Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 2710

A patra Romă

Ioan Enache
Tags: primat; sinodalitate; ecumenism;

 

       Mare-I Dumnezeu şi minunate sunt căile Lui de mântuire a lumii! Nelegiuit e omul şi mârşave sunt faptele lui de împotrivire faţă de Dumnezeu! Acesta e un oftat în două trepte pentru a  deschide o temă care doare adânc în sufletele creştinilor de când a venit Hristos pe pământ şi ne-a binevestit Adevărul, Calea şi Viaţa, viaţa cea veşnică. Este vorba de dezbinarea provocată de diavol între creştini şi tendinţa acestora de a reveni la unitate. Dezbinătorul (revoluţionarul sau nihilistul profesionist) a provocat întâi o falie între el şi Dumnezeu, apoi l-a rupt pe om de Dumnezeu prin protopărinţi iar, după ce Domnul Iisus Hristos ne-a dezvăluit calea de întoarcere, i-a dezbinat pe creştini între ei. De atunci, creştinii, în loc să lupte cu diavolul de lângă şi din ei, s-au războit cu ceilalţi oameni, şi-au construit îndreptăţiri logico-raţionale pentru toate rătăcirirle şi nebuniile. O astfel de aporie, o contradicţie, prin definiţie ireductibilă, ne prezintă Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina: „Biserica Apuseană, pe de o parte, se fundează pe primatul Papei, iar Biserica Răsăriteană, pe de alta, pe sinoadele Ecumenice. De aceea termenii propuşi de ambele părţi în vederea unirii devin imposibil de acceptat întrucât dărâmă din temelii fiecare Biserică în parte” (De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos, Evanghelismos, Bucureşti, 2011, p. 19). Şi tot acolo, Părintele nostru, Sfântul Nectarie, scrie: „Pentru ca unirea să se poată săvârşi este nevoie ca […] să (se ) suprime cauzele principale ale despărţirii […] atunci când Papa renunţă la ale sale şi dimpreună cu întreaga Biserică Apuseană să revină în sânurile ei (n. n. ale Bisericii), lepădând viaţa de mai înainte şi apropiindu-se de ea cu pocăinţă” (op. cit., p. 19). Dar a văzut cineva vreodată vreun împărat terestru să renunţe de bunăvoie la împărăţia sa şi să se supună unei împărăţii care nu e de pe pământ? A existat vreodată un papă eretic şi schismatic dispus să facă o astfel de schimbare mântuitoare? Niciodată, niciodată!

În perioada 15 - 21 septembrie 2016, la Chieti, în Italia, mai exact în Villa Maria, din oraşul Francavilla al Mare, a avut loc a XIV-a sesiune a Comisiei mixte catolico-ortodoxe, care a semnat, în unanimitate, (cu mici reţineri ale georgienilor la unele paragrafe) documentul „Sinodalitate şi primat în timpul primului mileniu: spre o înţelegere comună în slujba unităţii Bisericii”. Scopul: „Pentru a depăşi divergenţele teologice, a luat în considerare relaţia dintre sinodalitate şi primat în viaţa Bisericii”, reuşind să stabilizeze această „relaţie” printr-un excurs istoric sub înfăţişare corect ortodoxă. Din aceasta decurge logic faptul (reţinut cu multă satisfacţie de un cardinal catolic) că „ordinea (taxis) celor cinci scaune patriarhale a ajuns să fie recunoscută şi amendată de Sinoadele Ecumenice cu scaunul Romei ocupând primul loc, exercitând un primat al onoarei (presbeia tes times), urmat de scaunele Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în ordinea aceasta precisă, potrivit tradiţiei canonice”. Practic, aici este evocat, într-o notă de subsol, canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (anul 451), în care părinţii, confirmând canonul 3 al sinodului al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381), scriu: „Acesteaşi şi noi hotărâm pentru presvia (privilegiile) Preasfintei Biserici a acestui Constantinopol, Noua Romă. Fiindcă scaunul Romei celei mai vechi, pentru că împărăţea cetatea aceea, Părinţii după cuviinţă i-au dat presvia înaintării; şi cu acestaşi chip pornindu-se şi preaiubitorii de Dumnezeu Episcopii cei 150 (n. n., de la Sinodul II) cele deopotrivă presvii le-au dat şi Preasfântului scaun al Romei celei noi, cu drept cuvânt judecând, că cetatea, ceea ce s-a cinstit cu împărăţie şi cu singlit (divan, consiliu, sfat), să dobândească şi presviele cele deopotrivă cu împărăteasca cetate Roma cea veche, şi întru lucrurile cele bisericeşti, ca aceea să se mărească, a doua după aceea fiind” (Pidalion, Credinţa strămoşească, 2007, p. 222).

Să le luăm pe rând! Sfântul ierarh Nectarie evidenţiind contradicţia uzurpatoare, demolatoare, dintre sinodalitatea ortodoxă şi primatul papal, conchide că unirea devine posibilă numai dacă papalitatea îşi anulează temeiurile, dacă „renunţă la ale sale”, adică la primat şi inovaţiile dogmatice eretice şi să reintre, prin pocăinţă, înapoi în Biserică. Niciodată nu i-a trecut prin minte, şi nici nu se putea să vină un astfel de gând în mintea unui sfânt, că vreodată sinodalitatea ortodoxă ar putea lepăda cele sfinte ale sale şi ar accepta primatul papal. Vedeţi, dumneavoastră, raţiunea omenească o poate întoarce şi viceversa: adică, de ce să renunţe ei la satana şi să vină la Hristos, dacă se poate să ne lepădăm noi de Hristos şi să ne aruncăm în braţele satanei!? La Ravenna, în 2007, documentul final conţinea exact această gravă abdicare. Proniator, a intervnit Hristos şi bisericile rusă şi georgiană nu au semnat, acordul clasându-se. Dar nu de tot. El a fost reluat, în altă formă, în aceasta de acum, de la Chieti. Principiul marxist-materialist, nimic nu se pierde, totul se transformă, pare că stă la baza dialogului teologic ortodoxo-catolic, pentru a realiza o unitate în diversitate. Fiindcă, iată, în noul document se stabileşte „teologic” o foarte bună „relaţie” între temelia sinodalităţii şi temelia primatului papal. Mereu îi spun „papal”, pentru că primatul ortodox e altceva, acesta, da, poate coexista cu sinodalitatea şi au binevieţuit împreună până astăzi. Precum vedem din canoanele sinoadelor ecumenice, Sfinţii Părinţi au acordat întâietate scaunului episcopal al Romei întrucât cetatea aceea „împărăţea”, cum frumos zice textul vechi. Era, după cuviinţă, cinstirea întâietăţii unui loc stăpânit de autoritatea imperială. Principiul acestei întâietăţi era primus inter pares (primul între egali), asta însemna că, la Sfânta Liturghie arhierească, primul era pomenit episcopul Romei, iar dacă se întâlneau în sobor, primul stătea tot acela. După anul 330, când Constantinopolul devine, la rându-i, capitală de imperiu, s-a rânduit, tot după sensibilitatea şi cuviinţa sfinţilor, ca şi acestui scaun episcopal să i se confere „privilegii” bisericeşti, cinstire, la fel cu acela al „Romei vechi”. La Sinodul al II-lea, din 381, prin canonul 3 („Episcopul însă al Constantinopolului să aibă pronomiile (presvia, privilegiul) cinstei, după episcopul Romei, pentru că ea este noua Romă”, iar în Tâlcuire precizează: „Nu al doilea cu cinstea, ci al doilea cu orânduiala cinstei”, Pidalion, p. 176) se aşază în diptice primat de cinstire, al doilea în ordine, scaunului episcopal de Bizanţ. Cinstirea este egală, dar ordinea în care aceasta se făptuieşte este întâi către episcopul Romei vechi şi după aceea către episcopul Romei celei noi.

După câteva decenii, în vremea lui Teodosie cel Mic (408 - 450), scaunele episcopale apostolice sunt înaintate la rangul de patriarhii, exact în ordinea de cinstire stabilită de Sinoadele Ecumenice, constituind aşa numita pentarhie (din greceşte, penta - cinci şi arhi – căpetenie):

- Roma (Sfântul Apostol Pavel),
- Constantinopol (Sfântul Apostol Andrei),
- Alexandria (Sfântul Apostol Marcu),
- Antiohia (Sfântul Apostol Petru) şi
- Ierusalim (Sfântul Apostol Iacob).

În paranteză am aşezat numele apostolului care a întemeiat scaunul apostolic în fiecare cetate devenită apoi patriarhat. Aşadar, în cadrul pentarhiei au fiinţat două primate de cinstire în cele două capitale imperiale, întâiul la Roma, al doilea la Constantinopol.  Să reţinem două amănunte extrem de semnificative. Primul: Imperiul Roman de Apus piere în secolul V d. H. (anul 476), Roma pierzând pentru totdeauna statutul de capitală imperială. Al doilea: în toată istoria Bisericii, niciodată episcopul Romei nu a venit personal la un Sinod  Ecumenic ortodox (fie a trimis reprezentanţi, fie a expediat scrisori de confirmare ori de respingere a hotărârilor sinodale).

Începând cu veacul al V-lea, temeiul pentru întâietatea de cinstire a episcopului Romei dispare odată cu defunctul imperiu apusean. Îndreptăţirile pentru a menţine primatul Romei creştine, însă, încep să suporte mari prefaceri, culminând în secolul IX. Iată ce ne spune Vladimir Guete: „Din veacul al nouălea întâlnim în istorie pretenţiile episcopului Romei la autoritate universală în Biserică, încât acest veac poate fi socotit ca epoca întemeierii papalităţii” (Papalitatea eretică, Editura Scara, Bucureşti, 2010, p. 31). Acelaşi autor ne spune că trei au fost metodele folosite de papi pentru a-şi justifica primatul: „fabricarea unor documente pe care le dădeau ca antice”; falsificarea unor scrieri ale Sfinţilor Părinţi; „tâlcuirea fantezistă a numeroaselor texte pentru care nu şi-au mai dat osteneala a le falsifica materialmente” (op. cit., p. 31).  Practic, acest proces începe la sfârşitul secolului VIII şi continuă în secolul al IX-lea, cu falsuri care au fost crezute adevărate vreme de 800 de ani: Donaţia Pepiniană, Decretele pseudo-isidoriene (Isidor, episcopul Sevilliei în secolul VIII), Donaţia lui Constantin, Decretul lui Constantin cel Mare, toate fabricate în atelierele copiştilor papali (Vezi Sfântul Nectarie, op. cit. pp. 216 – 239). Din acestea şi din alte falsuri şi sofisme rezultă că papii deţin domenii lumeşti şi autoritate bisericească infailibilă peste tot în lume, întrucât domnesc pe tronul lui Petru, primul episcop al Romei (un fals grosolan, fiindcă Sfântul Apostol Petru nu a fost niciodată episcop în cetatea eternă şi nici nu a întemeiat acest scaun apostolic, Sfântul Ierarh Nectarie ne spune că nici nu a propovăduit aici, ci este posibil să fi fost adus acolo doar pentru martiriu) şi pentru că a primit donaţii de la împăraţi (Constantin cel Mare din Răsărit şi Pepin în Apus), practic, prin viclenie, se declară moştenitori ai împăraţilor. Nu intrăm în amănunt cu aceste documente falsificate (subiectul nostru fiind altul!), ci mergem direct la concluzie, formulată tăios de către Sfântul Ierarh Nectarie: „Papii au devenit împăraţi romani, iar Biserica romană Biserică imperială, Biserică a Bisericilor, iar episcopul Romei episcop al episcopilor întregii lumi. Papa a devenit deja om-dumnezeu, fiindcă mânuieşte de drept divin şi uman două autorităţi supreme: autoritatea divină care ar decurge din rangul lui Petru, ca gură a adevărului, prin care Papa ar fi Biserica cea cu adevărat incontestabilă şi infailibilă, şi autoritatea omenească care decurge din donaţiile împăraţilor” (op. cit., p. 238). Urmând, ca la carte, intenţia fariseilor şi cărturarilor de a crea o împărăţie care să cuprindă toată lumea, papa reface imperiul roman sub însemne ecleziastice, proclamându-şi supremaţia, suveranitatea, autoritatea imperială şi bisericească, pretinzând să i se supună toată lumea (cei care s-au opus au cunoscut sabia papală, cruciadele sau blestemele, afuriseniile şi interdicţiile de la Vatican!, ba chiar toate machiaverlâcurile care scuză mijloacele, folosite cu mult înainte să se nască bietul Machiavelli).

Primatul papal este altul decât primatul ortodox, de aceea intră în contradicţie definitivă cu sinodalitatea, motiv care a dus implacabil la marea schismă din secolul XI. Prima Romă, ortodoxă la început, s-a preschimbat radical în prima Romă eretică, imperială, ba chiar păgână, iar papa, vicarius christi, în înlocuitor al lui Dumnezeu pe pământ. Despre acesta Sfântul Iustin Popovici scrie: „În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei” (Biserica ortodoxă şi ecumenismul, Mânăstirea Petru Vodă, 2002, p. 112). Domnul Iisus Hristos ne-a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), Ortodoxia din Răsărit lucrând ca tot creştinul să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Papalitatea şi tot Apusul, însă, s-au străduit, aproape 1000 de ani,  să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu omul, să consolideze monarhia eclezială a papei, succesiunea fiind asigurată de organizaţia ezoterică a iezuiţilor, s-au chinuit groaznic pentru ca tot omul să intre în împărăţia mundană a papei. Iar, în 1870, ajunge, la primul Conciliu de la Vatican, să instituie oficial dogma infailibilităţii papale. E un motiv pentru Sfântul Iustin Popovici să ne spună: „Prin dogma aceasta toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobândit Zeus-ul. […] Dogma infailibilităţii papei - a omului - nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. […] Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli şi, întâi de toate, cel elin” (op. cit., p. 111).

A doua Romă, Constantinopolul, şi-a păstrat primatul ortodox şi după distrugerea Imperiului Bizantin, la 1453, a subzistat mai bine de 500 de ani ca enclavă ortodoxă în capitala unui imperiu păgânesc, iar în momentul de faţă se manifestă ca o ficţiune ortodoxă, cu autoritate de cancelarie, înclinată adânc, precum femeia gârbovă, către erezia papistaşă. De fapt, a doua Romă se închină acum, sub cupola ecumenismului pe care flutură flamura cu steaua în cinci colţuri, pentagrama Satanei, Romei eretice şi apostate, trăgând după ea, sub sceptrul papistaş, întreaga Ortodoxie. Sinodul ierarhilor din Creta (16  - 27 iunie 2016) şi Conferinţa ortodoxo-catolică de la Chieti (15 – 21 septembrie 2016), concretizate în semnarea unor documente care consfinţesc ecumenismul şi primatul papal, sunt două evenimente importante ale acestui proces de integrare în apostazie a  lumii ortodoxe.

Privind în urmă, observăm că, în istorie, cele două Rome creştine despărţite, au fiinţat în paralel, văzându-şi fiecare de drumul ei până în aceste vremuri din urmă  Ba chiar a existat, tot în paralel, şi o treia Romă. Ideea apare la Moscova, în 1525, în scrisoarea unui monah, Filotei de Pskov, către ţarul Ivan cel Groaznic, prin care pretinde întâietate în Ortodoxie pentru patriarhia din capitala imperiului rus (patriarhie care va deveni autocefală în 1589). De fapt, e vorba de a treia întâietate, după Roma şi Bizanţ, imperii apuse, a căror prerogative ar trebui preluate de imperiul în creştere al muscalilor. În realitate, pretenţiile de întâietate în Ortodoxie ale celei de-a treia Rome moscovite au fost subordonate politicii pan-slaviste, de extindere continuă a imperiului ţarilor. Acum, însă, fără a mai fi periclitată de invazia tătarilor, a treia Romă, oarecum marginală, ca şi a doua, devenită bicisnică în istorie în faţa păgânilor turci, îşi pleacă fruntea în faţa primei Rome eretice şi păgâne.

O, Doamne, vedem cum după 2000 de ani, deşi împărăţia lui Dumnezeu a revărsat atâta lumină şi atâta har în inimile credincioşilor ortodocşi, taina fărădelegii a ieşit la suprafaţă. Oamenii, cu ierarhii lor în frunte, au ales calea greşită, acum parcurg înapoi drumul de la împărăţia lui Dumnezeu către împărăţia prinţului întunecat al acestei lumi. Toate cele Trei Rome, prin ecumenism, făţărind idealul unităţii, în aparenţă evanghelic, se contopesc cu mare grăbire în cea de-a patra Romă: Noua Ordine Mondială. Globalizarea se făptuieşte în jos, spre întuneric, în subteranele sub-omului. A patra Romă prinde contur în aceste vremuri, capitala ei urmând să fie Ierusalimul, unde Antihristul se va înscăuna în Templu ca dumnezeu-om, primat religios mesianic şi împărat absolut al lumii. Întâia Romă a capitulat prima, s-a predat satanei, cea de-a doua şi ce-a de-a treia capitulează acum, iar a patra Romă se ridică semeaţă pe cadavrele primelor trei, înfruntându-L pe Dumnezeu şi silindu-L să dea dezlegare la trâmbiţele Apocalipsei. Fără drept de apel, a patra Romă, cu anii ei scurţi, se va scufunda integral în iezerul de foc veşnic, urmată de toate primatele şi împărăţiile ei terestre. Şi, după judeţul din Valea Plângerii, se va înălţa a cincea Romă, Ierusalimul cel de Sus, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, cetatea fericirii de-a pururi, încununare a Bisericii Biruitoare şi a unităţii desăvârşite a creştinilor în harul hristic, în care primat atotcuprinzător şi atotluminător va fi Domnul nostru Iisus Hristos. Înainte să se petreacă toate acestea, oare mai există în lume vreun oftat prăbuşit pe trepte de lacrimi care să-L înduplece pe Dumnezeu să mai amâne potopul de foc ce va să ne cuprindă?

Ioan ENACHE

 

 

 

 

 

03-12-2016
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu