Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 416

Cum este posibilă dictatura în democrație? Aspecte juridice, filosofice și teologice

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Marius Andreescu; dictatura; democratie; starea de urgenta; libertatea conStiintei; persoana; diversitate;

 

 I. Putere și libertate

 Istoria societății organizate statal și a regimurilor politice și de guvernare este cuprinsă în dialectica relației dintre puterea statului și libertatea omului. În momentele istorice în care putere statului predomină, se manifestă în forme accentuate, uneori din partea unui singur om, iar libertățile cetățenești sunt proclamate formal, îngrădite sau limitate, se spune că suntem în prezența unui regim politic dictatorial, totalitar.

 În situația în care regimul politic este constituțional și se bazează pe realitatea principiului supremației legii și al egalității în fața legii, inclusiv pentru deținătorii puterii statale, libertatea omului are un caracter predominant față de putere, este consacrată de constituții și de legi, limitele libertăților sunt cele determinate de necesitatea conviețuirii sociale și de respectul reciproc între titularii acestor libertăți, iar îngrădirile, condiționările și restrângerile exercitării libertăților individuale au un caracter excepțional, există un regim politic democratic.

 Prin urmare dictatura și democrația au ca esență comună conținutul și modul de manifestare al puterii statului și al libertății omului. Dictatura poate avea forme absolute, așa cum istoria demonstrează, în care puterea statală este exercitată de cele mai multe ori de o singură persoană, iar libertățile cetățenești sânt reduse semnificativ, proclamate formal sau anihilate. În schimb, nici o formă de organizarea democratică a societății în care libertățile sociale și drepturile fundamentale sunt recunoscute, consacrate și garantate nu poate fi în afara puterii statului exercitată de guvernanți în numele și pentru guvernați. Orice formă de organizare statală a societății, fie ea democratică sau nu, implică această distincție sau separare între guvernanți și guvernați, primii exercitând puterea statului în numele poporului, care în formele de democrație constituțională este titularul acesteia și al suveranității naționale.

 Iată de ce, în opinia noastră, puterea statală fiind o constantă în orice regim politic, inclusiv în cel democratic, exercitarea acesteia poate avea forme dictatoriale inclusiv în democrație și mai ales în democrațiile statale contemporane. Dictatura puterii în democrație se poate exprima în esență în practicile statale care reprezintă exces de putere mai ales față de exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Această idee dorim să o dezvoltăm și să o argumentăm în cele ce urmează din perspectivă juridică filosofică și teologică.

 De la începuturi și până în prezent societatea umană este marcată de două constante care au valoare ontologică: lupta pentru putere iar pe de altă parte lupta împotriva puterii, atât în situațiile în care este nelegitimă deoarece îmbracă forma dictaturii sau chiar a tiraniei, cât și în variantele de aparentă legitimitate, în special în societățile democratice, cum ar fi de exemplu activitatea politică legitimă a opoziției de a accede la putere sau acțiunile societății civile și a persoanelor fizice împotriva abuzului de putere.

 Aceste constante ontologice ale oricărei societăți umane sunt inevitabile oricare ar fi forma de organizare sociale sau caracteristicile regimurilor politice, inclusiv în societățile democratice, deoarece esența existențială și funcțională a oricărui sistem social este expresia diferenței contradictorii dintre guvernanți și guvernați, dintre societate în ansamblu ei iar pe de altă parte omul în concretul și personalitatea sa, între ordinea normativă și ordinea valorică morală, între lege și libertate, între interesul public și interesul privat și bineînțeles între vocația omului la drepturi fundamentale intangibile, iar pe de altă parte interesul public al statului de a condiționa, limita și restrânge exercitarea acestora.

 Aceste contradicții, dacă rămân în forma lor absolută, prin excelentă antagonică, pot fi distructive pentru o societate organizată statal, așa cum istoria a demonstrat. Tot istoria relevă soluțiile politice și juridice care, cu deosebire în perioada modernă au fost consacrate pentru a evita formele dictatoriale de exercitare a puterii. Iată câteva dintre acestea, consacrate începând cu prima Constituție scrisă a lumii - Constituția SUA, adoptată în 1787 -, Declarația (franceză) a drepturilor omului și cetățeanului din 1789, până la instrumentele politice și juridice interne și internaționale contemporane:

  • supremația legii și a Constituției,
  • separația și echilibrul puterilor în stat,
  • proclamarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,
  • controlul judecătoresc și de constituționalitate.

 Incontestabil aceste principii sunt în fapt și trăsături ale statului de drept, consacrate și garantate constituțional, definesc societățile democratice contemporane și practic elimină formele totalitare, dictatoriale ale puterii statale.

 Totuși diferențele și contradicțiile mai sus amintite, pentru că sunt constante ontologice ale societății, există și în orice societate democratică. În plus există o situație subtilă și anume diferența dintre legalitatea deciziilor statale și legitimitatea acestora. Aceste realități pot determina sau favoriza excesul de putere al autorităților în societățile construite pe baza principiilor constituționalismului modern.

 În acest context rămâne o problemă de esență, nu numai teoretică dar și practică și anume aceea de a determina limitele puterii statale într-o societate democratică, în concret în România și de a găsi soluții în cazurile de manifestare excesivă a autorității statului.

 

 II. Laicizarea statului și a societății civile contemporane, premise ale dictaturii în democrație

 Perioada modernă a istoriei lumii a impus principiul separării statului de Biserică în legătură cu activitatea de guvernare. Acest principiu a fost stabilit de însăși Mântuitorul Iisus Hristos când a spus: ”Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei, 22, 21). Prin urmare Biserica nu trebuie să se implice în activitatea de guvernare, atât ca instituție cât și prin slujitorii ei. Totodată autoritățile statului trebuie să respecte și să garanteze libertatea de organizare și funcționare a Bisericii, să consacre normativ inclusiv în constituții și să respecte libertatea de conștiință și libertatea religioasă, ca drepturi fundamentale ale omului.

 Separația statului de Biserică este necesară deoarece instituțiile statului pe de o parte iar Biserica pe de altă parte au naturi diferite, scopuri și activități diferite. Biserica, cu referire specială la Biserica ortodoxă, este Trupul lui Hristos, iar comuniunea credincioșilor uniți în Duhul Sfânt, dar și fiecare credincios în parte, sunt membrele Trupului lui Hristos. Biserica a fost instituită de Domnul Iisus Hristos la pogorârea Duhului Sfânt. Biserica ortodoxă este o instituție divină și umană în același timp.

 Spre deosebire, statul și autoritățile statului sunt instituții umane, constituite prin voința politică umană consacrată în legi și în constituții. Există totuși o ordine de preferință între autoritatea Bisericii, care exprimă însăși autoritatea Mântuitorului mereu prezent în Biserica sa, iar pe de altă parte autoritatea instituțiilor statului, ordine de preferință exprimată de Sfinții Părinți prin sintagma ”De cezar ascultăm, iar lui Dumnezeu ne închinăm”.

 Aplicarea acestui principiu în activitatea de guvernare pe care o înfăptuiește statul prin instituțiile și demnitarii care sunt investiți cu atribuții de putere și realizarea întregii activități de conducere statală în conformitate cu adevărurile de credință ortodoxe ar avea consecințe deosebit de benefice pentru stat, societate și fiecare persoană, ar transforma radical sensul și realitățile democrației contemporane, care în acest fel ar fi construită nu numai pe voința politică a statutului și nu numai pe reguli și principii juridice, dar în același timp ar fi fundamentată pe valorile și adevărurile de credință, instituite nu prin activitate omenească, ci prin revelație divină, naturală sau supranaturală.

 Realizarea acestei forme de democrație socială, spre deosebire de toate celelalte forme și variante bazate pe voința politică a guvernanților și pe lege, trebuie să pornească nu numai de la datoria impusă de lege guvernanților de a-și exercita atribuțiile în conformitate cu legea și în scopurile stabilite de aceasta, dar și de la propria conștiință care să-i determine să aplice în sens creștin, ortodox puterea cu care au fost investiți. Principiul unei astfel de guvernări a fost instituit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos când a spus că: „Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slujitor„ ( Marcu, 10, 44). Transpunerea în viață de către guvernanți a acestui mare principiu de democrație axată pe valorile creștine, la care se referă și vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania în una din predicile de la duminicile Triodului, ar duce la transformări radicale în conținutul și modurile de exercitare a puterii statale de către cei investiți cu astfel de atribuții. Exercitarea guvernării ar corespunde pe deplin interesului public și nu s-ar mai confunda cu interesul personal. Noțiunea de interes public ar primi un conținut concret, real și nu ar avea numai un sens abstract, juridic, cum se întâmplă acum. Binele obștesc ar deveni un scop real al activității de guvernare, s-ar ajunge, așa cum se spune în drept, la o „bună guvernare”. Nu în ultimul rând, democrația nu ar mai fi exclusiv a legii și supremației ei, ci ar deveni o democrației a persoanei și libertății umane, în care nu omul este pentru lege, ci legea este pentru om. Se trece astfel de la formele de democrație globală, cum ar fi democrația maselor, sau de la individualismul democratic al prezentului, axat pe drepturile omului considerate în sine ca valori juridice absolute, dar fără Dumnezeu, la democrația libertății, în care puterea legii este subordonată superiorității persoanei și libertății omului. Esența unei astfel de realități democratice a societății a fost bine exprimată în urmă cu câteva secole de Thoma de Aquino: „Individul este pentru stat, statul este pentru persoană, iar persoana este pentru Dumnezeu”.

 În condițiile actuale ale statului și societății suntem departe de o astfel de realitate privind exercitarea puterii într-o societate democratică. O democrație construită pe valorile creștine nu poate fi stabilită prin lege, ci este nevoie de o transformare profundă a conștiinței celor care guvernează, a celor aflați la vârful puterii statale, în sensul de a se considera dependenți în tot ceea ce fac de voia lui Dumnezeu și responsabili față de El. Este necesară o infirmare a egoismului și orgoliului nemăsurat pe care îl dă sentimentul puterii și care duce la confuzia dintre interesul public și interesul personal, la ignorarea omului ca persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este necesară o regăsire a sinelui adevărat care dă conștiința guvernantului că trebuie să împlinească legea și să-și exercite puterea ca slujitor al tuturor, nu ca stăpân al tuturor. Vrednicul de pomenire, Arhiepiscopul Justinian Chira sublinia modul de a fi al omului contemporan, al guvernanților care se cred suficienți lor înșile: „Stadiul la care ne-am ridicat prin civilizație îi dă omului contemporan senzația de atotputernicie. I se pare că nimeni nu a mai fost ca el. Dar tot e un om neîmplinit, chiar dacă e un om luminat, un om deștept, un om învățat. Foarte puțin conștientizăm tainele care sunt în jurul nostru. Suntem totuși foarte limitați.” [1]

 Conștiința unei persoane care deține atribuții de putere și este investit cu demnități și funcții înalte, că depinde de Dumnezeu și în tot ceea ce face se raportează la Dumnezeu este expresia smereniei omului de stat, a demnitarului care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Mântuitorul a spus pilda judecătorului nemilostiv, nedrept, mândru și orgolios care de Dumnezeu nu se temea și de om nu se rușina (Luca, 18, 1-8). Acesta este prototipul actual al multor conducători de stat, oameni politici, demnitari și magistrați.

 Dacă demnitarul sau omul politic are conștiința smereniei de care am vorbit mai sus, atunci activitatea acestora poate conduce la o democrație construită pe valorile creștine. Smerenia presupune și mulțumire și recunoștință pentru darurile primate de la Dumnezeu, inclusiv pentru demnitățile publice și răspunderile pe care un om de stat le are. În acest sens dorim să exemplificăm cu ceea ce spunea Arhiepiscopul Justinian Chira: „Și atunci, noi bucurându-ne de zestrea pe care ne-a dat-o Dumnezeu nu ne putem declara atotputernici. Ci suntem totdeauna cu recunoștință față de Dumnezeu că ne-a înzestrat cu acest dar al gândirii creative, al rațiunii, al cugetării, cu care am putut să creăm și cu care vom crea în continuare. Gândind în felul acesta și văzând în toate lucrarea lui Dumnezeu, bucurându-te, știi să apreciezi.”  [2]

 Această stare de conștiință a demnitarilor și a șefilor de stat, dacă ar exista, ar fi o garanție sigură pentru evitarea din partea acestora a excesului de putere, a oricăror forme de manifestare dictatorială într-o democrație.

 Așa cum spuneam, societatea actuală, statul și conducătorii săi sunt departe de o astfel de realitate a conștiinței de sine, fapt care conduce la o existență și manifestare existențială inclusiv a puterii statale fără Dumnezeu, ceea ce favorizează excesul de putere și manifestările dictatoriale ale conducătorilor de stat și a celor care dețin și exercită funcții de autoritate în stat.

 Societatea și statul contemporan se doresc a fi fără Dumnezeu, fără creștinism și mai ales fără dreapta credință care este ortodoxia. În prezent, asistăm la o adevărată luptă împotriva credinței creștine, a Bisericii, în special a Bisericii ortodoxe la încercări de denigrare și de combatere a acestora. Această realitate este prezentă și în plan juridic.

 Constituțiile democratice europene, inclusiv a României, nu consacră separarea statului de Biserică, ci autonomia Bisericii față de stat (a se vedea în acest sens și Constituția României art. 29 alin 5). Conceptul de autonomie implică un grad de libertate juridică și decizională mai redus și implicit posibilitatea de intervenție a statului în activitatea Bisericii. Legile, deciziile și orice măsuri statale pot afecta, în baza conceptului de autonomie și desfășurarea activității Bisericii ceea ce înseamnă, dacă nu o subordonare o poziție inferioară a Bisericii față de stat. Biserica și toți credincioșii trebuie să respecte legile statului, să asculte de dispozițiile conducătorilor și demnitarilor statului, dar de închinat se închină numai Lui Dumnezeu. Acest adevăr ar însemna cel puțin o poziție de egalitate juridică între Biserică și stat, ceea ce evident astăzi nu este posibil, în condițiile în care constituțiile consacră o libertate a Bisericii și a cultelor numai în limita conceptului de autonomie. Statul are poziția predominantă și poate interveni în exercitarea libertății de conștiință și de credință. Acest drept al statului stabilit prin lege permite celor ce exercită puterea de stat, șefi de stat, parlamente, guverne și uneori chiar justiția să impună limite, condiții, restrângeri exercitării libertății religioase și mai ales libertății exercitării dreptei credințe ortodoxe nejustificate, de multe ori contrare principiilor și valorilor statului de drept și întotdeauna contrare naturii divine a Bisericii, a ceea ce reprezintă ortodoxia pentru poporul român.

 Prin Legea nr 489/2006 privind libertatea religioasă, modificată și republicată în acest an, se prevede în art. 2 alin. 2 că libertatea persoanelor de a-și manifesta credința religioasă poate fi restrânsă prin măsuri dispuse de stat, în condițiile legii, dacă aceste măsuri sunt necesare într-o societate democratică, pentru scopurile care sunt enumerate, inclusiv pentru protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice. Este o reproducere aproape fidelă a dispozițiilor art. 53 din Constituție care reglementează condițiile în care exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrânsă. Acest text de lege nu mai face referire la principiul proporționalității ca și condiție a restrângerii exercițiului unor drepturi, principiu menționat în art. 53 din Constituție, ceea ce înseamnă că puterea discreționară a autorităților statului se poate manifesta cu și mai mare amploare atunci când se dorește restrângerea libertății de conștiință și a libertății religioase. Subliniem și aspectul că în doctrina filozofică și constituțională modernă, libertatea de conștiință și libertatea religioasă sunt drepturi naturale, însușiri ale naturii umane, și prin urmare sunt imuabile, sunt intangibile. Se pare că doctrina drepturilor naturale este ignorată de guvernanții actuali.

 În baza acestor prevederi legale și a măsurilor dispuse ca urmare a instituirii stării de urgență pe teritoriul României cu scopul de a combate și a împiedica extinderea pandemiei care afectează toate societatea omenească, Bisericile și Mânăstirile au fost închise pentru credincioși. Slujbele religioase se pot desfășură în Biserică, dar fără prezența credincioșilor.

 În opinia noastră, prin aceste măsuri cu caracter normativ, libertatea de credință, ca drept fundamental al omului nu numai că a fost restrânsă, dar a fost desființată, abolită. Exercitarea de către fiecare creștin ortodox a dreptei credințe presupune participarea la sfintele slujbe ale Bisericii și în special la Sfânta Liturghie, posibilitatea de a săvârși Sfintele Taine ale Bisericii, în mod deosebit Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Împărtășanii cu Sfântul Sânge și Trup al Mântuitorului, presupune posibilitatea de a se închina și de a se ruga individual sau în grup în fața sfintelor icoane a sfintelor moaște aflate în Biserică. Prin închiderea Bisericilor drept credincioșii nu pot exercita aceste sfinte practici ale cultului ortodox, nu mai au libertate religioasă.

 În baza acestor dispoziții normative restrictive și nelegitime, în unele situații poliția și jandarmii au scos cu forța pe credincioși din Biserică, nu le-au permis să depună un pomelnic la un preot din Biserică sau să aprindă o lumânare și să se roage pentru cei vii sau pentru cei trecuți la Domnul. Sunt exemple de abuzuri grave săvârșite de autoritățile statului, abuzuri care din nefericire nu pot fi cenzurate sau sancționate de nicio instanță.

 Aceste măsuri reprezintă o exercitare abuzivă și discreționară a puterii statului, un exemplu al faptului că dictatura este posibilă și în democrație. Toate acestea sunt o consecință a laicizării statului, dar și a societății. Comuniunea credincioșilor din Biserică este considerată o simplă întrunire, asemănătoare oricărei alte grupări de oameni, iar natura divină a Bisericii este ignorată. Amintim că în istoria vieții creștine a statului Român nu a existat o situație asemănătoare. Dimpotrivă, în timpul marilor epidemii sau calamități care au trecut peste poporul nostru conducătorii statului de atunci, mai puțin din perioada comunistă și contemporană au încurajat rugăciunea în Biserică, au participat alături de credincioși la slujbele religioase. Documentele istorice dau mărturie că rugăciunea Bisericii și a credincioșilor a fost aceea care a salvat poporul român de la dezastru, a făcut să se reîntoarcă la noi mila lui Dumnezeu și a Maicii Domnului.

 Măsurile restrictive dictate de stat asupra libertății religioase, sub pretextul apărării sănătății populației, sunt neconstituționale. Toată doctrina juridică în materia restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți, dar și jurisprudența internă și internațională, afirmă clar și constant că astfel de măsuri restrictive, în nici o împrejurare, nici în situații excepționale nu pot afecta substanța drepturilor și libertăților fundamentale, nu le pot desființa. Dispozițiile normative prin care s-a dispus închiderea Bisericilor pentru credincioși aduc atingere însăși substanței libertății de credință, practic desființează acest drept fundamental. Transmiterea la tv, la radio sau prin internet a slujbelor religioase nu poate reprezenta exercitarea efectivă de către fiecare persoană a libertății de credință. Mijloacele tehnice menționate pot reflecta libertatea religioasă, dar nu o pot înlocui.

 În astfel de situații de pericol major pentru sănătatea populației, sunt necesare măsuri, inclusiv cu caracter restrictiv, care să permită prevenirea extinderii bolilor și apărarea sănătății oamenilor, dar nu este permis să se desființeze însăși libertatea de credință. Mulți reprezentanți ai clerului și nu numai afirmă cu temei că în prezent asistăm la o adevărată prigoană împotriva Bisericii și în special împotriva dreptei credințe ortodoxe.

 Este punctul culminant al încercărilor multiple și repetate din partea multor oameni politici și de stat importanți, din partea multor guverne, de a denigra creștinismul și în special dreapta credință ortodoxă, sub pretextul promovării unor principii ale drepturilor omului, principii care au fost formulate, înțelese și aplicate raționalist după criterii protestante și neținând cont de valorile creștine care s-au impus și au caracterizat cultura și civilizația europeană aproape 2000 de ani.

 Separarea statului de Biserică, înțeleasă și aplicată nu prin raportare la Dumnezeu, ci prin măsuri și raționamente omenești, are consecințe nefaste. Cea mai evidentă consecință este laicizarea statului și a societății, manifestată expres în refuzul raportării la Dumnezeu și în refuzul acceptării creștinismului și a dreptei credințe. Mai mult, această laicizare se materializează și prin nerecunoașterea culturii și civilizației creștine ca dominantă în Europa, ba chiar prin măsuri dispuse împotriva Bisericii și dreptei credințe. Mai grav este că tot mai mulți oameni se îndepărtează de Dumnezeu, de credința creștină, de dreapta credință ortodoxă, considerând în mod fals că pot exista prin ei însăși, fără Dumnezeu și fără dreapta credință sau prin tot felul de inovații protestante care se abat de la valorile și adevărurile ortodoxe, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci realități relevate de Domnul Nostru Iisus Hristos, cuprinse în Sfânta Evanghelie și transmise prin tradiție apostolică neîntrerupt până în prezent. Cuvintele Mântuitoare și sfânta credință ortodoxă sunt mai actuale ca oricând.

 În dispoziții art. 29 din Constituție care consacră juridic libertatea de conștiință nu se menționează în mod expres credința creștină și Biserica ortodoxă. În aliniatul 1 al acestui articol se stipulează: „Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale”. Aliniatul 2 al aceluiași articol arată că: „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”. Celelalte alineate ale articolului consacră libertatea cultelor religioase, relațiile dintre culte și dintre acestea și stat precum și dreptul părinților sau a tutorilor de a asigura în raport cu propriile convingeri educația copiilor minori.

 Desigur, toate aceste reglementări constituționale sunt valoroase, conforme standardelor democratice actuale, dar considerăm noi că trebuie mai mult decât atât, deoarece este necesar a fi consacrat constituțional că România este o țară creștin ortodoxă, așa cum mărturisesc mulți dintre înalții slujitori ai Bisericii Ortodoxe, teologi și savanți, iar Biserica Ortodoxă prin comunitatea credincioșilor ortodocși este majoritară față de toate celelalte culte sau confesiuni existente pe teritoriul României.

 Tradiția constituțională antebelică și interbelică reprezintă un argument în acest sens. Astfel, în Constituția României din 1866, în art.5 alin. 2, se menționa expres că: „Religia creștină ortodoxă fiind religia marii majorități a Românilor, Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în statul Român”. Un text similar exista și în Constituția din 1923 la art. 22, alin 3 precum și în Constituția din 1938 la art. 19 alin 2.

 Aceste tradiții constituționale românești nu au mai fost preluate de legiuitorul constituțional contemporan. Este un fapt juridic regretabil în opinia noastră, dar care este conform cu societatea statală secularizată în care trăim, cu laicizarea accentuată a statului și a societății Astfel, în mod constant politicienii atei, care dețin puterea în Europa și nu numai, au refuzat orice referire în instrumentele juridice și politice de bază ale Uniunii Europene, precum și în constituțiile țărilor acestui continent, la tradițiile și realitatea spirituală creștină a Europei și au refuzat să consemneze adevărul potrivit căruia credința și cultura creștină sunt dominante în acest spațiu. Este o gravă eroare care încercă a fi justificată pe ideea că referirea la creștinism ar fi ofensatoare la adresa necreștinilor sau ateilor și nu ar respecta principiul toleranței. Aceste argumente sunt o expresie evidentă a umanismului raționalizat al drepturilor omului considerat în mod fals de către unii ca fiind o nouă religie. Refuzul creștinismului în plan juridic și constituțional este o cauză importantă care favorizează manifestările dictatoriale ale politicienilor într-o societate democratică.

 Evidența, care covârșește mintea și puterea de înțelegere a omului, dar care ar trebui consacrată și respectată și în plan juridic este cu totul alta. Nu numai că religia creștină este dominantă, chiar și în aceste vremuri de secularizare a societății și a statului, dar evidența mai presus de lumea aceasta arată că Biserica Ortodoxă este singura dintre toate cultele și confesiunile existente care păstrează întreagă și nealterată tradiția apostolică, în care Duhul Sfânt este prezent și lucrează în toată deplinătatea Sa, și care exprimă dreapta credință. [3]

 Dictatura este favorizată de contextul social, deficiențele sistemului juridic și constituțional, de starea în care se află omul, societatea și clasa politică și nu în ultimul rând de lipsa unei conștiințe curate și bune a politicienilor ce trăiesc prea mult în orgoliul puterii. Un aspect important care favorizează dictatura este refuzul dreptei credințe, ignorarea sau indiferența față de aceasta. Sunt multe de spus. Mă gândesc totuși că imensa majoritate a voievozilor și principilor români au mărturisit și au trăit în credința ortodoxă, unii sunt recunoscuți ca sfinți și martiri, au construit Biserici. Regii României deși originari din familii catolice, au fost ortodocși, și-au manifestat credința în multe feluri, au încurajat ortodoxia și au sprijinit Biserica. Deviza lui Carol I, dar și a casei regale, înscrisă și pe steagul regal era ‘’Nihil sine Deo’’- ‚’Nimic fără Dumnezeu’’. 
Deviza politicienilor de astăzi cred că este „Totul fără Dumnezeu”. Politicienii români, în special cei care dețin demnități publice importante trăiesc în propriul lor orgoliu, ignoră pe Dumnezeu, credința dreaptă și Biserica. Nu am văzut niciun conducător de stat român sau prim-ministru participând la slujbele ortodoxe, cu excepția unor evenimente care aveau și semnificații politice. Conducătorii comuniști din alte vremuri și liderii actuali, cu unele excepții cum a fost Corneliu Coposu, au în comun faptul că își afirmă din plin ignoranța, indiferența, disprețul față de credința ortodoxă, față de Biserică în special Biserica ortodoxă, ceea ce favorizează comportările dictatoriale. Se acceptă mult prea ușor comandamente și directive ale unor puteri străine și care sunt contrare dreptei credințe ortodoxe milenare a poporului român.

 

III. Dictatură și democrație

 Doctrina, în majoritatea ei, relevă contradicția insurmontabilă care există între regimurile politice democratice și cele considerate a fi dictatoriale, sau mai simplu, între dictatură și democrație.

 Dictatura înseamnă centralizarea și concentrarea puterii, negarea pluralismului în toate formele sale, puterea absolută sau discreționară a guvernanților, constrângerea și limitarea excesivă a libertăților individuale, separația rigidă a guvernanților de guvernați, inexistența sau existența formală a garanțiilor constituționale privind drepturile omului, inexistența sau caracterul fictiv, formal al unor principii esențiale pentru organizarea statală a societății, cum este de exemplu principiul supremației legii și al constituției. Pentru o exprimare sintetică, dictatura reprezintă anularea, desființarea sau în cel mai bun caz minimalizarea individualității, a singularului, a diversității și afirmarea unității ca generalitate abstractă și constrângătoare.

 Spre deosebire, democrația este asociată cu ideea de stat de drept, axat pe principiul devenit real și aplicabil al supremației legii și constituției. Centralizarea și concentrarea puterii este înlocuită, ca modalitate de organizare a puterilor statului, cu principiul separației și echilibrului acestora. Pluralismul, în toate formele sale este instituționalizat și garantat. Libertățile individuale sunt de asemenea, consacrate și garantate, exercitarea acestora fiind guvernată de regula potrivit căreia: limita oricărei libertăți individuale o reprezintă necesitatea de a respecta libertățile similare ale altora. Legitimitatea puterii statale implică distincția dintre ființa sau esența puterii iar pe de altă parte, exercitarea ei. Într-un regim democratic nu este necesar a se demonstra legitimitatea puterii ca atare, deoarece axioma potrivit căreia „titularul puterii este poporul sau națiunea”, nu necesită demonstrație, fiind o premisă pentru întreaga construcție politică și juridică a societății organizate statal. În schimb, orice regim democratic trebuie să găsească mijloacele prin care exercitarea puterii, sau altfel spus, fenomenalitatea puterii să fie legitimată și legitimă. O astfel de legitimitate se realizează atunci când între esență (puterea ca atare deținută de popor) și formele de exercitare (fenomenul puterii) nu există contradicții ireconciliabile. Legitimitatea exercitării puterii în cazul regimurilor politice democratice semnifică reflectarea esenței puterii în fenomenalitatea ei, respectiv în modul de organizare și exercitare. Prin urmare, în cazul democrației există întotdeauna o distincție conceptuală, dar și reală între legitimitatea esenței puterii ce nu necesită demonstrație, ea rezultând ca atare din simpla proclamare a principiului că puterea are ca titular poporul, iar pe de altă parte, legitimitatea fenomenală a organizării și exercitării puterii care nu este un „dat” ci o construcție, în primul rând constituțională, realizată în formele concrete de organizare instituțională și de exercitare a autorității statului. Legitimitatea organizării și exercitării puterii este exterioară fenomenalității puterii, în sensul că nu fenomenalitatea este izvorul legitimității ei, ci aceasta este construită în cadrul unui raport al cărui conținut este corespondența dintre esența puterii și formele de manifestare.

 Puterea, în esența sa, poate fi considerată „un lucru în sine”, în sens kantian, deoarece cunoașterea deplină a esenței nu va fi niciodată posibilă. Realitatea puterii statale considerată în raportul dintre esență și fenomen relevă și un alt aspect: fenomenalitatea puterii nu va putea niciodată să corespundă pe deplin esenței puterii. Obiect al cunoașterii pentru științele juridice sau politice îl formează fenomenul puterii și nu esența acesteia. De aceea, legitimitatea manifestărilor fenomenale ale puterii reprezintă un ideal de care formele concrete ale organizării și exercitării puterii se apropie, fără însă a-l atinge vreodată.

Legitimitatea fenomenalității puterii constă printre altele și în realizarea principiului reprezentării. Acest principiu evidențiază foarte bine distincția dintre ființa sau esența puterii iar pe de altă parte fenomenul puterii. Titularul puterii nu o poate exercita direct, decât în situații excepționale. Esența nu este și manifestarea puterii. Exercițiul puterii reflectă ființa puterii fără însă a o cuprinde. Astfel, instituțiile statului exercită puterea fără a o deține, prin urmare, au nevoie de recunoașterea legitimității actelor de putere, fapt conferit în principal prin aplicarea principiului reprezentării.

Puterea și fenomenalitatea ei sunt fără îndoială un loc central al democrației. Dacă legitimitatea fenomenală a puterii este un ideal de care formele concrete de realizare instituțională prin principiul reprezentării se pot apropia, rezultă atunci că democrația, în esența ei este tot un ideal în raport de care realitatea socială și politică se construiește și se manifestă, fără însă ca idealul democratic să coincidă cu realitatea socială și politică. Este relevantă în acest sens afirmația profesorului Ion Deleanu: „Democrația este o formă de perfecțiune morală. Ea dimensionează atât organizarea cât și funcționarea puterii pentru a o umaniza, cât și modul de viață al cetățenilor pentru a-l modela”.

 Se impune a face deosebire între democrația ideală care este o construcție pur speculativă bazată pe posibila coincidență dintre esența și fenomenalitatea puterii, dar și pe un imperativ etic care ar însemna unitatea de voință dintre individ și societate, iar pe de altă parte, democrația reală, caracterizată prin dihotomia contradictorie dintre esența și fenomenalitatea puterii, dintre individ și societate. Democrația reală are forme concrete, multiple de manifestare, (cum ar fi forma de „democrație parlamentară sau reprezentativă”), nu este un dat imuabil, ci se află într-un continuu proces evolutiv care, în considerarea progresului istoric, are ca finalitate, niciodată posibil a fi realizată, democrația ideală. Știința dreptului are ca obiect de studiu democrația reală sau mai precis formele ei de manifestare și de realizare ale acesteia. Paradoxal totuși, legitimitatea oricărei forme a democrației reale este conferită de valorile și principiile democrației ideale, aceasta din urmă formând obiectul de studiu cu precădere al metafizicii.

 Spre deosebire de dictatură, democrația presupune reabilitarea individualului, a particularului, care nu mai este absorbit și dizolvat în generalul abstract social sau al puterii concentrate. În democrație individualul are valoare ontologică și se manifestă în coexistență existențială cu generalul social. Altfel spus, individualul are semnificația și puterea generalului, acesta din urmă fiind legitim, tocmai prin faptul că recunoaște individualului dimensiunea existențială și ontologică. Puterea, chiar și în manifestările sale concrete este expresia generalului ca atare, reflectat de exemplu în noțiunea de „interes public”. Într-o societate democratică legitimitatea actului de putere nu constă în reflectarea propriei sale generalități (a interesului public) ci, în respectarea individualității a diversității în toate formele specifice pluralismului existențial. În termeni constituționali, acest aspect evocă raportul dintre „majoritate și opoziție”.

 Problematica democrației nu poate fi redusă la fenomenul puterii așa cum pare să rezulte din definiția constituțională a democrației pe care o întâlnim în art.2 al Constituției Republicii Franceze: „guvernarea poporului prin popor și pentru popor”. Esența democrației, în opinia noastră, îl constituie formele și conținutul raportului concret dintre societate și individ. Raportul exprimă o contradicție unilaterală, deoarece societatea poate contrazice individul (particularul și diversitatea), ceea ce este propriu dictaturii, dar individualul nu contrazice societatea, situație specifică democrației. Mai mult, raportul dialectic dintre individ și societate specific democrației este unul afirmativ, necuprinzând o negație așa cum, susținea Hegel. Este propriu democrației ca societatea să afirme individul (individualitatea și diversitatea), nu să îl nege, prin urmare, să consacre și să garanteze individualitatea și diversitatea. Orice analiză mai amplă a fenomenului democrației implică referiri și la conceptele de civilizație și cultură, la raporturile dintre civilizație, societate și individ.

 În opinia noastră între dictatură și democrație este evident o contradicție, dar una unilaterală: dictatura este în contradicție și exclude democrația, însă democrația nu exclude formele de dictatură. Spațiul și obiectul acestui studiu nu ne permit o analiză mai amplă a acestei interesante probleme, Totuși menționăm că în doctrină se fac referiri la forme de dictatură ce pot caracteriza orice regim democratic: dictatura parlamentului, dictatura maselor sau dictatura majorităților. În toate aceste situații ale realității democratice, contradicțiile afirmative mai sus evidențiate devin negative (majoritatea exclude sau ignoră minoritatea). În consecință, se ajunge la exercitarea autorității în forme discreționare, fapt care evident contrazice în mod esențial valorile democrației ideale.

 John Stuart Mill, în lucrarea sa „Civilizition”, publicată în 1836 considera că civilizația este contrară stării de natură sau barbarie. Un popor este civilizat când condițiile sociale în care trăiește conferă suficiente garanții de siguranță astfel încât pacea socială să fie o realitate. Între consecințele creșterii civilizației, cea mai pregnantă este, în opinia filosofului, faptul că puterea are tendința de a trece de la indivizi și de la micile colectivități, la mase. Importanța maselor crește pe când a indivizilor scade. Odată cu descreșterea rolului individului, a persoanei spunem noi, descrește și puterea credințelor individuale, iar opinia publică dobândește supremația. În acest context ideatic Stuart Mill sublinia că „dezavantajele democrației constau tocmai în această tiranie exercitată de mase, de majorități, de opinia publică”. De aceea, organizarea politică a guvernării reprezentative trebuie să conțină toate garanțiile de apărare a individului contra tiraniei maselor. Între alte măsuri, Stuart Mill preconiza reprezentarea minorităților de opinii în parlament.

 Constatările marelui filosof sunt, în opinia noastră, pe deplin valabile și pentru formele contemporane ale democrației reale sau reprezentative. De aceea concretizarea principiului reprezentării în unul din tipurile de sistem electoral trebuie să permită pe cât posibil, diminuarea sau chiar eliminarea formelor de dictatură într-o democrație reală prin punerea în valoare a individualităților, a omului nu numai ca individ, ci mai ales ca persoană liberă, a minorităților politice sau de altă natură. În acest fel, progresul unei societăți democratice redevine unul echilibrat, bazat pe o contradicție unilaterală afirmativă în care masele afirmă și nu neagă persoana, iar majoritățile afirmă minoritățile. Astfel, celebrul principiu parlamentar „minoritățile se exprimă iar majoritatea decide” ar trebui să devină: legitimitatea deciziei este dată de reprezentativitatea și puterea de exprimare a minorităților și mai ales de respectarea a omului ca persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

 

IV. Legalitate și legitimitatea puterii statului în democrație

 Legalitatea, ca trăsătură ce trebuie să caracterizeze actele juridice ale autorităților publice, are ca element central conceptul de „lege”. Andre Hauriou definea legea ca o regulă generală scrisă stabilită de către puterile publice după deliberare și comportând acceptarea directă sau indirectă a guvernanților [4]. Ion Deleanu o definește drept „actul ce cuprinde reguli generale și obligatorii sancționate prin forța de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere și care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condițiile prevăzute în ipoteza ei” [5].

 În sens larg, noțiunea de lege include toate actele juridice care conțin norme de drept. Legea în accepțiunea sa restrânsă este actul juridic al parlamentului elaborat în conformitate cu constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează regulile sociale cele mai generale și cele mai importante. Un loc aparte în sistemul legislativ administrat îl are constituția definită ca lege fundamentală, situată în vârful ierarhiei sistemului legislativ, ce cuprinde norme juridice cu forță juridică superioară, care reglementează relații sociale fundamentale și esențiale, cu deosebire cele privind instaurarea și exercitarea puterii de stat.

 Starea de legalitate în activitatea autorităților publice se fundamentează pe conceptele de supremație a constituției și supremația legii. Supremația constituției este o calitate a legii fundamentale care în esență exprimă forța juridică supremă a acesteia în sistemul de drept. O consecință importantă a supremației legii fundamentale este conformitatea întregului drept cu normele constituționale [6]. Noțiunea de supremație juridică a legii este definită ca „acea caracteristică a ei care își găsește expresia în faptul că normele pe care le stabilește nu trebuie să corespundă nici unor altor norme în afară de cele constituționale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punct de vedere al eficacității lor juridice” [7].Prin urmare, supremația legii în accepțiunea de mai sus este subsecventă principiului supremației constituției. Important este faptul că legalitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităților statului implică respectarea principiului supremației constituției și a supremației legii. Respectarea celor două principii este o obligație fundamentală de natură constituțională consacrată de dispozițiile art.1 alin.5 din Constituție. Nerespectarea acestei obligații atrage după caz sancțiunea neconstituționalității sau nelegalității actelor juridice.

 Legalitatea actelor juridice ale autorităților publice implică următoarele cerințe: actul juridic să fie emis cu respectarea competenței prevăzută de lege; actul juridic să fie emis în conformitate cu procedura prevăzută de lege; actul juridic să respecte normele de drept superioare ca forță juridică.

 „Legitimitatea” este o categorie complexă cu multiple semnificații și care formează obiectul de cercetare pentru teoria generală a dreptului, filozofia dreptului, sociologie și alte discipline. Semnificațiile acestui concept sunt multiple. Amintim câteva: legitimitatea puterii; legitimitatea regimului politic; legitimitatea unei guvernări; legitimitatea sistemului politic etc. Referindu-se la acest concept Jean Leca afirma: „Termenul de legitimitate desemnează calitatea care îi dă posibilitatea deținătorului unei puteri de a ordona sau de a interzice, capacitatea de a fi ascultat fără a apela la violență fizică explicită sau, ceea ce înseamnă același lucru, facultatea recunoscută ca fiind normală de a recurge cu succes la constrângere dacă este nevoie” [8]. Conceptul de legitimitate poate fi aplicat și în cazul actelor juridice emise de autoritățile publice fiind legat de „marja de apreciere” recunoscută acestora în exercitarea atribuțiilor.

 Aplicarea și respectarea principiului legalității în activitatea autorităților statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcțiilor statale presupune și puterea discreționară cu care organele statului sunt investite sau altfel spus dreptul de apreciere al autorităților privind momentul adoptării și conținutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreționară nu poate fi opusă principiului legalității, ca dimensiune a statului de drept.

 Legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimității actelor juridice ale autorităților publice. Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera marjei de apreciere recunoscută autorităților publice, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective și este adecvat situației de fapt care îl determină și scopului legii. Legitimitatea face distincția dintre puterea discreționară recunoscută autorităților statului, iar pe de altă parte, excesul de putere.

 Nu toate actele juridice care îndeplinesc condițiile de legalitate sunt și legitime. Un act juridic care respectă condițiile formale de legalitate, dar care generează discriminări sau privilegii sau restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective sau nu este adecvat situației de fapt ori scopului urmărit de lege, este un act juridic nelegitim. Legitimitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităților administrației publice trebuie înțeleasă și aplicată în raport cu principiul supremației Constituției.

 

V. Excesul de putere și situațiile excepționale

Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esență a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: “unde se termină puterea discreționară și unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administrației, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere și unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetățeanului? “ [9]

Abordând aceeași problemă, Leon Duguit în anul 1900 realizează o interesantă distincție între “puterile normale și puterile excepționale” conferite administrației de către constituție și legi, iar pe de altă parte situațiile în care autoritățile statului acționează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situații, autorul le împarte în trei categorii: 1) excesul de putere (atunci când autoritățile statului depășesc limitele împuternicirilor legale); 2) deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndeplinește un act care intră în competența sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege); 3) abuzul de putere (atunci când autoritățile statului acționează în afara competențelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic). [10]

Prin urmare, aplicarea și respectarea principiului legalității în activitatea autorităților statului este o problemă complexă deoarece exercitarea funcțiilor statale, presupune și puterea discreționară cu care organele statului sunt investite, sau altfel spus “dreptul de apreciere” al autorităților privind momentul adoptării și conținutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreționară nu poate fi opusă principiului legalității, ca dimensiune a statului de drept.

În doctrina administrativă, care studiază cu precădere problematica puterii discreționare, s-a subliniat că oportunitatea actelor administrative nu poate fi opusă legalității acestora, iar condițiile de legalitate pot fi împărțite în: condiții generale de legalitate și respectiv condiții specifice de legalitate pe considerente de oportunitate. [11] În consecință, legalitatea este corolarul condițiilor de valabilitate, iar oportunitatea este o cerință (o dimensiune) a legalității. [12] Totuși, dreptul de apreciere nu este recunoscut autorităților statului în exercitarea tuturor atribuțiilor pe care le au. Trebuie reținută diferența dintre competența legală a autorităților statale, care există atunci când legea impune acestora un anumit comportament decizional strict, iar pe de altă parte competența discreționară, situație în care autoritățile statale pot alege mijloacele pentru atingerea unui scop legitim sau în general, atunci când organul statal poate alege între mai multe decizii, în limitele legii și a competenței sale. Reținem definiția propusă în literatura de specialitate puterii discreționare: “este marja de libertate lăsată la libera apreciere a unui autorități, astfel că în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale.” [13]

Deși problematica puterii discreționare este studiată cu precădere de dreptul administrativ, dreptul de apreciere în exercitarea unor atribuții reprezintă o realitate întâlnită în activitatea tuturor autorităților statului. [14] Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare, dispune de cele mai largi limite pentru a-și manifesta puterea discreționară, care se identifică din însăși caracterizarea actului legislativ. Încă din perioada interbelică I.V. Gruia sublinia: “Necesitatea de a legifera într-o anumită materie, alegerea momentului legiferării, alegerea momentului de punere în aplicare a legii, prin fixarea de către legiuitor a datei de aplicațiune a legii, revizuirea legislațiilor anterioare, care nu pot îngrădi și obliga activitatea Parlamentului viitor, restrângerea activităților sociale de la libera și necontrolată lor desfășurare și supunerea lor normelor și sancțiunilor legii, cuprinsul actului legislativ etc., dovedesc suverana și discreționara apreciere a funcțiunii organului legislativ.” [15]

Aceste considerente sunt valabile și astăzi, deoarece orice parlament are libertatea de a-și exercita atribuțiile aproape nelimitat. Limita juridică a acestei libertăți este conturată doar de principiile constituționale aplicabile activității legislative și mecanismul de control al constituționalității legilor.

Puterea discreționară există și în activitatea instanțelor judecătorești. Judecătorul este obligat să hotărască numai atunci când este sesizat, în limita sesizării. Dincolo de aceasta se manifestă dreptul de apreciere suveran al faptelor, dreptul de a interpreta legea, dreptul de a fixa o pedeapsă minimă sau una maximă, de a acorda sau nu circumstanțe atenuante, de a stabili cuantumul despăgubirilor etc. Exercitarea acestor competențe nu înseamnă altceva decât putere discreționară.

Depășirea limitelor puterii discreționare semnifică încălcarea principiului legalității sau ceea ce în legislație, doctrină și jurisprudență se numește a fi “exces de putere”. Excesul de putere în activitatea organelor statului este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competențe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situația de fapt și scopul legitim urmărit.

Problematica excesului de putere formează cu precădere obiectul doctrinei legislației și jurisprudenței administrative. Astfel, jurisprudența instanțelor de contencios administrativ din alte state a delimitat libertatea de decizie a administrației de excesul de putere. Consiliul de Stat francez folosește conceptul de “eroare manifestă de apreciere”, pentru a desemna situațiile în care administrația depășește, prin actele juridice adoptate, puterea discreționară. Instanțele administrative germane pot anula actele administrative pentru exces de putere sau pentru “uzul greșit al puterii”. În astfel de situații actele juridice ale administrației au aparența de legalitate, deoarece sunt adoptate în limitele competenței stabilite de lege, însă excesul de putere constă în faptul că actele administrative sunt contrare scopului legii.

 Legea contenciosului administrativ român [16] folosește conceptul de “exces de putere al autorităților administrative”, pe care îl definește ca fiind: ”exercitarea dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție sau de lege” (art.2, alin.1, lit.m). Pentru prima dată legiuitorul român folosește și definește conceptul de exces de putere și totodată recunoaște competența instanțelor de contencios administrativ de a sancționa depășirea limitelor puterii discreționare prin acte administrative.

Situațiile excepționale reprezintă un caz particular în care autoritățile statului, și în special cele administrative, își pot exercita puterea discreționară, existând evident pericolul excesului de putere.

În doctrină nu există o opinie unanimă privind semnificația juridică a situațiilor excepționale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreționară este considerată a fi libertatea de decizie a administrației în cadrul admis de lege, iar oportunitatea evocă o acțiune de fapt a administrației publice, în situații excepționale, acțiune necesară (deci oportună) dar contrară legii. [17] Jean Rivero consideră că prin situații excepționale se înțeleg anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar și declanșarea aplicării unei legislații particulare căreia judecătorul îi definește exigențele. Un alt autor identifică trei elemente caracteristice pentru situațiile excepționale: 1) existența unor situații anormale și exorbitante sau a unor evenimente grave și neprevăzute; 2) imposibilitatea sau dificultatea de a acționa în conformitate cu reglementările firești; 3) necesitatea de a interveni rapid pentru a ocroti un interes considerabil, grav amenințat. [18]

Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puțin prin trei aspecte: a) aprecierea unei situații de fapt ca fiind un caz excepțional, deși nu are această semnificație (lipsa unei motivații obiective și rezonabilă); b) măsurile dispuse de autoritățile statului competente, în virtutea puterii discreționare, să depășească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav amenințat; c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute constituțional.

Existența unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituționale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: “ideea statului de drept cere ca ele (situațiile excepționale n.n.) să-și găsească reglementări adecvate în textul constituțiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O asemenea reglementare constituțională este necesară să determine limitativ domeniile de raporturi sociale, în care transferul de competență de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate și să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează.” [19]

Desigur, excesul de putere nu este un fenomen care se manifestă numai în practica organelor executive, putând fi întâlnit în activitatea parlamentului sau a instanțelor judecătorești.

Apreciem că puterea discreționară recunoscută autorităților statului este depășită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existența următoarelor situații:

  1. măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;
  2. deciziile autorităților publice nu sunt adecvate situației de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;
  3. nu există o justificare rațională a măsurilor dispuse, inclusiv în situațiile în care se stabilește un tratament juridic diferit pentru situații identice, sau un tratament juridic identic pentru situații diferite;
  4. prin măsurile dispuse autoritățile statului limitează exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale, fără a exista o justificare rațională care să reprezinte, în special, existența unui raport adecvat între aceste măsuri, situația de fapt și scopul legitim urmărit.

 

 Pe durata stării de urgență instituită pe tot teritoriul țării măsurile specifice cu caracter restrictiv privind drepturi și libertăți fundamentale ale omului sunt stabilite prin decrete ale Președintelui și prin ordonanțe militare ale Guvernului. Dispozițiile în cauză sunt discreționare, pot reprezenta oricând un exces de putere din partea autorităților statului prin restrângerea nelegitimă a acestor drepturi sau libertăți sau chiar prin afectarea substanței lor, așa cum este cazul libertății religioase. Se preconizează a fi luate și alte asemenea măsuri, cum ar fi vaccinarea obligatorie a populației. O astfel de dispoziție ar afecta grav libertatea conștiinței, libertate persoanei de a dispune de ea însăși, dar și dreptul fundamental la demnitate și integritate fizică, mai ales că până în prezent nu există nimic care să garanteze că un asemenea vaccin nu ar avea și consecințe negative, imprevizibile pentru sănătatea persoanei.

 Toate aceste acte juridice normative, în conformitate cu actualele dispoziții constituționale nu pot fi cenzurate de către instanțele judecătorești sau de către Curtea Constituțională, fapt ce poate reprezenta o manifestare dictatorială a puterii statului într-o societate democratică.

 De aceea susținem propunerea ca să fie incluse în atribuțiile Curții Constituționale și aceea de a se pronunța asupra constituționalității actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanțelor de contencios administrativ inclusiv actele normative adoptată pe timpul unei situații excepționale. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituție și dispozițiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social și statal, dar mai ales pentru exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului Este necesar un control de constituționalitate al acestor acte normative mai ales în situații excepționale, cum este și cea prezentă, deoarece în lipsa acestuia puterea discreționară a autorității administrative emitente este nelimitată cu consecința posibilității restrângerii excesive a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale sau a încălcării unor valori constituționale importante.

 Excesul de putere al tuturor autorităților statului se manifestă, paradoxal, în limitele legii, ori de câte ori, actele normative recunosc o marjă de apreciere din partea organului decident (Parlament, autorități administrative sau instanțe judecătorești), asupra momentului deciziei sau în privința măsurilor dispuse. Practica statală din România a arătat că în multe situații conținutul deciziei care se poate materializa (în lege, ordonanță a Guvernului, acte ale autorităților administrative de la toate nivelurile, acte judiciare ale parchetelor sau hotărâri judecătorești), depășește, prin dispoziții în special de natură restrictivă, ceea ce este necesar pentru realizarea scopului legii sau este inadecvat situației de fapt. Astfel de manifestări ale puterii pot aduce grave prejudicii drepturilor fundamentale ale omului sau interesul public într-un cuvânt trăsăturilor statului de drept. Criteriul care permite cenzurarea de către instanțe a acestor forme ale abuzului de putere este în opinia noastră principiul proporționalității.

 Proporționalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit în reglementări constituționale, legislative și instrumente juridice internaționale. Este bazat pe valorile dreptului rațional ale justiției și echității și exprimă existența unui raport echilibrat sau adecvat între acțiuni, situații, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autoritățile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale și evitat excesul de putere al autorităților statului. Proporționalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispozițiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană [20].

 Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conținutul dispozițiilor art.53 din Constituție, cu aplicare în domeniul restrângerii exercițiului unor drepturi, este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificație și importanța a principiului pentru statul de drept.

 Este util ca la art. 1 din Constituție să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporțională și nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituțională s-ar constitui ca o veritabilă obligație constituțională pentru toate autoritățile statului, de a-și exercita atribuțiile în așa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreționare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea pentru Curtea Constituțională de a sancționa pe calea controlului de constituționalitate al legilor și ordonanțelor excesul de putere în activitatea Parlamentului și a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporționalității.

 Desigur, existența unui sistem instituțional statal viabil, performant calitativ, bine structurat și armonizat, inclusiv sub aspectul calității morale și profesionale a demnitarilor funcționarilor publici și magistraților este evident un factor ontologic de substanță pentru a elimina sau cel puțin diminua excesul de putere al autorităților statului sub toate formele sale, cu deosebire am sublinia noi în situațiile în care măsurile dispuse prin manifestări de voință politice și juridice îmbracă forma legalității dar sunt în evidentă contradicție cu cerințele principiului legitimității.

 Întărirea puterii judecătorești, a controlului instanțelor de judecată dar și a controlului de constituționalitate, în special în situațiile în care se pune în discuție încălcarea drepturilor omului sau a principiilor statului de drept, cu deosebire separația și echilibrul puterilor, poate fi o soluție viabilă pentru a garanta nu numai legalitatea măsurilor dispuse de autoritățile statului, dar și legitimitatea acestora, pentru a împiedica manifestările dictatoriale ale celor ce exercită puterea de stat într-o societate democratică.

NOTE


 [1] Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiți frumos și în bucurie, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mânastire Putna, 2014, p. 161
 [2] Arhiepiscop Justinian Chira, op. cit, p. 162
 [3] A se vedea, Andreescu Marius, Biserica și libertatea de conștiință la vreme de încercare, în Porunca Iubirii aprilie 2020, Editura Agaton, Făgăraș.
 [4] André Hauriou, Droit constitutionel et institution politiques, Ed. Montchrestien, Paris, 1972, p.137
 [5] Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Europa Nova, București, 1996, p.509
 [6] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Florina Mitrofan, Drept constituțional. Teoria generală, Ed. Universității din Pitești, p.61-68
 [7] Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, București, 1999, vol. II, p.362
 [8] Dicționar al gândirii sociologice, Ed. Polirom, București, p.431
 [9] Antonie Iorgovan. Cuvânt înainte la: Dana Apostol Tofan, Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Ed. All Beck, București, 1999.
 [10] Leon Duguit, Manuel de Droit Constitutionnel, Paris, 1907, pg.445-446.
 [11] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.Nemira, București1996, vol. I, pg.301
 [12] Ibidem, pg.292.
 [13] Dana Apostol Tofan, op.cit. p. 22.
 [14] În doctrină, Jellinek și Fleiner susțineau teza potrivit căreia puterea discreționară nu este specifică doar funcțiunii administrative, ci apare și în activitatea celorlalte funcțiuni ale statului, sub forma unei libertăți de apreciere asupra conținutului, asupra oportunității și asupra întinderii actului juridic. (a se vedea Dana Apostol Tofan, op.cit. p. 26)
 [15] I.V.Gruia, Puterea discreționară în funcțiunile Statului, în Pandectele săptămânale, 1934, pg.489.
 [16] Legea nr.554/2004, publicată în M.Of. nr.1154/2004.
 [17] Antonie Iorgovan, op.cit., vol. I, pg. 294.
 [18] Dana Apostol Tofan, op, .cit., pg.81.
 [19] Tudor Drăganu, Drept constitutional si instituții politice. Tratat elementar, Ed.Lumina Lex, 1999, vol. II, pg.131-132
 [20] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Proporționalitatea, principiu al dreptului Uniunii Europene, în Curierul Judiciar nr. 10/2010, pg. 593-598
07-05-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu