Între Cununa Vieţii şi coronavirus?!

„Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).

  Introducere

În condiţii de criză oamenii se tem. Pentru că le este ameninţată existenţa biologică prin boală şi moarte, apelul la instanţele supravieţuirii devine primordial. Gândirea logică lasă loc tot mai mult acţiunii pe care salvarea propriei vieţi o impune. Sentimentul fricii atârnă mai greu în talgerul existenţei decât raţiunea civilizată. Ştim prea bine că, de la un moment dat, mintea începe să ne mintă. Politeţea şi bunul simţ pe care o minte echilibrată le foloseşte în relaţiile cu ceilalţi rămân acum opţionale. Eu e pe primul loc; eu să am măşti de protecţie; eu să am dezinfectanţi şi mănuşi de unică folosinţă.

Mintea virusată de panica zvonurilor mediatizate constant în masa populaţiei, urmează „recomandărilor” fricii şi crizei. Teama preia funcţia de conducere şi lucrurile ajung până acolo încât oamenii raţionali şi echilibraţi sunt socotiţi proştii târgului. Iar cei panicaţi (scuze, am vrut să zic, precauţi), cei lacomi după produse (scuze, cei conştienţi de gravitatea situaţiei), cei care îşi pun masca peste mască şi care nu se apropie la mai puţin de patru metri de nimeni (scuze, voiam să spun, cei mai catolici decât papa), toţi aceştia sunt oamenii care înţeleg profund lucrurile şi se comportă şi mai profund.

În faţa bombardamentului cu fake news şi cu manipulare mediatică, mintea clachează copilăreşte şi orbul devine mai orb – deşi el zice că vede mai bine, iar surdul devine mai surd – crezând că aude mai bine.

Sentimentul ia locul raţiunii şi ordonanţele militare de urgenţă reinstaurează starea psihologică de război a lui care pe care. Argumentele raţionale îşi pierd eficacitatea şi lucrarea lui Dumnezeu se face necesară odată în plus. Iar modul lui Dumnezeu de a argumenta în situaţie de criză poate fi minunea. Mintea crizată nu mai este receptivă la discursuri şi predici, cât la o lucrare de dincolo de minte, supraraţională, iar această lucrare aparţine lui Dumnezeu şi puterii Lui iubitoare de oameni. Nouă oamenilor, pentru a ieşi din confuzie şi criză ne mai rămân rugăciunea şi credinţa. Acestora e posibil să le urmeze minunea.

1. Confuzia cununilor

Trăim vremuri de luptă cu noi înşine. În condiţii de criză fiecare îşi dă arama pe faţă. Lupta înseamnă risc iar riscul nu ne place întotdeauna şi la toţi. Ne-am dori ca lucrurile să fie cât mai previzibile, sub controlul propriu. Întâi de toate trebuie să ştim pentru ce luptăm. Până acum poate că nu am avut timp destul să ne problematizăm ţinta luptei noastre. Probabil că acum este momentul să o facem. „Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (I Corinteni 9, 25). E timpul să postim şi de mâncare şi în alt fel. Într-un fel, orice facem împotriva voii noastre egoiste este un soi de post, de tăiere a voii autoconservatoare. Dacă vreţi, e un extaz înspre ceva… poate înspre cineva sau/şi Cineva. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 33-34).

E vremea prioritizărilor. Nu mai avem, poate, alt timp pe care să-l folosim pentru a lăsa deoparte lucrurile secundare pe care poate că de prea multe ori le-am transformat în scop. De prea multe ori i-am spus Cezarului Dumnezeu. Şi poate că Cezarul a început să creadă asta. De aici şi tragedia. „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! Vai de cei care sunt înţelepţi în locul lor şi pricepuţi după gândurile lor! Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită şi lipsesc de dreptate pe cel drept!” (Isaia 5, 20-21, 23). Vremurile acestea ne dau pe faţă confuzia. Acum că toată puterea omului este dată pe faţă cu toate limitele ei logistice, tehnice şi civilizaţionale, Dumnezeu ne apare, sper, într-o icoană mai clară. „Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer. Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac nevrednic” (I Corinteni 9, 26-27).

2. Duşmanul meu nu este trupul meu, nici instinctele mele

Trupul păcatului – şi nu trupul ca dar al lui Dumnezeu – trebuie distrus. Păcatele şi patimile trebuie distruse. Afectele pe care le avem, adică pofta după mâncare şi plăcerea de a mânca, frica, întristarea şi altele, reprezintă aspectele animalităţii din firea umană, de altfel necesare pentru supravieţuire (Stăniloae, 1993, p. 75). Patimile sunt exagerări sau folosiri nechibzuite, neechilibrate, a acestor trăsături instinctuale. Prin patimi, aceste instincte devin din mijloace ale supravieţuire scopuri în sine pe care omul le caută spre propria satisfacere egoistă de sine. Deci nu trupul şi instinctele lui sunt rele, ci rea este întrebuinţarea lor exagerată, neadecvată.

Părintele Arsenie Boca spune că instinctele sunt rezultatul combinaţiei dintre rost şi plăcere. Şi pentru că omul contemporan caută să le separe cu orice preţ, apar patimile. Astfel, instinctul de a te hrăni devine prin lăcomie şi beţie patimă de nutriţie; simţul proprietăţii pentru conservarea vieţii devine prin avariţie şi hoţie patimă de proprietate; perpetuarea vieţii devine prin desfrâu patima de reproducere; excesul de voinţă şi de putere devine prin trufie patimă de dominaţie (Boca, 2006, p. 151 ş.u.). 

3. Scopul luptei mele duhovniceşti este apropierea de Hristos şi atât    

Să nu uităm: lupta este cu mine însumi şi atât. Mintea, inima şi trupul meu sunt terenul de luptă şi uneori fiecare dintre aceste entităţi se comportă ca un duşman. Însă, cel care luptă până la sfârşit, are parte de încununarea luptei sale de către Hristos Domnul Însuşi din a cărui luptă prin Cruce şi victorie prin Înviere ne hrănim cu toţii: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine în ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta. Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu, - al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apocalipsa 3, 10-13). Aceasta este ţinta noastră în faţa căreia, ce-i drept, stau destule surogate cu alură de lucruri originare.

Ţinta noastră este să nu ne despărţim de Hristos sau, formulat pozitiv, să ne sporim comuniunea cu El. Arhimandritul Zaharia de la Essex ne spune cum ne putem păstra în comuniune cu Hristos chiar dacă nu avem acces la Liturghie: „De nu vom avea Paştile în biserică, să ne aducem aminte că fiecare contact cu Hristos este Paşti. Primim har în Dumnezeiasca Liturghie pentru că Domnul Iisus este prezent acolo, El săvârşeşte taina şi El este Cel ce se împarte credincioşilor. Când însă chemăm Numele Său, pătrundem în aceeaşi Prezenţă a lui Hristos şi primim acelaşi har. De aceea, chiar dacă suntem lipsiţi de Liturghie, vom avea pururi numele Său – nu suntem lipsiţi de Domnul. Mai mult, avem şi cuvântul Său, şi mai ales Evanghelia Sa. Dacă cuvântul Său sălăşluieşte neîncetat în inima noastră, dacă îl cercetăm şi ne rugăm cu acesta, dacă devine limbajul nostru, cu care vorbim cu Dumnezeu tot aşa cum ne-a vorbit El – atunci vom avea iarăşi harul Domnului. Pentru că cuvintele Sale sunt cuvinte ale vieţii veşnice, şi se săvârşeşte aceeaşi taină: primim harul Său şi ne sfinţim” (Zaharia, 2020).  

4. Când ieşim din zona de confort devenim vulnerabili în faţa instinctelor de supravieţuire   

Sigur că viaţa nu este deloc uşoară în aceste zile în care noul virus ne bagă în carantină şi autoizolare. Zona noastră de confort este afectată profund deoarece suntem scoşi din obişnuinţele noastre de fiecare zi. Rutina noastră zilnică ne este luată la întrebări. Situaţia ne impune să renunţăm la multe dintre tabieturile şi activităţile noastre obişnuite. Ori asta nu ne place. În plus, mai este şi nesiguranţa zilei de mâine care acum este mai evidentă decât oricând. În vocabularul nostru zilnic au apărut termeni noi ca teleşcoala, telemunca şi, aş mai adăuga eu, telerugăciunea şi teleliturghia. Aproape totul se face acum de la distanţa care împiedică propagarea rapidă a noului virus. De la o zi la alta noi reglementări impun noi restricţii. Rând pe rând ne este redus accesul la locul de muncă, la bănci, la cumpărături şi chiar plimbările prin parcuri. Orice deplasare neesenţială este exclusă. Chiar dacă suntem un popor sociabil ne sunt interzise şi îmbrăţişările şi strângerile de mână. Nesiguranţa atinge acum cote alarmante la care contribuie şi ştirile false, panicarde, activatoare de anxietate.

Ne sunt impulsionate acum zonele inferioare ale creierului responsabile de supravieţuire. Creierul reptilian a intrat într-o luptă acerbă cu lobii prefrontali răspunzători de deciziile realiste şi echilibrate (Goleman, 2008, p. 45 ş.u., 371 ş.u.). Perspectiva foamei, bolii şi morţii împiedică judecata „la rece”, în limitele unei obiectivităţi care să ajute la o adaptare treptată şi responsabilă (response ability) la noile condiţii de viaţă.

De frică, specula apare şi ea la alte niveluri. Crizei medicale îi urmează criza economică. Instinctul de supravieţuire poate îmbrăca şi această formă de umflare a preţurilor prin care eu să câştig mai mult şi astfel să am şanse mai multe la viaţă decât tine. Dintr-o dată eu şi tu se distanţează social şi sufleteşte tot mai mult. Sau, dimpotrivă poate că ne apropie şi mai tare. Cum spunea cineva, în condiţii de criză omul de omenie devine şi mai omenos, iar omul mic devine şi mai mic.

5. Între Viaţă şi T-rex-ul interior

Ce facem noi în aceste zile? Trăim viaţa în Hristos sau pur şi simplu supravieţuim ca celelalte vieţuitoare? Probabil că nimic din aceste două extreme până la capăt. Dar o combinaţie de frică şi credinţă există. Cei fricoşi descoperă că au şi ei ceva credinţă, la fel cum cei credincioşi simt că le este puţin frică. De ce?

Puţină neurobiologie nu strică. Frica este bine înmagazinată în creierul nostru. Ţine de paleocortexul nostru unde este şi creierul reptilian, adică pe care îl avem în comun cu animalele. Aici sunt instinctele noastre: Luptă! Îngheaţă! Fugi! Nu cred că acum este o frică care ne îngheaţă decât cu rare excepţii. Îngheaţă omul atunci când se întâlneşte faţă în faţă cu T-rex sau cu ursul ridicat în două labe înaintea lui. Ori T-rex-ul nu mai există astăzi. Însă frica aceea ancestrală s-a codificat în paleocortexul omului care, astfel, poate reacţiona disproporţionat în anumite cazuri.

Că luptăm împotriva Covid-19 (un alt fel de T-rex) şi că fugim de el este firesc pentru supravieţuirea noastră. Însă că halucinăm şi alunecăm în frici iraţionale, panică şi dezechilibru comportamental este altceva.

La un moment dat un ditamai bărbatul a pus mâna pe ultimele patru cutii cu brânză de capră de pe raft. O femeie mai în vârstă i-a cerut o cutie dar bărbatul respectiv i-a întors spatele şi a plecat. Ce să facem? Îl acuzăm că vrea să supravieţuiască? Bineînţeles că nu! Îi spunem doar că a confundat-o pe biata femeie cu un T-rex care atenta la viaţa lui prin faptul că dorea să aibă din alimentele lui. Iar acest lucru este inuman. Nu am zis subuman. Pentru că nu avem numai creier reptilian, ci şi lobi prefrontali, adică fruntea din cauza căreia nu avem numai bot ca un căţeluş sau altă vieţuitoare. Aceşti lobi stau în neocortex şi ei sunt răspunzători de deciziile pe care le luăm echilibrat, la rece dacă vreţi. Genetica şi neurobiologia vin cu noi descoperiri şi ne lămuresc asupra mecanismelor umane de luare a deciziilor (Lee et all. 2015).

Asta ca să vedem odată în plus de ce e important ca preotul să ne miruiască după fiecare slujbă în mijlocul frunţii. Am citit în presă că un preot a fost penalizat pentru că i-a miruit pe credincioşi pentru că, ziceu penalizatorii, e pericol de infecţie cu Covid-19, acest T-rex postmodern. Despre identificarea Sfântului Potir cu T-rex-ul nu mai trebuie să vorbim de vreme ce acum am înţeles mai bine mecanismul paralogismului reptilian.

Să nu mă înţelegeţi greşit: distanţarea socială este preventivă şi benefică şi e indicat să o respectăm cu toţii. Dar a face din această distanţare un panaceu sau, dacă este prea mică, cauza primă a îmbolnăvirii este puţin animalic, deci ineficient dpdv uman.

Cred că atunci când merg la munte e important să mă gândesc preventiv că acolo e şi habitatul viperelor, însă dacă nu calc niciodată pe munte din cauză că sunt vipere pe-acolo e un pic prea mult. Am putea lua şi exemplul cu zahărul: e drept că şi din cauza lui se face diabet, însă de aici până la a-mi face viaţa amară e drum lung. Via aurea ne salvează din nou. “Dreapta măsură” ne salvează şi acum: “Pune creştine măsura în toate/ Un pic nu e bine, prea mult-te abate”.

Probabil că o asumare completă a antropologiei, de la raţiune până la reptilă, ne face să fim mai îngăduitori cu egoismele altora şi, în primul rând, cu al fiecăruia dintre noi. Autocontrolul e fundamental. Vorba lui Tudor Arghezi: “E timpul, slugă veche şi robul celui rău/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău”. Aşadar, vă invit la autocontrol.

Doamne, iartă-i pe toţi dar, mai întâi, iartă-mă pe mine!         

6. Dumnezeu nu demonstrează, ci face minuni

Când omul are nevoie de demonstraţii înseamnă că nu crede, iar când crede nu are nevoie de argumente. Oricum, demonstraţiile sunt pentru cei care deja au ochi de văzut şi urechi de auzit. Altfel, demonstraţiile sunt sortite eşecului şi nerodirii asemenea seminţei căzute între spinii patimilor, ambiţiilor, mândriilor, egoismelor şi interpretărilor de tot soiul ale oamenilor. Iată câteva exemple biblice din care rezultă că în loc să demonstreze, Dumnezeu preferă să facă minuni:

a) După ce a rostit pilda Semănătorului, „ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă” (Luca 8, 9-10). După aceste măsuri de precauţie, Domnul le-a explicat pilda: Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu…” (Luca 8, 11 ş.u.). Pentru că ei aveau aparatul aperceptiv al credinţei. 

Poetul şi filosoful Lucian Blaga într-o ars poetica afirmă răspicat: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea, tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/…/Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric/ dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/…/ şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei/ căci eu iubesc” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Deci e lumină şi lumină; însă lumina unora sugrumă, în vreme ce lumina mea sporeşte taina lumii căci eu iubesc… Iubirea este salvatoare pentru că vine cu o afecţiune, cu o căldură aparte, pe când raţiunea de capul ei este rece, obiectivă, adică transformă totul în obiect, şi tocmai prin aceasta poate reduce misterul personal la nivelul unui simplu obiect de cunoaştere. În altă poezie acelaşi Blaga spune: „A cunoaşte. A iubi./ Înc-o dată, iar şi iară/ a cunoaşte-nseamnă iarnă/ a iubi e primăvară” (Primăvara). Aşadar, rămâne iubirea ca scop în sine al înţelegerii misterului.

Să nu uităm că „credinţa este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), nu prin raţiune, aşa cum o arată şi fragmentul evanghelic cu slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 1-13).

b) Când cei patru inşi l-au adus pe cel paralizat  ca să fie vindecat Domnul Hristos i-a spus: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 5). Oamenii însă, cred cu greu ceea ce nu poate fi constatat prin simţuri. De aceea „erau acolo unii dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El Huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 6-7). Hristos, Dumnezeu fiind şi om în acelaşi timp, deci putând face un suprem exerciţiu de empatie, a cunoscut gândurile lor ascunse şi a ales să le facă o demonstraţie: „Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2, 9-12). Şi acum ne întrebăm din nou: Care a fost demonstraţia pe care Hristos Domnul a făcut-o? Răspuns: minunea. Ori pentru a putea percepe orizontul supraraţional (nu antiraţional) al minunii sunt necesare într-o primă fază simţurile, dar, mai presus de toate, este necesară credinţa.   

  c) Toma este un astfel de exemplu de îndoială; când ceilalţi ucenici i-au spus că au văzut pe Domnul, Toma le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Iar după opt zile când Hristos Cel Înviat a apărut pe neaşteptate în mijlocul ucenicilor, de data asta fiind de faţă şi Toma, i-a zis demonstrativ, invitându-l la empirism : „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 27-29). Raţionalismul şi empirismul cad în faţa credinţei adevărate.

Zilele trecute m-a sunat o doamnă jurnalist, adresându-mi, printre altele, şi întrebarea încuietoare cu privire la imposibilitatea coronavirusului de a infecta Sfânta Împărtăşanie. Sigur că atunci când umbli cu şurubelniţa la taină te rişti. Şi oricât am încercat să distanţez raţiunea goală şi neputincioasă de minunea sacramentală, întrebarea a revenit în altă formă. Am răspuns prin relatarea unei minuni: Când un călugăr avea gânduri de îndoială privitor la Împărtăşanie şi a cerut un semn lămuritor în rugăciune de la Dumnezeu, l-a primit: a două zi când a vrut să se împărtăşească a văzut în potir carne şi sânge de copil. Abia atunci a înţeles că taina nu suferă ispitire. Şi s-a căit cu amar de îndoiala lui. Deci simţurile nu sunt suficiente pentru a fundamenta existenţa minunii. Credinţa rămâne esenţială sub acest aspect.   

Modul de a demonstra a lui Dumnezeu este minunea, nu raţiunea rece şi singură. Concluzia imediată a evanghelistului Ioan este că „şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan 20, 30-31). 

d) Oare astăzi, în situaţia generată de virusul Corona, mai vrea Dumnezeu să facă vreo minune? Sau răspunsul va fi acelaşi pe care Avraam i l-a dat bogatului nemilostiv când acesta a ajuns în iad şi, gândindu-se la fraţii săi, i-a cerut patriarhului să-l învieze pe Lazăr pentru că, zicea el, „dacă cineva dintre morţi se va duce la ei , se vor pocăi”. Răspunsul lui Avraam a fost unul năucitor pentru minte şi pentru omul care îşi pune nădejdea doar în puterea minţii lui, însă dătător de nădejde pentru cine are credinţă şi citeşte cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16, 29-31).

e) Mai ştim şi că atunci când era răstignit pe Cruce, Domnului Hristos I-a fost adresată provocarea: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce!” (Matei 27, 40). Trecătorii care cugetau aceasta erau în plină minţire de sine. Oricum nu credeau. Şi-atunci Hristos a preferat minunea fondatoare a creştinismului: Învierea. Dar nu atunci şi, oricum, nu în faţa lor. Iarăşi spun: Minunea este modul lui Dumnezeu de a demonstra. Demonstraţii geniale au mai făcut şi marii leaderi spirituali şi filosofii antichităţii greco-romane, minuni, însă, n-a făcut nici unul. Minunea Învierii reprezintă miracolul fondator al creştinismului şi al Bisericii pe care nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). 

Doar că minunea nu este făcută pentru a-l convinge pe omul care nu crede, ci pentru a spori credinţa celui care crede deja. Aceasta este lucrarea personală a lui Dumnezeu în lume şi aici este respectul Său pentru libertatea omului. 

Concluzii:

▪ În condiţii de criză, atitudinea şi comportamentul omului se pot întinde pe un continuum de la animalitate şi corporalitate, trecând prin raţiune şi credinţă şi ajungând până la comuniunea cu Dumnezeu. 

▪ În condiţii de criză, raţiunea lucidă face loc leadership-ului bazat pe frică şi supravieţuire.

▪ În condiţii de criză, instinctele biologice suplinesc bunul simţ, spiritualitatea şi echilibrul.

▪ În condiţii de criză, soluţia nu poate veni decât aparent de la argumente raţionale oricât de bine ţintite, cât de la constrângere bazată oarecum tot pe frică. Vorba aceea, cui pe cui se scoate.

▪ În condiţii de criză, soluţia poate veni pe linie supraraţională, nu antiraţională, adică pe seama credinţei. Raportarea la Dumnezeu activează centrii neurologici şi psihologici cu efect sănătos asupra echilibrului psihic şi comportamental. Credinţa e unită cu optimismul.

▪ În condiţii de criză, rugăciunea linişteşte sufletul şi trupul deoarece este un mobil al credinţei care îl poartă pe om dincolo de semnificaţiile terestre obişnuite. În urma cercetărilor rezultă că, atunci când se roagă, omul manifestă echilibru şi calm la nivelul parametrilor biologici care susţin viaţa sănătoasă.

▪ În condiţii de criză, soluţia supraraţională a lui Dumnezeu poate fi minunea. Doar cei care au ochi de văzut o pot vedea şi simţi. Pentru că Dumnezeu „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45), numai că minunile le pot simţi şi vedea doar cei drepţi.  

Bibliografie:

1. BOCA, Arsenie, (2006). Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului.
2. BLAGA, Lucian, (1986). Poezii, Bucureşti: Editura Minerva. 
3. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
4. LEE, A. M., TAI, L. H., ZADOR, A., & WILBRECHT, L. (2015). Between the primate and  <reptilian> brain: Rodent models demonstrates the role of corticostriatal circuits in decision making, în Neuroscience, vol. 296, p. 66 – 74 – http://doi.org/10.1016/j.neuroscience.2014.12.042. 
5. STĂNILOAE, Dumitru, (1993). Ascetica şi Mistica Ortodoxă, vol. I - Ascetica, Sibiu: Editura Deisis.
6. ZAHARIA, de la Essex, (2020). http://www.teologie.net/2020/03/20/arhim-zaharia-de-la-essex-cuvânt-de-mângâiere-la-vreme-de-pandemie/.