(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 110

Despre stat, suveranitate si Biserica Ortodoxa. Legea suveranitatii nationale (1)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: puterile statului; suveranitate; Marius Andreescu;

Elementele, caracterele, funcțiile și atributele statului

Introducere

Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială. Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „societate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate.

În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu‑i o organizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individualizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări.

Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într‑o societate democratică nu poate fi decât interesul public. În orice societate democratică, statul este puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal.

Referitor la relația dintre stat și putere și rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură și ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepțiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituționalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într‑o societate democratică.

Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a indivizilor și situată deasupra lor. Astfel, se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific conceptului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan. Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într‑o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

Statul și dreptul au un caracter istoric, materializat în tipurile de stat: sclavagist, feudal, socialist și capitalist. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă și un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului.

În acest studiu prezentăm succint aspectele cele mai importante de natură constituțională ale statului, considerând că o astfel de analiză este utilă pentru a înțelege rolul statului și a instituțiilor sale în societatea contemporană, precum și raporturile cu Biserica Ortodoxă Română. Relația dintre cetățean și stat a analizăm având ca premiză concepția lui Toma din Aquino, „Individul este pentru stat, statul pentru persoană, iar persoana pentru Dumnezeu”.

În partea a II-a a acestui studiu analizăm recenta inițiativă legislativă populară intitulată „Legea suveranității naționale”.

1. Elemente definitorii ale statului

Statul este cea mai importantă dintre instituțiile politice ale unei societăți. Statul este o necesitate și reprezintă puterea superioară a societății. În același timp este scopul imanent societății, oamenii având îndatoriri și drepturi în raport cu acesta.

Statul are un caracter istoric, forma sa depinzând de transformările sociale și juridice care s-au produs de-a lungul timpului. În plan istoric se constată că statul se prezintă ca un instrument de organizare și conducere socială prin care grupurile sociale și-au promovat interesele și care constituie un cadru instituțional pentru întreaga societate.

Termenul de stat provine din cuvântul status din limba latină, care inițial însemna stare a unui lucru, iar în sens juridic, situație a unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu care are în comun un set de valori și care îi conferă anumite drepturi și obligații.

Definițiile moderne de stat pornesc toate de la ideea că ființele umane se asociază sub forma statului în vederea satisfacerii unui scop comun care poate fi libertatea tuturor membrilor grupului, sau binele (justiția sau morala), sau coexistența pașnică a membrilor grupului, sau obținerea puterii. În general, statul este considerat ca o formă de organizare socială realizată prin puterea de stat.

Statul este strâns legat de drept. Statul și dreptul au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului.

În literatura de specialitate există două modalități de a concepe și, implicit, a defini statul:

1. concepția sociologică în care statul se identifică cu „țara” ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea.

2. concepția juridică: forma organizată instituționalizată a puterii publice a poporului. În această accepție, așa cum sublinia Hans Kelsen, statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă, și cu o voință proprie distinctă de cea a indivizilor și deasupra lor. Structura și funcțiile statului au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: o putere de comandă, sau un instrument de organizare a societății umane prin intermediul dreptului.

Concepția juridică asupra statului ridică problema raportului dintre stat și puterea de stat. Într-o expunere generală se poate spune că statul este o formă de organizare a puterii. În societățile democratice, puterea de stat este forma de organizare statală a puterii poporului. Această organizare se realizează prin mai multe categorii de autorități, de organe de stat, cu funcții și trăsături clar definite și caracterizate prin autonomie organizatorică și funcțională precum și prin echilibru reciproc și colaborare.

O astfel de organizare statală a puterii este caracterizarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice unde funcția fundamentală a statului este de a exprima și realiza ca voință general obligatorie (voința de stat) voința poporului. Dacă însă organizarea și funcționarea organelor statului se caracterizează prin centralism și concentrare, suntem în prezența unicității modului de realizare a puterii specifică sistemelor de guvernământ totalitare.

În lumina acestor considerente și prin valorificarea definițiilor din literatura de specialitate putem identifica următoarele elemente definitorii ale statului, ce se constituie totodată și în trăsături ale acestuia:

- statul, ca instituție publică este organizarea statală a puterii poporului;

- are un caracter istoric. Statul a apărut pe o anumită treaptă de evoluție a umanității, dezvoltarea și formele sale fiind condiționate și determinate de numeroși factori economici, politici, culturali, istorici și nu în ultimul rând caracterele regimului politic prin care se realizează guvernarea;

- existența statului este reliefată în cele trei elemente componente: teritoriul, populația și suveranitatea;

- statul este un sistem de norme juridice, o ordine juridică, o comunitate constituită prin drept. În calitatea sa de comunitate juridică, statul are și o capacitate juridică, el fiind persoană juridică. Statul este, prin urmare, o ordine juridică relativ centralizată, limitată în domeniul său de validitate temporală și spațială, supus în mod imediat dreptului internațional, și eficient în ansamblu și în general;

- statul este subiect de drept. Dreptul constituțional își limitează domeniul de analiză la conceptul de stat la această ultimă accepțiune. Cu toate acestea, diversele curente de gândire au condus la formularea unor definiții sensibil diferite pentru conceptul de stat. Astfel, școala de gândire jus naturalistă se fundamentează pe conceptul de libertate, iar teoriile contractualiste, inclusiv cele pozitiviste accentuează capacitatea de conducere și competențele normative ale statului;

- punctul comun al acestor teorii este caracterizarea statului prin capacitatea sa juridică, adică prin acea aptitudine de a fi subiect de drept în diferite raporturi juridice. În primul rând, statul ca entitate și putere organizată a poporului este subiect în raporturile de drept constituțional. Prin urmare, dreptul constituțional analizează statul ca o entitate juridică distinctă, stabilă și permanentă, diferită de persoanele fizice care exercită puterea în limitele competențelor prestabilite;

- statul ca putere politică organizată are un sistem instituțional propriu, respectiv autorități și instituții statale prin care la nivel social puterea statală se exercită în forma funcțiilor statului. Astfel, într-o societate democratică în care organizarea puterii statale se realizează în conformitate cu principiul separației și echilibrului puterilor în stat, trei sunt funcțiile statului, cărora le corespund tot atâtea categorii de autorități statale autonome, care au competențe proprii, bine precizate constituțional și care se află în raport de echilibru, colaborare și control reciproc. Funcția (puterea) legislativă este realizată de Parlament, funcția (puterea) executivă de autoritățile administrative centrale și locale, iar funcția (puterea) judecătorească de către instanțele judecătorești.

În baza acestor elemente definitorii, statul este considerat ca persoană juridică de drept public în sensul de centru organizat de interese legitime și juridice protejate. Totodată, statul ca instituție este definit de simpla sumă a elementelor sale componente cu caracter economic, social, cultural sau instituțional.

Teoria modernă constituțională a statului subliniază că în orice societate democratică contemporană, organizarea statală a societății este subsumată condițiilor impuse de conceptul de stat de drept, care, în esență, exprimă supremația legii, implicit a Legii fundamentale față de tot ceea formează organizarea, funcționarea și atribuțiile statului.

2. Funcțiile statului

Există mai multe criterii în raport de care în doctrină se clasifică și se analizează funcțiile statului. După criteriul modului de realizare a puterii statale în cadrul societății organizate în stat, sau în raporturile statului cu entități similare, funcțiile se împart în interne și externe.

Printre funcțiile interne menționăm: realizarea armonioasă a echilibrului dinamic al societății și în raporturile multiple ale indivizilor; realizarea dreptului și politicii sociale; gestionarea economiei naționale; realizarea educației și promovarea valorilor culturale și morale; funcția de constrângere în scopul interesului general social și a garanta supremația legii. Dintre funcțiile externe menționăm: protecția statului și societății față de orice amenințare externă, protecția propriilor cetățeni față de orice agresiune externă, colaborarea cu alte state etc.

Utilizând criteriul conținutului sau valorii activității statale în vederea unui anumit scop, se disting: funcții economice, constând în măsurile pe care statul le ia în domeniul financiar, comercial etc.; funcții culturale manifestate prin rolul activ al statului în domeniul educației naționale, al cercetării științifice, a promovării valorilor de orice fel; funcții sociale manifestate, în principal, prin măsurile statale de protecție și asistență socială; și funcția represivă constând în menținerea ordinii publice și sancționarea prin intermediul justiției a încălcării legii.

Cea mai utilizată clasificare a funcțiilor statului are ca bază și criteriu principalul element constitutiv al acestuia, puterea de stat, și precizează principalele atribuții pe care acesta le înfăptuiește. Folosind acest criteriu pot fi identificate trei funcții: legislativă, executivă și jurisdicțională. De precizat că noțiunea de funcție în sensul mai sus precizat nu se identifică în totalitate cu organizarea statală a puterii care rezultă din aplicarea principiului echilibrului și separației puterilor în stat, deoarece sunt avute în vedere activitățile și nu puterile care se circumscriu strict unei anumite categorii de organe statale. Prin urmare, o funcție a statului constând dintr-un ansamblu de activități determinate în esența lor de caracteristicile unei anumite puteri pot fi exercitate de mai multe autorități ale statului ce pot și coopera.

Astfel, funcția legislativă constă în activități statale prin care se stabilesc în formă legislativă (în sensul larg al termenului și nu numai cu referire la lege ca act juridic al Parlamentului) reguli de conduită, exprimate în norme de drept pentru întreaga societate. Funcția legislativă care are un caracter originar, de ea depinzând celelalte două funcții statale, se realizează de către Parlament, Guvern și celelalte autorități administrative cărora li se conferă competența de a emite acte normative.

Funcția executivă dă expresie necesității punerii în aplicare a normelor juridice prin desfășurarea unei activități de organizare a executări și executarea în concret a legilor. Ea se concretizează la nivel juridic în special prin acte administrative care trebuie să fie conforme cu legile.

Funcția jurisdicțională exprimă acea activitate a statului prin care se soluționează conflictele apărute între cetățeni, dar și între organele statului în legătură cu un aspect al vieții sau activității lor în cadrul statului. În plan juridic, această funcție se exprimă și prin hotărâri care pot avea autoritate de lucru judecat și prin care se soluționează conflictele de orice natură ar fi ele. Hotărârile judecătorești nu sunt singurele acte juridice specifice funcției jurisdicționale a statului.

Prin urmare, funcția jurisdicțională are o sferă mai largă decât activitățile prin care se realizează puterea judecătorească. Astfel, această funcție a statului include puterea judecătorească înfăptuită prin instanțele judecătorești, autoritatea judecătorească realizată cu deosebire de Ministerul Public, jurisdicțiile administrative înfăptuite de organele administrative cu atribuții jurisdicționale, dar și justiția constituțională realizată de instanțele și autoritățile de stat care au competență în această materie, în cazul României de către Curtea Constituțională.

3. Elementele statului

Unul dintre elementele definitorii ale statului din perspectiva unei abordări sociologice și politice a conceptului de stat îl formează elementele acestuia, și anume: teritoriul, populația și suveranitatea. Spre deosebire de științele politice și de sociologie, dreptul constituțional analizează conceptul de putere nu la nivelul ansamblului societății și nici sub toate formele sale de manifestare, ci numai puterea care se exercită în forma juridică a statului. Prin urmare, ceea ce interesează știința dreptului constituțional este condiționarea conținutului și exercitarea puterii de stat exprimată și prin suveranitate de către populație și teritoriu. În cele ce urmează prezentăm câteva considerente despre elementele statului:

a. Populația

Datorită caracterului social al puterii, orice formă de autoritate statală instituționalizată presupune cu necesitate precizarea ansamblului de persoane cu privire la care se manifestă. Termenul de populație are o semnificație sociologică, este destul de vag din punct de vedere juridic și nu se confundă nici cu poporul și nici cu națiunea.

Din perspectiva teorie normativiste, poporul reprezintă suma tuturor indivizilor care există la un moment dat pe teritoriul unui stat, iar populația desemnează comunitatea de indivizi care există încă dinaintea statului și se caracterizează prin aceea că între indivizii care o alcătuiesc există unele legături bazate fie pe o origine comună sau un trecut, o cultură și o limbă comună, fie pur și simplu pe înțelegerea comun acceptată de a conviețui împreună în mod pașnic.

Conceptul de națiune desemnează o entitate distinctă de indivizii care o compun, iar din punct de vedere juridic ea constituie o persoană juridică aparte. Națiunea reprezintă tocmai rezultatul acestui destin comun bazat pe elemente de coeziune și solidaritate specifice, respectiv: origine sau trecut comun, limbă sau cultură comună, obiceiuri, idei, sentimente egal împărtășite și care reunesc în cadrul unei comunități în mod identic, nu doar indivizii prezenți astăzi, ci și generațiile anterioare și cele viitoare.

Reținând aceste distincții din perspectiva dreptului constituțional, noțiunea de populație este analizată sub forma categoriilor de cetățeni străini și apatrizi, adică a persoanelor fizice care au o legătură cu puterea instituționalizată în acel stat, legătură sancționată la nivel juridic și în baza căreia, persoanele fizice care formează populația unui stat beneficiază de un statut juridic.

Poporul, în sens restrâns ca și concept constituțional, este o parte componentă a populației unui stat și se referă la totalitatea persoanelor care sunt cetățenii acelui stat. Acesta este și sensul conferit de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituție potrivit cărora, suveranitatea (puterea) aparține poporului român. Titulari ai puterii unui stat nu pot fi cetățenii străini și apatrizii deoarece între aceștia și statul respectiv nu există legături politice și juridice permanente și care să aibă conținutul economic, valoric și politic al raporturilor de cetățenie.

Totuși noțiunile de populație, națiune și popor sunt utilizate destul de imprecis în dispozițiile constituționale românești. Amintim în acest sens dispozițiile art. 2
alin. (1) care consacră conceptul de „suveranitate națională” ce aparține încă poporului român. Art. 3 alin. (4) are în vedere conceptul de „populație”, arătând că pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine. Art. 4 cu denumirea marginală „Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni” se utilizează conceptele de popor și națiune în sensul mai sus precizat. Dispozițiile art. 6 care consacră „Dreptul la identitate” are în vedere conceptul de națiune, însă în accepțiunea de minoritate națională ca parte componentă a poporului român.

Cu toate că art. 16 prin care se consacră principiul egalității în drepturi se referă în alin. (1) numai la cetățeni (egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări), apreciem că intențiile legiuitorului constituant au fost acelea de a avea în vedere întreaga populație (cetățenii străini și apatrizi) existentă la un moment dat sub jurisdicția statului român.

b. Teritoriul

Teritoriul reprezintă elementul material care permite situarea în spațiu a statului și delimitarea acestuia față de alte state. Totodată, teritoriul reprezintă cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea instituțională a statului.

În doctrină, teritoriul este considerat element constitutiv al statului și indispensabil acestuia. Este considerat ca fiind una din bazele organizării puterii. Un popor nu se poate constitui în stat până când nu a dobândit un teritoriu, indiferent de gradul de instituționalizare al puterii exercitate în cadrul său. În știința dreptului constituțional, teritoriul reprezintă delimitarea acelei porțiuni de pământ asupra căreia o anumită putere de stat își poate exercita atributele cu excluderea oricărei alte forme de putere statală. Delimitarea se realizează juridic prin reglementarea frontierelor statului.

În noțiunea de teritoriu sunt incluse: solul cuprins între frontierele statului, subsolul și coloana de aer corespunzătoare solului, teritoriul misiunilor diplomatice care activează în alte state, luciul apelor interioare, precum și marea teritorială, așa cum este delimitată prin tratate internaționale. Spațiul aerian include coloana de aer situată deasupra solului delimitat prin frontiere și se întinde în mod convențional până la limita inferioară a spațiului cosmic.

Între teritoriu și populație există o legătură juridică realizată prin intermediul puterii de stat. Astfel, unitățile administrativ-teritoriale, precum și teritoriul întregului stat pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional, însă împreună cu populația existentă și organizată pe teritoriu.

Teritoriul formează obiect de studiu pentru dreptul constituțional sub două aspecte: organizarea administrativă a teritoriului și structura de stat.

În literatura de specialitate, organizarea administrativă a teritoriului este definită ca delimitarea teritoriului în unități administrative realizată cu scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului sau mai bine zis pentru realizarea unitară a puterii de stat. Organizarea administrativă a teritoriului nu este în contradicție cu indivizibilitatea teritoriului consacrată ca și caracter constituțional al statului și nici cu unitatea puterii statale. Realizarea unitară a puterii nu poate fi înfăptuită numai de organele centrale, de aceea teritoriul este organizat în unități administrative cu scopul realizării eficiente a gestionării intereselor colectivităților, astfel delimitate și a aproprierii deciziei statale de beneficiarii acesteia. În acest sens au fost consacrate atât în dreptul intern cât și în dreptul Uniunii Europene, principiile: autonomiei administrative, descentralizării și subsidiarității. Actuala organizare administrativă a țării este realizată în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Constituție și a Legii nr. 2/1968.

Principalele reglementări constituționale aplicabile teritoriului sunt:

- dispozițiile art. 1 alin. (1) consacră caracterul de stat indivizibil al României. Indivizibilitatea are în vedere atât puterea, cât și teritoriul statului.

- art. 3 cu denumirea marginală „Teritoriul” consacră principiile constituționale aplicabile teritoriului. Acesta este declarat în alin. (1) ca fiind inalienabil, prin urmare, nicio porțiune a teritoriului nu poate fi înstrăinată. Frontierele țării sunt stabilite prin lege organică, dar și în conformitate cu celelalte norme general admise ale dreptului internațional. Teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, orașe și județe. Unele orașe sunt declarate municipii, iar comuna poate fi alcătuită din unul sau mai multe sate. Dată fiind supremația Legii fundamentale și principiul conformității întregului drept cu normele constituționale, legiuitorul derivat (Parlamentul) nu poate înființa prin lege alte categorii de unități administrative, decât cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 3 alin. (3) din Constituție. Ultimul aliniat al acestui articol interzice strămutarea sau colonizarea populațiilor străine pe teritoriul României.

- dispozițiile art. 120 alin. (1) consacră principiile de organizare și funcționare a administrației publice în unitățile administrativ-teritoriale: descentralizarea, autonomia locală și desconcentrarea serviciilor publice. Aceste principii stau la baza și justifică în același timp organizarea administrativă a teritoriului.

c. Suveranitatea

Din punctul de vedere terminologic, dar cu implicații și conținut diferit din punct de vedere conceptual, în doctrină se utilizează noțiunile de suveranitate populară, suveranitate națională și suveranitate de stat.

Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabili linia politică a statului și alcătuirea organelor lui și de a controla activitatea acestora. În mod ideal, în societatea în care puterea de stat aparține în mod real întregului popor, suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat.

Suveranitatea națională se fundamentează pe ideea sociologică de națiune considerată ca persoană juridică ce dispune de o voință proprie, distinctă de cea a persoanelor care o compun temporar la timpul prezent, voință care se exprimă prin reprezentanții națiunii desemnați prin proceduri electorale.

Suveranitatea de stat este una din trăsăturile generale ale puterii și a statului și implicit unul din elementele constitutive ale statului. În această accepțiune, suveranitatea este dreptul statului de a decide liber în tot ceea ce înseamnă politică internă și politică externă.

 

Suveranitatea ca trăsătură și element constitutiv al statului are ca trăsături:

1. Supremația, în sensul că puterea organizată statal este superioară oricărei alte forme de autoritate internă și voința guvernanților se realizează ca voință obligatorie pentru întreaga societate;

2. Independența față de orice putere statală sau autoritate exterioară statului.

 

Definirea conținutului suveranității prin supremație și independență nu înseamnă divizarea suveranității în părți distincte, fapt ce ar fi contrar față de caracterul unic și indivizibil al suveranității și implicit al puterii de stat.

Independența ca trăsătură a suveranității de stat nu are consecința acceptării unei comportări arbitrare a statului în planul relațiilor internaționale sau ignorarea principiilor dreptului internațional public. De aceea, independența trebuie înțeleasă și interpretată în strânsă corelație cu principiile egalității, coexistenței și cooperării statelor.

4. Structura de stat

Teritoriul ca element constitutiv al statului formează obiect de studiu pentru știința dreptului constituțional atât în privința organizării administrative a teritoriului cât și sub aspectul structurii de stat. În literatura de specialitate, structura de stat este definită ca fiind „organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicând dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre” (I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ed. 14, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 65).

Formele structurii de stat sunt:

1. Asociațiile de state, care, la rândul lor pot fi: confederația de state, uniunea personală și uniunea reală;

2. Statul unitar;

3. Statul federal.

Asociațiile de state sunt forme ale structurii de stat cu caracter istoric, în prezent nefiind întâlnite.

Confederația de state este o asociere de state independente, constituită pe baza unor considerente comune, economice, financiare, politice, militare sau de securitate. Statele membre ale confederației își păstrează autonomia și, în mare parte, suveranitatea, însă prin tratatul de constituire se instituie un organ comun, ales de statele membre și în care acestea sunt reprezentate. Acest organ cu activitate colegială și care nu este similar parlamentelor hotărăște asupra problemelor comune ale confederației. Hotărârile pot obliga statele membre numai dacă acestea aprobă (ratifică) ulterior hotărârile. Exemple de confederații: confederația elvețiană (1815-1848), confederația statelor americane (1778-1789), confederația germană (1815-1866).

Uniunea personală este o asociație de state care au în comun doar șeful statului. Regulile constituționale sunt comune numai în ceea ce privește instituția șefului de stat. De precizat că șeful de stat nu devine conducătorul uniunii, ci își exercită atribuțiile separat în raport cu fiecare stat membru al uniunii. O astfel de structură statală este consecința legilor de succesiune la tron, sau al alegerii unui șef de stat comun. Exemple cu caracter istoric: Hanovra și Anglia (1714-1837), Olanda și Luxemburg (1815-1890), Belgia și Congo (1885-1908).

Uniunea reală este o asociație de state care au în comun, pe lângă șeful statului, și alte autorități, de regulă în domeniul: afacerilor externe, armatei, justiției, finanțelor și chiar un guvern comun. O astfel de structură de stat are personalitate juridică internațională pentru a încheia tratate în numele statelor membre. Exemple cu caracter istoric: Suedia și Norvegia (1815-1905), Austria și Ungaria (1867-1918) și Principatele Unite Române (7 august 1958-24 ianuarie 1962).

Statul unitar se caracterizează prin existența unei singure formațiuni statale unice a unui singur rând de autorități centrale de stat (o singură autoritate legiuitoare, un singur guvern și o singură autoritate judecătorească supremă). Totodată, în cadrul statului unitar există o singură cetățenie și o singură organizare administrativ-teritorială. Realitatea politică și statală contemporană prezintă mai multe variante ale acestei forme de structură de stat, aspect care în doctrină se reflectă în clasificările propuse. Astfel, folosindu-se criteriul organizării administrativ-teritoriale, în doctrină au fost identificate trei categorii de state unitare. Statul simplu este caracterizat prin unitate politică și unitate administrativă. Statul complex se caracterizează prin descentralizare și desconcentrare care îl aproprie de statul federal. Uniunea încorporată este un stat unitar care are o diversitate de legislații fără să existe mai mulți legiuitori. Un singur organ legislativ stabilește norme juridice, care nu sunt în mod egal aplicate la nivel teritorial. Exemplu este Anglia, stat creat prin încorporarea succesivă a Ţării Galilor, Scoției și Irlandei, teritorii pentru care Parlamentul emite legi speciale.

Folosind drept criteriu procedeul de emitere a normelor juridice și aplicarea acestora, în doctrină au fost identificate ca forme concrete ale statului unitar: Statul centralizat – în care toate normele juridice sunt emise de autoritățile naționale, norme diferențiate ca forță juridică după o structură piramidală. Statul descentralizat – este acela în care sunt transferate unele atribuții ale guvernului sau ale agenților săi către colectivitățile locale, care sunt organizate și funcționează autonom, nefiind subordonate guvernului. Colectivitățile locale beneficiază de „puteri delegată”, fără a se constitui în state. Statul desconcentrat – presupune ca normele juridice locale să fie emise prin delegație de către autorități numite de organele centrale, acestea făcând parte dintr-o ierarhie și care sunt supuse controlului ierarhic superior. Aceste autorități nu pot emite norme juridice. România poate fi considerat un stat unitar simplu și centralizat.

Statul federal – este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat federativ – ca subiect unitar de drept. El se caracterizează prin existența a două sisteme de organe centrale de stat și anume organele federației (Parlament, Guvern, o instanță judecătorească supremă) și organele statelor membre constituite după aceeași structură. Fiecare dintre statele membre ale federației are propria lege fundamentală și un sistem legislativ propriu, care sunt însă conforme cu Constituția statului federativ și sistemul legislativ aplicabil întregului stat. Prin urmare, statele membre își mențin o anumită independență, iar în doctrină se vorbește chiar și de o formă de suveranitate a statelor membre ale federației.

Totodată, Parlamentul federal are o structură bicamerală – una dintre camere reprezintă statele membre.

De asemenea, o altă caracteristică a statului federal este existența a două cetățenii, una a statului membru și o alta a statului federal. Excepție de la această regulă formează India, stat federativ în care există o singură cetățenie.

Între subiectele federației (statele membre) se instituie raporturi de drept constituțional și nu raporturi de drept internațional public. Federația formează o uniune și un subiect de drept constituțional, spre deosebire de asociațiile de state care sunt uniuni de drept internațional public, iar raporturile dintre state sunt de aceeași natură.

5. Forma de guvernământ

În literatura de specialitate, forma de guvernământ este definită ca modalitate de constituire și funcționare a organelor supreme ale statului, în principal a șefului statului. Ea este raportată la atribuțiile șefului de stat și la raporturile sale cu guvernul și puterea legislativă.

Cele mai des întâlnite în istorie, dar și în perioada contemporană, forme de guvernământ sunt monarhia și republica

 

a. Monarhia

Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că șeful statului este un monarh (rege, împărat, prinț etc.) desemnat ereditar sau după alte procedee. Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri și a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. Dintre tipurile constituționale de monarhie menționăm:

- monarhia absolută, se caracterizează prin puterea discreționară în stat a monarhului;

- monarhia constituțională, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin Constituție. Cu toate aceste limitări, monarhul are atribuții de guvernare importante;

- monarhia parlamentară contemporană este o formă a monarhiei constituționale în care monarhul are atribuții de guvernare reduse, mai mult cu rol reprezentativ pentru stat, dar păstrează dreptul de a dizolva Parlamentul sau de a numi demnitari ai statului.

 

b. Republica

Republica e o formă de guvernământ care se caracterizează prin aceea că șeful statului (președintele republicii) este ales fie direct prin vot universal, fie de către Parlament, sau alt for electoral. În republică, guvernarea se realizează prin reprezentanți aleși și organe reprezentative desemnate după proceduri electorale. În doctrină sunt identificate și analizate următoarele tipuri ale acestei forme de guvernământ:

- republica parlamentară – se caracterizează prin alegerea șefului de stat de către Parlament, în fața căruia acesta răspunde. Atribuțiile de guvernare ale președintelui sunt reduse, dar în unele state poate dizolva parlamentul.

- republica prezidențială – se caracterizează prin alegerea președintelui prin vot universal, direct sau indirect. Atribuțiile șefului de stat sunt deosebit de puternice, acesta fiind șeful executivului și conducătorul politicii interne și externe a statului. Caracterul democratic al statului este garantat prin constituirea, organizarea și funcționarea autorităților statale, conform aplicării stricte (rigidă) a principiului separației puterilor în stat și prin rolul de moderator și garant al echilibrului statal pe care îl are justiția. Exemplu tipic îl formează S.U.A.

- republica semiprezidențială – este o formă de guvernământ creată după cel de-al Doilea Război Mondial în unele state europene, în care șeful statului (președintele) este ales prin vot universal direct și are atribuții importante de guvernare (promulgă legile, poate dizolva Parlamentul, este comandantul suprem al armatei, numește în funcție demnitari, conduce politica externă și activitățile specifice siguranței statului, poate participa și conduce ședințe de Guvern). Conducerea puterii executive este partajată între președinte și primul ministru.

În mod constant în dreptul constituțional, forma de guvernământ este definită ca fiind modul în care sunt constituite și funcționează organele supreme într-un stat. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

Noțiunea de „formă de guvernământ” are în mod evident o semnificație juridică și ca atare formează obiectul de studiu a dreptului public, în mod deosebit a dreptului constituțional. Semnificațiile noțiunii nu pot fi reduse la cele juridice. Formele de realizare a guvernării, modul de concretizare a acestora la nivelul fiecărui stat au numeroase semnificații în plan istoric, social, politic și economic, prin urmare, formează obiectul de studiu a unui ansamblu de științe umaniste, relevându-se astfel caracterul interdisciplinar al acestei noțiuni.

Desigur, problematica formelor de guvernământ nu trebuie înțeleasă din perspectivă pur teoretică, deoarece guvernarea unui stat, rolul instituțional și politic al șefului de stat are implicații practice deosebite în planul vieții obișnuite a cetățeanului și determină caracterele sistemului politic și constituțional ale unui stat, în special din punct de vedere al dihotomiei: stat totalitar sau stat democratic.

Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reține că cele mai utilizate nu numai în istorie, dar și în perioada contemporană sunt monarhia și republica.

Monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că șeful statului este un monarh, (rege, domn, împărat etc.), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcție de tradițiile regimului constituțional. Monahia este cunoscută din cele mai vechi timpuri și a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. În raport cu aspectele istorice, dar și cu realitățile contemporane, în evoluția monarhiei mai importante sunt formele de: monarhie absolută și monarhie limitată (constituțională).

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea discreționară a șefului de stat. Această formă specifică până la Revoluția franceză din 1789 a existat totuși până aproape de timpurile noastre. De menționat că la începutul secolului al XX-lea existau încă în Europa două imperii absolute și anume Imperiul rus și Imperiul otoman.

Monarhia limitată (constituțională), așa cum arată chiar denumirea se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului (constituția). O modalitate particulară a acestei forme de guvernământ o constituie astăzi „monarhia parlamentară constituțională” întâlnită în Anglia, Belgia, Spania, Olanda și Ţările Scandinave. Existența unei astfel de forme de guvernământ se justifică prin tradițiile și istoria acestor țări, dar și prin eficiența în plan constituțional, politic, social și economic a existenței unui monarh care nu exercită guvernarea propriu-zisă, are rol de a reprezenta statul, de a garanta aplicarea legii fundamentale și de a media raporturile dintre puterile statului, dintre stat și societate. Totuși, în exercitarea acestui rol constituțional, monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva parlamentul, dreptul de a numi în funcții superioare și, uneori, dreptul de a refuza semnarea unor legi.

Republica este acea formă de guvernământ în care, așa cum se spune, cetățenii se guvernează singuri, desemnându-și sau alegând un șef de stat, denumit, de regulă, președinte. În republică, guvernarea se înfăptuiește prin reprezentanți aleși după proceduri electorale. Şeful de stat – președintele de republică – este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament.

Variantele contemporane ale republicii sunt: republica parlamentară, republica prezidențială și republica semiprezidențială.

În cazul republicii parlamentare șeful de stat este ales de către parlament, în fața căruia de altfel și răspunde. Datorită acestui fapt, poziția legală a șefului de stat este inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda). Important este de subliniat faptul că în cadrul acestei forme de organizare a guvernării președintele de republică are atribuții restrânse de guvernare, rolul său constituțional fiind acela de a garanta supremația legii fundamentale și a media între puterile statului, respectiv între stat și societate. O astfel de formă de guvernământ este întâlnită în majoritatea statelor europene.

Republica prezidențială și semiprezidențială se caracterizează prin alegerea șefului de stat de către cetățeni, fie direct prin vot universal, egal, secret și liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale, așa cum se procedează în S.U.A., de exemplu. Atribuțiile constituționale ale președintelui de republică în acest caz sunt mult amplificate, șeful statului exercitând acte de guvernare, având un rol important în conducerea politicii interne și externe a statului. Președintele republicii este șef al executivului, singur, ca în situația S.U.A., fie împreună cu primul ministru. Republica semiprezidențială este o variantă cunoscută în Europa după cel de-al doilea război mondial, exemplul tipic fiind Franța. Caracteristica principală a acestei forme particulare de guvernare o reprezintă dualitatea la conducerea executivului de către președintele republicii și primul ministru. În Europa două state sunt considerate că au în prezent o astfel de formă de organizare a guvernământului: Franța și România. În cazul Franței, republica semi-prezidențială are determinări și condiționări de natură istorică și politică, tipice pentru acest stat după al doilea război mondial. Pentru România, republica semi-prezidențială este o soluție pur constituțională, postdecembristă a cărei determinări sociale sau istorice sunt mai puțin evidente.

 

Este util să prezentăm în linii generale principalele repere ale istoriei formelor de guvernământ a României. Evoluția formei de guvernământ în România a exprimat întreaga istorie a poporului român de la formarea statului unitar român (1859), până în prezent. În acest sens vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864) puterile publice erau încredințate: „Domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunării Elective”, „domnia” caracterizând deci instituția de șef de stat.

Constituția din anul 1866, Sub – secțiunea I „Despre domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmașilor de sex feminin. După proclamarea Regatului (1881) domnul „ia pentru sine și moștenitorii săi, titlul de Rege al României”. Monarhia este menținută și de Constituțiile din 1923 și din 1938.

Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin Constituțiile din anii 1948, 1952 și 1965.

După revoluția din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicată, iar potrivit legislației s-a instituit funcția de Președinte al României. Constituția actuală a României prin art. 1 stabilește că forma de guvernământ a statului român este republica. Președintele României este ales prin vot universal, direct și liber exprimat, nu este subordonat Parlamentului și este șef al executivului alături de primul ministru.

Aceste succinte considerații în plan juridic sunt necesare pentru a permite o scurtă analiză din punct de vedere istoric, dar și prin implicațiile sociale și politice pe care le comportă, a formelor de guvernământ: monarhia constituțională și republica în România, alegând ca repere istorice în mod deosebit Constituțiile din 1866 și 1923, Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, precum și actele cu valoare constituțională, inclusiv legile fundamentale care după această dată au consfințit ca formă de guvernământ, republica.

O astfel de analiză pe criterii nu numai juridice, dar și istorice, sociale și politice permite o mai bună explicare și fundamentare a principalelor caracteristici ale formei de guvernământ actuale a României, precum și pentru a justifica succinte considerații în legătură cu rolul ce ar trebui să fie încredințat șefului de stat într-o societate democratică contemporană bazată pe separația și echilibrul puterilor în stat, pe consacrarea și garantarea drepturilor omului, așa cum se dorește a fi în România.

 

Trebuie subliniat și faptul că nu există o corespondență biunivocă între conceptele de „formă de guvernământ”, și, pe de altă parte, „regim politic”. Istoria demonstrează că au existat și pot exista regimuri politice democratice sau totalitare în toate formele de guvernământ. De precizat că un regim politic totalitar este specific pentru monarhia absolută și aproape neîntâlnit în cazul monarhiei constituționale. În cazul republicii există o tendință a republicilor prezidențiale de a evolua spre regimuri politice totalitare așa cum se și întâmplă astăzi în multe dintre țările Americii Latine. Esențial pentru tipul de regim politic existent într-un stat este rolul și atribuțiile șefului de stat indiferent dacă acesta este monarh sau președinte. În cazul regimurilor politice totalitare sau absolutiste șeful de stat deține puterea discreționară, iar principiile constituționale, în măsura în care acestea există, sunt fie pur formale sau nerespectate.

În evoluția sa, statul român a cunoscut mai multe forme de guvernământ. Potrivit Statului lui Cuza (1864), forma de guvernământ a statului era monarhia constituțională, puterile publice fiind încredințate Domnului și Adunării naționale reprezentative (cu o structură bicamerală). De asemenea, Constituțiile din 1866, 1923 și 1938 instituie monarhia constituțională ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă cu înlăturarea urmașilor de sex feminin, ca modalitate de succesiune la tron.

După proclamarea regatului în 1881, domnul ia pentru sine și moștenitorii săi titlul de „Rege al României”.

Forma republicană de guvernământ a fost instituită prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. Ulterior republica a fost consacrată prin Constituțiile din anii 1948, 1952 și 1965.

Actuala Constituție, în art. 1 alin. (2), consacră republica ca formă de guvernământ. De menționat că art. 152 care precizează limitele revizuirii legii fundamentale, interzice expres schimbarea formei de guvernământ.

Având în vedere atribuțiile Președintelui, raporturile acestuia cu Guvernul și Parlamentul, actuala formă de guvernământ a României poate fi caracterizată ca fiind republică semiprezidențială.

6. Caracterele statului român

Noțiunea de caractere ale statului desemnează o trăsătură definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie și care îl deosebește de un alt stat. Caracterele statului au o dublă semnificație:

1. Valorică-istorică. Caracterele se formează pe parcursul evoluției sale și sunt exprimate de trăsăturile generale ale societății în care statul ființează, respectiv particularitățile etnice, de tradiții culturale și spirituale, dimensiunile comunității de limbă și spiritualitate ale societății, gradul de omogenitate socială sau, după caz, diversitatea etnică lingvistică și culturală, și nu în ultimul rând tradițiile istorice privind organizarea statală, aspirațiile spre independență, suveranitate și unitate.

2. Semnificația politico-juridică. Caracterele statului sunt exprimate în norme constituționale cu valoare de principiu. Reglementările constituționale privind caracterele statului au valoare normativă, chiar dacă se referă și consacră valori esențiale ale societății organizate statal, deoarece au forță juridică, impun reguli de conduită ce caracterizează puterea statală și chiar organizarea societății în stat.

Nu există similitudine între noțiunile de caractere ale statului și aceea de elemente ale statului. Elementele constitutive ale statului sunt identice pentru toate statele, ele reprezentând factori fără de care puterea de stat nu poate să existe. Populația, teritoriul și puterea politică reprezintă elementele constitutive ale statului, identice pentru orice stat, definitorii pentru acesta. Caracterele statului sunt formele de exprimare și de realizare a valorilor sociale și statale fundamentale care determină conținutul elementelor constitutive ale statului, le conferă acestora substanță, le individualizează, au un caracter concret, și în consecință pot diferi de la un stat la altul. Caracterele statului nu sunt determinate de voința politică a guvernanților. Consfințind anumite caractere ale statului, Constituția este o operă creativă, ea nu doar constată anumite valori perene ale unei anumite colectivități organizate statal.

În literatura de specialitate se face distincție între caracterele și atributele statului. Conceptul de caracter al statului se referă în special la configurarea trăsăturilor intrinseci ale acestuia, pe când atributele depind de regimul politic existent la un moment dat în statul respectiv. Acestea exprimă și sunt determinate de voința legiuitorului constituant. Exemple de atribute ale statului: stat democratic, stat de drept, stat pluralist, stat social etc. Caracterele statului, fiind determinate de valorile fundamentale, esențiale ale societății și organizării sale, au un grad de stabilitate accentuat, sunt permanente, spre deosebire de unele dintre atribute, care evoluează sub aspectul conținutului și al exprimării normative de voința legiuitorului constituant, care la rândul ei exprimă caracteristicile de bază ale regimului politic existent la un moment dat într-un stat. Datorită gradului de stabilitate accentuat, a permanenței pe parcursul evoluției unui stat și unei societăți, caracterele statului, spre deosebire de atribute, se regăsesc formulate în mai multe constituții ale aceluiași stat, în măsura în care sunt compatibile cu ordinea politică și juridică recunoscută.

Caracterele statului sunt esențiale pentru a stabili voința statală și a particulariza poziția statului ca subiect de drept constituțional și ca subiect de drept internațional politic în raporturile sale cu alte state pentru participarea acestuia la viața politică și economică internațională. Caracterele și atributele statului român sunt consfințite în art. 1 alin. (1) din Constituția României din 1991, multe dintre acestea fiind exprimate normativ și în unele din constituțiile anterioare, deoarece reprezintă valori esențiale, permanente ale organizării statale a poporului român. În Constituția României statul român este caracterizat ca fiind un stat național, unitar indivizibil, suveran și independent.

§1. Stat național

Acest caracter se confundă uneori de către doctrinari cu unul dintre cele trei elemente constitutive ale statului, respectiv cu populația. Nu se poate considera că populația, ca element constitutiv al statului, ce face parte din bazele organizării puterii, este sinonimă cu conceptul constituțional de caracter național al statului. Populația constituie unul dintre elementele caracteristice oricărui stat în funcție de care se organizează și se exercită puterea statală. Caracterul de național este o realitate socială, un mod esențial specific de structurare a populației unui stat prin care aceasta se individualizează față de populația altui stat. Acest caracter este și o trăsătură valorică a populației, determinată istoric și prin valori precum comunitatea de limbă și spirituală a acesteia.

Pentru statul român, caracterul național este permanent, definind populația prin comunitatea spirituală și materială. Această categorie statală se regăsește și în conceptul de națiune, care la rândul său cuprinde cetățenii, excluzând străinii și apatrizii.

Formarea statului român ca stat național și unitar este rezultatul unui proces istoric îndelungat marcat de diferite momente istorice: unirea de la 1859 și respectiv 1918 (sunt cele mai relevante în plan istoric, dar și politic și constituțional). Afirmarea caracterului național nu înseamnă exclusivism național sau șovinism. Statul român ocrotește prin tradiție, în mod egal pe toți cetățenii săi fără nicio discriminare.

§2. Caracterul unitar

Caracterul unitar al statului român semnifică particularitatea acestuia de a fi organizat ca o singură unitate sau ca o unică formațiune statală, în cadrul căruia s-a instituit o singura ordine juridică, bazată pe o unică Constituție și există ca un unic sistem de organisme prin care se exercită cele trei puteri.

Populația țării are aceeași cetățenie indiferent de naționalitatea pe care fiecare individ și-o declară în mod liber.

Caracterul unitar al statului român este strâns legat de caracterul național. Națiunea română are evident un caracter unitar, chiar dacă pe teritoriul statului coexistă și minorități naționale. Din punct de vedere statal și constituțional minoritățile naționale nu au caracterele unei națiuni care să confere statului român caracterul de stat multinațional și, în consecință, neunitar. Națiunea nu trebuie confundată cu naționalitatea sau cu cetățenia care exprimă apartenența juridică a unei persoane fizice la un anumit stat. Ea nu trebuie confundată nici cu poporul care desemnează masa indivizilor, indiferent de naționalitate constituită ca suport demografic al statului.

Statul român este unic subiect de drept constituțional, dar în același timp și de drept internațional public.

Caracterul unitar nu împiedică organizarea teritoriului în unități administrativ-teritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale, descentralizării și desconcentrării administrative.

§3. Stat indivizibil

Caracterul indivizibil decurge din caracterul unitar și indică faptul că statul nu poate fi împărțit în mai multe unități statale și transformat astfel în stat federal. Indivizibilitatea statului nu se confundă cu indivizibilitatea teritorială, care înseamnă că acesta nu poate fi împărțit în părți componente, beneficiind fiecare de un regim de autonomie, sau să fie desprinse din teritoriul statului și cedate altor state.

Faptul că teritoriul este divizat și organizat sub aspect administrativ nu aduce atingere indivizibilității statului. Caracterul indivizibil al statului a fost exprimat încă din Constituția din 1866 și în sensul dreptului constituțional privește toate cele trei elemente constitutive ale statului, respectiv teritoriul, populația și suveranitatea, deoarece nici unul nu poate fi împărțit și pus sub autoritatea altor state.

§4. Stat suveran și independent

Acest caracter exprimă supremația puterii de stat pe plan intern și neatârnarea acestuia față de altă putere pe plan extern. Supremația și independența sunt componente ale conceptului de suveranitate și sunt inseparabile.

În interiorul statului puterea se exercită de autoritățile publice expres învestite de Constituție și care pot fi grupate în cele trei categorii clasice: autoritatea legislativă – Parlamentul; autoritățile executive – Președintele, Guvernul, instituțiile administrative centrale și locale; Avocatul Poporului; parchetele și instanțele judecătorești prin care se înfăptuiește autoritatea și respectiv puterea judecătorească. Există și autorități statale care nu se încadrează formal în una dintre cele trei categorii de autorități, având o dublă natură, juridică și politică, așa cum este Curtea Constituțională.

Aceste autorități acționează în limitele prevăzute de Constituția României și legile speciale. În consecință, supremația puterii de stat nu se exercită în mod absolut și în afara controlului înfăptuit de organisme specializate sau chiar de opinia publică.

În interiorul statului, supremația puterii se raportează la celelalte puteri sociale, respectiv ale partidelor, sindicatelor, organizațiilor neguvernamentale etc.

România, ca stat suveran, este un subiect de drept internațional, și în această calitate îi incumbă drepturi și obligații prevăzute în tratatele internaționale. Potrivit Constituției României, tratatele internaționale fac parte din dreptul intern, dacă sunt ratificate de Parlament, și sunt totodată izvoare formale ale dreptului constituțional.

Art. 2 alin. (1) din Constituția României stipulează că suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.

Principiul puterii suverane a poporului nu se suprapune peste caracterul suveran al statului român. Acest caracter se întemeiază pe principiul puterii suverane a poporului. Trebuie menționat și faptul că suveranitatea națională aparține poporului și nu națiunii.

Din punct de vedere constituțional, poporul poate fi privit într-o dublă accepțiune:

1. totalitatea cetățenilor indiferent care ar fi naționalitatea pe care o declară;

2. poporul este reprezentat de totalitatea cetățenilor cu drept de vot.

Art. 2 alin. (1) din Constituția României face trimitere la prima accepțiune. Constituantul român a asociat termenul de „suveranitate națională” cu cel de „popor” și a avut în vedere puterea a cărui deținător suveran este poporul, și pe care acesta nu o poate exercita direct, ci doar prin delegațiune, respectiv referendum sau reprezentare.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Constituție, niciun grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Din simbioza acestor texte constituționale și caracteristici, rezultă următoarele trăsături ale caracterului statului român suveran și independent:

a) deși suveranitatea este națională, titularul acesteia nu este națiunea, ci poporul. În consecință în exercitarea mandatului lor, parlamentarii nu se află în serviciul națiunii, ci al poporului;

b) suveranitatea este inalienabilă, deoarece ceea ce se transmite organelor reprezentative este doar exercițiul acesteia. Suveranitatea este totodată și indivizibilă deoarece nu poate fi fragmentată și distribuită nici unui grup și nici unei persoane. Suveranitatea nu poate fi împropriată pentru a fi exercitată în nume propriu;

c) poporul își exercită suveranitatea nu numai prin Parlament, ci prin toate organele sale reprezentative. Mandatul parlamentarilor este reprezentativ și în consecință nu pot fi revocați de către cei care i-au ales;

d) exercitarea suveranității prin organele reprezentative nu este incompatibilă cu practicile democrației directe. Sensul modern al democrației directe este evident deosebit de cel tradițional. Procedura referendumului nu înseamnă participarea nemijlocită a întregului popor la exercitarea puterii statale, ci numai a unui segment al său, respectiv al corpului electoral. De aceea, reprezentarea și referendumul realizează o democrație semidirectă sau semireprezentativă, esența acesteia fiind procedeul delegațiunii.

§5. Forma de guvernământ

Problematica formei de guvernământ nu face parte din caracterele statului român, dar este determinată în esența sa de către acestea și contribuie în același timp la exprimarea lor constituțională. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Constituția României, forma de guvernământ a statului român este republica.

Opțiunea pentru o forma de guvernământ este de natură politică, dar se bazează și pe un raționament juridic de natură constituțională. Din analiza textelor constituționale, cu referire în special la art. 77 și 79 din Constituția României din 1923 și la Legea nr. 363/1947, rezultă o imposibilitate obiectivă, de drept, a schimbării în prezent și viitorul imediat apropriat a formei de guvernământ în România.

Forma republicană de guvernământ se poate înfățișa diferit de la o țară la alta, respectiv: regim parlamentar, regim prezidențial, regim semiprezidențial, regim prezidențial real etc. Pentru considerentele pe care le vom expune la timpul potrivit, considerăm forma de guvernământ a României ca fiind caracterizată printr-un regim politic semiprezidențial.

§6. Teritoriul și organizarea administrativă a României

Teritoriul interesează dreptul constituțional sub două aspecte, și anume: ca structură de stat și în al doilea rând ca organizare administrativă a teritoriului. În ambele accepțiuni se pune problema raporturilor dintre stat și teritoriu. Dreptul constituțional prezintă mai multe teorii care încearcă să explice acest raport.

Una dintre teorii, susținută de Jean Dabin și Laband consideră că raporturile dintre stat și teritoriu nu pot fi caracterizate ca imperium, adică un drept de comandă, deoarece suveranitatea care este autoritate, nu poate să se exercite decât asupra persoanelor, iar nu asupra lucrurilor. Drepturile asupra lucrurilor sunt un dominium, iar nu un imperium. În consecință, dreptul statului asupra teritoriului are ca obiect un lucru, astfel încât el trebuie caracterizat ca un dominium, respectiv ca un drept real. Chiar autorii acestei teorii consideră că dreptul statului asupra teritoriului nu trebuie echivalat cu un drept real constituit după modelul dreptului civil, ci constituie un drept real de drept public. Aceasta este în esență teoria teritoriului obiect.

Jellinek și Gerber sunt partizanii teoriei teritoriului, subiect cu largi rezonanțe în teoria statului și în doctrina de drept constituțional. Teritoriul nu este ceva exterior statului, un obiect asupra căruia acesta exercită anumite drepturi reale, ci trebuie considerat ca unul dintre elementele care alcătuiesc personalitatea juridică a statului și în consecință un element constitutiv al statului, indisolubil legat de puterea publică.

Teoria teritoriului limită, susținută de Leon Duguit, afirmă că teritoriul statului nu este nici obiectul unui drept real și nicio parte componentă a personalității acestuia, ci un cadru în limitele căruia statul își exercită puterea de comandă asupra voințelor individuale.

O concepție apropiată este teoria competenței ale cărei premize sunt teoria normativistă a lui Hans Kelsen și care neagă legătura dintre suveranitate și teritoriu, acceptând că în anumite situații statul își exercită atribuții și în afara teritoriului, respectiv anumite competențe, fără a putea să-și extindă suveranitatea.

Niciuna dintre aceste teorii nu este în măsură să dea o explicație științifică a raportului dintre stat și teritoriu. Orice încercare teoretică asupra raportului stat-teritoriu trebuie să accepte ideea că puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a dreptului pe care poporul, așezat pe acest teritoriu, îl are asupra lui, adică o expresie a suveranității poporului respectiv. De asemenea, trebuie avute în vedere realitățile sociale care demonstrează că de-a lungul istoriei teritoriul a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor și a statelor și că suveranitatea națională nu a coincis totdeauna cu suveranitatea teritorială.

Statutul juridic al teritoriului unui stat are importanță fundamentală chiar pentru existența statului. Lipsa teritoriului echivalează cu inexistența de facto a statului, iar imprecizia în stabilirea statutului juridic al teritoriului afectează personalitatea statului ca și procesul de guvernare propriu-zis.

Art. 3 alin. (1) din Constituția României statornicește principiul potrivit căruia teritoriul României este inalienabil, deci nu este posibilă înstrăinarea în orice mod a unei porțiuni din teritoriu, și în al doilea rând niciun stat nu poate exercita atribute de putere asupra teritoriului statului în cauză.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Constituția României, frontierele țarii sunt stabilite prin lege organică, dar în conformitate cu principiile și acordurile internaționale admise de dreptul internațional public și bineînțeles recunoscute de România.

Ultimul alineat al art. 3 din Constituția României prevede că pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine. Această prevedere are caracter de tradiție și este întâlnită și în Constituțiile din 1866, 1923 și 1938. Textul constituțional se referă la colectivități care întrunesc caracterele unei naționalități sau minorități naționale. Interdicția de strămutare nu se referă la persoanele străine care solicită statului român aprobarea pentru stabilirea definitivă pe teritoriul țării.

Art. 3 alin. (3) din Constituția României stabilește că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în: comune, orașe și județe, ceea ce corespunde conceptului constituțional de organizare administrativă a teritoriului.

În literatura de specialitate au fost exprimate două opinii pentru definirea noțiunii:

1. Organizarea administrativă a teritoriului este definită ca delimitarea populației și teritoriului în unități administrative, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar, pe întreaga țară, potrivit cu funcțiile și sarcinile statului.

2. Organizarea administrativă a teritoriului este definită ca delimitarea teritoriului în unități administrative, făcută în scopul realizării unitare a puterii de stat.

Acest al doilea punct de vedere este întemeiat, deoarece teritoriul este una dintre bazele organizării puterii în stat, iar definiția trebuie să exprime relația dintre teritoriu și organizarea puterii de stat. Populația este factorul mobil, pe când delimitările teritoriului sunt fixe.

O altă problemă se referă la departajarea noțiunilor de structură de stat și organizare administrativă a teritoriului. Cele două noțiuni sunt strâns legate între ele. Deosebirea principală între structura de stat și organizarea administrativă a teritoriului, constă în faptul că prima se referă la organizarea puterii la nivelul statului întreg, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul statului a unui număr de unități în care să funcționeze organe ale autorităților statale de aceeași natură ca cele care își desfășoară activitatea pe întreg teritoriul, dar cu competențe diferite, cu scopul unei maxime eficiențe a conduceri de stat pe plan local. În esență, putem defini organizarea administrativă a teritoriului ca reprezentând delimitarea teritoriului unui stat în unități administrativ-teritoriale, în scopul realizării unitare și eficiente a puterii.

În România, prima lege de organizare administrativă a teritoriului a fost elaborată de Al.I. Cuza la 1864. Prin Legea din 1929 teritoriul a fost organizat în județe, plăși, comune și orașe. În anul 1938 se creează o unitate mai mare decât județul, respectiv, ținutul. Ulterior, Legea nr. 5/1950 a stabilit că sunt unități administrativ teritoriale: regiunile, raioanele, orașele și comunele.

Actuala organizare administrativă a teritoriului este reglementată de art. 3 alin. (3) din Constituție și de Legea nr. 2/1968, care se referă la: județe, orașe, acestea pot fi și municipii, inclusiv municipiul București și comune, care sunt alcătuite din sate, fără însă ca satul să fie o unitate administrativ-teritorială distinctă.

7. Atributele statului român

Prin noțiunea de atribute ale statului se înțelege dimensiunile lui definitorii astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale, ca expresie a voinței politice și determinate de regimul politic și în același timp valori de principiu ale ordinii constituționale.

Statul de drept, pluralismul, democrația, societatea civilă, sunt incontestabil valori universale ale gândirii și practicii politice contemporane și se regăsesc exprimate normativ și în Constituția României, dar și în documentele internaționale.

Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constituțional și definesc puterea, dar și raporturile complexe dintre stat și cetățeni și celelalte subiecte de drept constituțional. Atributele statului român reglementate normativ în dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituția României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

§1. Stat de drept

Este unul dintre cele mai discutate concepte ale dreptului constituțional și este indiscutabil legat de trecerea de la dreptul statului la statul dreptului. În literatura de specialitate s-au afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit cărora statul de drept corespunde unei necesități antropologice sau că este un mit, un postulat și o axiomă, iar pe de altă parte, statul de drept, este un pleonasm, un nonsens juridic.

Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituțională a cărui fundament se regăsește în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere și libertatea fiecărui individ al societății și în aplicarea principiului legalității la întreaga activitate statală, dar și la comportamentul fiecărui membru al societății.

Statul de drept s-a format și s-a răspândit în raport cu trei mari modele:

1. Modelul englez „rule of law” se caracterizează prin limitarea puterii monarhului, iar pe de altă parte, prin conservarea puterii parlamentului, ceea ce în planul dreptului constituțional înseamnă:

a) restrângerea prerogativelor monarhului și recunoașterea lor unei puteri constituite prin normele dreptului pozitiv;
b) necesitatea fondării actelor executivului direct sau indirect pe autoritatea Parlamentului;
c) obligația tuturor subiectelor de drept să se supună legii jurisdicției.

2. Concepția germană pune accentul pe necesitatea de a asigura legalitatea în administrație și controlul jurisdicțional al acesteia.

3. Concepția franceză consideră statul de drept ca un stat legal, care proclamă și apără principiul legalității.

În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar totuși complementare: normativitatea și ideologia. În planul normativității, statul de drept apare ca un principiu structural al Constituției alături de alte atribute esențiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existența societății și a statului. Din punct de vedere normativ, exigențele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:

- sensul formal – cerința ca statul, organele sale să respecte legile, să se subordoneze strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, atribuțiile și funcțiile ce le revin.

- sensul material – cerința ca organele statului, exercitându-și atribuțiile, să respecte garanțiile juridice privind exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor,

În planul ideologiei, statul de drept conferă un sistem logic de idei, prin care oamenii își reprezintă societatea, statul, în toate manifestările sale și prin care se conferă legitimitate statului.

Sintagma „stat de drept” nu este un simplu concept logic, ci exprimă o necesitate fundamentală de ordin constituțional potrivit căreia:

a) dreptului îi este indispensabil statul pentru a-i crea normele și pentru a asigura finalitatea și eficacitatea normelor juridice.
b) statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, prin instituirea unui comportament general și obligatoriu.

În esență, statul de drept exprimă o condiție cu privire la putere, o mișcare de raționalizare a acesteia, dar și o nouă concepție cu privire la drept, la rolul și funcțiile acestuia.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria și practica statului de drept”, propune o interesantă și cuprinzătoare definiție acestui concept de drept constituțional: „Statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza principiului separațiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiția dobândește o reală independență și urmând prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.

Definiția redă principalele elemente ale statului de drept – separația puterilor, ca realitate a activității statale, aplicarea principiului legalității în activitatea tuturor organelor statului, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului.

Tot din această definiție rezultă trăsăturile de bază ale statului de drept, respectiv:

a) libertățile persoanei umane reclamă garanții ale securității și dreptății prin primatul dreptului și în special al Constituției.
b) moderarea executării puterii reclamă organizarea și adaptarea funcțiilor organelor eratice și un sistem normativ ierarhizat.

§2. Condițiile statului de drept

În documentul final al Reuniunii de la Copenhaga din 1990 s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur și simplu o legalitate formală, iar în Carta de la Paris din 1990 statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci și cu democrația, ca unic sistem de guvernământ.

Din coroborarea principiilor înscrise în documentele internaționale, precum și în raport cu doctrina de drept constituțional, considerăm ca fiind condiții sau caractere ale statului de drept, următoarele:

1. acreditarea unei noi concepții cu privire la stat, îndeosebi sub următoarele aspecte: natura voluntară sau consensuală a statului, delimitarea statului de societatea civilă, responsabilitatea statului și a autorităților ce îl alcătuiesc și moderarea constrângerii ca mijloc de intervenție a statului în societate prin forme adecvate și rezonabile;

2. valorificarea rațiunilor și mecanismelor principiului separațiilor puterilor în stat;

3. instaurarea și aprofundarea unei autentice și reale democrații;

4. instituționalizarea și garantarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;

5. instaurarea unei ordini juridice coerente și ierarhizată și al unui domeniu al legii.

Funcționalitatea și coerența sistematică a statului de drept trebuie asigurată prin câteva sisteme de reglare, respectiv:
a) controlul politic care se realizează de către Parlament, ca una dintre funcțiile lui esențiale, prin mijloace instituționale variate;
b) controlul administrativ care se înfăptuiește în sistemul organelor administrației publice, fie la inițiativa acestora fie la inițiativa cetățenilor;
c) controlul jurisdicțional asupra legalității actelor administrative, încredințat fie instanțelor de drept comun fie instanțelor specializate;
d) controlul constituționalității legilor;
e) controlul respectării drepturilor și libertăților fundamentale prin intermediul organelor autorității și paterii judecătorești;
f) procedura de conciliere și control, care se realizează prin instituția „ombudsmanului” sau Avocatul Poporului;
g) accesul liber la justiție și organizarea activității de judecată în mai multe grade de jurisdicție.

În ceea ce privește consacrarea statului de drept în Constituția României, trebuie menționat că acest lucru se realizează prin numeroase dispoziții care dau consistență acestui concept de drept constituțional, respectiv art. 16 alin. (2), care prevede că nimeni nu este mai presus de lege; art. 15 alin. (2) care proclamă principiul neretroactivității legii.

Prevederile se referă la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, la mecanismul separațiilor puterilor, la pluralism, la organizarea și funcționarea autorităților statului, la accesul liber la justiție și organizarea controlului parlamentar, administrativ și jurisdicțional.

Statul de drept nu reprezintă un stat a cărui esența este epuizată prin reglementările constituționale și prin alte acte normative, la un moment dat. Statul de drept nu este exclusiv o instituție a dreptului constituțional, ci trebuie să devină o realitate, regăsită la nivelul conduitei fiecărui subiect de drept, fie el organ al statului sau simplu cetățean. Aceasta înseamnă și presupune un proces evolutiv complex la care să participe toate structurile societății și în același timp un proces de perfecționare în plan ideologic și moral cu scopul perfecționării activității organelor statului și instaurarea efectivă a principiului legalității, formarea unui comportament civic în spiritul respectării legii și a valorilor fundamentale ale democratismului.

Constituția României stabilește, în conținutul său normativ, și principalele garanții ale statului de drept:

a) regimul constituțional, adică stabilirea în Constituție a principiilor fundamentale de organizare și activitate a celor trei puteri. Stabilirea regimului juridic aplicat revizuirii Constituției;

b) legitimitatea populară directă sau indirectă a organelor statului și autorităților publice;

c) asigurarea supremației Constituției printr-un control politic sau jurisdicțional, ca și asigurarea supremației legii, față de celelalte acte normative;

d) exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situații expres determinate, proporțional cu împrejurarea care justifică restrângerea și fără a se suprima însuși dreptul sau libertatea fundamentală;

e) independența și imparțialitatea justiției. Astfel, art. 21 alin. (2) din Constituția României stipulează că nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție a unei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor legitime.

§3. Stat social

Statul român, precizează art. 1 alin. (3) din Constituția României, este un stat social, ceea ce semnifică implicarea statului în domeniul social și economic.

În concepția tradițională, esența democrației o reprezintă libertatea și implicit limitarea intervenției statului în viața societății. Cu toate acestea, libertatea economică și socială reprezintă simple deziderate, fără un suport material, fără elaborarea unei strategii globale de dezvoltare și de urmărire a programului elaborat.

De aceea, conceptul constituțional de stat social nu contrazice, ci susține democrația prin prisma realizării interesului general care trebuie evaluat ca scop fundamental al serviciilor publice, respectiv: asigurarea unui nivel de trai decent pentru toți locuitorii, asigurarea sănătății populației, dezvoltarea sistemului de instrucție și educare, a culturii, protecția mediului etc.

Doctrina constituțională și politologia au subliniat faptul că nu este de preferat nici intervenția masivă a statului în economie și în viața socială, fapt care duce la etatizarea societății, dar nici o poziție pasivă a statului față de problematica și realizarea interesului general social.

Esența problemei constă nu în repudierea rolului statului sau în amplificarea acestui rol, ci în stabilirea gradului de intervenție etatică, precum și a formelor concrete de intervenție adecvate fiecărei etape de dezvoltare a societății.

În conformitate cu dispozițiile constituționale, statul român trebuie să asigure:
a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, valorificarea tuturor factorilor productivi;
b) exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național;
c) refacerea și ocrotirea mediului înconjurător și menținerea echilibrului ecologic;
d) crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții;
e) protejarea intereselor naționale în activitatea economica și financiară, valutară;
f) stimularea cercetării științifice.

§4. Stat pluralist

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Constituția României, pluralismul în societatea românească este o garanție a democrației constituționale. În sens comun, prin pluralism se înțelege o multitudine de factori echivalenți, care nu pot fi reduși la unitate. Totodată, pluralismul gnoseologic sau pragmatismul afirmă că adevărul este numai ceea ce îi este util individului, iar persoana umană este categoria supremă, în consecință, se admite că puterea este un rău inevitabil și de aceea trebuie promovate măsuri pentru protecția persoanei în fața puterii statale, respectiv garantarea constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale și instituționalizarea unor structuri de limitare a puterii.

De asemenea, pluralismul trebuie înțeles în strânsă legătură cu conceptul democrației. Prin această corelație, democrația este relativizată deoarece ea pune pe picior de egalitate, sub aspect valoric, opiniile majoritare, cât și cele contrare sau minoritare. În acest sens, se afirmă că pluralismul este opusul totalitarismului, dacă se îndeplinesc două condiții:

a) opiniile, conceptele, atitudinile să fie licite, să nu contravină democrației constituționale;
b) să se respecte regula majorității în adoptarea deciziilor.

Exemplu: potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (2) din Constituția României, partidele sau organizațiile, care prin scopurile, ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiului statului de drept, ori a suveranității, a integrității, sau a independenței României sunt neconstituționale.

Principiul pluralismului este opus unicității exercitării puterii exprimată în consacrarea rolului conducător în societate a partidului. De aceea, într-o societate compozită și concurențială, pluralismul instituțional este logic și necesar.

Din cele afirmate mai sus rezultă că noțiunea de pluralism privește multiple aspecte ale existenței sociale, respectiv, pluralismul politic, pluralismul instituțional, pluralismul funcțional al organelor statului, pluralismul ideologic și nu în cele din urmă pluralismul social, ca bază pentru toate celelalte forme de manifestare a pluralismului. În nicio împrejurare acest principiu constituțional nu este opus unității statului român, indivizibilității statale și teritoriale, principiului naționalismului. Pluralismul se regăsește în toate aceste caractere ale statului, fără a le nega, ci, dimpotrivă, le conferă adevărata existență și funcționalitate democratică.

Pluralismul instituțional se reflectă în următoarele categorii de instituții reglementate de Constituția României:
a) populare – sufragiul universal și referendumul, organizarea sindicală și grupurile neguvernamentale;
b) politice – partidele și formațiunile politice;
c) deliberative – Parlamentul;
d) executive – Guvernul și structura administrației publice;
e) jurisdicționale – instanțele de judecată de drept comun și speciale.
§5. Stat democratic

Democrația reprezintă o forma de perfecțiune morală și dimensionează atât organizarea cât și funcționarea puterii pentru a o umaniza, cât și modul de viață al cetățenilor pentru al modera. Cea mai succintă, dar și valoroasă definiție constituțională a democrației este redată de art. 2 din Constituția Franței, care proclama guvernarea poporului prin popor și pentru popor.

Democrația este un concept și un fenomen integrator, cumulând valori morale, politice, și juridice ale societății, într-un context social istoric determinat și care, în esență, exprimă cerința ca exercitarea puterii să se realizeze numai în raport cu interesul social al deținătorului puterii, respectiv, poporul.

Principalele dimensiuni constituționale ale democrației sunt:
a) exercitarea suveranității de către popor;
b) asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice, prin: sufragiu universal, inițiativă legislativă, referendum, precum și existența unui organ legiuitor, autentic și reprezentativ;
c) partajarea prerogativelor autorităților publice, colaborarea și controlul reciproc;
d) descentralizarea administrativă;
e) pluralismul social, instituțional, politic și ideologic;
f) aplicarea principiului majorității în activitatea deliberativă a organelor colegiale;
g) consacrarea și garantarea constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituția României, statul român este și democratic. Acest principiu este exprimat și concretizat și de alte dispoziții constituționale, respectiv:
- art. 2 alin. (1) suveranitatea națională aparține poporului;
- art. 61 alin. (1) parlamentul este organul reprezentativ al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării;
- art. 90, poporul își exprimă prin referendum voința sa cu privire la problemele de interes național;
- art. 74 alin. (1) și art. 150 se referă la inițiativa populară cu privire la propunerea unui proiect de lege și la revizuirea Constituției;
- art. 8 alin. (1) proclamă principiul pluralismului ca o condiție și o garanție a democrației constituționale;
- drepturile și libertățile fundamentale sunt consacrate și garantate în titlul al doilea al Constituției României.

 

8. Aspecte ale jurisprudenței Curții Constituționale privind caracterele și atributele statului (art. 1 din Constituție)

a. Art. 1 alin. (1): „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”

Curtea Constituțională a arătat că există o deplină concordanță între caracterul unitar al statului, iar pe de altă parte principiul descentralizării administrative. În acest sens, în jurisprudența sa, a statuat că: „Nu poate exista nicio antinomie între art. 1 alin. (1) din Constituție, referitor la caracterul unitar al statului și art. 120 din Constituție, privind principiul descentralizării, din contră, ele se completează, obiectivul celui din urmă fiind o mai bună administrare și gestionare a resurselor locale” (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 publicată în M.Of. nr. 123 din 19 februarie 2014).

Instanța constituțională a stabilit că este contrar normelor Legii fundamentale, respectiv art. 1 alin. (1), care consacră caracterul de stat unitar pentru România, existența unor organe decizionale și executive create pe criterii etnice, pentru unele comunități de cetățeni români, care au statutul de „minorități naționale”. Dacă s-ar accepta existența unor astfel de autorități, ale căror statut și relații cu organele de decizie și executive ale statului nu sunt definite, s-ar realiza o autonomie colectivă și politică pe criterii etnice: „Crearea unor organe proprii de decizie și executive ale unor comunități de cetățeni români, circumstanțiate prin statutul de „minorități naționale”, adică pe criterii etnice, este de natură să determine confuzie, acreditând ideea unei autonomii de decizie și execuție a acestora, incompatibile cu conceptul de stat unitar” (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).

Curtea Constituțională a statuat că simbolurile proprii ale minorităților naționale nu pot fi considerate „simboluri naționale”, deoarece s-ar aduce atingere caracterelor de stat unitar și național, consacrate de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Constituție: „Acceptarea ideii că și simbolurile proprii ale minorităților naționale ar constitui „simboluri naționale” aduce atingere caracterului național al statului român, încălcând astfel limitele revizuirii prevăzute de dispozițiile art. 152 alin. (1) din Constituției” (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).

 

b. Art. 1 alin. (3) teza I: „România este stat de drept”

Curtea Constituțională identifică trăsătura fundamentală a statului de drept, respectiv supremația Constituției, și obligativitatea respectării legii. A se vedea în acest sens: Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în M.Of. nr. 727 din 15 noiembrie 2001, și Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M.Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.

Totodată, s-a afirmat în jurisprudența instanței constituționale că statul de drept, asigurând supremația Constituției, realizează și „corelarea tuturor legilor și tuturor actelor normative cu acesta” (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în M.Of. nr. 233 din 17 martie 2004).

Cerințele statului de drept privesc scopurile majore ale activității statale, respectiv supremația legii, ceea ce implică subordonarea statului față de drept. În acest sens, dreptul asigură mijloacele prin care pot fi cenzurate opțiunile sau deciziile politice și să realizeze eliminarea eventualelor tendințe abuzive și discreționare ale structurilor statului. Totodată, statul de drept asigură supremația Constituției, existența regimului de separație a puterilor publice și consacră garanții, inclusiv de natură jurisdicțională, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în primul rând prin limitarea autorității statului, fapt ce reprezintă încadrarea activității autorităților publice în limitele legii.

Jurisprudența Curții Constituționale exprimă astfel cerințele principale ale statului de drept în raport cu scopurile activității statale. Se realizează astfel prin jurisprudență o sinteză deosebit de elocventă a doctrinei privind noțiunea și trăsăturile statului de drept. Este semnificativă în acest sens Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în M.Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, prin care Curtea Constituțională conferă o explicație pertinentă caracterului de stat de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) teza I din Constituție: „Exigențele statului de drept privesc scopurile majore ale activității sale, prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului față de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opțiunile politice și, în acest cadru, să pondereze eventualele tendințe abuzive, discreționare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea legilor și a tuturor actelor normative cu acesta, existența regimului de separație a puterilor publice care trebuie să acționeze în limitele legii, și anume în limitele unei legi ce exprimă voința generală. Statul de drept consacră o serie de garanții, inclusiv jurisdicționale, care să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităților publice în coordonatele dreptului”. A se vedea în același sens și Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000, publicată în M.Of. nr. 334 din 19 iulie 2000.

Principiul stabilității și securității raporturilor juridice nu este consacrat în mod expres de Constituția României, dar, la fel ca și alte principii constituționale, este implicat de dispozițiile normative constituționale, respectiv art. 1 alin. (3), care consacră caracterul de stat de drept. În acest fel, instanța noastră constituțională acceptă deducerea, pe cale de interpretare, a unor principii de drept implicate de normele exprese ale Legii fundamentale. În acest sens, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în M.Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea Constituțională a statuat că: „Principiul stabilității și securității raporturilor juridice, deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa”. A se vedea în același sens și Decizia nr. 685 din 25 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015.

Mai mult, instanța noastră constituțională a considerat că principiul securității raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept (a se vedea Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în M.Of. nr.404 din 18 iunie 2012; Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în M.Of. nr. 454 din 6 iulie 2012).

Curtea Constituțională se pronunță în mod constant pentru claritatea și predictibilitatea legii, acestea fiind cerințe ale statului de drept. Astfel, „existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea principiului securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și predictibilitate a normei, principii ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M.Of. nr. 116 din 15 februarie 2012).

Referitor la statul de drept, Curtea Constituțională a arătat că dreptatea și democrația socială sunt valori supreme. În acest context, autoritățile militarizate, în speță Jandarmeria Română, exercită, în condițiile legii, atribuții specifice cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, la prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism. În consecință, a statuat instanța constituțională: „Prin posibilitatea unor autorități militarizate de a constata contravențiile săvârșite de civili, nu este afectat în niciun fel art. 1 alin. (3) din Constituție, referitor la statul român, ca stat de drept, democratic și social” (Decizia nr. 1330 din 4 decembrie 2008, publicată în M.Of. nr. 873 din 23 decembrie 2008).

Demnitatea omului, alături de libertățile și drepturile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme ale statului de drept (art. 1 alin. (3)).

În lumina acestor reglementări constituționale s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale că statului îi este interzis să adopte soluții legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect față de convingerile religioase sau filosofice ale părinților, motiv pentru care organizarea activității școlare trebuie să realizeze un just echilibru între procesul de educare și de predare a religiei, iar pe de altă parte cu respectarea drepturilor părinților, de a asigura educația în conformitate cu propriile convingeri religioase. Activitățile și comportamentele specifice unei anumite atitudini de credință ori convingeri filosofice, religioase sau non-religioase, nu trebuie să fie supuse unor sancțiuni pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivațiile de credință ale persoanei în cauză. „Ca parte a sistemului constituțional de valori, libertății de conștiință religioase îi este atribuit imperativul toleranței, în special cu demnitatea umană, garantată de art. 1 alin (3 ) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori” (Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015).

Este interesant de subliniat și faptul că instanța noastră constituțională consideră demnitatea umană ca fiind valoarea supremă a întregului sistem de valori consacrate constituțional, valoarea care se regăsește în conținutul tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Totodată, este un aspect important ce impune tutore autorităților statului ca în întreaga lor activitate să aibă în vedere în primul rând respectarea demnității omului.

De remarcat că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională identifică și componentele de conținut ale demnității umane, ca valoare morală, dar în același timp constituțională, specifică statului de drept: „Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relațiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul și obligația oamenilor de a le fi respectate și, în mod corelativ, de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale semenilor lor, precum și relația omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală” (Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M.Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. A se vedea și decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 februarie 2014).

 

c. Art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”

Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile normative în temeiul cărora Parlamentul, Administrația prezidențială, Secretariatul General al Guvernului și CSAT devin agenți constatatori ai săvârșirii de contravenții și dispun aplicarea de sancțiuni contravenționale, încalcă principiul separației puterilor în stat, precum și principiul legalității. „Astfel, în virtutea legii criticate (legea privind securitatea cibernetică a României – n.n.), autoritatea legiuitoare, administrația prezidențială, guvernul sau CSAT, autorități de rang constituțional, ale căror atribuții sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, se subrogă în atribuții, care, potrivit O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, revin în competența autorităților administrației publice centrale sau locale” (Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015, publicată în M.Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015).

De asemenea, s-a statuat că normele legale potrivit cărora o autoritate, alta decât o instanță de judecată, poate să cenzureze o hotărâre judecătorească definitivă, are drept consecință transformarea acelei autorități în putere judecătorească, similar instanțelor judecătorești, ceea ce încalcă, evident, principiul separației puterilor în stat. „Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituții/autorități cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele prevăzute de Constituție și de lege, deci care sunt mai presus de lege” (Decizia nr. 686 din 25 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015).

Curtea Constituțională a statuat ferm că prin nicio lege nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competență a unei autorități, dacă o asemenea acțiune este contrară dispozițiilor ori principiilor Constituției. O asemenea constatare este o consecință firească a principiului supremației Constituției. În acest sens, s-a arătat în jurisprudența instanței noastre constituționale că: „Nicio autoritate a administrației publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanțe judecătorești sau o măsură dispusă de instanță ori de un judecător în legătură cu activitatea de judecată” (Decizia nr. 127 din 27 martie 2003, publicată în M.Of. nr. 275 din 18 aprilie 2003). A se accepta o asemenea soluție legislativă s-ar aduce atingere evidentă principiului constituțional al separației și echilibrului în stat. În conformitate cu exigențele principiului separației și echilibrului puterilor în stat se exclude orice posibilitate a legiuitorului ca printr-un act normativ „să modifice sau să desființeze o hotărâre judecătorească” (Decizia nr.333 din 3 decembrie 2002, publicată în M.Of. nr. 95 din 17 februarie 2003).

Curtea Constituțională a arătat că principiul separației și echilibrului puterilor în stat presupune și existența unui control reciproc între puterile statului, sub aspectul exercitării în conformitate cu legea a atribuțiilor lor specifice. „Aceasta fiind un mecanism specific statului de drept și democratic, pentru evitarea abuzurilor din partea uneia sau alteia dintre puterile statului” (Decizia nr. 1109 din 8 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 773 din 2 noiembrie 2011).

În același sens, instanța noastră constituțională a arătat în jurisprudența sa că în temeiul principiului constituțional al separației puterilor în stat, care implică echilibrul între autoritățile statului și controlul reciproc al acestora, actele puterii executive pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ, ceea ce implică, printre altele, posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal, chiar dacă autoritatea administrativă emitentă are încă posibilitatea legală de a dispune, după caz, revocarea sau anularea acestuia. Curtea Constituțională stabilește că activitatea instanțelor judecătorești, respectiv controlul de contencios administrativ, nu este o încălcare a principiului separației puterilor în stat, deoarece controlul reciproc între autoritățile statului și, implicit, controlul exercitat de către instanțele judecătorești este o componentă importantă a principiului mai sus amintit, care are și finalitatea realizării unui echilibru între puterile statului. Controlul judecătoresc nu reprezintă o ingerință în activitatea altor puteri ale statului, ci, dimpotrivă, o garanție a respectării supremației legii și a evitării manifestării discreționare a puterii statale. „Această măsură (suspendarea executării unui act administrativ de către o instanță de judecată – n.n.) reprezintă o garanție pentru respectarea drepturilor și libertăților cetățenești precum și a valorilor constituționale” (Decizia nr.594 din 20 mai 2008, publicată în M.Of. nr. 455 din 18 iunie 2008).

Principiul separației și echilibrului puterilor în stat trebuie să fie respectat inclusiv în ceea ce privește activitatea și exercitarea atribuțiilor Curții Constituționale. În acest sens, s-a statuat că „planificarea bugetului statului și concretizarea politicilor și măsurilor financiare și bugetare ale statului în plan legislativ sunt aspecte ce nu privesc controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, în caz contrar realizându-se o ingerință a acestei instanțe în atributele puterilor legislativă și executivă ale statului, ceea ce ar contraveni principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consfințit de art. 1 alin. (4) din Constituție” (Decizia nr.214 din 14 aprilie 2005, publicată în M.Of. nr. 428 din 20 mai 2005).

Instanța de judecată, învestită cu soluționarea unei cauze, realizează și un control al textelor de lege invocate ca temei de drept, fapt ce corespunde atribuțiilor constituționale ale acesteia. Interpretarea este o formă indispensabilă de aplicare a legii, care se realizează în mod necesar în procesul soluționării cauzelor. Activitatea de interpretare a legii realizată de instanțele judecătorești, ca element esențial al înfăptuirii justiției, nu poate fi considerată ca o activitate de legiferare, evident instanțele judecătorești, prin operațiunea de interpretare a actelor normative, nu pot modifica sau abroga legea pentru a se respecta în acest fel principiul separației puterilor în stat. Curtea Constituțională a arătat că: „(…) prin interpretarea și aplicarea de către instanță a textelor de lege nu se realizează un „transfer” de competență din sfera puterii legislative și sfera puterii executive și judecătorești” (Decizia nr.241 din 10 mai 2005, publicată în M.Of. nr. 497 din 13 iunie 2005).

Totodată, s-a stabilit că sunt neconstituționale dispozițiile prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât o astfel de reglementare normativă încalcă principiul separației puterilor în stat (Decizia nr.1325 din 4 decembrie 2008, publicată în M.Of. nr. 872 din 23 septembrie 2008).

Depășirea limitelor delegării legislative în baza căreia, în temeiul art. 115 din Constituție, Guvernul poate să adopte ordonanțe reprezintă o ingerință nepermisă în competența legislativă a Parlamentului și, totodată, o încălcare a principiului separației puterilor în stat (Decizia nr.544 din 28 iunie 2006, publicată în M.Of. nr. 568 din 30 iulie 2006).

Curtea Constituțională a stabilit că aprobarea de către o autoritate executivă a statutului Corpului Executorilor Bancari nu încalcă principiul separației puterilor în stat. „Executarea titlurilor executorii nu reprezintă un act de înfăptuire a justiției în sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) din Constituție; nici executorii bancari și nici executorii judecătorești nu fac parte din puterea judecătorească, astfel că nu există contrarietate cu dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul separației și echilibrului puterilor (Decizia nr.662 din 8 decembrie 2005, publicată în M.Of. nr. 100 din 2 februarie 2006).

Instanța noastră constituțională a stabilit în mod constant în jurisprudența sa că Ministerul Public este o parte componentă a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a Administrației Publice. Este important de subliniat și faptul că în jurisprudență se realizează distincția, menționată de altfel și în doctrină, între autoritatea judecătorească și puterea judecătorească, acesta din urmă putând fi realizată exclusiv de către instanțele judecătorești. Curtea Constituțională a arătat că „(…) participarea procurorului la judecarea cauzelor în fața instanțelor de judecată nu este de natură să aducă atingere principiului separației puterilor în stat” (Decizia nr. 681 din 15 decembrie 2005, publicată în M.Of. nr.33 din 13 ianuarie 2006).

Verificarea plății taxelor judiciare de timbru nu reprezintă un act propriu-zis de înfăptuire a justiției. Totuși, a arătat Curtea Constituțională, taxele judiciare de timbru sunt strâns legale de actul de justiție, privind chestiuni prejudiciare, care au influențează soluționarea concretă a cauzelor. „Prin urmare, darea în competența organelor Ministerului Finanțelor Publice a soluționării contestațiilor împotriva modului de stabilire de către instanța judecătorească a taxei judiciare de timbru este contrară principiului separației puterilor în stat” (Decizia nr. 197 din 29 aprilie 2004, publicată în M.Of. 591 din 9 iunie 2004).

 

d. Art. 1 alin. (5): „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”

În mod constant, Curtea Constituțională a afirmat că „principiul legalității este unul de rang constituțional”. În consecință, încălcarea legii are drept consecință imediată și nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră caracterul obligatoriu al acesteia. Curtea a precizat că respectarea legii reprezintă o veritabilă obligație constituțională care revine tutore subiectelor de drept, iar nerespectarea acestor obligații afectează principiul statului de drept (Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2010, publicată în M.Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012).

Instanța constituțională a arătat care sunt calitățile pe care legea trebuie să le îndeplinească: „O dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. De asemenea, norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi”. În acest context, norma legală, respectiv art. 26 alin. 3 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, care lasă la latitudinea ministrului de resort stabilirea unor elemente esențiale ale raportului de serviciu ale polițistului și, implicit, ale statutului acestuia relativizează în mod nepermis reglementarea normativă. Curtea a constatat în acest caz că sunt încălcate dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, în componența sa referitoare la „previzibilitatea și accesibilitatea legii”, întrucât personalul vizat, care se poate raporta, în aceste condiții, doar la prevederile lacunare ale legii, nu este în măsură să își adapteze conduita în mod corespunzător și nici să aibă reprezentarea precisă a derulării procedurii de evaluare” (Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în M.Of. nr. 506 din 8 decembrie 2015).

Cu toate că respectarea legii este o obligație constituțională, aceasta nu este necondiționată. Curtea Constituțională a arătat că „nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă și previzibilă, întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenție atunci când adoptă un act normativ” (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în M.Of. nr. 129 din 19 februarie 2014).

Reținem din jurisprudența instanței noastre constituționale că răspunderea juridică, implicit aplicarea unor sancțiuni unui subiect de drept pentru nerespectarea legii, există numai în condițiile în care actul normativ pretins a fi încălcat respectă cerințele de calitate precizate în mod constant atât în doctrină, în jurisprudența instanței noastre constituționale, cât și instanțelor internaționale.

În acest sens, s-a arătat că formularea cu o precizie suficientă a legii permite persoanelor cărora li se aplică să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot rezulta din actul normativ în cauză, ceea ce este esențial pentru adaptarea conduitei lor la exigențele normei juridice (a se vedea în acest sens Decizia nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în M.Of. nr. 584 din 17 august 2010; Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M.Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012; Decizia nr.447 din 29 octombrie 2013, publicată în M.Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

Exigențele de calitate specifice legii impun în materie penală definiții precise a infracțiunilor reglementate. „Lipsa unei definiții clare a infracțiunii de trafic de stupefiante este de natură a genera interpretări diferite de către instanțele de judecată cu ocazia aplicării dispozițiilor art. 223 alin. 2 din Codul de procedură penală, în contextul dispunerii măsurii arestării preventive. În același timp, măsura arestării preventive, prevăzută de art. 223- 240 Cod procedură penală, (…) trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată, în caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu - subiectiv - a unuia dintre drepturile fundamentele esențiale într-un stat de drept: libertatea individuală. Curtea Constituțională subliniază că cerințele privind calitatea, precizia și previzibilitatea legii în acest context normativ influențează în mod direct și nemijlocit dreptul persoanei la un proces echitabil, care reprezintă totodată o garanție a libertății individuale. „Așadar, standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acestuia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri” (Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în M.Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015).

Curtea Constituțională a manifestat o preocupare constantă pentru respectarea cerințelor de calitate a legii, acestea fiind de altfel cerințe care determină constituționalitatea actului normativ. Instanța constituțională a arătat că termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia. „Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „îndeplinește în mod defectuos” din cadrul dispozițiilor criticate creează premiza aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare (…) persoana care are calitatea de funcționar, în sensul legii penale, trebuie să poată determina în mod echivoc care este comportamentul ce poate avea semnificație penală. Sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. 1 din Codul penal nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează prin încălcarea legii. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii” (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M.Of. nr. 517 din 8 iulie 2016).

Bibliografie

  • Andreescu M., Puran A., Drept constituțional. Teoria generală și instituții constituționale Jurisprudență constituțională, ed. a 4-a, Ed. C.H.Beck, București, 2020
  • Andreescu Marius., Monarhia constituțională și republica la români. Aspecte constituționale, în Restituiri nr. 4/2012
  • Aristotel, Politica, Ed. Antet, București, 1996, Cartea I, capitolul I
  • Banciu A., Istoria Constituțională a României. Deziderate Naționale și Realități Sociale, Ed. Lumina Lex București 2001
  • Constant B., Despre Libertate. La Antici și la Moderni, Ed. Institutul European, Iași 1996
  • Deleanu I., Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
  • Deleanu I., Justiție constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1994
  • Deleanu I., Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol. II, Ed. Europa Nova, București, 1996
  • Deleanu I., Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, București 2006
  • Dissescu C., Drept constituțional, ed. III, Ed. Socec, București, 1915
  • Drăganu T., Introducere în teoria și practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992
  • Drăganu T., Tratat elementar de drept constituțional, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998, Drăganu T., Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1999
  • Drăganu T., Tratat Elementar de Drept Constituțional, Ed. Lumina Lex București 2001
  • Duguit L., Manuel de Droit Constitutionnel, Paris, 1907
  • Hauriou A., Droit constitutionnel et institution politiques, Ed. Montchrestien, Paris, 1972
  • Iancu Gh., Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H. Beck, București, 2010
  • Ionescu C., Drept constituțional și instituții politice – sistemul constituțional românesc, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997
  • Ionescu C., Regimul Politic în România, Ed. All Beck, București 2002
  • Ionescu C., Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C.H. Beck, București, 2008
  • Muraru I., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Proarcadia, București, 1993
  • Muraru I., Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1995
  • Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ed. 14, Ed. C.H. Beck, București, 2013

 

22-10-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu