Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 149

Sfântul Voievod Neagoe Basarab - Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Neagoe Basarab; Curtea de Argeș;

 

I. Cultura românească și Sfântul Voievod Neagoe Basarab

Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea pe bună dreptate în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei ființei și a devenirii întru ființă, că a stat sub semnul „era să fie” sau și mai concludent „n-a fost să fie”. Altfel spus, cultura ca sistem și spiritualitatea ontologică în spațiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate și prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca și beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma: „până acum cel puțin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu și opere...”. „…de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoașterea Imperiului Otoman și prin „Descripțio”). Caracteristic e cazul Hașdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucerește, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simțirii românești și al sentimentului românesc al ființei regăsit cu predilecție în cuvintele limbii române, dar și în creația populară, iar pe de altă parte „istoricul”, altfel spus, formele spirituale abstracte, de natură științifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii și care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existențial ontologică și nu numai a încercărilor prin fapte culturale trebuie să aibă dimensiunea universalității sau cel puțin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmația lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă și în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valența universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările științelor, a tehnicii, a artei și nu în ultimul rând a filosofiei.

În spațiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenței individuale, adică a personalităților culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăși un aspect minimalizator la adresa creației culturale și spirituale românești și cu atât mai puțin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spațiu mioritic ca ființa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creațiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanența și au putut defini un întreg spațiu geografic ca fiind și unul cultural, deși nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă și pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală și în plan universal, există la nivelul unor individualități care și-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spațiul și obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost și rămâne Shakespeare sau în Germania Göethe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români și ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica „oamenii exemplari” ai culturii române au fost și rămân: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Eminescu („omul deplin al culturii românești, cum spunea Noica”), Brâncuși și filosoful Lucian Blaga.

Exemplaritatea și unicitatea acestor mari personalități ai spiritualității românești constă în originalitatea creației, în faptele de cultură săvârșite și pentru că au conferit specificului ortodox, sensibil și tradițional al spiritualității românești dimensiunea universalului valoric ce caracterizează orice operă mare din sfera culturii.

Nici o altă cultură europeană nu reușește să îmbine atât de armonios două realități ontologice fundamentale: dragostea pentru frumos (filocalia) și dragostea pentru înțelepciune (filosofia). Frumosul și Înțelepciunea ca absolut și desăvârșire sunt însuși Dumnezeu și de aceea creația culturală românească, a poporului dar și a personalităților creatoare de valori spirituale autentice și perene nu poate fi despărțită de dreapta credință ortodoxă.

 Mihail Sadoveanu a creat o frumoasa legenda în care Dumnezeu, însoțit ca totdeauna de Sfântul Petru, după ce a străbătut pământul românesc și S-a bucurat de primirea făcută pretutindeni de locuitorii lui, vrând să le facă un dar a cerut părerea însoțitorului său, care i-a spus: "Doamne, fă ca oamenii aceștia să-și poată vedea sufletul!”. Si atunci Dumnezeu a făcut sa se nască Mihai Eminescu.

 Noi am continua și am spune că Dumnezeu a dăruit românilor și pe celelalte personalități exemplare ale culturii românești: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Brâncuși și Lucian Blaga. Pentru că ce altceva este marea cultură autentică întemeiată pe iubire și înțelepciune decât o privire asupra sufletului omenesc, o mărturisire despre sufletul nemuritor și prin aceasta o mărturisire a credinței ortodoxe.

 Constantin Noica, dorind să arate ce este etern și istoric în cultura noastră, alege trei momente culturale de culme reprezentate de tot atâtea personalități de excepție:

  • primul este secolul al secolului al XVI-lea, marcat de opera culturală a Sfântului Voievod Neagoe Basarab,
  • al doilea este al secolului al XVIII-lea, în care personalitatea exemplară a culturii române este Dimitrie Cantemir și
  • al treilea, cel contemporan nouă marcat de opera și personalitatea filosofului Lucian Blaga.

Conștiința Sfântului Voievod Neagoe Basarab, afirmă Constantin Noica, este dominată de absolut, unde precumpănește eternul. Spunem noi, este conștiința unui om orientată spre Dumnezeu și dominată de eternitatea adevărurilor de credință ortodoxe. ’’E în jurul lui Neagoe Basarab și chiar în inima lui o atmosferă de refuz al lumii, care nu pare compatibil cu domnia pământească. Și totuși Neagoe este un domn: iată de la început contrastul dintre etern și istoric ... Mai mult încă, Neagoe este însuflețit de cultură’’[1]

 Creator al unei teologii politice unice prin intensitatea și expresivitatea afirmării și trăirii necesității apelului la rugăciune și ajutor ceresc pentru fapta pământească - și asta în zorii epocii moderne când Cosimo de Medici lansa celebra lozincă premachiaveliană "Nu cu rugăciuni de tatăl nostru se țin în mână statele", Neagoe Basarab răspunde, astăzi, nevoilor unei lumi care

și-a pierdut și calea spre acest ajutor, și credința în realitatea lui. Martin Heidegger a lăsat cuvintele testamentare, izvorâte din spaima pentru viitorul ce-l vedea așternut omenirii contemporane de Cavalerii Apocalipsului ajunși la cârma ei, spaimă cu care s-a dus in mormânt: "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva".

 Dar alungarea lui Dumnezeu din însăși constituțiile unei Europe care vrea să rămână asemenea lui Adam cel de lut mai înainte de a-i sufla Dumnezeu Duhul Său, echivalează cu o autocondamnare la moarte. Nici un document al Uniunii Europene sau angajament față de acest organism supranațional ateu nu ne obligă pe noi să le acceptăm și să renunțăm la dreapta credință ortodoxă a poporului român, la Dumnezeu, singurul care ne poate salva și garanta existența statală liberă a poporului român.

 Nimic nu ne obligă să acceptăm și să ne conformăm nici deciziilor aberante ale propriilor guvernanți atei care vor să restrângă până la eliminare libertatea cultului ortodox sau vor să ne ’’învețe’’ cum să ne rugăm în Sfânta Biserică, cum să ne împărtășim cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului și cum să ne închinăm la sfintele icoane și la sfintele moaște invocând ca pretext propria lor ignoranță și rea credință.

 Avem exemplul viu și peren al Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care într-o epocă de mare primejdie pentru ființa și libertatea poporului, în opera sa culturală și de conducere a statului la mărturisit pe Dumnezeu și s-a raportat la El.

 Sfântul Voievod Neagoe Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1512 - 1521. În timpul domniei sale, viața spirituală și duhovnicească ortodoxă a cunoscut o perioadă de strălucită înflorire. Ctitor, printre altele, al sfintei Mânăstiri Curtea de Argeș, a rămas în istorie ca „Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii”.

 Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt la 8 iulie 2008. Prăznuirea lui se face pe data de 26 septembrie.

 După ce a ajuns pe tronul Țării Românești la 23 ianuarie1512, Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici.

 În timpul domniei sale a fost construită Mânăstirea Curtea de Argeș, perlă a dreptei credințe ortodoxe și a arhitecturii religioase de la noi. În jurul Mânăstirii s-a țesut legenda Meșterului Manole. Sfântul Voievod este ctitorul și a altor biserici și mânăstiri și a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani.

 Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Se pare că lucrarea a fost scrisă mai întâi în slavonă, apoi tradusă în românește, iar mai târziu și în grecește. Cea mai veche copie în limba română, atestată, datează din 1654.

 Mitropolitul Antonie Plămădeala consideră că: "Prin Mânăstirea Curtea de Argeș și prin Învățăturile către fiul său Teodosie, Neagoe Voievod Basarab și-a câștigat un loc veșnic viu în istoria, cultura, civilizația și conștiința românilor. Domn al culturii românești îndeosebi, a realizat in Învățături, ca și în Catedrală, o sinteză românească originală între umanism și gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins și a concretizat, în forme scrise și zidite, trăsăturile esențiale și fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos și de bine, realist și echilibrat"[2].

 

II. Viața și opera

  1. Viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab

 La 26 septembrie, în calendarul creștin ortodox român este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab. În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reședința patriarhală din București, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Țării Românești, a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creștine, și a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, om de cultură isihastă și prinț al păcii.

 Neagoe Basarab s-a născut în anul 1482 și a trecut la domnul la 15 septembrie 1521 la Curtea de Argeș. A fost domnul Țării Românești între 1512 și 1521. Soția sa a fost doamna Despina, din familia sârbă Brancovici.

 Originea domnitorului Neagoe Basarab nu este întru totul clară. Singura certitudine este apropierea de marea familie a boierilor Craiovești, prin mama sa, Neaga, pe care cele mai multe documente o prezintă drept soția lui Pârvu Craiovescu. Cum după urcarea pe tronul Țării Românești, Neagoe avea să se prezinte în documentele cancelariei domnești drept fiu al domnitorului Basarab cel Tânăr „Țepeluș“ (1477-1481 și 1481-1482), există unele semne de întrebare cu privire la paternitatea sa. Vlad cel Tânăr, domn al Țării Românești între 1510 și 1512, s-a aflat, la început, în bune relații cu familia Craioveștilor, protectorii tânărului Neagoe.

 Cu sprijinul unei familii boierești atât de puternice, orice urmaș al unui domnitor al țării putea emite pretenții la tron. Auzind că Neagoe, ajuns între timp șef de vânătoare la curtea sa, ar putea fi „os domnesc“, Vlad cel Tânăr ar fi căutat fie să-l piardă, fie să-l „însemneze“, cum era obiceiul vremii de a mutila orice posibil rival al domnitorului sau al succesorilor săi. Așa se explică faptul că, la întrebarea lui Vlad-Vodă despre originea lui Neagoe, boierii Craiovești vor fi răspuns că e doar boier, fiu al lui Pârvu Craiovescu și al soției sale, Neaga, așadar, fără drept la domnie.

 Amenințările aveau să continue, astfel că boierii olteni se văd nevoiți să treacă Dunărea, în decembrie 1511, cerând ajutor turcilor. La 23 ianuarie 1512, un corp de oaste în frunte cu Mehmet-Beg învingea pe Vlăduț-Vodă într-o luptă la marginea Bucureștilor, la Văcărești. Abia după ce pericolul era eliminat, a putut Neagoe să-și asume identitatea domnească, de urmaș al lui Basarab Întemeietorul, prin tatăl său, Țepeluș Voievod.

 Despre alegerea sa ca voievod, îndată după lupta de la Văcărești, scrie Letopisețul Cantacuzinesc: „Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece și să fie domn și cu glas mare zise către tot norodul: Puneți alt pe carele veți vrea dimpreună și cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertați, că nu voi fi, iar nărodul tot striga și zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn... Deci și Neagoe să plecă glasului năroadelor și luă coruna și scaunul a toată Țara Românească. Și îndată făcu judecată și dreptate între oameni“[3].

 Poate că nu l-au înnobilat boierii Craiovești pe Neagoe cu sânge și os domnesc, însă formarea sa, încă din fragedă pruncie, se datorează ambientului în care l-au crescut. Numiți în unele cronici ale vremii „Banoveți“, erau prezentați drept „un neam carele era mai ales și mai temătoriu de Dumnezeu“.

 Mama sa, Neaga, a fost cea care i-a deschis ochii către frumusețea credinței ortodoxe strămoșești. Cum Craioveștii erau ctitorii Mănăstirii Bistrița din părțile Vâlcei, una dintre cele mai mari din Țara Românească, putem identifica primul „cămin“ în care copilul Neagoe va fi învățat să citească, să se roage și să crească în cinste. Biblioteca mănăstirii, mereu înnoită cu manuscrise de monahii cărturari, i-a asigurat acces atât la scrieri biblice și patristice, cât și la cunoașterea unor limbi străine, datorită dascălilor-călugări.

 În anul 1504, la Bistrița, se refugia mitropolitul Maxim Brancovici, cărturar cunoscut al vremii, fost despot sârb cu numele Gheorghe, împreună cu nepoata sa, Milița, fiica despotului Serbiei, Iovan Brancovici. În același an, tânărul Neagoe o va lua în căsătorie pe Milița Despina.

 Tot la Mănăstirea Bistrița avea să întâlnească pe patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, chemat în Țara Românească, pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare (1495-1508), pentru a reorganiza și întări viața bisericească.

 Această întâlnire este descrisă în lucrarea scrisă pe la 1517-1519 de întâistătătorul obștii de la Sfântul Munte Athos, sârbul Gavriil Protul: „Viața și traiul sfințeniei sale, Părintelui Nostru Nifon, Patriarhul Țarigradului, carele a strălucit între multe patimi și ispite în Țarigrad și în Ţara Muntenească“. Ca mitropolit al Ungrovlahiei, a reușit să pună ordine în Biserica din Țara Românească, întemeind două noi episcopii, la Râmnic și Buzău. O însoțire nelegiuită la Curtea Domnească a lui Radu cel Mare, între sora acestuia și un boier moldovean căsătorit, a făcut ca mitropolitul Nifon să se retragă din scaun și să ia calea exilului.

 Despre viața de pribeag avea să scrie același Gavriil Protul: „Îi veni în ajutor un cocon de boieri, pe care-l chema Neagoe, și care era mai mare peste vânători. Așa făcu Dumnezeu din cele amare dulci și din cele pizmașe cu prieteșug, că aducea bucate pentru hrana sfântului, și aievea și într-ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu. Iar fericitul Nifon îl întărea cu învățăturile sale, ca să crească și să se înalțe în toate faptele cele bune și să se ridice în noroc bun și să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor“[4].

 Aceste cuvinte descriu o relație aparte ce lega pe tânărul boier Neagoe de înțeleptul ierarh, un mediu prielnic de deprindere și învățătură. Ucenicia lui Neagoe pe lângă fericitul Nifon, deși scurtă în timpul vieții ierarhului, avea să continue, în veșnicie. În anul 1505, văzând că Radu cel Mare nu pune capăt situației de la curte, Nifon avea să părăsească țara, neîmpăcat cu domnitorul. În anul 1508, arhiereul Nifon trecea la cele veșnice, în Mănăstirea Dionisiu. La doar câteva luni, în același an, Radu cel Mare era răpus de gută, fără a primi iertare de blestemul arhieresc. Radu Vodă a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Dealu, ctitoria sa de lângă Târgoviște.

 Prima faptă consemnată de Gavriil Protul după consolidarea domniei lui Neagoe Basarab a fost aducerea în țară a moaștelor Sfântului Patriarh Nifon, pentru a săvârși o împăcare postumă cu fostul domnitor Radu cel Mare. A ales câțiva boieri de încredere, i-a întărit cu cărți domnești semnate de el însuși și i-a trimis la Mănăstirea Dionisiu pentru a cere aducerea moaștelor Sfântului Nifon, spre curățirea și ștergerea greșelii lui Radu Vodă.

 Danciu logofătul a primit acordul egumenului grec de a desface mormântul fericitului ierarh, așezându-l într-o raclă de lemn. Procesiunea avându-l în frunte pe un părinte Neofit a adus sfintele moaște în Țara Românească. Întâmpinarea ne-o prezintă cronica lui Gavriil Protul: „De cum au intrat în Țara Românească cu sfintele moaște, au făcut știre domnului Neagoe Vodă, care a adunat tot clerul Bisericii și toți boierii, așteptând pe părintele său cel sufletesc. Cu credința sufletului și a inimii, domnitorul a cuprins sicriul cu moaștele sfântului în brațe și le-a sărutat cu lacrimi și cu multă veselie, împreună cu tot norodul creștinesc. Au dus, apoi, sicriul și l-au pus deasupra mormântului lui Radu Vodă, rugându-se toată noaptea, împreună cu Neagoe Vodă, sfinției sale pentru iertarea păcatului lui Radu Vodă, care fără dreptate a lepădat pre Sfântul de la sine și l-a gonit din țară. Și - mare minune! - spre sfârșitul utreniei, vrând Dumnezeu să arate aievea iertarea păcatului lui Radu Vodă și al altora, care făcuseră nevoie și scârbă sfântului, a văzut singur Neagoe Vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: s-au rupt scoabele cele de fier și acoperământul mormântului lui Radu Vodă Și degrabă s-au desfăcut marmurile, iar dinlăuntrul s-a ivit trupul lui Radu groaznic și întunecat, plin de puroi și de putoare. S-a deschis și sicriul sfântului Nifon și a izvorât de la sfântul izvor de apă, care a spălat tot trupul lui Radu Vodă, arătându-l luminat. Apoi toate încuietorile și pietrele singure s-au închis și s-au arătat lui Neagoe și a făcut mare mulțumire“[5].

 Arătându-i-se lui Neagoe această minunată împăcare și multe alte minuni săvârșind Sfântul Nifon în Țara Românească, a comandat o raclă de argint poleită cu aur, mărgăritar, pietre scumpe și smalț, iar pe capac a fost pictat el însuși, în genunchi, la picioarele sfântului, rugându-se. Acea raclă cu sfintele moaște a trimis-o înapoi la Mănăstirea Dionisiu, în aceeași procesiune. În semn de prețuire, călugării athoniți i-au trimis „plocon“ capul sfântului și o mână, „ca să fie de sfințire și ajutor domnului. Iară el primi acele daruri cu mare bucurie, ca și Moise prorocul Tablele Legii Vechi și le purta tot cu sine pe unde mergea, și în curte și în biserică, iar pe cale le purta în caretă, ca și Israel chivotul Legii“[6].

 O legătură sfântă și vie între ucenic și părintele său spiritual, pecetluită în veșnicie. Gavriil Protul își încheie lucrarea despre viața Sfântului Nifon ca martor al canonizării sale, prima în Biserica noastră strămoșească: „Proslăvirea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Țarigradului, s-a săvârșit la 11 august, 1517, la Curtea de Argeș, zi în care s-a rânduit și pomenirea sa. Aceasta a fost prima proslăvire a unui sfânt în Țara Românească“.

 După ce a urcat pe tronul Țării Românești (23 ianuarie 1512), Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria A practicat o politică de echilibru, căutând să contrabalanseze suzeranitatea turcească prin legături diplomatice cu puterile creștine. A încercat de pildă să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma, și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuă viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare și încearcă să devină parte a unei coaliții a statelor răsăritene împotriva Imperiului Otoman. În anul 1519 Neagoe Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea trimit un singur ambasador la Vatican prin intermediul căruia "Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi" promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la "sfânta expediție împotriva lui Selim I, tiranul turcilor". Țara rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.

 Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe (în Țara Românească, în țările din Balcani Patriarhiei Ecumenice, lăcașurilor de cult din Ierusalim și de la Muntele Sinai). În timpul domniei sale a fost construită Mânăstirea Curtea de Argeș .

 În 1512, ieromonahul Macarie tipăreșteun Tetraevanghel slavonlaTârgoviște cuprinzând cele patru evanghelii așezate în ordinea canonică: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Această lucrare conține un cuvânt înainte aparținând lui Neagoe Basarab, din care spicuim: „Pentru că Dumnezeu, Cel căruia întru Treime ne închinăm, a binevoit să umple Biserica Sa cu cărți sfinte pentru folosul cititorilor, drept aceea și eu, întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și de Dumnezeu păzitul și domn însuși stăpânitor Io Basarab /.../ am râvnit pentru această de suflet mântuitoare carte Tetraevanghel, cu ajutorul Sfântului Duh și cu dragostea către sfintele Biserici /.../. Rog deci pe cei tineri, pe cei vârstnici și pe cei bătrâni, care veți citi sau veți scrie, pentru dragostea lui Hristos, să îndreptați iar pe noi care cu osârdie ne-am trudit la această lucrare, să ne binecuvântați, pentru ca împreună slăvind pe Tatăl, din care sunt toate, pe Fiul, prin care sunt toate, și pe Duhul Sfânt, întru care sunt toate, să aflăm aici pace și milă, iar dincolo să ne bucurăm de lumină și fericire.”[7]

 Domnitorul Neagoe Basarab este ctitor și binefăcător al întregii Ortodoxii. Doar enumerând locurile unde vistieria domnească a lui Neagoe-Vodă a contribuit la ajutorarea altarelor închinate lui Dumnezeu, putem creiona portretul unuia dintre cei mai mari ctitori ai creștinătății. Despre daniile sale de la Sfântul Munte, cine poate da mărturie mai bună decât însuși Gavriil, mai-marele călugărilor athoniți: „Ce să mai înmulțim cuvintele, spuind toate mănăstirile pre rând, că toate mănăstirile din sfântul Munte al Athonului le-a îmbogățit cu bani, cu sate, și dobitoace încă le-au dat, și multe ziduri au făcut și fu ctitor mare a toată Sfetagora“. Şi continuă, amintind de „biserica cea mare sobornicească din Țarigrad“, „sfântul munte Sinai“, „sfânta cetate a Ierusalimului, Sionul“, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Tescavița, Cușnița, Cuteasca, Ascalon (Siria), apoi „toate câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tetuliia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmația și în toate laturile de la răsărit până la apus, și de la miază-zi până la miază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea, și multă milă pretutindenea da și mai vârtos pe cei ce se înstrăinau prin pustii și prin peșteri și prin schituri fără de nici o scumpete îi hrănea, și nu numai creștinilor fu mumă, ci și păgânilor, și fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului Celui Ceresc, care strălucește soarele Său, și plouă și pe cei buni și pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“.

 Iar dacă s-a învrednicit a întări altarele lui Dumnezeu din întreaga lume, cu atât mai mult ajutorul său se îndrepta către Biserica strămoșească a Țării. Vistieria domnească a contribuit la ridicarea sau restaurarea complexelor monahale de la Tismana, Bistrița, Cotmeana, Vișina, Cozia, Dobrușa, Nucet, Ostrov sau Snagov. Mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu-Vodă, este desăvârșită în zilele domniei sale. Pentru toate acestea va fi avut aceeași dragoste și râvnă de a sluji lui Dumnezeu. Capodopere, însă, sunt două lăcașuri ridicate din temelie în Țara Românească: biserica Mănăstirii Curtea de Argeș și Catedrala mitropolitană din Târgoviște[8].

 

 b. Opera Sfântului Voievod Neagoe Basarab

 Tot ce a creat Sfântul Voievod este la nivel de capodoperă.

 Joi, 15 august anul acesta, în zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, s-au împlinit 503 ani de la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș, devenită celebră prin asocierea cu mitul creației reprezentat de celebra legendă a Meșterului Manole, necropolă domnească și mai apoi regală, ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești. Toți specialiști afirmă că Mânăstirea și tot ansamblul arhitectural constituie o capodoperă a artei medievale ortodoxe și cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericești din țara noastră.

 Orașul Curtea de Argeș are o istorie îndelungată, strâns legată de începuturile organizării statale a Țării Românești. Vechile legende arată că așezarea a fost întemeiată în anul 1290, de către Negru Vodă, după ce a coborât din munții Făgăraș. Documente ulterioare arată că aici s-a aflat curtea lui Basarab I Întemeietorul, apoi orașul a fost distrus, în anul 1330, după atacul maghiar – expediția regelui Carol-Robert de Anjou, încheiată cu înfrângerea de la Posada. Curtea voievodală a fost mutată, apoi, temporar, la Câmpulung-Muscel, revenind aici în perioada domniei lui Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul și succesorul lui Basarab I.

 În anul 1359 acesta a înființat, la Curtea de Argeș, Mitropolia Ungro-Vlahiei, în această perioadă fiind ridicată Biserica Sfântul Nicolae (Biserica Domnească), prima necropolă a domnitorilor români dintre Carpați și Dunăre, dar și Biserica Sân-Nicoară, sau Biserica Sfântul Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de mama voievodului, Doamna Margareta.

 În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Curtea Domnească este mutată la Târgoviște, fapt atestat într-un act al fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, însă chiar și după acest moment, Curtea de Argeș a rămas un important centru religios și cultural.

 În anul 1512, Neagoe Basarab urcă pe tronul Țării Românești, iar după trei ani, în 1515, decide începerea lucrărilor la Mânăstirea Curtea de Argeș. Sfântul Voievod a dorit să facă un cadou Preasfintei de Dumnezeu Născătoare Pururea Feciorei Maria dar și mamei sale, așa cum se poate citi în pisania Mânăstirii. A ales darul cel mai potrivit corespunzător credinței sale puternice în Dumnezeu și în Preasfânta Fecioară Maria. Este totodată un dar și pentru tot spațiul ortodox.

 Măreția și importanța acestei creații monumentale trebuie gândită și apreciată în contextul epocii. Imperiul Byzantin căzuse și toată creștinătatea suferea enorm . Sfântul Voievod Neagoe Basarab a dorit să exprime prin această monumentală construcție că spiritualitatea și credința ortodoxă nu au dispărut ci sunt prezente și în aceea epocă de prigoană și asuprire politică a statelor creștine . Este ceea ce Nicolae Iorga numea „Byzanț după Byzanț”. De menționat că în aceeași perioada la Roma se construia Catedrala San Pietro.

 Ofensiva otomană a lui Soliman Magnificul în sud-estul Europei este în plină desfășurare. Un stat creștin, Ungaria a fost cucerit și transformat în pașalâc turcesc, iar ocupanții și-au impus acolo obiceiurile și stilul de viață. Sfântul Voievod Neagoe Basarab a mutat lupta antiotomană de pe câmpul de bătălie în planul credinței. Mânăstirea Curtea de Argeș este și expresia rezistenței față de expansiunea turcilor. Ctitorul Mânăstirii a dorit să afirme că poporul român rămâne aici neclintit prin credința ortodoxă statornică și durabilă.

 Despre acest moment, Nicolae Iorga arăta, în „Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor” apărută la Tipografia „Neamul Românesc”, la Vălenii de Munte, în 1908, că „Toate silințele și toată bogăția însă și le cheltui Neagoe pentru a da Argeșului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se așeza la Târgoviște lângă Domn (care totuși stătea uneori și la Argeș, aproape de sprijinitorii săi ardeleni), cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământul românesc”.

 Biserica mănăstirii a fost edificată chiar pe locul vechii mitropolii ridicată aici în anul 1359, iar lucrările au fost încheiate în anul 1517. Este impresionant faptul că Biserica a fost ridicată într-un timp foarte scurt, de numai cinci ani. Efortul pentru construcția ei a fost impresionant și poate fi explicat numai prin credința vie și puternică a Domnitorului comanditar și a meșterilor constructori. Biserica Mânăstirii este materializarea gândirii arhitecturale a Sfântului Voievod care cu siguranța a conceput și coordonat lucrările de construcție. Piatra necesară construcției a fost transportată cu căruțele de la aproximativ 95 de km. Distanță din carierele de la Albeștii de Muscel iar marmura a fost adusă cu șlepurile pe Dunăre din Turcia și de acolo transportată în care până la Curtea de Argeș.

 Din perioada ulterioară construcției Bisericii datează și legenda Meșterului Manole și fântâna rămasă în amintirea sa, nu departe de mănăstire. Constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, este eroul mai multor balade populare, dar cea mai cunoscută este „Monastirea Argeșului”, în care se spune că Meșterul Manole și-a zidit soția, Ana, în pereții acestei magnifice mănăstiri, deoarece în mod inexplicabil, tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea, iar edificiul nu putea să fie ridicat fără un sacrificiu suprem.

 Legenda arată că după ce domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta, iar după răspunsul afirmativ al acestora, Neagoe Basarab a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate, pentru a împiedica această posibilitate. În acest mod, „zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș, și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, însă toți au murit. Pe locul în care s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor – fântâna meșterului Manole – rămasă astăzi ca mărturie a acestui sacrificiu.

 Simbolistica ortodoxă a legendei este impresionantă. Iată câteva aspecte: Numele de Manole provine de la vechiul nume ebraic ’’Emanuel’’ care se traduce: ”Dumnezeu este cu noi’’, iar Ana înseamnă ’’Îndurare’’. Cei nouă meșteri pot simboliza cele nouă muze din mitologia greacă. Sacrificiul Anei nu reprezintă sacrificiul omului ca echivalent juridic cerut de Dumnezeu pentru păcatele comise, ci sacrificiul pentru creație. Este iubirea în forma ei supremă ca jertfă pentru Dumnezeu și pentru creație, așa cum afirmă și Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae. Mândria omului, încrederea de multe ori exagerată în propriile puterii, dar și năzuința spre desăvârșire sunt și ele prezente în răspunsul pe care Manole îl dă Domnitorului, prin care își afirmă puterea de a ridica oricând altă mânăstire mult mai mare, mai luminoasă și mai frumoasă. Zborul lui Manole și a meșterilor amintește de mitul lui Icar, dar și de năzuința omului spre transcendent, spre absolut, niciodată pe deplin realizabilă câtă vreme omul este în trup. Moartea lui Manole și a meșterilor simbolizează asumarea crucii și trecerea de la „moarte le viață” după cuvântul Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos. Apa fântânii este simbolul vieții. Părintele Dumitru Stăniloae spune că acela care bea din apa izvorului se roagă pentru Manole.

 Sfințirea acestui impresionant lăcaș a avut loc la 15 august 1517, chiar de Adormirea Maicii Domnului, care a dat hramul sfântului edificiu. La slujbă au fost prezenți domnul Neagoe Basarab, familia sa, curtenii și boierii țării, precum și Teolipt – Patriarhul Constantinopolului – însoțit de un sobor alcătuit din toți arhimandriții și egumenii mănăstirilor din Muntele Athos și tot „clerosul” din Țara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie. Mărturiile vremii arată că participarea Patriarhului de Constantinopol, alături de mitropolitul țării, la sfințirea Mânăstirii Curtea de Argeș, a fost un prilej și un mod de afirmare a unității Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse până atunci.

 A doua zi după sfințire, domnul Neagoe Basarab însuși a așezat la locurile lor icoanele scumpe pe care le-a dăruit bisericii, apoi Patriarhul a oficiat slujba cea mare a liturghiei de după târnosire. Primul egumen al mănăstirii a fost Iosif. Însă abia în anul 1526 aveau să se încheie lucrările la pictura interioară bisericii, cu contribuția importantă a zugravului Dobromir.

 În anul 1611, principele Ardealului, Gabriel Bathory, cu oastea lui, au jefuit din biserică și din morminte tot ce era prețios, luând și acoperișul de plumb și cositor al bisericii, lăsând-o astfel expusă la intemperii.

 Apoi, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica și a înzestrat-o, iar mai târziu domnitorul Șerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numește pe Neagoe Basarab „strămoșul domniei mele”, a realizat de asemenea lucrări de restaurare a Mânăstirii.

 Au urmat războaiele dintre ruși și turci din perioadele 1769-1774 și 1787-1791, care au adus Mănăstirii Curtea de Argeș alte jefuiri și stricăciuni.

 În anul 1793, Mânăstirea Curtea de Argeș a dobândit statutul de reședință episcopală, aici luând ființă Episcopia Argeșului.

 La 29 octombrie 1802, mănăstirea a fost afectată de importantul cutremur, urmat, la câțiva ani distanță, de un incendiu, și, la 28 ianuarie 1838, de un alt cutremur. În această perioadă, Episcopia a fost condusă de nume importante, buni păstori și luminați patrioți, fiind de menționat sfetnicul apropiat al lui Tudor Vladimirescu, Ilarion (1820-1823; 1828-1845). Au urmat alte incendii în ianuarie 1866, în aprilie și, respectiv, decembrie 1867, care au adus pagube importante mănăstirii.

 Între anii 1875-1886 biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost refăcută în forma care a dăinuit până în prezent, Regele Carol I angajându-l pe celebrul arhitect francez André Lecomte du Noüy pentru proiectul refacerii lăcașului. Acesta a adoptat și unele soluții arhitecturale controversate, printre măsurile incluse în proiect aflându-se demolarea marii clopotnițe ridicate de Matei Basarab și înlăturarea zidului fortificat de la exterior.

 Regele Carol I a construit parcul Mănăstirii Argeșului și palatul episcopal (1886-1890) care era folosit ca reședință regală de vară. Construită în stil german, clădirea este simetric dispusă în raport cu axa Catedralei, având în centru paraclisul, cu turnul-clopotniță. Paraclisul (ridicat cu un an înainte de palatul regal) adăpostește moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia.

 Mănăstirea, refăcută la inițiativa lui Carol I, a fost resfințită la 12 octombrie 1886.

 Din punct de vedere arhitectural, așa cum se înfățișează astăzi biserica Mănăstirii Curtea de Argeș este construită din piatră fățuită și profilată, în plan triconic, inspirat din planimetria bisericii mănăstirii Vodița, aspect reluat ulterior și în alte construcții bisericești de la noi, precum Mitropolia din București, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, ori Mănăstirea Tismana. Biserica este caracterizată dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori – simbolizându-i pe cei 12 apostoli – susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează colțurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidențiat în acest fel deoarece îndeplinește și funcția de necropolă.

 Turnurile laterale sunt construite în formă de spirală, vechi motiv geometric cu importante semnificații spirituale. Turnul spirală dinspre miazăzi simbolizează coborârea lui Dumnezeu la om pentru a-l elibera de păcate și a-l sfinți, iar turnul dinspre miazănoapte simbolizează ascensiunea omului la Dumnezeu, urcușul infinit spre desăvârșire și îndumnezeire prin har.

 Restul bisericii (naosul și altarul) – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.

 În fața intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri și împodobite cu desene. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea sa de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul lăcaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat.

În cadrul lucrărilor de restaurare din perioada lui Carol I, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele aduse din străinătate fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu.

 Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în șuvițe. Fațadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene și islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele, acestea fiind înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.

 În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt așezați porumbei, care parcă stau gata de zbor, fiecare dintre aceștia purtând în cioc un clopoțel, care suna la adierea vântului.

 În exterior, în partea de sus, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle, extrem de bogate ornamental, care adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care se arată o seamă de elemente de artă arabă și georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.

 Vechiul iconostas al bisericii și câteva icoane de pe timpul lui Șerban Cantacuzino (a doua jumătate a sec. XVII), se află în Colecția de obiecte de artă bisericească din cadrul Mănăstirii Curtea de Argeș și tot aici poate fi văzută o evanghelie scrisă cu litere de aur de către Regina Elisabeta.

 În cadrul Mănăstirii Curtea de Argeș a funcționat, cu mici întreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic „Neagoe Vodă”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania până în anul 1977.

 Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, pe lângă rolul său de reședință episcopală a fost, în același timp, și necropolă domnească, iar ulterior necropolă regală. În pronaosul bisericii se află mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (decedat la 1521), piatra de mormânt a monahiei Platonida – Doamna Despina (1554), soția lui Neagoe Basarab, piatra de mormânt a Doamnei Stana (Sofronia) (1531), fiica lui Neagoe Basarab și soția lui Ștefăniță Vodă al Moldovei. Tot aici se află și piatra de mormânt a voievodului Radu de la Afumați (1529), soțul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab.

 În pronaos se află mormintele regilor României: regele Carol I (1914) și regina Elisabeta (1916) – care se retrăsese după moartea lui Carol I chiar la Mănăstirea Curtea de Argeș, regele Ferdinand (1927) și regina Maria (1938) (trupul său fiind înmormântat aici, iar inima i-a fost depusă în capela „Stella Maris” de la Castelul său din Balcic. A trebuit, însă, să fie luată de la Balcic, odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în 1940 și depusă în firida unei stânci de lângă Castelul Bran. În 2015, la inițiativa Regelui Mihai, Casa Regală și Ministerul Culturii au hotărât de comun acord ca locul inimii Reginei Maria să fie Salonul de Aur din Castelul Pelișor.)

Separat, într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii, se găsește sicriul cu rămășițele pământești ale Regelui Carol al II-lea (1930-1940), aduse în 2003 de la Lisabona, Portugalia, unde acesta a fost înhumat în 1953.

 În august 2016, Regina Ana a României a trecut în eternitate iar la 5 decembrie 2017 a trecut la cele veșnice și Regele României Mihai I. Ambii sunt înmormântați într-o criptă din Noua Necropolă Regală, aflată în vecinătate, întrucât cea existentă în vechea biserică de la Curtea de Argeș, nu mai are alte spații pentru morminte. Noua biserică ale cărei hramuri sunt Sfânta Filofteia și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril este practic, biserica de întâmpinare, primul monument care va fi văzut de vizitatori, fiind amplasată în fața celei ctitorite de Neagoe Basarab. Moaștele Sfintei Mucenice Filofteia sunt în prezent adăpostite în această nouă și frumoasă Catedrală Episcopală . [9]

 Sfântul Voievod Neagoe Basarab a ctitorit și alte biserici și mânăstiri sau a consolidat altele . Dintre acestea amintim Catedrala Episcopală din Târgoviște. Cu toate că Mircea cel Bătrân a mutat, pe la anul scaunul domnesc la Târgoviște, mitropolia a rămas în Curtea de Argeș până în 1515. In 1518 Neagoe Basarab, cerând dezlegarea mitropolitului Nifon, începe zidirea mitropoliei din Târgoviște. Construcția a fost terminată in 1537 in timpul lui Radu Paisie, urmașul lui Neagoe Basarab. 

 Mânăstirea Ostrov este o mânăstire de călugărițe, cu hramul “Nașterea Maicii Domnului” și se află amplasată pe o insula a lacului de acumulare al hidrocentralei Călimănești de pe râul Olt. Biserica este rezidită pe locul unei biserici mai vechi din secolul al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, între anii 1520-1521, fiind ctitorită de Sfântul Voievod Neagoe Basarab și soția sa, doamna Despina.

 S-a sfințit nezugrăvită, pentru cult folosindu-se în prima faza icoane pictate, aflate astăzi în Muzeul de Artă al României. Altarul a fost pictat în 1752, restul bisericii fiind în stil frescă, de o remarcabilă valoare artistica și a fost terminat în anul 1760. Tot atunci i s-a înlocuit și inscripția din pisania veche cu un text românesc, scris cu litere chirilice.

 Personalitatea complexă a Sfântului Voievod Neagoe Basarab a creat două monumente de o valoare excepțională: unul în domeniul arhitecturii – măreața Biserică Episcopală de la Curtea de Argeș, iar altul în domeniul literaturii: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, una dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii române vechi, scrisă în slavonă.

 Prin condeiul său, Sfântul Voievod, în „învățăturile” sale către fiul său, așterne pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci și principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori, cele spirituale.

 Aceasta monumentală lucrare a fost creată între anii 1513-1521. Așa cum am arătat mai sus, Neagoe Basarab și-a petrecut tinerețea în anturajul patriarhului Nifon și la Mânăstirea Bistrița, ctitorie a strămoșilor săi Craiovești și acumulase o masivă cultură teologică. De asemenea, în tinerețea sa fusese copist, ceea ce presupune o bună cunoaștere a limbii slavone. În acea vreme, cultura avea un pronunțat caracter religios, a fi cult însemnând, în primul rând, a cunoaște cărțile fundamentale ale Bisericii, ca și unele lucrări apocrife sau scrieri populare. O asemenea cultură posedă și autorul Învățăturilor, care folosește în opera sa literatura patristică cu deosebire lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, ca și unele cărți populare de mare circulație ca Alexandria și Varlaam și Ioasaf. Acestea au circulat în manuscris și erau cunoscute de oamenii de cultură ai secolului al XVI-lea.

 „Și această să nu le gândești că le grăiesc eu din capul meu, ci toate le-am aflat în Sfintele Scripturi și ți le grăiesc ca să-ți fie de certare și de învățătură și de toată trezvia și chibzuiala și bucuria ce va să fie. Deci să nu pară cuiva rău sau să aibă vreo împuternicie spre noi pentru aceste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, și v-am adus aminte.”

 Toate calitățile specifice unei vieți creștine virtuoase, etice, exprimate atât de concis și convingător de domnitorul român, erau fără îndoială apreciate de lumea ortodoxă a timpului. Cu atât mai mult, cu cât în epocă circula și tratatul lui Nicolo Machiavelli, „Principele”, care oferea un sinistru tablou al cinismului politic militar, dar și „Orologiul Principilor”, opera spaniolului Antonio De Guevara, care, asemenea „Învățăturilor lui Neagoe Basarab…”, era o expresie a moralei creștine „în practica diplomatică”, ambele reținând „filonul istoric al lui Marc Aureliu”, cum spune prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.

 Una dintre ideile de bază ale voievodului este aceea a monarhiei de drept divin. „Că nu te-au ales, nici te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales și te-au unsu și a aceluia plăcere să faci”.[10]

 Învățăturile conțin numeroase sfaturi despre modul cum trebuia condusă țara, despre relațiile domnului cu boierii: numirea dregătorilor, administrarea justiției, primirea solilor străini, purtarea războiului, etc., toate aceste sfaturi alcătuind un adevărat manual de guvernare a statului și considerate prima lecție de diplomație medievală românească.

 „O, fătul mieu Theodosie și voi alți domni și frați toți! Din cât am putut cunoaște cu firea și a pricépe de rândul solilor, cum să vor cinsti când vor veni să fie la sfat și vor fi oameni mari și de la domni creștini, carii cred în Domnul nostru Iisus Hristos și preacuratei lui maici, aceștea soli carii vin la voi, unui vin ca să facă jurământu și legătură, iar alții vin ca să facă pace, alții să vorovească niscare lucruri de treabă, iar unii vin pentru dragostea și pentru prietenia. Iar aorea vin alții cu cuvinte aspre și de vrajbă, cum le iaste învățătura și porunca de la domnii și stăpânii lor. Că la domni mulți soli de în multe părți vin, și cu multe feliuri de sol. Iar voi să nu cinstiți numai pre cei ce vă vor aduce vești bune, ci să cinstiți și pre cei ce vă vor aduce vești réle, că așa să cade. Și să fie toți cinstiți de voi într-un chip și dăruiți. Că cu acea puținea cinste ce le veți face, iar ei mult vor lăuda numele vostru și-l vor înălța.”[11]

 „A face dreptate săracului” este un leitmotiv al învățăturilor, o constantă aducere aminte a primei îndatoriri a celui care are puterea politică. Așadar, nu dobândirea puterii, nici amplificarea ei, ci exercitarea dreptății evanghelice este scopul guvernării.

 „Iată că suntem datori, noi cei puternici, să ajutăm celor slabi să-i îndreptăm și să nu facem atâta în voia noastră, cât în voia vecinului și săracului și a neputernicului, că așa zice marele Pavel.”

 „Și de va fi mai harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu dați acelora cinstea și boeria, în fățărnicie; ce să o dați aceluia mai sărac deaca iaste vrédnic și harnic și-și va păzi dregătoria cu cinste”.

 Domnul își povățuiește urmașiiSă nu iubiți vremile de răzmeriță și să săriți la fapte de trufie”, adică să păstreze pacea cu popoarele din jur. Această dorință de pace se reflectă în întreaga politică a domnului Țării Românești, în timpul domniei căruia țara a avut pace.

 Domnul este sfătuit să judece drept, pe fiecare după fapta sa și să asculte și pe nevoiași, judecata dreaptă contribuind și ea la menținerea unui renume bun în lume. Aceste sfaturi își găsesc confirmarea în practica judecătorească a lui Neagoe Basarab, ceea ce dovedește că amintirea lăsată de el posterității a fost acea a unui domn drept[12].

 Cât de actuale sunt și astăzi aceste sfaturi și învățături pentru noi dar mai ales pentru guvernanți. Dar cine să ia seama la ele?

 Aceste gândiri filosofice și învățături înțelepte, care exprimă tulburătoare reflecții politice și morale, au făcut pe istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu să-l numească pe Neagoe Basarab „Marc Aureliu al Țării Românești, principe, artist și filosof.

 Monumentala lucrare a domnului cu apucături împărătești, cum îl numea Nicolae Iorga pe voievodul Neagoe Basarab, alături de alte argumente precum milostenia, darul ctitoririi de mănăstiri și cel de binefăcător al întregii Ortodoxii, a stat și ea la baza canonizării Voievodului de către Biserica Ortodoxă Română.

 

III Unele concluzii

 În loc de orice alte comentarii de final propun cititorilor un moment de reflecție și meditație asupra treptelor desăvârșirii pe care Sfântul Voievod Neagoe Basarab le punea în atenția fiului său Teodosie:

 ’’Că mai întâi de toate este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilință și plângere, iar plângerea face frică, și frica face smerenia, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, și dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu’’.

 Dumnezeu să ne ajute!

NOTE


[1] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, București, 2014, p.13
[2] Citat în Istoria Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2012, p. 175
[3] Pentru dezvoltări a se vedea Pavel Chihaia, De la "Negru Vodă" la Neagoe Basarab. Interferențe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, Editura Academiei, București 1979, pp. 48-65
[4] Ion D. Sandu, Neagoe Basarab, apărător și sprijinitor al ortodoxiei, Sibiu, 1938, pp. 72-74
[5] Ibidem , op cit. p. 73
 [6] Ion D. Sandu, op.cit. pp. 78-82
[7] A se vedea Pavel Chiahaia, op. cit.,pp. 134-159
[8] Pentru dezvoltări a se vedea, Diacon Alexandru Briciu, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, prinț al păcii, articol publicat la 26 septembrie 2009 în ziarul Lumina
[9] Pentru dezvoltări privind Mânăstirea Curtea de Argeș, a se vedea volumul Istoria Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2012, pp. 175-246
[10] Ion Dumitru Snagov, Monumenta Romaniae Vaticana, București, 1996, 62-63
[11] Ibidem, op.cit. , p. 69
[12] Pentru dezvoltări privind citatele prezentate, a se vedea Neagoe Basarab, Învățături către Fiul său Teodosie, Editura Arhiepiscopiei Curtea de Argeș, 2009, pp 27-81

 

19-12-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu