(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 135

Dorul la romani – atractie irezistibila spre Dumnezeu

Valeriu Tănasă
Tags: dor; Dumnezeu;
           

“Sfântul Neagoe Basarab – Domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem altul înaintea lui…” (Nicolae Iorga)

 

„…Dorul e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului…” Constantin Noica

 

Este sădită în firea omului dorinţa de a idealiza şi înfrumuseţa persoanele aflate departe, mai ales atunci când întâlnirea cu ele este imposibilă. La români, idealizarea e aureolată de cuvântul dor, “căruia limba românească îi dă un înţeles de necuprins”, după cum exprimă atât de pătrunzător părintele Dumitru Stăniloae. Dorul va rămâne veşnic chiar şi după unirea cu Dumnezeu. Iată că dorul nu este distrus de moarte şi nici nu ar avea cum fiindcă dorul e lumina sufletului, este sentimentul nostru de iubire către Dumnezeu. Sufletul omului este însă cuprins cu putere şi de dorul pentru satul natal, sau dorul de ţară, - stare în care se găsesc în vremea noastră milioane de români. Sunt cazuri când  dorul  e necuprins şi nimic nu poate să umple golul lăsat de persoanele plecate, pe care le iubim… sau de patrie care e departe.

Pot, fraţii şi surorile noastre din diasporă să-şi scoată România din inimă? Sau s-o uite? Ştim cu toţii că e o imposibilitate existenţială a scoate din inimă pe Dumnezeu şi toate celelalte raţiuni şi icoane ale Creaţiei. Desigur că atunci când vom trece prin moarte la viaţa de Dincolo, vom uita, sau mai bine zis se vor şterge,  mare parte din imaginile pământeşti. Până atunci, însă oamenii idealizează pentru a suplini şi a mai micşora din spaţiul care ne desparte de persoane şi oameni fără de care e greu să mergem înainte. Prin dor omul înfrumuseţează şi trimite gânduri de bunătate invocând divinitatea să ocrotească pe toate acelea care îi lipsesc, fără de care sufletul se usucă, cum aşa de profund se exprimă un personaj din Livada cu vişini a marelui Cehov.

Dorul e precum aerul pentru pulsaţia vieţii. Idealizarea însă nu e libertate desăvârşită  ci rămâne tot o închidere în sine. Se poate depăşi şi atenua „fericirea” şi suferinţa dorului? Da! Ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae într-o scolie providenţială din Filocalia 12: „Numai în Dumnezeu omul este el însuşi, căci nu se închide în sine, ci rămâne în legătură cu Cel ce l-a făcut şi în armonie cu toate”.

Respectând legile firii şi ale Evangheliei, omul nu intră în criză dacă, spre exemplu, s-a întâmplat să fie părăsit de o fiinţă iubită. Iubirea lui Dumnezeu cu care e în legătură cu sufletul, umple prin rugăciune orice gol care apare în viaţa noastră. Chiar suferinţa aproape paroxistică a mamelor care au lăsat copiii în România şi au plecat în străinătate, este învinsă şi depăşită, dacă femeia respectivă e credincioasă şi nu are legătura frântă cu Dumnezeu.

Monahii din perioada de început a creştinismului, dar şi cei din zilele noastre rezolvă această sfâşiere a inimii prin sintagma “ne vom vedea Dincolo”, după trecerea prin moarte. Tinerii, când erau chemaţi de împărat la cătănie îşi lăsau părinţii, copiii şi nevasta în grija lui Dumnezeu. Prin idealizare chipul iubitei e învăluit în lumină, e transfigurat de dorul nostru şi ajunge icoană în faţa căreia descoperim seninul cerului şi bucuria cinei veşnice. Dacă o mamă pierde un fiu în floarea vieţii, iubirea ei pentru el… nu mai are cui o închina şi atunci ea se regăseşte în necuprinsul stării de dor. Astfel mama îi creează un chip de lumină, o icoană în faţa căreia îşi arată frământările  şi prin care îşi potoleşte suferinţa. Lipsa celor pe care-i iubim lasă un gol, şi face rană în suflet. Ca un glonț ce pătrunde în plămâni şi se apropie de inimă. Gândul ne duce la Maica Domnului. Sabie a trecut prin sufletul ei când şi-a văzut Fiul răstignit pe cruce.

Sau marele Dante, care, exilat pentru vecie din patrie, îşi potoleşte suferinţa şi lipsa Florenţei natale prin creaţie. Va aduce la lumină Divina Comedie cu ajutorul căreia a învins toţi adversarii, mai mult chiar, - s-a cucerit încă pe sine însuşi şi a dezlegat sau descuiat uşa veşniciei prin minunea literaturii. Mare este Dumnezeu! Numai să ne înarmăm cu răbdare şi să aşezăm mintea drept o călăuză dreaptă tuturor faptelor noastre.

Treci, dorule, Mureşul,

Nu-mi mai rumpe sufletul.

Aşa de delicat vorbeşte conştiinţa şi mintea românului pentru sufletul său, dedublându-se într-o încercare sublimă de a intra în comuniune cu iubita sau iubitul. La fel, Eminescu vorbeşte iubitei:  „Tu eşti o noapte, eu sunt o stea, iubita mea”  - Replici

Nu rezistăm admiraţiei şi iluminării care o exprimă Eminescu în mai toate poemele sale. Iată o reflecţie genială prin care Poetul ne deschide (descuie) uşile infinitului:

“Eşti tu nota rătăcită

Din cântarea sferelor,

Ce eternă, nefinită

Îngerii o cânt-n cor”

 

Tu cântare întrupată!

De-al aplauzelor flor

Dispărând divinizată,

Răpişi sufletu-mi în dor.”

Nu pot spune nimic, fiindcă spiritul e răpit în lumină când citim astfel de strofe. De aceea e foarte potrivită aserţiunea lui Emil Cioran trimisă dintr-o „apropiată” depărtare, [Paris], lui Constantin Noica: “E de la sine înţeles că-ţi împărtăşesc admiraţia pentru acest geniu, care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aş exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…” -  Emil Cioran către Constantin Noica, 5 martie 1970.

„Virtuţile…dorului sunt cu adevărat împărăteşti: e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simplă compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodată al închiderii într-un orizont; unul al intimităţilor cu depărtările, al aflării şi căutării; al lui ce este şi ce nu este; a lui ce poate fi şi ce nu poate fi; …al concretului şi abstractului - dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului…” (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 319).

Dorul “e un cuvânt al inimii numai”. De aceea virtutea dorului pentru Dumnezeu face posibilă unirea minţii, a cuvântului lăuntric şi a voinţei în inimă într-o singură persoană. O treime în unime omenească, dar care prin invocarea Sfintei Treimi se coboară harul realizând armonia sublimă care îl face pe om Dumnezeu după har. Am nădejdea că m-am exprimat bine. Ideile sunt culese din Filocalie şi cartea filosofului Constantin Noica, citată mai sus. Dorul e o lumină… izvorâtă din iubirea sufletului pentru Dumnezeu, - şi mai e un “sesizor al sufletului” care uneşte, îmbogăţeşte şi schimbă sensurile celor mai inefabile metafore şi antinomii.

Sfântul Neagoe Basarab e un exemplu care a înţeles cel mai adânc faptul că omul, - „acest duh dătătorul de viaţă al trupului este un dor gânditor, din minte şi din cuvânt. El are într-însul cuvântul şi mintea. Din acest Duh, sufletul gânditor şi cuvântător e mai mare decât îngerii după chipul lui Dumnezeu. Ei n-au acest Duh făcător de viaţă, fiindcă n-au trup dătător de viaţă” (Sfântul Grigorie al Tesalonicului, Filocalie cap. 38, p. 794, la „Cele naturale şi teologice”, preluat din Războiul nevăzut, p. 70 ).

Lumea nu e ultima realitate!

Când mintea cugetă la această sinteză, atunci persoana respectivă începe să vadă lumina Arhetipului Primordial şi din care lumină află că alta e realitatea nevăzută. Face omul sforţări să-şi aprindă spiritul şi să înceapă pelerinajul către steaua care-l înmiresmează cu stropi de sfânt mister… Doar vedem cu toţii în primăvară, cum din pământ răsar miliarde de plante, copaci, armate de gâze, furnici şi albine, trezite  de lumină şi făcându-se la un loc un ochi prin care soarele le cheamă către sine…

 

03-08-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu