Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 1534

Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (I)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertate;
Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (I)
    Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

Despre libertate

Puține categorii și concepte raționale sau existențiale au format obiectul unor atât de ample analize și discuții, așa cum se întâmplă în cazul libertății. Este firesc să fie așa, deoarece libertatea este o proprietate existențială a omului, a ființei sale și, prin urmare, nu se poate înțelege dimensiunea existențială a omului, atât ca individualitate în intimitatea sa, cât și în mediul social, în afara conceptului de libertate. Existența omului este determinată valoric sau nu în raport cu libertatea sa. Prin libertate omul se diferențiază, se delimitează, se afirmă, în cadrul determinismului natural și temporar, atât în raport cu necesitatea strictă a legilor naturale, dar și repetabilitatea și automatismul pe care existența, sub imperiul acestor legi, îl impun. Încercările în planul gândirii filozofie și nu numai avut ca obiect relevarea acestei particularități existențiale a omului, în raport cu mediul natural sau mediul social în care există.

Desigur, o discuție exhaustivă asupra conceptului de libertate depășește cadrul acestui studiu Ne propunem să realizăm câteva scurte comentarii asupra sensurilor noțiunii de libertate și mai ales a ceea ce ar putea însemna formele imperfecte de libertate (precarități ale libertăți) și chiar neîmpliniri sau iluzii, față de ceea ce se poate considera ca fiind deplinătatea libertății și prin aceasta împlinirile libertății.

Încercând o sinteză a gândirii filosofice, teologice sau juridice asupra libertății, aceasta este concepută sub trei aspecte:

1. ca dimensiune naturală a existenței umane, „ca dat”, proprietate naturală a omului;
2. ca bun al existenței inclusiv în plan social, ca virtute, pe care omul o poate valorifica sau nu și, în al treilea rând,
3. ca datorie morală.

Momentele dialecticii libertății le putem surprinde în patru aspecte: gândul și conștiința acesteia; alegerea; decizia și fapta. Libertatea trebuie să existe în toate cele patru momente ale lanțului dialectic pe care l-am expus. Astfel, omul poate să își conceptualizeze gândul în legătură cu o anumită conduită sau o anumită acțiunea concretă cu care poate să fie sau nu de acord și să-l conștientizeze ca atare. „Alegerea” este treapta următoare, constând în capacitatea rațională de a distinge între diferitele variante ale gândului, care reflectă, după caz, o înclinație sau un imperativ moral, alegere care se realizează după criterii valorice sau după criteriul finalității, de asemenea specifice sensibilității și rațiunii umane. Omul poate fi de acord sau nu cu gândul său. Aceasta este reflecția care situează gândul la nivelul conștiinței de sine „Decizia” este hotărârea de a transfera conceptul sau varianta de conduită aleasă din sfera conștiinței subiective în sfera realității obiective. Acesta este momentul care diferențiază analiza valorică de hotărârea de a materializa ceea ce, ca valoare, a apărut viabil pentru rațiunea umană. Ultimul moment „făptuirea” este evident obiectivizarea conceptului, a gândului, realizarea acestuia în planul existențial. Făptuirea sau „în-făptuirea” (a transpune gândul în faptă) nu înseamnă numai realizarea materială, ci totodată realizarea spirituală a unui gând, astfel în sfera acestei noțiuni includem și exprimarea gândului prin diferitele forme de comunicare sau în sens mai larg creația spirituală a omului. Făptuirea închide lanțul dialectic al libertății și poate confirma sau după caz infirma, dacă omul se află sau nu în sensul firesc al ființei sale caracterizată prin gândul, dorirea și realizarea binelui. Desigur, libertatea concepută, prin momentele dialectice la care am făcut referire și mai ales în plan valoric, înseamnă posibilitatea omului de a alege între bine și rău. Cu toate acestea, considerăm că omul este în libertatea numai dacă, prin toate aceste momente dialectice, gândește, voiește, alege și înfăptuiește binele, în caz contrar omul trăiește numai iluzia libertății.

Mulți dintre filosofi au subliniat că liantul dialecticii libertății în plan subiectiv îl reprezintă, în principal, rațiunea și voința umană. Rațiunea, în sfera libertății, reprezintă capacitatea conștientă a omului de a discerne între bine sau rău, între ceea ce este de folos sau contrar intereselor, respectiv scopurilor sale. În sens teologic, această particularitate a rațiunii, dar și a conștiinței de sine este ceea ce se numește dreapta judecată. Rațiunea este și capacitatea creatoare a omului de a transforma existența naturală supusă determinismului natural în „existență bună”, întărită prim înfăptuirea valorilor etice. Rațiunea are ca și conținut „categoriile regulative”, specifice rațiunii practice de care vorbea Kant. Voința reprezintă tot o capacitate naturală a omului prin care acesta poate trece în orice moment existențial de la pasivitate la acțiune, la manifestare. De altfel existența nu poate fi înțeleasă ca nemișcare, pasivitate și fără lucrare, ci numai ca manifestare. Între existență și lucrare, deși nu este un raport de identitate este unul necesar, ontologic. Pentru o astfel de determinare voința trebuie să fie orientată fie de un scop pragmatic utilitarist, o înclinație, cum spun filosofii care susțin ideile utilitariste, fie numai de ideea în sine, abstractă, a ”datoriei”, așa cum spunea Kant. În acest caz putem vorbi de o voință pură iar legea existențială a omului este legea libertății.

Indiferent de modul de a concepe libertate, subliniem, așa cum spuneam, dimensiunea naturală a cesteia, ca proprietate a firii umane. Libertatea poate fi înțeleasă și prin opoziție cu determinismului natural și temporal, al legilor mecanicii al existenței., în opoziția cu caracterul finit al acestei lumi Altfel spus, prin libertate omul adaugă existenței forma sa etică, morală, și poate că este singurul mijloc prin care este posibil „ceva nou„ ca act creator al omului prin care acesta este chemat să adauge sensuri spirituale lumii materiale și chiar să transfigureze. În acest context trebuie subliniată și dimensiunea spirituală a libertății. Prin opoziția mai sus arătată față de determinismul legilor naturale, libertatea nu poate fi proprie omului ca și individ, ca și obiect cuprins într-o masă mai mult sau mai puțin formală a naturii sau a socialului. Libertatea, ca bun spiritual, este asociată individualității umane, în sens pozitiv, opusă existenței ca individ închis în egoismul său, ci realizată numai de către omul care devine persoană spirituală și liberă în același timp. Libertatea este și necesitatea înțeleasă, dar nu a ordinii materiale, finite și constrângătoare a acestei lumi, ci a unei ordini spirituale valorice care transfigurează lumea și acest veac. Este ordinea de care vorbea Fericitul Augustin: „iubește și fă ce vrei”, iar Părintele Arsenie Boca adaogă: Roagă-te, iubește și fă ce vrei„.

Desigur libertatea presupune o relație, dar nu neapărat relativistă în sensul de contingent. Este vorba de relația cu sine însuși și relația cu altul. Omul este liber sau nu pornind în primul rând de la rezultatul cunoașterii de sine a modului în care își concepe propria sa existență. Astfel, acela care înțelege să trăiască numai la nivelul fenomenalului natural sau social închis în limitele egoismului său, contrar firii și naturii, are numai iluzia libertății. Relația cu „altul” este esențială pentru sensul libertății umane. Alteritatea reprezintă o dimensiune esențială a omului. Prin natura sa omul nu este și nu poate fi izolat. Singurătatea, care este tot un rezultat al libertății omului, nu poate reprezenta un sens autentic al existenței decât numai dacă, așa cum spun Sfinții Părinți, în singurătatea sa omul se retrage cu toată lumea. Și în același timp, omul se retrage fizic sau numai spiritual din lume pentru a sluji mai bine lumea. Mesajul Părintelui Arsenie Boca îndeamnă clar pe toți creștinii: ”Să fii în lume și totdeauna mai presus de lume”. Acest „altul” poate fi aproapele nostru, societatea, orice altă persoană, și mai mult decât atât Persoană Supremă în relație cu care omul poate avea împlinirea libertății sale pentru că numai Dumnezeu este izvorul infinit, inepuizabil al iubirii, al libertății și a tot binele

Dorim să mai subliniem că libertatea nu este numai un concept rațional sau unul etic, prin care omul își reprezintă lumea, nu numai prin ceea ce este, ci și prin ceea ce trebuie să fie. Este și o categorie existențială pe care se bazează cunoaștere existențială, în mod deosebit cunoașterea lui Dumnezeu la măsurile omului. Aceasta pentru că libertatea este și trăire nu numai idee sau categorie filosofică, rațională. Nu poți fi liber, în sens ontologic dacă nu trăiești ca un om liber în comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu universul întreg. Acesta este un sens superior al libertății față de sensul primordial existențial ca alegere dintre bine și rău, mai ales ca la acest nivel există și alte categorii existențiale corelative libertății fără de care aceasta nu poate fi înțeleasă. Avem în vedere în mod deosebit categoriile existențiale ale demnității, ale responsabilității și iubirea, singura modalitate autentică prin care omul, ca persoană liberă și spirituală, se poate raporta la acel „altul” de care am vorbit și care în primul rând este Dumnezeu, izvorul infinit al iubirii. Părintele dr. Dumitru Stăniloae spunea în acest sens că: „În iubire este toată libertatea”.

Libertatea există sub mai multe forme:

a) ca și conduită, comportament exterior al omului în mediul natural și social;
b) libertatea de conștiință, definită de părintele Arsenie Boca „Ca cel mai adânc bun spiritual pe care omul îl are la îndemână în această lume”;
c) libertatea metafizică sau a rațiunii, reprezintă conceptualizarea ideii de libertate în plan rațional și filosofic;
d) libertatea în plan moral este ceea ce subliniază filosofia, în general, considerând-o ca aspect caracteristic al sistemului etic de valori, opus existenței naturale și, nu în ultimul rând,
e) libertatea de credință și chiar
f) libertatea creației.

În partea finală a acestor modeste considerații vom sublinia faptul că ”libertatea credinței sau libertatea dată de credință” este de fapt împlinirea libertății umane, în raport cu toate celelalte forme sau dimensiuni ale acesteia. Subliniem și o altă formă a libertății evidențiată de asemenea în gândirea filosofică și teologică, și anume „libertatea culturală” sau libertatea creației. Cuvântul „recreere” are de multe ori un sens comun, dacă nu chiar peiorativ, referindu-se la starea omului de a se deconecta de ceea ce reprezintă obligațiile sale cotidiene, sau chiar o modalitate prin care încearcă să contracareze constrângerile și imperativele specifice vieții de fiecare zi. Totuși, există și un alt sens mai profund al acestui cuvânt. Avem, în vedere posibilitatea de a gândi cuvântul nu în unitatea sa gramaticală și diferențiat în două sintagme: „re-creare” prin care înțelegem libertatea omului care este chemat să se re-creeze pe sine însuși în plan valoric ca ființă spirituală, să își regăsească frumusețea inițială a firii sale, a omului ca chip și asemănare cu Dumnezeu.

Libertatea, ca dimensiune existențială a omului, în plan relațional cu sine însuși și cu altul, poate fi înțeleasă prin cuvintele marelui filosof Kant: „Acum eu spun: omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine însuși, nu doar ca mijloc, pentru întrebuințarea după bunul plac al unei voințe sau a alteia, ci în toate acțiunile sale, atât îndreptate asupra sa, cât și asupra altor ființe raționale, el trebuie considerat întotdeauna în același timp ca scop, și niciodată ca mijloc” [1].

Datoria, ca și concept etic, este esențială pentru filosof în definirea libertății ca și concept al rațiunii practice și modul firesc de a fi al omului, atât în raport cu sine însuși, cât și cu societatea. Este celebră maxima kantiană: „Acționează astfel, încât maxima voinței tale să poată valora întotdeauna în același timp ca principiu al unei legiferări universale” [2].

Kant a dorit să realizeze un concept abstract al libertății, exclusiv în limitele rațiunii și independent ca finalitate de orice scop material sau înclinație subiectivă. Este forma rațională, absolută a libertății, ca și concept al rațiunii practice, definitorie pentru posibilitatea omului de a transcende fenomenalitatea existenței naturale. Este mai mult decât atât, reprezintă voința absolut bună coordonată de un imperativ categoric, care este „datoria” față de sine însuși și față de altul. Kant sublinia că: „Voința absolut bună al cărei principiu trebuie să fie un imperativ categoric, va fi, așadar, nedeterminată cu privire la toate obiectele și va cuprinde doar forma voinței, în genere, și anume ca autonomie, adică capacitatea maximă a oricărei voințe bune, de a se face pe sine însăși lege universală, este ea însăși singura lege, pe care voința oricărei ființe raționale și-o impune sie însăși, fără a impune drept temei vreun imbold și interes al ei” [3].

Concepția kantiană despre libertate rămâne însă în sfera purității rațiunii prin care omul este oarecum considerat în generalitatea sa „conștiința în genere”, și nu în individualitatea sa și diversitatea existențială. De altfel, mai toate orientările filosofice au rămas în această generalitate pentru că rațiunea se adresează generalului, și nu individualului. Cu toate acestea, Kant a subliniat foarte bine puritatea ideii de libertate prin care omul transcende lumea fenomenală a naturii și prin rațiunea sa practică își impune propria sa lege existențială legilor naturale. Datoria kantiană are două aspecte: datoria către sine însuși, care este obligația de perfecționare continuă, și datoria către altul, respectiv scopul existenței libere a omului, trebuie să fie fericirea altuia.

În acest context, se înțelege mai bine celebrul dicton kantian regăsit la finalul operei sale fundamentale Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul cu admirație mereu nouă și crescândă și cu venerație, cu cât mai des și mai perseverent se ocupă reflecția de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Acest dicton oferă atât posibilitatea unificării celor două domenii ale investigației umane, respectiv al naturii și al moralității, dar mai ales prin faptul că situează eticul ca prioritar față de existența naturală a omului. Or, o astfel de supraordonare a eticului este posibilă numai prin libertate. Kant realizează o morală construită pe baza a trei postulate, dintre care două se află deasupra relațiilor interumane: Dumnezeu și sufletul nemuritor, iar cel de-al treilea libertatea, este specific existenței umane. În acest fel, filosoful unește înaltul „cerului înstelat” cu libertatea sinelui invizibil ce se manifestă sub ideile transcendentale. Conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil datorită asocierii sale cu ființa rațională, sediul al sinelui invizibil. Ascendentul moral al libertății face ca prin ea celelalte două idei, respectiv conceptul rațional de Dumnezeu și al sufletului nemuritor, să își părăsească statului de idei transcendente, prin implicarea morală, ele devenind în același timp realitate obiectivă și totodată posibilă de a fi demonstrate. De aceea Kant numește „libertatea” cheia de boltă a întregului sistem al rațiunii pure. Desigur, cele trei concepte de bază ale construcției etice kantiene, respectiv ideea de Dumnezeu, ideea sufletului nemuritor și al libertății rămânând, așa cum marele filosof afirmă, numai în limitele rațiunii ca și” categorii regulative ale rațiunii”, și nu ”categorii constitutive”, așa cum se întâmplă în cazul cunoașterii nemijlocite ale realității fenomenale.

Am insistat asupra concepției kantiene asupra libertății, prin excelență etică, pentru două considerente: primul ar fi acela că, în opinia noastră, reprezintă forma cea mai înaltă și în același timp cea mai apropiată de existența umană a unei construcții raționale și în același timp metafizice asupra libertății; al doilea constă în aceea că libertatea în limitele rațiunii este totuși o formă precară a libertății, o formă importantă în dialectica libertății dar nu o împlinire a acesteia așa cum vom încerca să argumentăm în studiile următoare.

 Împlinirea libertății nu o poate da decât credința în Dumnezeu, comuniunea de iubire între persoane, situarea omului ca persoană în izvorul infinit și indefinit de iubire care este Dumnezeu ca Persoană Supremă. Relația omului cu Dumnezeu nu este un simplu raport rațional, ci o comuniune existențiala realizată prin credință, rugăciune trăirea in Numai în această comuniune omul își află împlinirea libertății sale ca persoană spirituală și liberă, ca fiu al lui Dumnezeu după har. Este o libertate prin participare la dumnezeire și nu deplinătatea libertății pe care o are numai Dumnezeu El fiind și deplinătatea existenței.

Dar pentru a ajunge la o astfel de împlinire a existenței și a libertății omul trebuie să parcurgă calea mântuirii. Sfântul Issac Sirul spunea că: „ Săvârșirea întregului drum stă în acestea trei: pocăință, curățire și desăvârșire. Iar când ai ajuns la iubire ai ajuns la Dumnezeu. Când ai ajuns la iubirea după poruncă, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ai ajuns, spunem noi, și la libertatea fiilor lui dumnezeu după har. Libertatea ca împlinire în comuniunea de iubire personală cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu întreg universul este libertatea ontologică, existențială care acoperă, preia, transfigurează, dar nu desființează toate formele precare ale libertății. Mântuirea nu este la măsurile puterilor omului, ci este un dar al lui Dumnezeu, dar omul trebuie să se afle pe calea mântuirii.

Logosul întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvântul Evangheliei și prin poruncile sale, ne eliberează de îngustimea minții, de limitele rațiunii puse în evidență magistral de către Kant, de orice condiționări și de tristețea neîmplinirilor și precarităților libertății în această lume dacă rămânem la măsurile omului. Domnul Hristos ca Dumnezeu și Om adevărat este autenticul existențial și deplinătatea libertății noastre la care și noi suntem datori a încerca să ajungem. Domnul spune: ”Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi„ (Ioan 8, 32). Libertatea la care se referă El este libertatea de sub robia păcatului (Ioan, 8, 34). Este libertatea pentru a fi sfinți. Părintele Arsenie Boca spunea că „Limitele omului sunt limitele sfințeniei sale„. Iar noi putem parafraza adăogând că precaritățile libertății sunt limite ale împlinirii libertății în Dumnezeu la care este chemat orice creștin.

Despre libertatea de credință, libertatea pe care o aduce credința, împlinirea și deplinătatea libertății vom încerca să discutăm într-un studiu ulterior. Pentru ceea ce noi numim împlinirea libertății umane sunt demne de reținut cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: ”Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăiește în Dumnezeu. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic„.

Părintele dr. Dumitru Stăniloae concepea libertatea omului și ca stăpânire de sine: ”Ești tu însuți când ești stăpân pe tine însuți”. Dar nu poți fi tu însuți, astfel spus persoană spirituală și liberă după chipul lui Dumnezeu dacă nu ești stăpânit de Dumnezeu. Prin urmare împlinirea libertății omului este și un fapt al conștiinței, o convingere a inimii și rațiunii, credința neclintită, că în orice moment al vieții și veacul ce va să vie depindem de Dumnezeu, slujim lui Dumnezeu.

Darul libertății pe care omul l-a primit de la Dumnezeu este de mare preț și demonstrează valoarea infinită a omului în fața lui Dumnezeu și iubirea pe care Dumnezeu o revarsă neîncetat asupra omului.. Ca ființă înzestrată cu libertate omul poate să aleagă și răul, păcatul, fărădelegea să refuze iubirea de Dumnezeu. Într-o astfel de situație, prin propria sa faptă omul își convertește darul libertății în iluzia libertății, în liberalisme sau libertinaj, așa cum vom încerca să arătăm și în alt studiu. Dar chiar și într-o astfel de stare, Dumnezeu nu îl părăsește pe om, care, cât timp se află în această lume este chemat la pocăință, are deschisă taina pocăinței, prin care poate să se reîntoarcă la Dumnezeu, căci Domnul Hristos a venit să caute și să cheme la pocăință pe cei păcătoși. Spunea Părintele Arsenie Boca: „Dumnezeu nu uită de om așa cum omul uită de Dumnezeu„.

Credința ortodoxă este un îndemn și o cale negrăită spre bucurie așa cum spunea în întreaga sa gândire și operă, Părintele duhovnic de la Sâmbăta, Teofil Părăian. Un element esențial pentru bucurie este libertatea. Nimeni nu este fericit dacă nu este liber. Și suntem liberi la măsura iubirii noastre și mai ales pentru ceea ce iubim.

 În studiul următor vom încerca să analizăm precarități ale libertății și ne vom oprii asupra: libertății naturale; libertății sociale sau juridice; libertății morale; libertății culturale și libertății conștiinței, cu mențiunea că acestea nu sunt singurele modalități în care omul încercă să-și construiască libertatea în această lume. Nici una dintre aceste forme nu are un sens negativ sau peiorativ, dar este în minus față de împlinirea libertății pe care o dă credința și față de plinătatea libertății ca plinătate a existenței care este Dumnezeu.

NOTE
  [1] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicilor moravurilor, Editura Antet, București, 2013, p.76
 [2] Ibidem, p.133
 [3] Ibidem, p.87

 

 

21-10-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu