare ai credincioșilor, duhovnicii și starețele acestor mănăstiri învățau pe credincoșii veniți minuni ale stareței sau îi supuneau unor metode parapsihologice, speculînd de fiecare dată aversiunea credincioșilor față de comunism și aducînd zeci și sute de mii de credincioși la mănăstirile lor. „Scîrțîiau roțile trenurilor de mulțimea credincioșilor“, după expresia unuia dintre acești duhovnici (p. 68)4. Amestecînd cu rea intenție situațiile diferite din mînăstirile Vladimirești și Prislop, autorul acestor fraze răstălmăcește uluitor contextul politico-ideologic adăugînd: Aceste două mari mănăstiri fără tradiție au pus și mai mult în gardă Securitatea și Departamentul Cultelor, care pîndeau vreme cu bun prilej să atace elita vieții creștine românești, adică monahismul (pp. 68-69)5. Este modul de raționament al neocomuniștilor de după 1989 pe care l-aș asemăna cu exemplul știut din lumea animalelor: „pisicile cad mereu în picioare“! În realitate, Sergiu Ciocârlan afirmă că principiile Cuviosului Părinte Arsenie impun o conduită a izolării, o retragere într-o lume marginală, nicidecum un conflict deschis cu puterea politică (p. 69). Tăcerea lui proverbială (vorbăria mi-a fost urîtă de cînd mă știu. Chiar numele călugăresc mi l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvîrșit interior6; comunicarea cu croitoreasa mănăstirii se face doar în scris7 – p. 81; Părintele Arsenie de mult timp nu mai vorbește cu nimeni, și-a însușit legea monahală e tăcerii 8 – p. 82 etc.) a fost interpretată ca slavă deșartă ori sfidare. Realitatea este că îmbrățișînd tăcerea, Cuviosul Părinte Arsenie revine la o stare proprie, la un model isihast pe care și l-a dorit tot timpul (p. 84). După izgonirea nedreaptă din mînăstire în baza deciziei nr. 2407/1959 semnată de episcopul Andrei Magieru9 hotărîrea de a locui alături de monahia Zamfira și de mama ei a fost o veritabilă „mană cerească“ pentru toată cohorta zvonacilor! Despre reacția psihologică față de decizia de a pleca îmbrăcat civil din mînăstire după două decenii de viețuire mînat de chemare duhovnicească nu se poate presupune decît că el urmează cele rînduite de Domnul în viața sa, neîngăduind cruțarea de sine, fiindcă numai o astfel de „sabie“ poate tăia „lăstărișul sălbatic“, dezvăluind „făptura cea nouă“. Astfel, continuînd în termenii antropologiei pauline, un eveniment, care în concepția „făpturii celei vechi“ este o adevărată tragedie, pentru „făptura cea nouă“ are însemnătatea „nașterii din nou“. Cuviosul chiar spune: „Sîntem deci antrenați într-o nouă cunoaștere a condiției umane“10 (pp. 85-86). Cum arată Sergiu Ciocârlan, situația Cuviosului pare dificil de lămurit și astăzi cînd noii detractori au preluat ștafeta de la cei care, între timp, au trecut la Domnul. Totuși, este surprinzător faptul că nu detractorii reprezintă cauza nelămuririi situației Cuviosului Părinte Arsenie, ci lipsa dispoziției noastre de a cerceta și de a ne apropia de viața și [de] lucrările sale (p. 75). În sens lămuritor vine pentru noi o scrisoare trimisă monahilor de la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, unde era luat cu asalt de mulțimea credincioșilor, după ce-a plecat de acolo: Pustietatea cea dinafară a locului, constrîngerea lui de a mă aduna la chilie între scripturile Părinților, mă umple de recunoștință către ocîrmuirea cea de deasupra, care m-a scăpat puțin din îngrămădeala și jefuirea de la Sîmbăta. Nu m-aș mai duce de-aici, nici printre oameni n-aș mai ieși, dar nici pe ei nu i-aș mai lăsa să mă mai îngrămădească. Nu poți fi și cu Dumnezeu și cu oamenii. Fiți mîngîiați că de mult folos mă bucură Dumnezeu aici (p. 75-76)11. Dacă ar fi să judecăm după aparențe, după cum rezultă dintr-o mărturisire a Lidiei Stăniloae, obligat să trăiască o vreme în București, părintele Arsenie Boca devenise alt om, anume un cetățean oarecare, după voia regimului comunist: L-am întîlnit odată pe stradă: civil, fără barbă. Nu mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță. Dacă n-ar fi fost acel chip cu trăsături prelungi, caracteristice, nu l-aș mai fi recunoscut. Nu mai era Părintele Arsenie cum îl știam, cel care în tinerețe, îngenunchea în zăpadă, pe o scîndură îngustă, rugîndu-se. Sau cel care, mai tîrziu, vorbea credincioșilor ce-l ascultau cu venerație: „Măi, ce știți voi? Și așa nu pricepeți ce vă vorbesc eu păsărește!“ Devenise o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atît (p. 87)12. Adevărul este altul, așa cum au înțeles, din fericire, unii cercetători, pentru a scăpa de urmărirea agasantă a Securității [părintele] Arsenie Boca a acceptat acest joc (mai tîrziu va reveni la aspectul său tradițional), plimbînd prin Bucureștiul stupefiat silueta unui dandy despre care lumea bîrfea că s-a căsătorit cu Julieta Constantinescu, fosta stareță Zamfira. Toate zvonurile și răutățile au fost tratate de [părintele Arsenie] Boca cu umorul fin specific inteligențelor superioare și, în foarte scurt timp, cei care au vrut să vadă au constatat că în fața lor, dincolo de aspectul de mirean, se află același călugăr plin de trăire duhovnicească și de putere în cuvînt (p. 88)13. La rîndul său, Sergiu Ciocârlan comentează comprehensiv: Aceasta este măsura kenozei și a răbdării pe care Domnul i-o rînduiește, iar Cuviosul continuă a viețui în Hristos chiar într-o astfel de stare de deplină părăsire. Perseverent, învață a muri clipă de clipă, urmînd Domnului. „Căci moarte ne este lepădarea de sine, tăierea voii, ascultarea necondițioată, luarea crucii în fiecare zi: ocara, foamea, lipsurile, boala, înstrăinarea, nedreptatea, neapărarea, neputința, prigoana, primejdia între frați mincinoși, ba chiar vînzarea și temnița. Prin aceasta se dovedește viața cea după Dumnezeu și a morții omorîte“ (p. 88)14. Eșecul lamentabil al securității în privința „obiectivului“ vizat – retras între timp în activitatea artistică – îl anticipează informatorul „Dan“ într-o notă datată 24 iunie 1964: Arsenie Boca manifestă față de sursă o superioritate și o indiferență care nu-i permit sursei să intre în discuții deosebite. Nu-l interesează nimic. Sursa a fost de două ori la atelier pînă acum. Poate că această atitudine de datorește și faptului că la atelier a fost și Sofian Boghiu și ceilalți doi pictori Tudorache și Palade. Nu vorbește decît monosilabic, răspuns scurt și rece (p. 91). Peste aproape doi ani „Mușat“ e obligat să constate același fel de a fi liniștit și reținut dar obține ceva mai mult decît colegii săi turnători, anume declarația că părintele-pictor se simte foarte fericit cu sfinții pe care îi pictează și că autoritatea spirituală (Patriarhul) dacă nu vrea să-i dea o altă însărcinare pe care a avut-o în trecut și pe care, fie vorba între noi, nu depinde de mine să o doresc, înseamnă că nu are trebuință de mine sau că nu corespund vederilor sale (ale Patriarhului) și deci este bine și trebuie să mă simt fericit în situația în care mă aflu (p. 92). M-am înfiorat citind acest raport, fiindcă am fost nevoit a exersa eu însumi, cîndva, trăind în regimul comunist, acest mod de comunicare mediată de informatori! În plus, orice trăitor creștin înțelege că atitudinea părintelui (calea smerită a duhovniciei de nișă – cum o definește Sergiu Ciocârlan la pagina 93) îi definește hotărîrea tare de a muri lumii, conform învățăturii patristice, pe care însuși Sfinția Sa o teoretizase15: Ca să poți să nu judeci pe nimeni roagă-te pentru ei pe nume, după cuvintele din Predica de pe munte, că toți ne ajută să ne curățim de mîndrie, de iubirea de sine și de părere; că toți spre ajutorul nostru, spre mîntuire, sînt îngăduiți de Dumnezeu – de aceea e strîmtă calea mîntuirii și puțini merg pe ea – că-s puțini cei ce-ajung la priceperea asta (p. 92). Drama nu era a părintelui – monah răstignit, cum îl numește scriitorul – ci a contemporanilor săi și, în ultimă instanță, este a fiecăruia dintre noi, căci un om care face din lăpădarea de sine un crez zilnic, fie el monah, nu poate fi înțeles de cei din jurul său decît dacă și aceia își fac din lepădarea de sine un crez zilnic. E chiar glasul [Apostolu]lui Petru atunci cînd nu putea înțelege de ce trebuie să pătimească Hristos răstignire [...]. Cuviosul Părinte Arsenie ne arată că pe calea răstignirii nu este nicio limită. Dacă avem alte repere de monahi cu viață cuvioasă, nu greșim; dar de ce să dăm curs unei receptări alternative numai pentru că nu avem dispoziția de a înțelege modul total în care acest Cuvios își trăiește chemarea de monah? (Pp. 99-100).

Cartea lui Sergiu Ciocârlan ne invită stăruitor la (re)descoperirea scrierilor părintelui Arsenie Boca (măcar în ceasul al doisprezecelea – astăzi e atît de simplu!). De asemenea, pictura lui vrea să ni se descopere înălțimea de trăire creștin ortodoxă la care a ajuns din mila Proniei Cerești: de ce să-i refuzăm oferta?...

Cîteva fraze în plus față de învinuirile politice aduse de oameni înguști la fire: de ce a îngăduit tuturor apropierea de el, inclusiv legionarilor, de ce nu s-a opus fățiș regimului comunist etc. Unor turnători „obiectivul“ le va răspunde fără înconjur: Eu n-am făcut politică niciodată și nici nu voi face (cf. p. 254). Cuviosul Părinte Arsenie nu are nimic politic în sine – precizează deci autorul cărții pe care o comentăm – iar asta ne face să-l privim astăzi cu suspiciune. Este mai mult decît poate cuprinde gîndirea noastră atunci cînd este fixată în idei omenești, în rîvnă psihologică. Nu reacționează în modul pe care zelotismul ni-l sugerează, dar iată că-și pune toate întrebările pe care ar fi trebuit să ni le fi pus și noi pînă acum. [...] Creștinul este sub stăpînire ateistă. Va asculta de aceasta? Dar conducerea Bisericii cum îl îndrumă să procedeze? [...] (p. 236). Celor care au dispoziție duhovnicească (ochi de văzut, urechi de auzit și minte de a pricepe), părintele le adresează următoarele: Mîntuirea ne-o putem cîștiga indiferent ce formă de guvernămînt ar avea lumea; ce reformă monetară ar aduce stăpînirea; ce reformă ar suferi proprietatea particulară; ce soartă vor avea toate instituțiile omenești; și – capăt peste toate – ce măsuri vor lua oamenii împotriva lui Dumnezeu. Toate-s deșarte, toate cele omenești se duc, nu trebuie să ne cramponăm de ele cînd stăpînirea (și nu este decît de la Dumnezeu îngăduită) le cutremură și ne dezleagă de ele. Mi se pare că astea-s cele mai nimerite împrejurări de mîntuire. [...] E foarte limpede – avem mărturia conștiinței fiecare – că de bună voie nu ne nevoim spre desăvîrșirea noastră, de aceea îngăduie Dumnezeu încercările, ca prin răbdarea lor „ca de la Dumnezeu“ să se împlinească ceea ce lipsește din nevoința noastră cea de bună voie. Drept aceea trebuie să binecuvîntăm pe cei ce ne blastămă, să iubim pe cei ce ne urăsc și ne prigonesc și trebuie să ascultăm stăpînirea în cele ale lumii acesteia; dar mai presus de acestea, trebuie să ne supunem stăpînirii cînd vrea să ne taie capul. Ei se desăvîrșesc în ale lor, noi, prin mîinile lor, primim desăvîrșirea de la Dumnezeu (p. 239)16. Drept e – cum afirmă Sergiu Ciocârlan mai departe – că supraviețuirea limitează duhul, pe cînd asumarea Crucii ne vindecă de orice frică (p. 242) și că e vorba de contexte social-politice diferite, dar fermitatea formulării părintelui răzbate peste vremuri precum frazele demne de Pateric: Reacționez însă împotriva păcatului ateismului, păcat împotriva Duhului Sfînt, păcat împotriva Adevărului – și Dumnezeu este Adevărul –, pentru vina asta, da, stăpînirea poate să-mi taie capul, că o ascult (idem)17.

Ispitei de a cădea în frazeologia encomiastică obișnuită oamenilor de rînd aflați în atingere cu spirite atît de înalte încerc să mă sustrag, lăsînd în încheiere a săpa luminos în conștiințele cititorilor frazele Arhiepiscopului Sibiului și Mitropolit al Ardealului, dr. Laurențiu Streza: Binecuvîntăm cu bucurie apariția acestei lucrări [...] și nădăjduim ca – alături de alte studii importante apărute pînă acum – să fie un pas înainte spre definitivarea procesului de canonizare. Acesta este un act necesar de recunoaștere și recunoștință – pentru cel care a luminat și a fost ajutorul atîtor generații de creștini ortodocși din Ardeal, și nu numai – și, totodată, un îndemn din partea Bisericii de a se continua renașterea spirituală în duh filocalic începută acum cîteva decenii la Mănăstrirea Brîncoveanu. (Cf. Cuvînt de binecuvîntare, p.10).

Sfinte Cuvioase Părinte Arsenie, roagă-te pentru noi!

București, 15-26 cuptor 2021

 

NOTE
1 Sibiu, Editura Andreiana, 2021.
2 Mă refer la Biserica de la Drăgănescu – „Capela Sixtină“ a ortodoxiei românești. „O smerită mărturisire ortodoxă de credință exprimată plastic“, Deva, Editura Charisma Advertising, 2005, „Cuvinte vii“, Deva, Editura Charisma, 2006 și Părintele Arsenie – „omul îmbrăcat în haină de in“ și „îngerul cu cădelnița de aur“, Sinaia, Editura Charisma, 2009.
3 Cărarea Împărăției, ediția a V-a, Deva, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006.
4 Citatul este din Ioasaf Popa, Vocația monahală și conținutul voturilor călugărești (I), în „Vestitorul Ortodoxiei“, anul VI, nr. 109, 31 ianuarie 1994, p. 3.
5 Ibidem.
6 Părintele Arsenie Boca, Autocaracterizare, în vol. Biserica de la Drăgănescu (v. nota 2), p. 12. Citatul figurează și în vol. lui Sergiu Ciocârlan la p. 78 și este reluat la p. 84.
7 La pagina indicată autorul arată în nota 83 sursa: Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, II, p. 269.
8 La pagina indicată autorul arată în nota 87 aceeași sursă, p. 342.
9 O reproduc fără comentarii aici: „Potrivit dispozițiunilor date de Sf. Sinod, privitor la îndepărtarea din mănăstiri a viețuitorilor, care prin activitatea lor dăunează interesele [sic] bisericești, decidem, ieromonah Arsenie Boca, duhovnic la mănăstirea de maici Prislop să părăsească îndată localul susnumitei mănăstiri. Numitul va ieși din mănăstire fără rasă, urmând ca Episcopia noastră să-i pună la dispoziție suma de bani necesară, pentru a-și achiziționa un costum civil. Cu executarea prezentei deciziuni se încredințează vicarul nostru eparhial“ (v.
10 La p. 86 se indică în nota 98 sursa: Părintele Arsenie Boca, Practica vieții monahale, Deva, Editura Charisma – Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2019, p. 109
11 Citatul este din vol. Părintele Arsenie Boca, Scrieri inedite, Deva, Editura Charisma, 2019, pp. 253-254.
12 Citat din vol. Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvîntului: împreună cu tatăl meu, D. Stăniloae, ediția a 2-a, București, Editura Humanitas, 2010, pp. 233-234.
13 Citatul e luat din lucrarea autorilor George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Părintele Arsenie Boca în vol. Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor ᾽50, Galați, Editura Partener, 2009, p. 33.
14 Citatul e din vol. Părintle Arsenie Boca, Practica..., p. 114 (v. nota 10).
15 V. Scrieri inedite, p. 365 (v. nota 11).
16 Citat din Părintele Arsenie Boca, Scrieri inedite, p. 264 (v. nota 11).
17 Ibidem, p. 270.
11-12-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu