(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 367

Viața, darul lui Dumnezeu. Viața în Hristos

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: viata in Hristos; sensul vietii; aparitia vietii; creatia lumii; viata dupa moarte;
 
I. Ce știm despre viață?

 Ce este viața? Ce/cine este omul? Sunt întrebări care urmează firesc atunci când omul, prea mult ancorat în lumea materială, găsește totuși timp de reflecție, după actul de uimirea cuprins în întrebarea fundamentală „Ce este existența?”.

 Mulți dintre noi, atunci când ne gândim la sensurile și semnificațiile vieții, vedem reprezentarea vieții, după caz, din perspectiva cunoașterii științifice sau ca drept fundamental al omului, consacrat apărat și garantat prin constituții. Mai puțin conștientizăm și medităm la înțelesurile profunde ale vieții ca dar al lui Dumnezeu în această lume și la viața veșnică făgăduită de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Secularismul social și statal tot mai accentuat, înstrăinarea de Dumnezeu și ateismul raționalist se regăsesc din plin în conștiința și gândirea acelora care consideră că această lume este singura realitate și moartea este limita vieții după care urmează neantul. Moartea sperie pe raționaliștii, sectanții și ateii lumii în care trăim ,pentru că le lipsește dreapta credință și refuză evidența pe care o dă numai credința ortodoxă, Sfânta Evanghelie, evidența nemuririi sufletului, a vieții de după moarte, a vieții eterne, a vocației omului la îndumnezeire prin har, la misiunea omului aflat în această existență vremelnică supusă legilor determinismului și finitudinii timpului, de a se pregăti pentru viața de după viață, de a fi demni să primească de la Dumnezeu darul de mare preț al mântuirii și fericita existență eternă. Mulți dintre aceștia consideră că viața pământească este ultima și singura realitate și prin urmare sunt preocupați excesiv de trup, de acumularea bogățiilor, de slava acestei lumi, trăiesc în indiferență și egoism și mai mult se consideră atotștiutori și atotputernici prin raționalismul ateu promovat.

 Omul contemporan este mai mult preocupat „de a avea, decât de a fi”, de a trăi autentic și creștinește în această viață pentru a fi fericit în viața care va veni și care este eternă.

 Cunoașterea științifică încearcă să afle care este originea și evoluția vieții. Se crede că viața a început pe Pământ cu peste trei miliarde de ani în urmă și a evoluat, de la nivelul celor mai simple bacterii, într-o diversitate complexă de necuprins. Dar ce anume să fi determinat dezvoltarea în supa primordială a primelor organisme din singura lume cunoscută în Univers care găzduiește viață?

 Experții au dezvoltat șapte mari teorii care ar putea explica această manifestare până acum unică. Niciuna dintre teorii nu este confirmată și dovedită prin datele științei . Iată câteva încercări ale biologie de a explica originile vieții pe Pământ:

 Scântei electrice (fulgere)

 O cercetare din anul 1953, experimentul Miller-Urey, a demonstrat că scânteile electrice pot genera aminoacizi și zaharuri într-o atmosferă încărcată cu apă, metan, amoniac și hidrogen. S-a speculat, de aici, posibilitatea ca fulgerele să fi contribuit la începuturile formării vieții terestre, versiune incipientă din care, milioane de ani mai târziu, molecule mai complexe s-ar fi putut dezvolta. Studii recente au amenințat teoria, demonstrând că atmosfera tânără a Pământului era săracă în hidrogen, dar tot știința a sugerat că norii vulcanici din aceeași perioadă puteau conține acest element, dimpreună cu metanul și amoniacul. Iar descărcările electrice îi traversau nemijlocit.

Din pământ am ieșit…

 Potrivit unei idei elaborate de chimistul Alexander Graham Cairns-Smith, de la Universitatea Glasgow, din Scoția, primele molecule de viață s-ar fi putut forma în pământ, cu ajutorul cristalelor minerale de argilă. Mediul argilos ar avea capacitatea nu doar de fi concentrat laolaltă compuși organici, dar a ajutat și la organizarea lor în tipare, aproximativ după modul în care genele ADN-ului procedează astăzi. Rolul principal al ADN-ului este să stocheze informații despre cum ar trebui aranjate alte molecule. Secvențele genetice din ADN sunt instrucțiuni ale modului în care aminoacizii trebuie aranjați în proteine. Cairns-Smith sugerează că cristalele minerale din argilă ar fi putut ordona moleculele organice în tipare organizate. După un timp, moleculele organice au preluat această sarcină și s-au organizat autonom.

 Izvoarele hidrotermale

 Mai multe experimente au demonstrat cum un gaz vulcanic, oxisulfura de carbon (COS), ar fi putut instrumenta formarea “prebiotică” a peptidelor, cele mai scurte secvențe de aminoacizi din componența proteinelor. Acum trei miliarde de ani, COS ar fi putut fi generat pe fundul mărilor și oceanelor prin erupțiile izvoarelor hidrotermale, bogate în nutrienți. Deoarece oxisulfura de carbon se depreciază rapid în mediul acvatic, cercetătorii speculează că lanțurile de aminoacizi s-ar fi format pe roci din apropierea surselor de COS. Este posibil ca, din acest punct, moleculele organice să se fi concentrat și amestecat încât să genereze catalizatorii minerali necesari reacțiilor critice apariției microorganismelor elementare. Un indiciu al faptului că această teorie are o bază destul de solidă este faptul că și în prezent, izvoarele hidrotermale, bogate în energie chimică și termică, întrețin ecosisteme foarte active.

 Debut înghețat

 Cu trei miliarde de ani în urmă, Soarele strălucea cu aproximativ o treime din puterea lui actuală. De aceea, este posibil ca oceanele, sau oceanul planetar, să fi fost acoperite de gheață. Acest strat ar fi putut avea o grosime de zeci, poate de sute de metri și ar fi protejat fragilii compuși organici din apa de dedesubt, sau chiar din gheață, de lumina ultravioletă ce ajungea pe Pământ nefiltrată de o atmosferă și de distrugătoarele impacturi cosmice. Frigul ar fi putut ajuta aceste molecule să supraviețuiască mai mult, făcând posibilă manifestarea reacțiilor necesare formării vieții. Ideea că viața și-ar avea originile în gheață este destul de nouă și întrucâtva contradictorie cu teorii mai larg acceptate. Totuși, potrivit cercetătorului Stanley Miller, care a sugerat teza de față, gheața înglobează anumite proprietăți ce o recomandă ca fiind un mediu potențial de formare a primelor molecule prebiotice.

 Lumea ribonucleică

 ADN-ul necesită proteine pentru a se forma, iar proteinele au nevoie de ADN pentru a exista, deci cum s-au putut alcătui aceste elemente fundamentale vieții unul fără ajutorul celuilalt? Răspunsul ar putea fi ARN-ul, sau acidul ribonucleic, cel care poate stoca informații precum ADN-ul, servi ca enzimă, asemenea proteinelor și ajuta atât la crearea primului cât și a celor din urmă. Cu timpul, ADN-ul și proteinele au înlocuit ARN-ul, deoarece ambele sunt mai eficiente, în termeni de genetică. ARN-ul mai există încă și îndeplinește unele funcționalități în organisme, inclusiv rolul de întrerupător pentru unele gene. Mulți oameni de știință sunt de acord că viața a trecut printr-o perioadă când ARN-ul (acid ribonucleic) era molecula dominantă, cea care a coordonat stagiile incipiente ale vieții. Totuși, această ipoteză nu explică modul în care ARN-ul în sine a fost posibil pe Pământ.

 Molecula mică

 Esența teoriei pe care chimistul american Robert Sharpiro și alți cercetători o denumesc “modelul moleculei mici”, pentru a explica originea vieții pe Pământ, constă în ideea că viața primordială a apărut oriunde condițiile au permis reacții chimice ciclice, consumatoare de energie, în “containere” naturale, ca de exemplu în cavitățile rocilor. Majoritatea acestor reacții nu erau foarte productive și rezistente, dar unele dintre ele ar fi putut forma sisteme chimice autosustenabile. Eventual, pe măsură ce alți compuși s-au alăturat, unii catalizatori s-au format, pavând drumul acestui tip de sisteme către un proces evolutiv. Altfel spus, în loc să evolueze din molecule complexe, așa cum este ARN-ul, viața ar fi putut demara cu molecule mai mici care au interacționat între ele în cicluri. În timp, de aici ar fi evoluat molecule mai complexe, care au preluat funcția executării acestor reacții, îndeplinind-o mai bine decât cele inițiale.

 Panspermia

 Poate că viața nici măcar nu a început pe Terra, ci a fost adusă aici din alte zone ale spațiului cosmic, o noțiune cunoscută drept „panspermie”. De exemplu, adesea, fragmente stâncoase sunt împrăștiate de pe suprafața planetei Marte în urma diferitelor impacturi cosmice. De asemenea, mai mulți meteoriți marțieni au fost descoperiți pe Pământ, iar cercetătorii au sugerat că ei ar fi adus microbi aici, cu miliarde de ani în urmă, teorie care ne-ar face pe toți să fim, de fapt, marțieni la origine. Alți oameni de știință au sugerat că viața ar fi putut călători pe Pământ „la bordul” unor comete ce au venit din sisteme solare îndepărtate. La această teorie însă, chiar dacă ar fi confirmată, misterul privitor la felul în care viața a început ar rămâne în picioare, doar că ar viza, în schimb, orice alt loc din Univers.

 Desigur ,încercările cercetării științifice de a descoperi misterul vieții sunt importante și nu trebuie neglijate. Totuși cunoașterea științifică rămâne în incertitudine, în îndoială deoarece nu există dovezi științifice clare și concludente care să confirme vreuna din aceste ipoteze. Unii ar spune că această situație este relativă și determinată de limitele și imperfecțiunile mijloacelor prezente de investigare pe care le posedă știința, de insuficiența datelor cunoscute și observabile pe care să se bazeze o astfel de teorie. Încercările cunoașterii științifice de a explica originea vieții prin trecerea evolutivă de la materia anorganică la cea organică au eșuat. Evoluția în univers pare o realitate, dar nu poate explica originea universului, a vieții sau a omului. Încercările de a crea viață în eprubetă sau de a clona forme de viață s-au dovedit a fi iluzorii și în cele din urmă un eșec al științei. Astronomia nu a dovedit existența vieții și pe alte corpuri cerești în univers și de aceea teoria conform căreia viața ar fi fost importată pe Pământ din cosmos este cu siguranță greșită.

 Noi credem că această limită a științei este una ontologică, este o limită a puterii rațiunii umane care, cu mijloacele specifice cunoașterii (observație, experiment, demonstrație, teorie) nu poate accede vreodată la descifrarea tainei vieții.

 Mulți oameni de știință dar și filosofi, care sunt convinși de limitele cunoașterii raționale afirmă că știința poate descrie numai condițiile și formele vieții anumite aspecte ale evoluției organismelor vii a speciilor, dar nu este în măsură să descopere originile vieții sau să confere o definiție riguroasă din punct de vedere logic vieții.

 Menționăm un exemplu pe care îl considerăm concludent: Johannes Kepler, astronom și matematician din secolul al XVI-lea este cel care a descoperit celebrele legi care descriu mișcarea planetelor în jurul Soarelui a dorit să descopere și legea potrivit căreia Pământul se află la distanța ideală de 148 milioane de kilometrii față de Soare distanță care ar fi condiția apariției și evoluției vieții. Celebrul matematician și astronom nu a reușit să descopere o astfel de lege, nu pentru faptul că nu avea date suficiente, ci pentru că o asemenea lege nu există. Armonia, unitatea și frumusețea Universului, a existenței și a vieții pot fi înțelese de om pe alte cale decât cunoașterea științifică și anume pe cale cunoașterii prin credință.

 Știința nu poate explica diversitatea formelor de viață care există în prezent. Se presupune că există peste un milion de specii. La fel știința nu a putut explica nici diversitatea formelor de viață care au existat în trecut și nici nu a reușit să determine concludent cauzele evoluției acestora, apariția și dispariția speciilor. Nu există explicații științifice convingătoare nici pentru complexitatea și armonia desăvârșită a unui organism viu și în mod deosebit a omului care este cununa creației, așa cum consideră sfinții părinți.

 Cu atât mai mult cunoașterea rațională, științifică nu poate explica în termeni raționali și demonstrativi ce sunt sufletul, duhul și nici conștiința omului, după cum nu are și nu va avea nici o reprezentare care ar putea fi numită cunoaștere rațională a vieții de după viață, a vieți veșnice. Kant a ajuns la acest adevăr potrivit căreia nu se poate cunoaște rațional nemurirea sufletului.

 Încercările de a defini viața și de a exprima științific trăsăturile vieții, precum și deosebirile față de materia anorganică, nu s-au dovedit a fi un succes al rațiunii. Definiția vieții a fost și rămâne una dintre cele mai dificile probleme la care oamenii au încercat să găsească un răspuns pe calea cunoașterii științifice. În aparență, a răspunde la această întrebare pare un fapt banal. Viața este viața! Eu sunt în viață, tu ești în viață, animalele noastre de companie sunt în viață, iar musculițele care bâzâie uneori atât de supărător în jurul nostru sunt în viață (deși, probabil, nu pentru mult timp).

 De asemenea, ceașca de cafea nu este vie, ventilatorul din cameră nu este viu, iar rocile din grădină nu sunt vii. Cu toate acestea, atunci când ne gândim la ce este viața, constatăm că există tot felul de sisteme „non-vii” care se comportă într-un mod asemănător sistemelor vii. Focul este un astfel de exemplu, ca și furtuna, dar acestea nu pot fi considerate sisteme vii.

Răspunsul la întrebarea „Ce este viața?” are o deosebită importanță în definirea graniței dintre materia anorganică și cea organică, dintre inteligența artificială și viață. Pe scurt, nu avem încă un răspuns la această întrebare. Viața ne surprinde în mod constant, iar biologii de multe ori sunt în dezacord unii cu alții în ce privește definirea frontierei dintre viață și non-viață.

 Chiar și în aceste condiții, în rândul comunității științifice viața este definită prin intermediul a 7 caracteristici specifice. Pentru a fi declarat viu, un sistem trebuie să îndeplinească următoarele cerințe sau cât mai multe dintre ele:

1. Adaptare

 Evident, viața nu poate exista fără a avea posibilitatea să se adapteze la condițiile de mediu. Viteza cu care formele de viață se adaptează este esențială pentru supraviețuirea lor.

2. Creștere

 Sistemele vii cresc în mărime, aceasta fiind o caracteristică evidentă a organismelor.

3. Homeostazie

 Pe scurt, homeostazia este o proprietate a organismului de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului intern, cum ar fi temperatura sau pH-ul. Ea reprezintă echilibrul dinamic ce ne menține în viață.

 Sistemele homeostatice pot fi deschise sau închise. De exemplu, fiecare dintre noi este un sistem homeostatic închis. Această caracteristică evolutivă reprezintă un avantaj, deoarece astfel organismele homeostatice pot să trăiască în diferite condiții de mediu.

 4. Metabolism

 Metabolismul este un proces complex care descrie totalitatea transformărilor biochimice și energetice care au loc în organismele vii. Viața necesită energie, iar metabolismul descrie transformările chimice care susțin viața.

5. Organizare

 Sistemele vii trebuie să aibă o anumită organizare sau structură internă. Pe Pământ viața este formată din una sau mai multe celule care lucrează împreună. Fără a avea o anumită organizare viața nu poate înflori.

6. Reproducere

 Supraviețuirea speciilor este condiționată de capacitatea de reproducere a organismelor din cadrul lor.

7. Sensibilitate la stimuli

 Organismul trebuie să aibă capacitatea să răspundă la stimuli și din acest motiv acesta are nevoie de un sistem senzorial care să includă organe care să recepționeze stimulii din mediul înconjurător.

 Ce putem spune însă despre foc. Focul crește, are „metabolism”, precum și un nivel de organizare. El „răspunde” într-un fel la stimuli, în sensul că dacă punem în calea sa o ramură umedă și o ramură uscată, focul va „alege” ramura cea mai favorabilă pentru a se răspândi. De asemenea, focul menține un anumit nivel al homeostaziei, dar nu se adaptează foarte bine. În consecință, deși focul se comportă în anumite condiții similar sistemelor vii, el nu îndeplinește cerințele necesare pentru a fi considerat viu.

 Ce putem spune însă despre viruși? Ed Rybicki de la University of Capetown a definit virușii drept „organisme aflate la marginea vieții”. În prezent cei mai mulți oameni de știință nu consideră virușii drept o formă de viață, ci mai degrabă un tip de proto-viață, deoarece virușii nu se reproduc și nu au metabolism.

 Virușii nu se pot reproduce în modul obișnuit (adică pe cale sexuată sau asexuată). În schimb, ei invadează un organism gazdă ale cărui celule le programează pentru a sintetiza moleculele necesare producerii unui nou virus. Mulți oameni de știință cred că viața a început în acest mod, sub forma unui grup de organisme care s-au înmulțit prin autoreplicare.

 Mai mult, James Hutton a propus, în anul 1785, ideea existenței unor „super-organisme”. El a postulat că Pământul poate fi considerat viu. De atunci, această idee prin care sistemele mari, cum ar fi Pământul, pot fi analizate ca un întreg a devenit tot mai populară în rândul oamenilor de știință. Astăzi, se poate demonstra că ceea ce se întâmplă într-o parte a lumii afectează întreaga planetă.

 Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract si nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viața și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el.

 Primul care a încercat să definească viața este filozoful antic Aristotel. El afirma că viața este ceva care apare, se dezvoltă singură și se reproduce. In 1944, fizicianul austriac Erwin Schrodinger definea viața drept ceva care rezistă în fața degradării. Este o definiție care are legătură cu a doua lege a termodinamicii, care afirmă că sistemele închise dobândesc entropie în mod natural (sau dezordine în timp). Absorbim nutrienți și metabolizându-i, ființele vii pot contracara aceasta tendința de degradare. Dar cum am putea să spunem că, de exemplu, cristalele sunt vii? Căci ele preiau energie și creează ordine atunci când elaborează anumite structuri de particule. Putem spune oare că este viață ceea ce se poate reproduce? Atunci, din acest punct de vedere, catârii, care se nasc sterili, nu reprezintă viața. Tot din acest punct de vedere, focul ar fi definit drept viață. Daca spunem că este viață ceea ce poate metaboliza, atunci și mașinile pot fi considerate vii, căci si ele dezvoltă un proces similar.

 In 2004, Chris McKay, cercetător NASA, scria că "Cea mai simpla lista cu ceea ce are nevoie viața este compusă din: energie, carbon, apă lichidă și alte câteva elemente ca nitrogenul si fosforul".

 Tot mai mulți cercetători spun că avem nevoie de o definiție solidă a vieții. În concluzie, înțelegerea noastră de natură științifică cu privire la ce este viața va evolua în mod constant pe măsură ce aflăm tot mai multe despre Univers dar nu va fi niciodată deplină și suficientă.

 Viața este un dar de la Dumnezeu. Acesta este un adevăr fundamentat pe care dreapta credință ortodoxă îl afirmă și pe care știința, mult prea închisă în limitele raționalismului, încă nu îl acceptă. Sigur, excepție fac marii savanți care au conștientizat pe deplin acest adevăr. Viața este un dar de la Dumnezeu oferit în fiecare clipă de Creator, inclusiv omului. De aceea viața are dimensiunea continuității neîntrerupte pe Pământ, prin succesiunea formelor de viață și a speciilor, de aceea omul credincios este dator să mulțumească și să se roage neîncetat Domnului pentru viață, în dimensiunea ei temporară și în veșnicie.

 Există oameni de știință și filosofi care văd viața ca fiind un mediu în care omul și toate celelalte viețuitoare se află, așa cum este de exemplu aerul. Viața, prin continuitatea ei poate fi considerată ca fiind și un mediu, dar nu unul natural, ci unul al harului dumnezeiesc.

 Viața este și rămâne o taină pentru cunoașterea științifică, dar o taină care se deschide și care poate fi înțeleasă printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.

 Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă temeiul de înțelegere duhovnicească a vieții: „Căci Dumnezeu este Ziditorul a toată viața, nemurirea, sfințenia și virtutea. Iar El este deasupra ființei tuturor celor ce sunt cugetate sau numite”. [1]

 Sfântul Antonie cel Mare arată că: „Viața este unirea și legătura minții cu sufletul și cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoștinței lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează și după desfacere”. [2] Este o cugetare importantă pentru că arată că sensul vieții nu este neantul, neființa așa cum cred unii filosofi existențialiști, ci darul existenței și al vieții nu se ia înapoi de către Dumnezeu, ci continuă în eshatologie. În acest context este bine să ne referim și bazele concepției ortodoxe despre existență și viață, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:

Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3, 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuși, absolut și liber. De aici distincția dintre necreat și creat în existență. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creație, așa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palama. Creația, inclusiv viața nu există prin ele însele, ci numai prin participarea la viața și iubirea Persoanei supreme

„Eu sunt învierea și viața” (Ioan, 11, 25). În consecință, existența nu poate fi redusă la această lume și la materie, ea este în primul rând viață și mai este și viața care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viața, ca existență, și învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.

 „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.” (Mat.22,32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și morții și să ne împace cu Părintele Universului.

„Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenței. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru ființă sau o devenire în granițele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Prin aceasta, existența, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârșirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „Adâncul smereniei este desăvârșirea”.

 Întruchiparea existențială absolută a smereniei este însăși Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale și al acceptării de bună-voie a morții pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu și nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har„.

„Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui. Va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material și temporar, de finalitatea acestei lumi și, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existența materială a lumii și să o aducă la existența desăvârșită, spirituală și eternă, pentru care omul a fost creat.

„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan, 8, 12). Existența este lumină și transfigurare, este spirituală și omul poate să acceadă la lumina vieții, la adevărata existență, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia și ascultarea; omul trebuie să-și taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu.  [3]

O altă dimensiune importantă a vieții, pe care știința nu o poate explica și descrie este trăirea omului în viață sau, altfel spus, trăirea conștientă a vieții de către om. Omul este singura ființă creată care are conștiința vieții și conștiința modului de a trăii viața, autentic sau nu, cu Dumnezeu sau refuzându-L pe Dumnezeu și aceasta pentru că omul a fost înzestrat de către Creatorul său cu libertate.

Horațiu spune în poemele sale: „Carpe diem, quam minimum credula postero”, în traducere: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine” (Ode I, 11, 8).

Eminescu, în ultima poezie pe care a scris-o, pe patul sanatoriului pe care se afla, cu o oră înainte de moarte venera clipa vieții: „Nu e păcat /Să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?”. Clipele vieții sunt mai mult decât semnele timpului, sunt elementele infinitezimale ale vieții în care trăim fiecare dintre noi, sunt clipa cea repede pe care nu trebuie să nu o pierdem, trebuie să o trăim întru ceva care să ne definească ca oameni, pentru ca timpul și viața noastră să nu se piardă în zadar. Clipa cea repede a vieții poate să rămână în eternitate dacă o trăim în, prin și pentru Hristos. Altfel viața și moartea noastră sunt zadarnice.

Viața poate să ne trăiască pe noi atunci când rămânem în precaritățile acestei lumi finite și când considerăm că a avea este mult mai important decât a fi sau putem noi trăi viața dacă valorificăm autentic fiecare clipă și o transpunem în eternitate și trăim în autenticul nostru existențial, ca fii ai lui Dumnezeu după har. Este un fapt al libertății noastre.

Abraham Lincoln are cuvinte sugestive privind timpul, viața și trăirea vieții: ’’Nu contează câți ani ai în viață, ci câtă viață ai în ani’’.

Spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci eu prin Lege am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine (Galateni 2,19-20)”.

Dumnezeu a creat pe om cu suflare de viață și cu suflet nemuritor nu pentru a rămâne în indiferență, neștiință, pasivitate, sursele oricărui păcat, ci pentru a folosi acest dar de mare preț în sensul și finalitatea dorită de Creator și revelată nouă de Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos. Omul trebuie să trăiască în viață, să împlinească poruncile lui Dumnezeu, să dea sens existenței prin propria sa capacitate cognitivă și creatoare cu care a fost înzestrat, să transfigureze existența. Fiind liber, fiecare om poate să alegă pentru a trăi autentic în viață conform voii lui Dumnezeu, pentru a fi, acum și în eternitate, în bucuria și fericirea harului dumnezeiesc, sau să trăiască în puținătatea lumii materiale nu pentru a fi ci pentru a avea.

 Omul nu trăiește doar aici și acum (moment și loc despărțite de istoria lumii și de viitorul ei), traversând doar succesiunea de momente ce țâșnesc dintr-un viitor opac, complet necunoscut, și dispar într-un trecut ce împletit din amintiri inaccesibile, fără relevanță pentru prezentul vieții lui. Dimpotrivă, viețuind în creația lui Dumnezeu, rânduită de El pentru creșterea lui spirituală, omul trăiește într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viață, către planuri ce depășesc perimetrul lumii fizice.

 Omul are un loc și un rol special în creație. Aceasta se poate vedea chiar din textul biblic al Facerii. Spre deosebire de tot ceea ce fusese creat până la el, omul a fost creat printr­-o intervenție directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ca să stăpânească tot pământul" (Facerea 1, 26), iar în Facerea (2, 7) se precizează că "luând țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață...".

 Iată câteva sensuri științifice și duhovnicești ale vieții înțeleasă ca trăire conștientă a omului:

 Împăratul intră în creație când toate au fost rânduite

 Pe de o parte, textul biblic referitor la crearea omului scoate la iveală o anumită conformitate între om și Dumnezeu – cu referire directă la "chip" și la "asemănare". Pe de altă parte, deosebit de semnificativ este faptul că omul este creat la sfârșit, în urma tuturor celorlalte existențe, aceasta evidențiind scopul Creației și locul omului în ea. "Pentru el au fost create cerul și pământul, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, marea și toate celelalte", adică pentru "omul pe care Dumnezeu a dorit atât de mult să-­l mântuiască, încât nu l­a cruțat nici pe unicul Său Fiu". [4]. Era necesar deci ca omul să fie creat la sfârșit, pentru ca împăratul care intră în lume să găsească împărăția gătită să-­l primească. Omul intră în lume ultimul, ca unul ce are o constituție recapitulativă în raport cu Creația. Are trup precum celelalte viețuitoare din lumea creată, și suflet care îl leagă de cele inteligibile, are simțuri precum animalele și putere înțelegătoare precum îngerii, poartă trup din pământ, dar a fost făcut la sfatul Sf. Treimi, primind suflare de viață de la Însuși Dumnezeu.

 Omul are deci o constituție recapitulativă (prin trup și suflet) și un rol privilegiat în Creație, fiind singura ființă creată după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta el adună în sine toată Creația; în Dumnezeu și în om "se unește toată zidirea".

 Omul este mai mare decât lumea

 Ținând cont de cele relatate în Facerea, Nemesius și mai apoi Sf. Maxim Mărturisitorul vor înțelege că lucrarea paradisiacă a omului va fi aceea de a unifica toată Creația: Omul, spune Nemesius, "trebuie să unească fenomene opuse: făpturile muritoare cu făpturile nemuritoare, ființele raționale cu cele neraționale etc. În acest mod, omul trebuie să funcționeze ca o lume în miniatură; din acest motiv, el a fost creat drept chip care reflectă întregul cosmos". [5]

 În același sens Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae a spus că, „nu omul există pentru lume, ci lumea există pentru om”. Părintele Teofil Părăian are o frumoasă predică în care afirmă cu temei că „în raport cu Universul omul este macrocosmos, iar creația este microcosmosul”.

 Semnificativ aici este faptul că omul nu reprezintă doar un microcosmos ce "rezumă" în el lumea. El o poate cuprinde și cu simțurile sale și poate aduna în mintea lui înțelesurile ei. De aceea, în viziunea Sfinților Părinți, omul și lumea se situează într-­un raport răsturnat. Lumea este pentru om, nicidecum omul pentru lume, omul este macrocosmos și lumea este microcosmos. El este cel ce descoperă înțelesurile Creației, nicidecum lumea nu este cea care îl determină pe el, în mod ultim. El este lumea mare situată în cosmosul văzut ca lume mică. Omul e mai mare ca lumea pentru că o poate cuprinde și stăpâni. Îngerii și lumea sensibilă laudă pe Dumnezeu în tăcere: îngerii pentru că nu au trup, lumea sensibilă pentru că nu are înțelegere. Numai omul e ființă cuvântătoare, având minte și trup. El e cuvântător pentru că e rațional, privind conștient și distinct rațiunile lucrurilor.

 Printr-o lectură adecvată, universul este cartea creației

 Astăzi știm că Universul posedă "telescoape naturale", porțiuni dense ce curbează spațiul însuși în forma unor lentile gravitaționale gigantice ce "apropie" imaginile îndepărtatelor galaxii mai mult decât reușesc să o facă oricare dintre dispozitivele construite de om. Mai mult decât atât, ajungând cu întârziere din diferite puncte ale spațiului, radiația care se propagă cu o viteză finită pune la dispoziție oricărui observator o "mărturie" despre stadiile trecute ale acestor procese. Universul livrează omului istoria lui, imprimată în lumină, tot așa cum pământul "înregistrează" istoria evenimentelor sale în straturile geologice. O "lectură spectrografică" (în legătură cu spectrografia – arie de lucru ce cuprinde legitățile care reglementează emisia și absorbția radiației electromagnetice la nivelul atomic), dezvăluie un anumit înțeles în orice fărâmă de lumină sau de materie din imensitatea lumii. Modelul cosmologic computațional prezintă întreg Universul ca un imens flux de date convertit în radiații electromagnetice care izvorăsc de pretutindeni și care scot la iveală evenimentele unor vremuri și locuri foarte îndepărtate.

 Cosmosul și lumea vieții omenești

 Plecând de la aceste aspecte, s-ar putea spune că Universul se deschide spre om, atunci când simțurile sau dispozitivele tehnice sunt depășite. Lumina îl transportă de la distanțe inimaginabile, până la suprafața lentilelor de telescop, ca el să poată intra în raza privirii noastre. Prin lumină, imensul Univers ajunge până la pragul simțurilor noastre și poate "pătrunde" odată cu "înțelesurile" acestor semnale în mintea noastră, devenind material de reflecție pentru noi. E un fel de a spune că întreg cosmosul devine parte a spațiului nostru de viață.

 Suntem "prezenți" și prin locurile pe care doar le privim

 Într-o primă instanță, dacă ar fi să ținem seama de observațiile lui Merleau-Ponty, omul ia în stăpânire lumea înconjurătoare, cu precădere prin simțul tactil. Totuși, Merleau Ponty remarcă și faptul că experiența vizuală este cea care împinge obiectivarea mai departe decât experiența tactilă, întrucât prin ea conferă omului "iluzia" că este, într-un fel, "prezent" peste tot prin locurile dinspre care el receptează semnale luminoase: "experiența vizuală ne prezintă un spectacol etalat la distanță în fața noastră, ne dă iluzia că suntem prezenți peste tot". Această reflecție cu privire la simțul vizual este semnificativă, dacă viața omenească este privită în fundalul cosmic conturat de datele cosmologiei.

 Am văzut că universul fizic se prezintă ca un imens flux de semnale luminoase, care se revarsă către om din toate direcțiile. Ploaia aceasta de lumină arată că viața omului este scufundată într-un cosmos deschis, care nu încetează să se destăinuie, "povestind" evenimentele istoriei lui. Faptul că vederea oferă omului șansa, chiar și aparentă, de a fi într-un fel "prezent" prin locurile pe care le poate privi extinde așadar, considerabil, spațiul prezenței omenești, dincolo de marginile teritoriului în care trăiește și se mișcă prin prezența trupească efectivă.

 Cosmologia, ca rest al preocupărilor privind taina creației

 Dacă ținem seama de faptul că cercetarea radiației luminoase ce provine din galaxiile Universului înseamnă o călătorie tot mai adâncită în trecutul lui, s-ar putea spune că întregul efort cosmologic reface, în planul preocupărilor științifice la scară largă, căutarea originilor vieții și ale lumii. Cercetarea cosmologică începe prin întrebări referitoare la fenomenele fizice din univers și se extinde tot mai mult, până pune în chestiune întreaga lui existență. Și, cum pe măsura trecerii timpului, omul receptează semnale luminoase dintr-un trecut tot mai îndepărtat al Universului, s-ar putea spune că întrebările științei privind trecutul Universului sunt ascunse tocmai "în viitor", în cele ce urmează să se întâmple în cercetarea științifică.

 Dar, pe de altă parte, este semnificativ faptul că în planul vieții creștine avem de-a face cu un raport răsturnat! Viitorul vieții omenești și al lumii este ascuns de fapt în trecut, pentru că "învierea morților" și "viața veacului ce va să fie" își au temelia în actul Întrupării lui Hristos.

 Condiția temporală a vieții omenești și a lumii

 Această condiție temporală a omului și a umanității, cu situările ei paradoxale, în care trecutul (cosmologic al) universului este ascuns în viitorul explorat științific de umanitate, și în care viitorul (eshatologic) al creației este ascuns în istoria mântuirii ei (în actul creării lumii, al Întrupării și Învierii lui Hristos) arată cum, în planul mântuirii, viața omului și istoria umanității nu sunt închise în temnița unui timp liniar. Viața omului și istoria umanității nu sunt condamnate la un prezent exilat, fără deschidere spre trecut și viitor.

 Omul nu trăiește doar aici și acum - moment și loc despărțite de istoria lumii și de viitorul

ei -, traversând doar o succesiune de momente ce țâșnesc dintr-un viitor opac, complet necunoscut, și dispar într-un trecut împletit din amintiri inaccesibile, fără relevanță pentru prezentul vieții lui. Dimpotrivă, aceste situații paradoxale arată că omul trăiește într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viață. Lumina fizică, am văzut deja, deschide depărtările spațiale și temporale ale universului, făcând accesibil trecutul îndepărtat. Inspectând cu mintea structura și constituția universului, omul îl impropriază, universul devenindu-i mai familiar, mai ușor de resimțit ca lume a vieții lui. Prin acestea se vădește că ființa umană, călăuzită de razele de lumină din univers, are acces la evenimentele cosmice petrecute foarte departe (temporal) de prezentul în care trăiește, putând cu rațiunea ei și prin raționalitatea lui să strângă, în mod simbolic, în minte, în scurta lui viață, îndelungata istorie a lumii create, putând să-l resimtă mai intens ca lume în același timp imensă - indicând, prin aceasta, puterea Creatorului, dar și ca lume dăruită lui - persoană ce resimte o dorință neostoită de cunoaștere și o nevoie ființială de sens și de iubire.

 Iubirea care primește răspuns suspendă timpul

 Totuși, omul nu tinde să depășească doar condiția lui temporală, marginile vieții lui, printr-o deschidere spre istorie, spre un timp liniar mai extins. Noi tindem să ne depășim pe noi înșine și tindem spre nemurire, resimțind timpul ca durată chiar în mișcarea aceasta extatică, întrucât întreaga noastră viață se desfășoară între trecut și viitor, cu tendința de a fi mai mult și de a ne dărui mai mult, de la naștere până la moarte, cu năzuința neîntreruptă de a fi nemuritori. Pe de altă parte, condiția temporală a vieții omenești își dezvăluie și o altă față, diferită de cea evidențiată în cosmologie, în relația de iubire față de semeni, înțeleasă ca oferire de sine celuilalt. Aceasta pentru că, în răspunsul imediat și deplin al celui iubit adresat celui ce iubește, este îndepărtată orice așteptare, orice interval temporal.

 Timpul liturgic deschide pe om spre veșnicia lui Dumnezeu

Toate aceste situații paradoxale, în care timpul vieții nu mai are structura unei simple succesiuni liniare de momente prezente, dar și întreg fondul condiției temporale omenești pot fi resemnificate și, în ultimă instanță, transfigurate, dincolo de planul fizic, psihologic sau simbolic, în timpul liturgic, care deschide și aduce pe om la o nouă condiție extatică, deschis spre evenimentele trecute și viitoare din istoria și din planul mântuirii, care-l ridică, în ultimă instanță, deasupra timpului, în comuniune cu Dumnezeu. Situațiile paradoxale ce intervin în condiția temporală a omului se luminează și se împlinesc în timpul liturgic; toate împreună fiind posibile tocmai pentru că întreg universul este parte a unei Taine. Lumea și timpul au fost gândite din veșnicie și au fost făcute de Dumnezeu (taina creației), în așa fel încât creația să poată intra, prin lucrarea liberă a omului împreună cu El, în comuniunea cu El, împărtășindu-se de har, depășind regimul temporalității.

 Dar Cel Veșnic intră în timp, fără să fie cuprins de timp (Taina Întrupării Fiului), încât, prin Întruparea, Pătimirea, Moartea și Învierea Lui, firea omenească, supusă după căderea lui Adam temporalității și morții, este unită acum, în Ipostasul Lui, cu firea dumnezeiască; firea omenească este îndumnezeită, deschisă spre veșnicie, anticipând condiția, starea nouă a vieții omenești, în comuniune cu Dumnezeu, stare în care timpul este deplin transfigurat.

 Tainele săvârșite în Biserică (Taina Bisericii) sunt acum cele ce transfigurează timpul, dinlăuntrul condiției temporale a lumii și a vieții omenești. "Euharistia, repetată și prin aceasta neschimbată și oricând posibilitate prezentă de comuniune, suspendă trecutul și viitorul, în nemijlocirea prezenței: oferirea și realizarea Euharistiei reprezintă un act de unitate existențială universală, care desființează orice diferență existențială, morală sau temporală: cei vii și cei morți, cei de aproape și cei de departe (...) sunt toți prezenți aici (s.a.) și acum (s.a.), "dinaintea" lui Hristos și în Hristos – în nemijlocirea relației personale cu El. (...) Timpul liturgic al Bisericii transformă succesiunea temporală în mărturisire sărbătorească a prezentului mântuirii. (...) Timpul liturgic (...) este timpul Împărăției lui Dumnezeu, (...) este faptul relației omului cu Dumnezeu...". [6]

 În acestea se vădește cumva că omul și lumea traversează, în istoria pe care o trăim aici, între marginile creației sfințite de Duhul Sfânt, prin lucrarea Bisericii lui Hristos, un regim temporal vremelnic, în care prezentul este dezmărginit, deschis către evenimentele trecute și viitoare, și în care viața omului și creația sunt chemate la înnoire, la o existență bună, tot mai mult sfințită de har, în vederea dobândirii unei veșnice existențe bune, care nu va mai fi afectată de trecerea timpului și care va fi trăită deplin în prezentul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu.

„Ești contemporan (ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care-l iubești. Asta e tot - și înseamnă înfrângerea umană a timpului. Toți teologii spuseseră că ființa nu este Dumnezeu, ci este iubirea Lui” [7].

 Viața și cunoașterea existențială

 Ridicarea omului și a vieții sale temporale la măsurile cunoașterii existențiale, care este de altă natură decât cunoașterea rațională (bazată pe observație, experipent și demonstrație), are trei condiții:

  • dreapta credință neîndoielnică și statornică,
  • dobândirea cunoașterii lui Dumnezeu prin împreuna lucrare a Duhului Sfânt și a omului
  • viața trăită în Hristos. Viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu, posibilă și în această lume finită în care sufletul și trupul coexistă.

 Mântuitorul ne asigură de această evidență: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17,3).

 Referitor la cunoașterea existențială, Părintele Arsenie Boca spune: „Oamenii fug cât pot mai mult de fiorul cunoașterii - al unei cunoașteri de ei însăși în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele și răul. Cu un cuvânt fug până la moarte de orice cunoaștere existențială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniți de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt și dorm vremea viții pământești pe urechea aceea. Situația se schimbă brusc în momentul morții. Toate lucrurile pe care trebuia să le cunoască în vremea vieții, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidență de neînlăturat”.

 Creștinismul și trăirea vieții

 Creștinismul nu este o simplă credință formală instaurată și propovăduită de un om care uneori se autointitulează profet. Creștinismul este instaurat și propovăduit de însuși Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a noastră mântuire și a răscumpărat toată creația. Creștinismul nu este un ritual formal sau „o afacere de duminică”, așa cum ne atrage atenția Părintele Arsenie Boca, ci este însăși concepția de viață a Domnului Iisus Hristos și care trebuie să fie și a noastră.

 „Când ajungem la cunoștința a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuiește chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepții de viață de care să ne ținem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela și luminează toată viața noastră cu concepția creștină despre lume și viață (din Cărarea Împărăției p. 148)

 „Viața aceasta (pământească) nu are scopul în sine, ci în cealaltă. A trăi ca scop în sine înseamnă să-i tai perspectiva veșniciei, înseamnă să negi, să alungi pe Iisus din tine, să alungi Sensul și să rămâi cu nonsensul (diavolul). A trăi așa înseamnă să răspunzi lui Iisus: Toate îți sunt date Ție, afară de mine, eu m-am dat altuia...” ( din Cuvinte Vii, p. 158) [8].

 Gândire, credință și viață

 Legătura existențială dintre gândire, credință și viață o găsim exprimată în cuvintele Părintelui duhovnic Teofil Părăian :

 „Toată viața omului trebuie să fie o rugăciune.

 Mintea trebuie să fie sfințită. Dacă e sfințită mintea, e sfințită toată viața omului. E sfințită toată ființa omului prin minte. De aceea gândirea noastră trebuie să ne fie la minte, să avem o minte binecuvântată de Dumnezeu, o minte în care lucrează Dumnezeu.

 Să ne trăim viața în așa fel încât să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu, ca o rugăciune, ca o Liturghie, ca un cult pe care îl aducem Mântuitorului nostru Iisus.

 Cum ți-e viața, așa ți-e credința! Deci, dacă vrei să-ți arăți credința înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, trăiește în așa fel, încât să se vadă din faptele tale că tu ai credință în Dumnezeu.

 Măsura vieții este măsura credinței… Măsura credinței este măsura iubirii.

 Măsura iubirii de Dumnezeu este să iubești fără măsură.

 Să gândim frumos ca să trăim frumos” [9].

 Iar Părintele duhovnic Arsenie Boca spune cu temei: „De la cârma minții atârnă încotro pornim și unde ajungem”.

 Viața trăită în Hristos, temei al libertății noastre

 Libertatea este un dar neprețuit a lui Dumnezeu pentru om, nu numai un drept constituțional al omului, așa cum o consideră adepții raționalismului ateu. Libertatea existențială de care se bucură omul îi conferă acestuia posibilitatea să își aleagă cum dorește să trăiască viața în lumea aceasta. Omul poate să aleagă să îl refuze pe Dumnezeu, să trăiască exclusiv pentru a avea bogății, slavă deșartă, să trăiască numai pentru sine în închiderea absolută a egoismul și să considere că această lume este ultima realitate și bucuria de a acumula, bunuri, slavă etc este adevărată fericire.

 Omul, care a cunoscut pe Hristos, care este înrădăcinat în dreapta credință ortodoxă alege să trăiască viața sa în această lume pentru Hristos. O astfel de trăire înseamnă în primul rând eliberare de patimi, trecerea de la închiderea eului în egoism și slava deșartă, la deschiderea sinelui mai adânc spre iubirea poruncită de Hristos, înseamnă eliberare de tot negativul acumulat în existența noastră. Eliberarea de patimi nu se poate realiza numai din puterea omului, ci prin împreună lucrarea omului și a Duhului Sfânt și este calea pentru a avea o inimă curată prin care putem cunoaște pe Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei, 5, 8).

 Eliberarea este temeiul care duce la trăirea vieții în Hristos, la libertatea adevărată a omului care a ajuns la credința lucrătoare în iubire, la săvârșirea binelui și lucrarea virtuților, a omului care trăiește nu pentru a avea, ci pentru a fi.

 Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae spune că „Omul bun este tare, liber și stăpân pe sine, iar săvârșirea binelui este o întărire a existenței”. Fapta bună nu este numai morală, ci este existențială.

 Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăiește în Hristos. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic”.

 II. Gânduri de final

 Dialectica vieții și a morții este o realitate acestei lumi care cuprinde tot ce este viu, inclusiv omul. Moartea este trecere tainică de la viața în timp la viața de veci. Frica de moarte poate fi transfigurată de om prin dreapta credință ortodoxă și prin iubirea de Dumnezeu și de aproapele, prin trăirea vieții în virtuțile dreptei credințe ortodoxe care sunt „forme umane ale însușirilor dumnezeiești” așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. De altfel mesajul plin de speranță al Mântuitorului este „Nu vă temeți… Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” ( Matei 28,19).

 Felul în care omul drept stă în viață și în fața morții este exprimat încă înainte de Hristos de filosoful atenian Socrate, care fiind condamnat la moarte, pe nedrept pentru ideile sale mărturisite celor care-l ascultau, spune atenienilor:

 „Căci să te temi de moarte, cetățeni, nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii, înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și nici dacă nu cumva este cel mai mare bine pentru un om, dar toți se tem de ea ca și cum ar fi siguri că este cel mai mare rău. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreț - de a crede că știi ceea ce nu știi? Eu însă, atenieni, poate că tocmai prin aceasta și în acest punct mă deosebesc de cei mai mulți (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privință sunt mai înțelept decât altul), și anume că, dacă nu știu mare lucru despre cele din Hades, îmi dau seama că nu știu. Dar a face nedreptăți și a nu te supune celui mai bun, fie el om sau Zeu, știu că aceste sunt fapte rele și rușinoase. Așadar de niște lucruri despre care nu știu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme și nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care știu sigur că sunt rele…

 Pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte, iar Zeul are grijă de soarta lui…

 Dar acum e timpul să plecăm, eu ca să mor, iar voi ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decât Zeul. [10]

 La această întrebare a lui Socrate răspunde peste veacuri Sfântul Apostol Pavel

 „Căci, dacă trăim pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim fie că murim, noi suntem ai Domnului” (Romani,14,8).

NOTE

 [1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezei I,50, în Protosinghel Teodosie Paraschiv, Maxime și cugetări filocalice , Ed. Adenium,2013 p. 541
 [2] Ibidem , op cit. p 540
 [3] Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Ființă și existență. Viața ca dar al lui Dumnezeu, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, octombrie 2020
 [4] Sermon sur la Genčse II, 1, SC 433, pp. 184-187, apud Laurence Brottier, Sf. Ioan Hrisostom: o creație oferită ca spectacol omului, în vol. Creația, Editura Anastasia, 2003, p. 53.
 [5] Despre cele două voințe în Hristos, P. G., 95, col. 168, apud Preot dr. Dumitru Stăniloae, nota 71, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Editura Bizantină, București, 2011
 [6] Pentru dezvoltări a se vedea: Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, București 2004 pp 359-494
 [7] Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Ed. Humanitas, București, p 26
 [8] Citate în Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Ed. Agaton, Făgăraș, 2014, p 264
 [9] Citate din Să gândim frumos ca să trăim frumos, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, pp 306, 310-312
 [10] Platon, Opere, Vol I, 1974, Apărare lui Socrate, p 29,43-44
21-10-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu