Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 2320

Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (6)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: contractul social; Constituţia; libertate; democrație; guvernare;
Doctrina contractului social dintre stat şi Cetăţeni (6)

 

  1. SUVERANITATEA ȘI GUVERNĂMÂNTUL

Contractul social are ca principal efect crearea corpului social, diferit esențial de starea naturală preexistentă vieții sociale a omului. Până la această manifestare convergentă a voințelor umane, care generează corpul social, nu existau, în concepția lui Rousseau, decât indivizi separați, suficienți pentru ei înșiși. Corpul social este definit ca fiind „un corp moral și colectiv”, alcătuit din toți membrii societății care își pot manifesta voința, inclusiv voința politică. Prin această manifestare de voință, care este esența contractului social, corpul social este o unitate, un „eu colectiv”, are o viață și o voință a sa distinctă față de existența membrilor săi [1].

Remarcăm că, în concepția filosofului din Geneva, existența corpului social este exclusiv morală și - am spune noi - juridică, adică de drept, și nu de fapt, nici un eveniment istoric nu poate fi cauza formării unui popor, a unei societăți, ci numai convergența voințelor indivizilor care consimt la existența lor socială și care astfel, prin însăși actul juridic și moral de constituire a societății, corpul social primește o structură a relațiilor interindividuale, concepută nu sociologic sau schematic, formal, ci juridic, adică ideal și normativ.

Corpul social, ca rezultat al contractului social, este poporul, acesta fiind înțeles mai mult prin structura sa normativă, ca stare juridică și numai în plan secund ca realitate culturală, etnică, socială și istorică. De aceea, Rousseau va numi „popor” colectivitatea care participă la autoritatea suverană și care creează deci dreptul [2]. Din această perspectivă, corpul social este considerat de Rousseau ca fiind o „acțiune normativă”, în ipoteza în care este activ și se manifestă ca suveran, iar în situația în care este pasiv, încetează să mai fie „popor” și devine stat.

Într-o astfel de viziune, recurgând la distincția pe care Kant o face între „ceea ce este” și, pe de altă parte, „ceea ce trebuie să fie”, pentru Rousseau, statul ține de existența istorică a poporului, determinată și condiționată natural și social, și nu înțeles printr-o acțiune juridică și morală, perpetuă, așa cum este poporul. Prin urmare, poporul este un concept predominant juridic, și nu istoric, a cărei esență este însăși voința prin care contractul social a luat naștere și care a generat corpul social. Această acțiune normativă corespunde conceptului de „trebuie să fie”, pentru că imperativul categoric exprimă, în acest caz, dimensiunea morală și juridică prin care Rousseau înțelege poporul și îl diferențiază astfel de stat, acesta din urmă fiind o existență pasivă, istorică și naturală.

Conform acestei concepții, poporul nu poate să se oblige să rămână fără putința de a se auto-organiza, deci de a norma propria sa existență pasivă dintr-un moment al existenței sale istorice. Fiind rezultatul unei manifestări de voință, expresia unui imperativ moral și juridic, poporul, în concepția lui Rousseau, trebuie să rămână activ prin atitudine morală și normativă. Consecința este aceea că nu poate fi identificată o situație existențială stabilă, juridică și normativă pentru existența corpului social, altfel spus acesta nu poate fi conceput ca imuabil pentru că societatea înseamnă mișcarea legilor. Acesta este înțelesul afirmației făcute de Rousseau, potrivit căreia nu poate să existe nici un fel de lege fundamentală, obligatorie pentru întreg corpul social, nici măcar contractul social [3].

Concepția filosofului din Geneva despre corpul social se deosebește de concepția revoluționarilor francezi deoarece, pentru Rousseau, această existență colectivă, în esență o existență juridică, nu este independentă cum ar fi națiunea, față de indivizii care îl compun. „Eul colectiv” care rezultă din contractul social nu există decât prin indivizi. Această ideea este esențială pentru particularitatea întregii doctrine a contractului social, în concepția lui Rousseau și, în același timp, distinctivă față de formele contemporane ale constituționalismului privind raportul dintre națiune și indivizi. Astfel, în mod constant constituționalismul contemporan, inclusiv Constituția României, în art. 2, consideră națiunea ca independentă față de membrii ei și atribuie puterea statală și suveranitatea națiunii și nu indivizilor. Concepția lui Rousseau va avea o altă viziune asupra suveranității, implicit asupra posibilității reprezentării titularului suveranității, în comparație cu teoria contemporană constituțională.

Rousseau pune un mare accent pe unitatea indivizibilă a membrilor societății, realizată prin supunerea necondiționată față de întregul social. Totuși, acest raport între membrii corpului social și eul colectiv este înțeles nu ca un act de dominație a omului asupra altui om, ci mai mult ca o supunere față de valorile juridice și morale specifice corpului social. Nici un membru al corpului social, spune Rousseau, nu se supune altui membru, ci fiecare se dăruiește tuturor, astfel încât în felul acesta nici un om nu depinde de un altul. Această expresie reprezintă supunerea conștientă față de voința generală, dar fără a se ignora existența omului ca persoană. Este meritul incontestabil al gânditorului din Geneva că în raporturile complexe dintre om și social, sesizează valoarea eternă a omului, exprimată în special prin demnitatea și libertatea sa. Mai mult decât atât, valorile eterne ale umanității nu sunt alterate, chiar dacă ordinea juridică, înțeleasă ca imperativ, se impune fiecărui membru al societății. Omul rămâne liber chiar în situația în care se supune ordinii juridice, dar și valorice a corpului social, și prin acesta - credem noi - Rousseau se distanțează față de Kant, Hegel și Marx, deoarece nu concepe libertatea omului prin raportare la „ necesitate înțeleasă”, ci prin demnitatea și libertatea intrinsecă a persoanei umane, a cărei valorizare și manifestare se poate realiza în ordinea morală și juridică a corpului social (n.red. așa cum un creștin atunci când se lasă în voia lui Dumnezeu, nu o face din necesitate, ci pentru că voia Lui a devenit voia sa, el rămânând astfel în continuare liber și demn).

 Unitatea indivizibilă a membrilor societății, rezultat al contractului social și al voinței fiecărui membru al societății, este suveranitatea. Suveranitatea este înțeleasă ca voință, pentru că însăși contractul social este rezultatul manifestării de voință, prin această concepție Rousseau se aproprie de teoriile voluntariste, totuși se distanțează de acestea prin faptul că legitimitatea voinței o constituie persoana umană în deplinătatea libertății acesteia și nu numai simpla expresie abstractă a unui act de voință care să fie în același timp și un act de putere juridică. Suveranitatea, ca voință, este generală: „pentru că este generală, nu are în vedere decât binele comun, fiind diferită de voința despotului, care nu caută decât interesul său personal, ea este tot timpul dreaptă și tinde tot timpul spre utilitate publică” [4].

 Ca și voință generală, suveranitatea este absolută, pactul social dând corpului politic o putere absolută [5]. Această realitate nu înseamnă însă o manifestare arbitrară, discreționară a suveranității, iar supunerea față de voința generală nu înseamnă înstrăinarea sau renunțarea la drepturile fundamentale specifice demnității omului, ci un schimb contractual juridic, avantajos între cei ce guvernează și cei guvernați: „în locul unui mod de viață nesigur și precar, un altul mai bun și mai sigur; în locul independenței naturale, libertatea; în locul puterii de a dăuna altora, propria siguranță; în locul faptei proprii pe care alții ar putea-o înfrânge, un drept pe care uniunea socială îl face de neînfrânt. Însăși viața pe care și-au încredințat-o statului este necontenit ocrotiră de acesta, iar atunci când ei își primejduiesc viața pentru apărarea statului, oare nu-i înapoiază ceea ce au primit de la el?” [6]

În concepția lui Rousseau, fără exercitarea de către popor a dreptului său suveran, nu există putere legitimă și nici legitimitate. Acesta este sensul profund al contractului social. Gândită astfel, suveranitatea populară nu poate fi reprezentată pentru că nu există demarcație rigidă între om, ca membru al corpului social, iar pe de altă parte corpul social, ca voință comună, exprimată normativ: suveranitatea nu poate fi reprezentată din aceeași rațiune pentru care ea nu poate fi înstrăinată. Ea consistă esențial în voința generală și voința generală nu se poate reprezenta. Toate legile pe care poporul în persoană nu le-a ratificat, nu sunt legi [7].

Această concepție se diferențiază în mod radical față de teoria contemporană a reprezentării, potrivit căreia, în esență, puterea suverană a statului are ca titular poporul, dar titularul suveranității o exercită indirect prin reprezentare. Desigur teoria contemporană asupra puterii statale și reprezentării ei corespunde unor principii utilitariste privind posibilitatea exercitării puterii statale în condițiile societății contemporane. Cu toate acestea, cel puțin în plan ideal, trebuie să subliniem că teoria reprezentării puterii statale, chiar dacă în prezent fundamentează mecanismele statale de legiferare și, în general, de guvernare, nu este atât de convingătoare ca și doctrina contractului social al lui Rousseau pentru a legitima puterea și legile. Legitimitatea este mai mult decât un simplu act juridic sau o normă juridică. Există o contradicție unilaterală cum ar spune Constantin Noica în sensul că legitimitatea, ca și concept valoric și nu numai juridic poate contrazice legea, dar legea nu ar trebui să contrazică legitimitatea. Ea reprezintă ideea de unitate indivizibilă, așa cum o concepea Rousseau, a membrilor societății, care formează corpul social și care exclude orice distincție ontologică, fie ea chiar pragmatică, , între membrii corpului social și corpul social, ca atare.

Aceasta este „teoria suveranității populare” afirmată și argumentată de Rousseau, scopul fiind acela de a impune limite puterii discreționare a guvernământului. Filosoful din Geneva este acela care a dat o formă sistematică acestei concepții, a suveranității populare, în sensul că voința populară, prin definiție, rezidă în fiecare membru al colectivității, dar și colectivitatea în ansamblul ei are propria sa voință: interesul general. Dat fiind acest raport intim și unitar, spunem noi, între fiecare membru al corpului social și „eul colectiv”, suveranitatea, ca voință populară, se va exercita tot timpul pentru binele public. O astfel de teorie presupune egalitatea absolută în sens juridic, și nu naturală, între toți membrii corpului social, care au fiecare, inerent propriei persoane, o porțiune din suveranitate. Remarcăm dimensiunea ontologică a suveranității și numai sensul juridic de voință abstractă, deoarece realitatea ei o constituie însăși persoana fiecărui membru al corpului social. Astfel, se explică divizibilitatea suveranității între fiecare membru al corpului social. Spre deosebite de concepțiile moderne privind suveranitatea, în teoria clasică a contractului social, așa cum a fost elaborată de Rousseau, suveranitatea populară aparține corpului social, dar nu ca o entitate juridică distinctă de membri care o compun, ci ca o rezultantă a voințelor individuale, ceea ce în mecanismele de exercitare a suveranității impune principiul majorității, mai puțin în cazul contractului social, ce fundamentează însăși existența socială a omului și care cere în mod logic unanimitate. Corpul acesta „moral și colectiv”, care, potrivit lui Rousseau, este numit republică, poate fi, după caz, pasiv sau activ. În prima situație, este definit ca și corp politic, pentru că el exprimă existența a ceea ce este și nu a ceea ce trebuie să fie, iar în cea de-a doua, este suveran, pentru că exercită nemijlocit puterea.

 Un alt aspect important este modul în care Rousseau înțelege raportul dintre interesul personal și interesul general. În cadrul corpului social, fiecare membru, ca om, are o voință particulară ce poate fi diferiră de aceea pe care trebuie să o exprime, ca cetățean, în cadrul interesului general prin intermediul voinței generale a suveranului. Rousseau afirmă că interesul general este totuși în opoziție față de toate interesele particulare, ceea ce însemnă că fiecare tinde să scape de ordinea specifică voinței generale, deși fiecare membru al corpului social cunoaște interesul general și este de acord cu acesta, dar prin natura sa individualistă și egoistă fiecare membru al corpului social: „caută să se bucure de drepturile de cetățean, fără să vrea să-și îndeplinească obligațiile de supus față de eul colectiv” [8]. Într-o astfel de situație, omul, ca membru al corpului social, trebuie să fie constrâns pentru ca să fie liber, adică trebuie ca interesele lui să fie pliate interesului general. Constrângerea de care vorbește Rousseau nu are semnificația juridică contemporană, de condiție, limită sau restrângere a libertății, ci aceea existențială, de a aduce pe om, ca persoană, la ordinea socială specifică interesului general prin care se definește corpul social, pentru că numai în cadrul acestuia el poate fi liber. Din nou remarcăm distincția conceptuală față de Kant și Hegel, privind constrângerea omului prin imperativ moral, cum este la Kant, sau prin ordinea spiritului rațional, independent de om, așa cum este la Hegel.

Pentru ca acest raport dintre om, în dimensiunea sa naturală și oarecum egoistă, iar pe de altă parte, omul ca cetățean, membru al corpului social, să fie posibil, trebuie ca suveranitatea să îndeplinească anumite cerințe.

Primul său caracter este acela de a fi inalienabilă, adică sub nici o formă suveranitatea nu poate fi delegată. Libertatea nu poate fi cedată către un altul, acesta fiind chiar și corpul social, decât cu riscul de a o pierde definitiv, și deci de a nega însăși pactul social, ceea ce exclude de principiu guvernământul reprezentativ, considerat de susținătorii principiului separației și echilibrului puterilor în stat, dar și teoria modernă a statului ca fiind indispensabil.

Remarcăm că teoria contemporană privind guvernământul reprezentativ creează în cele din urmă un mod neautentic de existență al omului în cadrul societății. Omul nu mai trăiește prin el însuși, nu își mai trăiește libertatea și demnitatea sa, ca dar divin, ci se obișnuiește să trăiască prin delegație, să lase în seama altuia, indiferent cine este acest „altul” sensul existenței sale, rosturile libertății sale și existența sa în toate formele ei, inclusiv în mediul social. Neautenticul existențial uman se încadrează în două aspecte peiorative: egoismul și indiferența, care - credem noi - își au oarecum sursa și în această teorie a reprezentării, pe care Rousseau nu o admitea. Reprezentarea în sens existențial echivalează cu faptul de a exista nu prin sine, ci prin altul, dar fără ca acest altul să fie „aproapele meu”, în sensul doctrinei creștine.

 În acest sens, Constantin Noica remarca că pretenția autorităților, cum că ele știu mai bine ce este în interesul celor guvernați decât aceștia, este iluzorie. De asemenea, filosoful spunea că la fel de iluzorie este și credința oamenilor că intereselor lor ar fi mai bine servite de către autorități pentru că ei nu sunt capabili să le recunoască.

Pornind de la caracterul inalienabil al suveranități, Rousseau va considera că separația puterilor, ca și principiu de guvernare, este o absurditate. Pentru Rousseau această teorie nu face decât să dezmembreze corpul social, pentru ca apoi să-l refacă după un principiu neclar. Totuși, el separă suveranul de guvernământ, însă doar funcțional, stabilind o dependență de principiu a executivului față de legiuitor (guvernământul depinde de suveran).

În concepția lui Rousseau, suveranitatea este infailibilă, ceea ce consideră unii analiști, situează teoria filosofului într-o zonă a idealului. Totuși, o astfel de concepție nu este utopică, chiar dacă este ideală, deoarece Rousseau consideră voința suveranului, a corpului social, ca infailibilă doar când are în vedere interesul comun, când este formulată ca voință generală, nu și atunci când ea corespunde amalgamului voințelor particulare, egoiste, care țin seama numai de interesul propriu, fără să aibă reprezentarea interesului general. Suveranitatea este infailibilă numai atunci când privește interesul comun și se deosebește de orice altă manifestare de putere care are ca fundament interesul privat, în acest caz nefiind decât o sumă aritmetică a voințelor particulare. Această concepție explică ostilitatea filosofului din Geneva față de partide și față de orice fracțiuni sau forme intermediare între membrii corpului social și ”eul colectiv”, între conștiința individuală care trebuie să tindă spre binele comun, iar pe de altă parte voința generală.

Așa cum rezultă din cele arătate mai sus, suveranitatea nu aparține, potrivit lui Rousseau, statului care este existența pasivă, istorică a socialului, definită ca fiind corpul politic, ci „suveranului”, adică poporului ca stare existențială juridică deoarece cauza existenței sale și a legitimității voinței sale normative este contractul social. Statul are, în filosofia lui Rousseau, un înțeles cu totul aparte: el este pasiv, deci nu poate exercita suveranitatea, ci doar o suportă.

 Rousseau folosește și conceptul de „guvernământ”. Acesta trebuie să fie direct, adică puterea legislativă trebuie să fie exercitată de către cetățenii înșiși, poporul poate transmite doar puterea, nu voința. Prin urmare, guvernul, dacă există, nu are decât funcții executive și nu beneficiază de o delegare a voinței generale, pentru că aceasta este inalienabilă. Guvernul nu este decât un instrument al voinței generale, care nu poate face decât acte particulare, niciodată acte generale. Rousseau scria: „puterea legislativă, care este suveranul, are deci nevoie de puterea executivă a cărei misiune este de a reduce legea la actele particulare. Această a doua putere trebuie stabilită de o asemenea manieră pentru că ea trebuie să execute întotdeauna legile și doar legile. Aici intervine instituția guvernământului. Ce este guvernământul? Este un corp intermediar între supuși și suveran, pentru a sigura corespondența lor mutuală, abilitat cu executarea legilor și cu menținerea libertății civile și politice” [9].

Guvernământul, în concepția lui Rousseau, realizează joncțiunea între universal și particular, între lege, ca expresie a voinței generale a suveranului prin natura ei universală, iar pe de altă parte particularitatea actelor de guvernare, care se referă și la interesele particulare pe care indivizii le au. Rousseau nu face nici cea mai mică confuzie între suveran și guvernământ. În viziunea lui Rousseau, guvernământul este termenul mediu între suveran și stat, aflate într-un raport matematic de „proporție continuă”. La o primă vedere apare paradoxal pentru întreaga concepție a lui Rousseau că acesta vrea să distingă suveranul de guvernământ, deoarece o astfel de distincție implică imposibilitatea guvernământului direct. Totuși, paradoxul este numai aparent, deoarece Rousseau susține că suveranul, adică ansamblul cetățenilor activi, poate coincide cu statul (ansamblul subiecților pasivi). Acest raport de identitate ar conduce la o democrație directă, inclusiv sub aspectul executării legilor, în care, în mod logic, guvernământul ar fi inutil. Deși consideră ideală o asemenea democrație, Rousseau este conștient de imposibilitatea ei. De aceea, el admite că, pentru o republică a oamenilor, și nu a zeilor, este nevoile de un guvernământ, care stabilește o mediere între generalitatea legilor suveranului și particularitatea comportamentelor supușilor. Astfel, devine important să se distingă între legi, ca acte ale suveranului, și orice decrete ale magistraților (ale guvernământului). Primele se raportează la exigențele universale ale națiunii, celelalte particularizează, oferind astfel efectivitate deciziilor legislative ale suveranului.

Astfel suveranitatea, deși ontologică, prin natură, în manifestarea ei este doar o funcție care nu se definește în raport de titular, ci de activitatea corpului social.

 

  1. DEMOCRAȚIA

În concepția lui Rousseau, democrația este axată pe principiul proporționalității, ca raport între suveran, guvernământ și membrii corpului social.

 Dacă suveranul ar vrea să guverneze, el ar fi prea puternic în raport cu guvernământul; dacă guvernământul ar dori să legifereze puterea sa abuzivă, l-ar face prea puternic în raport cu suveranul. În ambele cazuri, s-ar instala despotismul. Dacă supușii (statul) nu se mai spun legilor, suveranul și guvernământul ar fi atât de slabe, încât s-ar instala anarhia. Pentru a evita aceste două tendințe extreme, supunerea subiecților față de lege trebuie să fie compensată de autoritatea cetățenilor asupra guvernământului. Cu cât statul se mărește, cu atât guvernământul trebuie să se concentreze, astfel că raportul magistraților față de guvernământ trebuie să fie inversul raporturilor supușilor față de suveran; „numărul șefilor trebuie să se diminueze din cauza măririi poporului”.

Rousseau acordă o preferință de principiu democrației pe care o consideră guvernământul perfect. Dar tocmai această perfecțiune o face inaplicabilă. „Dacă luăm termenul în accepțiunea sa, – scrie el – democrația nu a existat și nu va exista niciodată. „Este contrar ordinii naturale ca cei mulți să guverneze și cei puțini să fie guvernați. Este de neimaginat ca poporul să rămână neîntrerupt, reunit, pentru a veghea la afacerile publice” [10]. De aceea, Rousseau va acorda prioritate din punct de vedere practic aristocrației, „căci este în firea lucrurilor ca cel mai înțelept să dirijeze mulțimea”. Aristocrația este înțeleasă într-un sens calitativ și nu ereditar. 

Actualitatea concepției lui Rousseau este incontestabilă în opinia noastră, mai ales dacă avem în vedere gândirea filosofică umanistă contemporană.

Se discută în prezent despre „democrația maselor”, despre dictatura în democrație, care înseamnă funcționarea oricărui sistem democratic pe baza principiului „minoritatea se exprimă, iar majoritatea decide”. Se discută, de asemenea, despre afirmarea dreptului omului, dar fără om ca persoană demnă și liberă. Nici unul dintre sistemele democratice contemporane nu poate rezolva, numai prin supremația legii și a constituției, adică prin supremația unui sistem normativ, prin starea juridică specifică existenței sociale a omului, contradicția care de multe ori devine antagonică, dintre inefabilul omului a cărei existență autentică este mai mult decât supunerea față de un regim normativ fie el chiar și democratic, iar pe de altă parte imperativele puterii statale. La o analiză mai atentă se constată că nici unul dintre sistemele democratice contemporane nu răspunde idealului kantian, în sensul ca :„omul să fie considerat întotdeauna ca scop, și niciodată ca mijloc”.

Se pare că există totuși o soluție pentru a rămâne în autenticitatea omului, ca persoană demnă și liberă și, în același timp, de a găsi un sens uman democrației, care în acest fel să poată fi transpusă chiar și în formule normative și juridice. În esență, pentru a ieși din formele juridice prin care democrația devine inevitabil un aspect pur cantitativ al dominației majorității asupra minorității, este necesar ca însăși sistemul social democratic să îmbrace forma umanului, altfel spus nu numai supremația legii să reprezinte maxima unui astfel de sistem, ci mai ales supremația libertății și a demnității umane.

Filosoful Constantin Noica remarca foarte bine posibilitatea unei democrații gândită în alți termeni decât cei specifici dominației rezultate din puterea statală a cărui instrument principal este norma juridică:

„Dacă există un progres politic în istorie, nu e în măsura în care guvernarea celor puțini a fost înlocuită cu a celor mulți, ci doar în măsura în are cei puțini nu mai pot face acum (în democrație) castă închisă. Tot ce s-a cucerit a fost deschiderea. Sensul democrației e de deschidere, de circulație liberă, de ascensiune liberă; sensul ei e de posibilitate dată oricui, dar nu de maturitate atinsă de oricine. Forma elementară luată până acum de democrație, ca domnie a numărului, e deci prin însăși ideea de democrație sortită să fie depășită. De ce să numim democratică doar forma de guvernare ce se califică prin numărul de oameni ce aderă la ea, nu și prin gradul de umanitate? Extensivul democratic – care a fost atât de util istoricește spre a corecta tendința de privilegiere a câtorva – face, poate, loc intensivului democratic… De ce spaima democrației de-a pieri ca democrație de turmă? Cine este cu adevărat democrat, ar trebui să se teamă dimpotrivă: că nici prin asemenea încercări nu se va putea acoperi cu totul glasul turmei. [11]

Soluția pentru a ajunge la autentic este creația ce constituie deschiderea spre universal, spre omenesc, a personalității dinăuntrul ordinii în care și sub care stă. Ea este „buna întâlnire dintre individual, universal și determinații”, adică ceea ce filosoful de la Păltiniș consideră a fi „devenirea întru ființă”. Această concepție este la fel ca și la gânditorului din Geneva, una elitară, pe care Noica o opune tuturor sistemelor sociale și politice existente prin formele lor normative și în general juridice.

 Se realizează astfel o justificată distincție între: rațiunea instrumentală, care cultivă o cunoaștere și existență orientată spre dominație, spre democrația maselor, înțeleasă ca o amplificare monotonă a puterii, a confortului, a consumului și a plăcerilor, adică „devenire întru devenire”, iar pe de altă parte rațiunea înțelegătoare – rațiunea care oferă sensuri și orientări prin creație și cultură și care reprezintă întruchiparea umanismului a libertății și a demnității umane. În acest fel se realizează unitatea valorică, și nu numerică dintre individual și universal.

 

 NOTE


 [1] J.J.Rousseau, Contractul social, Ed. Științifică, București, 1957, p. 102.
* Nota redacției: Contractul social (constituția) este actul fondator care organizează societatea la nivel național. Contractul este între societate (popor) și conducătorii aleși.
 [2] Ibidem, p.102.
 [3] Ibidem, p.103.
 [4] Pentru dezvoltări a se vedea Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor, Filosofia Dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, București, 2002, p.184-185
 [5] J.J.Rousseau, Op.cit., p.123.
 [6] Ibidem, p.123.
 [7] Ibidem, p129.
 [8] Nicolae Popa, ș.a., Op. cit, p187.
 [9] J.J. Rousseau, Op.cit, p.132
 [10] Ibidem, p. 145.
 [11] Constantin Noica, Manuscrisele de la Câmpulung, Ed. Humanitas, 1997, București, pp.166-167
07-05-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu