Creația lumii susținută prin pronia divină

Cele trei aspecte ale proniei divine

Dumnezeu a creat lumea și omul din iubire, spre a împărtăși creaturii bunătatea Sa, astfel Acela care din iubire a adus lumea și omul de la neexistență la existență, nu-Și poate întoarce fața Sa de la creatură, ci trebuie să îi poarte de grijă, și aceasta cu atât mai mult cu cât creatura singură, fără ajutorul Său, nu-și poate îndeplini scopul pentru care a fost creată.[i]

Dumnezeu n-a lăsat lumea în părăsire după ce a creat-o, ci poartă grijă de ea, ca să nu se întoarcă în neantul din care a fost adusă, și o sprijină, ca să-și atingă scopul pentru care a fost creată. Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creatură și în mod special față de om. În providență deosebim trei acțiuni sau momente și anume: conservarea, cooperarea sau conlucrarea și guvernarea sau conducerea lumii. [ii] Providența pe care dumnezeu o manifestă față de creație, prin ordinea ei interioară, are trei aspecte principale. Prin lucrarea Sa proniatoare Dumnezeu poartă de grijă omului și lumii create de El, ca să poată exista ca atare. Mântuitorul ne arată că Dumnezeu poartă de grijă păsărilor cerului și crinilor câmpului (Matei 6,26), iar Apostolul Pavel spune: "în El trăim și ne mișcăm și suntem" (Fapte 17, 28). Prin lucrarea Sa de conservare, dumnezeu păstrează identitatea neschimbată a fiecărui lucru, a fiecărei specii sau a fiecărui regn, ca și a întregii creații fiindcă este rezultatul lucrării Creatorului, Care rămâne neschimbabil în ființa Sa. Cu toate că omul trece prin faze diferite ale dezvoltării lui psiho-fizice (tropos), totuși de la început și până la sfârșit, își păstrează neschimbată identitatea lui personală (logos). Tot astfel și creația, cu toate că va trece printr-o transfigurare radicală, de la lumea noastră naturală la lumea spirituală a Împărăției lui Dumnezeu, totuși lumea actuală naturală își păstrează identitatea cu lumea viitoare deplin pnevmatizată. "Stabilitatea lui Dumnezeu este în același timp mișcare, dar nu o mișcare de la un lucru la altul finit, ci o mișcare stabilă în existență prin înnoirea infinității divine în care vom avea totul."[iii] Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Pronia divină este un mare semn de putere, fiindcă ține în existență ceea ce tinde spre inexistență și dispersiune.[iv] Conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt păstrate în forma lor originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci trebuie înțeleasă ca o influență neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în continuă mișcare și schimbare, să ajungă la ținta ei finală: desăvârșirea. De aceea, teologii scolastici au numit această activitate divină o "creație continuă". Dumnezeu a lucrat în trecut, lucrează și în prezent și va lucra și în viitor, pentru ca lumea creată de El, păstrându-și identitatea, să parcurgă în timp o ascensiune continuă spre ținta ei finală.[v] Al doilea aspect al providenței divine este conlucrarea lui Dumnezeu cu întreg universul și cu fiecare parte a lui, ca să-și poată atinge scopul lor. [vi] Cooperarea, conlucrarea sau asistența este acțiunea în puterea căreia Dumnezeu acordă întregii creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-și poată atinge scopul ei dat de El. Astfel, Dumnezeu împărtășește întregii creaturi, ca și fiecărei creaturi în parte, potrivit naturii ei și în conformitate cu legile după care se conduce, ajutorul necesar pentru atingerea scopului său. Desigur, această conlucrare cu creatura, deși este constantă, nu este identică sau uniformă, deoarece într-un fel conlucrează cu creatura neînsuflețită, și în alt fel cu creatura rațională și liberă, omul. Cu creatura neînsuflețită conlucrează în sensul că veghează ca aceasta să-și desfășoare activitatea potrivit legilor specifice ei, precum spune Psalmistul: "Soarele și-a cunoscut apusul său, pus-ai întuneric și s-a făcut noapte" (Psalmi 103, 20-21).

Dumnezeu nu intervine în creație în mod determinist, pentru a suprima identitatea și constituția specifică a fiecărui lucru sau ființe, dar nici nu le abandonează, lăsându-le să se dezvolte în mod irațional, prin întâmplare sau hazard, întrucât Dumnezeu Cel revelat este Dumnezeul iubirii și comuniunii treimice, Cuvântul Tatălui lucrează prin Duhul Sfânt și cooperează sinergetic cu fiecare lucru creat, potrivit identității și modului său propriu de mișcare, prin întâlnirea dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu cu cele create ale fiecărei făpturi în parte și ale tuturor în comun, ca să păstreze unitatea creației. [vii] Mai mult chiar, conlucrarea omului cu Dumnezeu nu are în vedere numai conservarea creației, ci și îndumnezeirea ei, prin Biserică, și se plinește dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, la Parusia Domnului. Cum arăta Părintele Stăniloae, acest proces se realizează prin întâlnirea dintre energiile care au fost zidite de Dumnezeu ca să poată fi pătrunse și transfigurate de energiile necreate în Hristos ca Logos întrupat. Pe această cale, omul credincios poate să facă experiența potențială a unor calități necreate încă de aici de pe pământ, ca arvună a transfigurării lui depline și a întregii lumi în Hristos. [viii] Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, ființa conștientă și liberă, se realizează însă în mod diferit, această conlucrare fiind în funcție de calitățile, aptitudinile, vocația, scopul propus și mijloacele alese de persoana umană în cauză. Astfel, dacă pe lângă calitățile corespunzătoare, persoana respectivă își propune realizarea unui scop mai înalt, Dumnezeu îl ajută la realizarea acestuia, ușurându-i găsirea mijloacelor, depășirea greutăților, menținându-i elanul sau entuziasmul în desfășurarea acțiunii. Iar dacă totuși în mod inconștient și involuntar se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea spre a putea înțelege urmările acțiunii sale și a se opri astfel din săvârșirea a ceea ce și-a propus. Însă niciodată, în această activitate de conlucrare, Dumnezeu nu ridică libertatea omului, astfel că acela care în mod voluntar urmărește un scop rău, e lăsat să-l împlinească (cf. Romani 1, 26).

Dumnezeu îi deschide omului drumul spre o viață nouă în final: "Iată, noi le facem pe toate" (Apocalipsa 21, 5). Dar pentru ca să se realizeze în om aceasta înnoire, el însuși trebuie să se străduiască a deveni nou. După îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Așa umblăm și noi, întru înnoirea vieții" (Romani 6, 4). Numai astfel el poate progresa pe calea urcușului duhovnicesc: prin propria sa străduință, dar ajutat de harul divin. Așadar, în acest fel el va putea ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, după îndemnul Mântuitorului: "Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este" (Matei 5, 48).

Mântuirea adusă de Hristos are atât dimensiune personală, cât și cosmică. Conlucrarea lui Dumnezeu cu creația se vede din cuvintele Mântuitorului, Care spune că: "Tatăl meu până acum lucrează; și Eu lucrez" (Ioan 5, 17), sau cum spune Apostolul: "Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după bunăvoința Lui" (Filipeni 2, 13). Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul arată că lumea nu este destinată distrugerii, ci transfigurării ei în Hristos.[ix]

În fine, al treilea aspect al providenței divine privește conducerea lumii către scopul ei final, cerul nou și pământul nou ale Împărăției lui Dumnezeu. Guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care Dumnezeu conduce creatura, în general, și fiecare creatură, în special, spre înfăptuirea scopului ei. Și această lucrare dumnezeiască se realizează într-un fel cu creatura neînsuflețită și într-un alt fel cu omul. Creaturile neînsuflețite sunt conduse de Dumnezeu prin legile pe care El le-a sădit în natura fiecăreia dintre ele, precum spune Psalmistul: "Pus-ai hotar (apelor) pe care nu-l vor trece și nici nu se vor întoarce să acopere pământul" (Psalmi 103, 10). Omul și comunitățile omenești sunt conduse de Dumnezeu spre trepte de existență din ce în ce mai ridicate, printr-o activitate de împreună-lucrare, în care se poate deosebi și o lucrare creatoare progresivă – acea creație continuă de care vorbeau teologii scolastici – cîci însăși apariția constantă și continuă a noi și noi generații de oameni, care iau locul celor care au părăsit lumea aceasta, este nu numai o conducere a lumii spre scopul ei, ci și o activitate creatoare a lui Dumnezeu. [x] Mântuitorul vorbește despre guvernarea lumii când numește pe Dumnezeu "Domn al cerului și al pământului" (cf. Matei 11, 25), iar Sfântul Efrem Sirul spune că: "Lucrurile omenești rămân de nimica dacă nu se îndreaptă către Dumnezeu."[xi] Guvernarea creației de către Dumnezeu are în vedere atât identitatea dintre lumea actuală și cea viitoare, așa cum am subliniat mai sus, cât și mișcarea sa orientată către slăvirea ei finală în Hristos. De aceea, nu este surprinzător faptul că Părintele Stăniloae face apologia unei teologii a mișcării, spre care trebuie să se îndrepte întreaga noastră atenție. Într-un comentariu făcut la opera Sfântului Atanasie cel mare, ne spune că Sfântul Maxim Mărturisitorul " a atras atenția asupra importanței mișcării creaturilor conștiente în urcușul lor unificator și desăvârșitor spre Dumnezeu. După ce științele naturii au pus în evidență importanța universală a mișcării și a energiilor care o susțin, în legi descoperite de ea în toată realitatea creată, se impune ca sarcină pentru gândirea de mâine dezvoltarea unei teologii a mișcării, ca o explicație teologică a ei.[xii] Pentru Părintele Stăniloae teologia mișcării este o teologie ce tinde la îndumnezeirea omului și a creației întregi în Hristos. "Spiritualitatea creștină răsăriteană, cu dogmele ei deschise spre infinit, cu rânduielile purificatoare de patimi și susținătoare ale rugăciunii, este cea mai bună metodă atât pentru dobândirea adevăratei libertăți întru Dumnezeu, cât și pentru progresul în cunoașterea și comuniunea prin experiență a lui Dumnezeu și a semenilor; este cea mai bună metodă prin care se asigură înaintarea pe linia voită de providența lui Dumnezeu, care a ajuns la lucrarea ei cea mai înaltă în Hristos. Căci ea se revelează în Hristos ca un plan și ca o lucrare reală în vederea mântuirii și a îndumnezeirii creației în El."[xiii] Teologia patristică a reabilitat noțiunea de mișcare, arătând că aceasta nu îndepărtează omul de Dumnezeu, ci este mijlocul prin care Dumnezeu călăuzește creația, ca să înainteze spre slăvirea ei finală în Hristos. [xiv] Cele trei acțiuni sau momente ale activității providențiale sunt mai mult aspecte ale ei, deoarece adeseori se împletesc și întrepătrund, formând o singură acțiune divină, în care Dumnezeu pe toate spre folosul său le orânduiește. [xv] Deoarece providența divină îmbrățișează nu numai lumea în general, ci și fiecare creatură, în parte (cf. Matei 10, 29-30), ea se împarte în generală și specială. La fel, ea poate fi ordinară și extraordinară. Providența ordinară se exercită prin mijloace naturale pe care Dumnezeu le-a rânduit odată cu crearea lumii, iar cea extraordinară prin mijloace speciale mai presus de legile naturii, prin minuni. [xvi] Realitatea providenței divine este dovedită neîndoielnic atât de Sfânta Scriptură, cât și de Sfânta Tradiție. Precum au observat Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, întreaga Scriptură cuprinde cea mai vie, cea mai populară și cea mai poetică expresie a ideii de providență divină, unele din paginile ei având un conținut demonstrativ în această privință. Asemenea pagini găsim în cartea lui Iov, în cartea Psalmilor (îndeosebi Psalmul 103) și îndeosebi în cuvântările Mântuitorului. La fel, Sfinții Părinți au susținut și apărat în unanimitate învățătura Bisericii despre providența divină, folosindu-se de argumente atât din rațiune, cât și din Sfânta scriptură, recunoscând că Dumnezeu nu este numai Făcătorul cerului și al pământului, ci și Atotțiitorul acestora, precum se afirmă în articolul 1 din Crez. [xvii] Acțiunea providenței este comună celor trei Persoane ale Sfintei treimi. Vorbind despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu-Tatăl pentru oameni, Mântuitorul zice: "Deci nu duceți grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea ori cu ce ne vom îmbrăca? (...) știe doar tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele" (Matei 6, 31-32). Referindu-se la lucrarea comună a Tatălui și a Fiului, Mântuitorul spune: "Tatăl meu până acum lucrează; și Eu lucrez" (Ioan 5, 17), iar Psalmistul grăiește despre sfântul Duh: "Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului" (Psalmi 103, 31).

Numeroși critici, ca și necredincioși din toate timpurile, au ridicat obiecții împotriva providenței[xviii], dintre care cele mai importante sunt următoarele:

1. Libertatea omului. Una dintre principalele obiecții este următoarea: Dacă Dumnezeu guvernează lumea și în special veghează asupra omului și0l conduce pe acesta în acțiunile sale, aceasta înseamnă că El nimicește sau anulează, ori cel puțin restrânge, libertatea omului, care astfel nu mai este stăpânul acțiunilor sale, libertatea lui morală fiind anulată sau cel puți diminuată. De aici rezultă pentru om o serie de consecințe negative cu privire la responsabilitate, obligație, merit și vină etc., iar pe de altă parte, se sprijină teza celor ce susțin predestinația necondiționată. [xix] Această obiecție este însă lipsită de temei, deoarece Dumnezeu nici nu forțează, nici nu anulează libertatea omului, dată acestuia prin creație; în conlucrarea cu omul prin Harul Său, Dumnezeu nu forțează și nu anulează voința omului, pentru că El însuși e libertatea desăvârșită, care nu manifestă nicio dorință de a-l stăpâni pe om. Fiind una dintre caracteristicile specifice lui Dumnezeu, libertatea Sa este și garanția libertății omului, căci "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2 Corinteni 3, 17). Adeseori, Mântuitorul arată că orice răspuns al omului la chemarea Domnului presupune neapărat voința liberă a acestuia: "De vrei să intri în viață, păzește poruncile (...) De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta (...)" (Matei 19, 17-21), i-a răspuns tânărului bogat Mântuitorul.

Dar prin împreună-lucrarea Sa cu omul, Dumnezeu vrea să-l elibereze pe acesta de tot ce îi mărginește libertatea, spre a-și putea folosi rodnic puterile pe care i le-a dat prin creație. El nu-i anulează acestuia nicidecum libertatea, ci, dimpotrivă, îl cheamă la adevărata libertate: să fie liber de păcat, să nu mai ajungă robul acestuia, să nu mai recadă sub jugul robiei păcatului (Galateni 5, 1). Așadar, prin colaborarea Sa cu omul, Dumnezeu îi ajută acestuia să-și recâștige adevărata libertate, în care el acceptă în mod liber binele, dăruindu-se iubirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Dar spre a ajunge la aceasta, omul trebuie să colaboreze cu harul divin, prin care el își dobândește adevărata libertate: libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu în viața de dincolo (Romani 8, 21).

Mai adăugăm la aceasta faptul că în viața de toate zilele găsim exemple de oameni dedați cu totul răului, care, unelte ale diavolului fiind, săvârșesc răul în mod constant, aducând serioase daune morale și materiale nu numai unuia sau altuia dintre semeni, ci întregii societăți (de ex., autorii actelor de violență, atentatorii, traficanții de stupefiante etc.). dacă Dumnezeu n-ar respecta libertatea omului, ar trebui ca aceștia – sub o formă sau alta – să fie opriți de la nelegiuirile lor, dar tocmai faptul că ei se mențin pe calea răului este cea mai bună dovadă că Dumnezeu le respectă libertatea, lăsându-i să zacă în "poftele inimii lor" (Romani 1, 24), spre "ziua judecății" (2 Petru 2, 9).

2. Existența răului în lume. Această obiecție a fost formulată astfel: Dacă Dumnezeu conduce lumea, cum și de ce există răul în lume? Nu cumva Dumnezeu e cauza răului? Respingând de la început ca false toate concepțiile care susțin existența unui rău metafizic în lume (concepțiile dualiste care afirmă că la temelia lumii stau două principii: al binelui și al răului, precum și concepțiile pesimiste, ca a lui Schopenhauer), putem afirma că răul existent în lume este de două feluri: răul fizic și răul moral. Răul fizic constă în imperfecțiunile care există în natură și în viața umană: erupții vulcanice, cutremure de pământ, uragane, ploi torențiale și inundații, secetă, numeroase boli și suferințe trupești care culminează cu moartea. Răul moral sau păcatul a intrat în lume din cauza greșelii protopărinților noștri, fiind în mare parte și cauza răului fizic, căci suferințele , bolile și moartea, ca și înrăutățirea naturii și dușmănia animalelor sălbatice față de om sunt de asemeni, urmările păcatului. Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel spunând: "Căci făptura a fost supusă deșertăciunii (stricăciunii) nu în voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o" (Romani 8, 20).

Pe de altă parte, din cauza alterării chipului lui Dumnezeu în om prin păcat, mintea lui s-a întunecat, simțirea s-a pervertit, voința a slăbit, încât el a ajuns să fie supus ușor poftelor și patimilor de tot felul, a râvnit și s-a condus după valori false, a poftit ce era al altuia, l-a nedreptățit și exploatat pe aproapele, astfel că relațiile dintre oameni s-au înrăutățit, din certuri și neînțelegeri ajungându-se la omoruri și la războaie între colectivitățile umane.[xx]  Cât privește răul fizic, acesta, privit în sine, în afara relației cu omul, nu e nici rău, nici bine, deoarece aceste fenomene sunt agenți fizici care țin de natură, devenind rele numai când cauzează pagube și nenorociri pentru oameni. Dar și în cazul în care se distrug bunurile materiale sau afectează însăși viața omului, trebuie să vedem în ele mijloace folosite pentru pedepsirea răului moral, păcatul, precum și prilejuri de aducere aminte că trebuie să ne pocăim, spre a nu cădea și noi în aceeași osândă ca și aceia care au suferit de pe urma lor. În această privință, însuși Mântuitorul ne atrage atenția prin două exemple – galileenii uciși de Pilat și cei optsprezece peste care a căzut turnul în Siloam (Luca 13, 1-5) – că răul fizic îi amenință ca pedeapsă din partea lui dumnezeu pe toți cei ce perseverează pe calea păcatului, chiar dacă la un moment dat a lovit numai pe unii dintre păcătoși. [xxi] Așadar, autorul răului în lume nu e nicidecum Dumnezeu, ci omul prin voința sa liberă. De altfel, Sfinții Părinți subliniază adeseori că rpul n-are o existență proprie, deși este o realitate, ci lipsa binelui poarta numele de rău, deci el este o lipsă în existență, ceea ce nu există. La fel, ei arată că Dumnezeu nicidecum nu poate fi socotit drept cauza răului. În această privință, Sfântul Vasile cel Mare spune: "Nu socoti nici pe Dumnezeu cauza existenței răului, nici nu închipui răul ca având o existență proprie. Căci nu e subzistență (substanțială) răutatea, ca un animal oarecare; nici nu are vreo esență ipostaziată a ei. Căci răul este o lipsă a binelui (...) Așa și răutatea nu are o subzistență proprie, ci vine după aceea, datorită rănilor sufletului. Căci nu e nici nefăcut, cum spune cuvântul celor necredincioși, care fac răul cu aceeași cinste cu natura bună, considerând că amândouă sunt fără de început și mai presus de facere. Nici creat, căci dacă toate sunt din dumnezeu, cum ar fi răul din bine? Căci nimic rău nu e bine, nici răutatea, din virtute".[xxii]

Fiind răul o lipsă a binelui, a cărui carență se opune progresului moral în lume, concepția creștină nu-l leagă de esența realității eterne, nici de cea creată de Dumnezeu, ci numai de libertatea omului. Dar după unii, dacă se iau în considerare cantitatea și varietatea răului din lume și dintre oameni, trebuie admisă, ca o cauză suplimentară a răului, în afara libertății omului, libertatea altor spirite, în speță a îngerilor răi sau a diavolului. Astfel își găsesc explicația o serie de rele care bântuie omenirea de astăzi.[xxiii]

3. Disproporția dintre merit și răsplată. Cea din urmă obiecție mai importantă împotriva providenței este formulată în felul următor: Dacă există providență divină, de ce nu există un raport just între virtute și fericire și între ticăloșie și nefericire, chiar în această viață? De ce, bunăoară, omul drept, credincios, evlavios, virtuos, în loc să se bucure de fericire în viață, e deseori nefericit, în timp ce acela păcătos, vicios necredincios, rău, în loc să fie nefericit, triumfă de multe ori asupra celui drept prin însăși răutatea lui, bucurându-se de fericire și de bunăstare?

Dar dacă cercetăm mai îndeaproape cazuri concrete în acest sens, constatăm că de cele mai multe ori este vorba de aparențe care înșeală. Căci fericirea și nefericirea nu sunt în funcție de bogăție sau de lipsa acesteia și nici de treptele ierarhiei sociale pe care se află unii sau alții. Adeseori, cei pe care-i credem fericiți, deoarece posedă bogății sau au funcții sociale înalte, nu sunt fericiți, fiindcă au conștiința împovărată de fapte rele, ori nu-și găsesc liniștea din cauza alergării după mari bogății și onoruri, ori nu sunt mulțumiți de ceea ce au făcut în viață în raporturile lor cu cei cărora le-au fost superiori ierarhici. Priviți din exterior, acești oameni par fericiți, dar dacă am putea pătrunde în conștiința lor, am vedea uneori că nu e așa. Ba, uneori, bogatul care pare fericit are copii neascultători și răi, ori bolnavi, ceea ce aduce părinților numai suferință și nenorocire. [xxiv] pe de altă parte, cel sărac, modest, lipsit de bogăție și onoruri sociale, dar virtuos, credincios și lipsit de invidie față de alții, poate fi mai fericit decât bogatul, dacă are cugetul curat, conștiința nepătată și, fiind lipsit de pretenții nejustificate, se mulțumește cu ceea ce are.

Iar dacă uneori se întâmplă ca cei credincioși, evlavioși, drepți, într-adevăr să sufere în această viață, fiind adeseori ținta unor nenorociri continue, trebuie să avem în vedere că în concepția creștină suferința are un rol moral deosebit. Dacă cel ce se află în suferință își va câștiga virtutea răbdării și privește aceste nenorociri ca încercări la care este supus spre a-și dovedi și mai mult credința și dragostea față de Dumnezeu, atunci el nu disperă, nu cârtește împotriva lui Dumnezeu, ci primește toate cu înțelegere, spunând asemenea dreptului Iov: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat" (Iov 1, 21). Sfântul Apostol Pavel, reproducând un îndemn din Pilde privitor la certarea Domnului către cei pe care-i iubește, ne încredințează că Dumnezeu Se poartă cu noi ca un tată care își ceartă fiii săi. (Evrei 12, 7).

Dacă totuși unii dintre cei răi se bucură de fericire, să nu uităm că prin aceasta Dumnezeu poate urmări îndreptarea acestora, spre a-i atrage la Sine, spre a-i îndemna la pocăință, spre a-i face să vadă bogăția îndurării divine. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Sau disprețuiești tu bogăția bunătății lui (Dumnezeu) și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?" (Romani 2, 4).

4. Deismul a apărut în Anglia în veacul al XVIII-lea, fondatorul său fiind Herbert of Cherbury. Deismul respinge orice dogmă a religiilor oficiale, reducând religia la un fenomen care decurge din însăși natura omenească. Caracteristica fundamentală a deismului este recunoașterea lui Dumnezeu numai drept cauza primară a lumii și a omului, cu negarea totală a intervenției divine în fenomenele din univers, natura dezvoltându-se și conducându-se după legile ei proprii. [xxv]

5. Deismul este o concepție filozofico-religioasă care se opune întru totul ideii de providență divină. Prin aceasta, deismul își făurește o concepție falsă despre dumnezeu, pe care, împotriva oricărei logici, Îl lipsește tocmai de ceea ce Îl leagă mai mult pe Creator de opera sa: purtarea de grijă față de aceasta. Cu atât mai mult, deismul nesocotește calitatea lui Dumnezeu de Părinte iubitor și purtător de grijă pentru tot ce a creat. Dumnezeu n-a creat lumea dintr-un capriciu, pentru ca apoi să o părăsească, și nici n-a creat-o fără să-i fi dat din veșnicie acesteia un scop, de împlinirea căruia poartă de grijă El. [xxvi] Dacă Dumnezeu din veșnicie a avut în ființa Sa planul de creare a lumii, precum și mersul ei rânduit în vederea împlinirii scopului pentru care  a fost creată, la fel, din veșnicie, El a hotărât ca acest scop să se împlinească neabătut, pentru aceasta El acordând lumii pronia sau purtarea Sa de grijă. Căci dacă legea veșnică cuprinde principiile generale după care se conduce creatura, providența divină conduce în mod detaliat aplicarea acestor principii, începând din primul moment al creației și până când lumea își va fi împlinit scopul ei. [xxvii] Ținând seama de faptul că lumea, după porunca Creatorului: "Creșteți și vă înmulțiți, și umpleți pământul și-l supuneți..." (Facerea 1, 28), se află într-o continuă schimbare datorită efortului uman, apărând în ea pe parcurs noi realități, precum și de faptul că generațiile vechi de oameni dispar și mereu se nasc și cresc altele noi, care iau locul celor dispărute, putem afirma cu scolasticii că în lume este vorba de o creație continuă, de la care Dumnezeu nu poate lipsi nicidecum. Astfel stând lucrurile, providența divină apare cu atât mai necesară, cu cât fără ajutorul ei, creatura nu și-ar putea împlini scopul său. Așadar, un Dumnezeu creator care Să se dezintereseze și să lase în părăsire creatura Sa ar fi un nonsens, mintea omenească nu-l poate accepta nicidecum. [xxviii] După cum am vazut, pentru Părintele Stăniloae, lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu este purtarea de grijă față de om și lumea creată de El. În acest sens, concluzionând pe baza gândirii teologice a Părintelui Stăniloae, vedem că cele trei aspecte ale Proniei divine ne arată lucrarea lui Dumnezeu, în primul rând, de conservare a creașiei prin păstrarea identității neschimbate a întregii creații văzute, în virtutea faptului că aceasta este rezultatul lucrării Sale. În al doilea rând, Providența divină reprezintă conlucrarea lui Dumnezeu cu întreg universul și cu fiecare parte a lui ca să-și poată atinge scopul lor. Iar al treilea aspect al Providenței divine privește conducerea lumii către scopul final, cerul nou și pământul nou ale Împărăției lui Dumnezeu.