Descarca Revista


 
Sfinţii Apostoli
Petru și Pavel
  Iunie 2017
 
Sumar:
Vine sau nu vine?/ Daţi-mi un răspuns!
Anul 2017, al protecției și sfințeniei copilului; Anul 2018, Congres Internațional dedicat Sinodului din Creta
Semnificația liturgică, pastorală și misionară a Sinodului din Creta
Știri externe - iunie 2017 (EXT)
Știri interne - iunie 2017 (RO)
De ce l-a luat Trump pe Dumnezeu cu el în turneul din Orientul Mijlociu
Rezoluția Sinaxei de la Botoșani împotriva ecumenismului
Bogăţia Bibliei
Sfânta Treime ca existenţă desăvârşită. O abordare din perspectiva teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae
Ce duhuri intervin în ispita „nepomenitorilor”?
Conferința IPS Ierotheos Vlachos: Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală
Vărzăreşti, cea mai veche mănăstire basarabeană. Jurnal de pelerin
Slujire la altarul credinţei (Prot. Petru Buburuz - octogenar)
Copiii, cei mai tineri creștini, preocupare constantă pentru BOR
De la căutarea unui loc de muncă la căutarea sensului vieții
Martirajul perpetuu al Creștinismului
Cruce, martiriu şi suferinţă în viaţa Părintelui Arhimandrit Ioan Negruţiu de la Mănăstirea Timişeni (1915 – 2003)
Sarea stricată, moscheea  și UDMR
Cursuri de formare interpreți în limbaj mimico-gestual
Părintele Justin Pârvu - Apărător al Ortodoxiei în temnițele comuniste (seară omagială)
Manifestări comemorative la Iași: 24 iunie 2017: PĂTIMIRE, JERTFĂ, SFINȚENIE
Apel pentru sprijin la pictura de la bisericuta Sf. Cuv. Paisie Aghioritul
Carte de rugăciuni zilnice - *** (CĂRTI)
Adrian Făgeţeanu. Poartă către suflet - Ionut Dragotesc (CĂRTI)
Memorii: martorul orei 25 - Virgil Gheorghiu (CĂRTI)
Bucuria însingurării - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CĂRTI)
Tâlcuiri la Tatăl Nostru şi Psalmul 50 - Ieroschim. Nil Dorobantu (CĂRTI)
Credinta in zeghe - Dumitru Zamisnicu (CĂRTI)
Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul: Microcosmos și mediator - Lars Thunberg (CĂRTI)
Piteşti: cronica unei sinucideri asistate - Alin Muresan (CĂRTI)
Rugăciunea lui Iisus: călăuza inimii către Dumnezeu - Frederica Mathewes Green (CĂRTI)



Tema lunii
Vine sau nu vine?/ Daţi-mi un răspuns! - Pr. dr. Adrian Roman

 

Concluzie (pe surse) a Sfântului Sinod al BOR: Vizita Papei Francisc poate fi organizată la iniţiativa Statului român şi a Bisericilor Catolice din România. În ceea ce o priveşte, Biserica noastră nu se opune unui asemenea demers, dimpotrivă. Însă nu se va reedita episodul din mai 1999, când Biserica Ortodoxă a fost parte activă la invitarea Papei Ioan Paul al II‑lea şi când s‑au organizat Liturghii comune, ierarhii celor două Biserici con slujind în faţa unui mare număr de oameni.

Pe 7 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea ajungea la Bucureşti. Momentul a avut o deosebită însemnătate istorică, fiind pentru prima dată de la Marea Schismă din 1054 când un papă a vizitat o ţară preponderent ortodoxă. ”Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii și al înțelegerii în sânul naţiunilor, între popoare şi între discipolii lui Cristos... Mulţumesc din inimă Beatitudinii Sale Teoctist Patriarhul României, pentru cuvintele de bun venit. Întâlnirea noastră şi momentele de rugăciune pe care le vom împărtăşi sunt dovezi elocvente de fraternitate evanghelică. Pe linia ultimului Conciliu şi în perspectiva marelui Jubileu, gesturile sunt cele care marchează în mod semnificativ drumul unităţii creştinilor. Doresc ca păstorii şi credincioşii să facă, la rândul lor, gesturi concrete de dialog şi de primire reciprocă, ce vor demonstra că iubirea fraternă în Cristos nu e o vorbă în zadar ci o componentă a vieţii creştine şi a Bisericii”, a spus Papa Ioan Paul al II-lea într-un discurs susţinut la Palatul Cotroceni. (Sursa: descopera.ro)

Dacă la acea dată vizita Papei Paul al II-lea a fost primită cu bucurie și entuziasm de români, puțini fiind contestatarii ei, cu totul diferit stau lucrurile astăzi, când se vorbește tot mai des din surse credibile despre vizita Papei Francisc în România, care ar fi deja planificată pentru anul 2018. Președintele Klaus Iohannis, alături de oficialități ale Bisericii Catolice, ale administrației centrale și locale, vorbesc despre invitația care i-a fost deja făcută Suveranului Pontif.

Reprezentanți ai Bisericii Catolice și ai Bisericii Greco-Catolice insinuează că instituția cheie cu rol în concretizarea vizitei este Patriarhia Română, aspect vădit în declarațiile pe care le redăm mai jos, Unii dintre comentatorii acestor afirmații nu ezită să sublinieze presiunea care este pusă astfel asupra Preafericitului Părinte Patriarhul Daniel. Ne amintim în context și că, exact înaintea călătoriei sale la Roma, Președintele Iohannis a făcut o "vizită de taină" la reședința patriarhală. Surse media au speculat atunci că președintele ar fi insistat ca părintele patriarh să adreseze la rândul său o invitație papei Francisc. 

Cum până la această dată Patriarhia nu a comunicat niciun punct de vedere oficial, vizita papei Francisc nu este încă dată ca sigură. Se fac totuși pașii premergători pentru pregătirea ei după calendarul anunțat. Felul în care curg știrile pe marginea acestui subiect denotă o strategie coordonată la nivelul mai multor instituții, pe de o parte de a acomoda deja pe români cu ideea vizitei și a sublinia oportunitatea efectuării ei, iar pe de altă parte de a menaja "spiritele antiecumeniste" deja încinse, mai ales după ce BOR a participat și a semnat documentele adoptate la Sinodul Bisericii Ortodoxe din Creta.

Iată ce știm până la acest moment.

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, în 25 martie, într-o conferinţă de presă susţinută la Roma, că i-a reiterat Papei Francisc invitaţia de a vizita România în 2018, iar Suveranul Pontif a părut „foarte interesat”, iar, dacă va fi posibil, acesta va onora invitaţia şi va veni în ţara noastră. „În afară de un schimb de amabilităţi protocolare care se fac cu aceste ocazii, i-am reiterat invitaţia mea pe care am făcut-o în 2015 când am avut o vizită oficială, de a vizita România în 2018. Am reiterat această invitaţie pe care am făcut-o cu o săptămână înainte şi în forma protocolară scrisă. De la început a părut foarte interesat şi sunt convins că se vor face toate demersurile şi, dacă va fi posibil, eu cred că va veni”, a afirmat Klaus Iohannis, întrebat ce a discutat cu Papa Francisc în cadrul întrevederii pe care au avut-o.

Potrivit arhiepiscopului catolic Ioan Robu, vizita ar coincide cu ceremonia de beatificare a şapte episcopi greco-catolici martiri care şi-au pierdut viaţa în timpul regimului comunist între 1950-1970. ”Nu avem detalii deosebite. Sfântul Părinte a fost invitat din partea Conferinţei Episcopilor Catolici, de asemenea din partea Preşedinţiei şi suntem informaţi că şi Patriarhia, patriarhul României i-a trimis vorbă Sfântului Părinte că este aşteptat în România, aşa încât nu ştim când va veni, dar suntem aproape siguri că va veni anul viitor. Am putea să vedem legătura care există între vizita Papei şi beatificarea episcopilor greco-catolici, pentru că nu ştim când va veni Sfântul Părinte, dar credem că va fi de acord Suveranul Pontif să facă această beatificare odată cu vizita în România.”, a spus arhiepiscopul Robu, citat de News.ro.

Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu a precizat: ”În primul rând, știm cu toții că Pontiful roman nu vine într-o țară majoritar ortodoxă fără a avea invitația oficială din partea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe, a Preafericirii Sale părintele patriarh Daniel, desigur, cu aprobarea Sfântului Sinod, care era forul suprem în Biserica Ortodoxă. Deci, în clipa în care există o invitație oficială din partea Patriarhiei, din partea președintelui României și din partea Conferinței Episcopale putem vorbi de începutul conlucrării la nivel diplomatic. Până în acel moment, sunt numai discuții sau, eventual, speculații, dar nu se începe un demers oficial. În clipa în care sunt aceste trei invitații, atunci reprezentanții Vaticanului vin în România și încep discuțiile concrete asupra modului în care se va desfășura această vizită. Deci, deocamdată suntem la acest punct”, a spus episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla. 

PS Florentin Crihălmeanu a adăugat că, deși ”avem speranțe legate de o vizită papală în 2018”, ”nu putem trece la concret”. “Pentru a trece la concret este nevoie de prezent. Și atunci e nevoie de documente, e nevoie de acțiuni concrete. Există speranțe, există planuri, există proiecte, dar sunt mai mult vise frumoase, fără fundament. Noi am dori, în cazul unei vizite a Pontifului roman în România, să vină și în zona noastră, a Transilvaniei, să avem ocazia să facem o celebrare festivă, și, dacă bunul Dumnezeu va rândui posibil ca acel moment să coincidă și cu momentul beatificării episcopilor martiri, ne-am bucura foarte mult să fie o asemenea liturghie celebrativă la Blaj, într-un loc semnificativ, unde să putem onora memoria acestor arhierei ai Bisericii noastre”, a adăugat episcopul român unit de Cluj-Gherla. Pe de altă parte, PS Florentin Crihălmeanu a ținut să precizeze că ”în toate țările unde a fost Pontiful roman, chiar și în țări majoritar musulmane, islamice, a fost cu bucurie, cu bună înțelegere, deci nu au fost mișcări de opoziție sau atentate”. 

Discuții în Sfântul Sinod al BOR – informații pe surse

Recent, în Sfântul. Sinod s-a discutat acest subiect, după cum se poate vedea din acest editorial semnat de R. Bucuroiu în Lumea Credinței, numărul din ianuarie 2017:

„Vine sau nu vine?/ Daţi-mi un răspuns!”, aşa sunau versurile dintr‑o celebră melodie a anilor ’80… Tot aşa ne întrebăm şi noi acum, în legătură cu posibila vizită a Papei Francisc în România, care se coace zilele astea în cancelariile administraţiei prezidenţiale de la Cotroceni şi în birourile diplomatice ale MAE. Chiar aşa: vine sau nu vine? Mai precis, este o vizită cu rost sau nu?

Tema a ajuns şi pe masa Sfântului Sinod, întrunit pe 16 decembrie. Dezbaterile au fost purtate în duh frăţesc, cu argumente dintre cele mai limpezi. Părintele Patriarh – m‑au asigurat cei prezenţi – a lăsat liberă discuţia, fiecare ierarh putând să‑şi facă auzită vocea, conform propriei conştiinţe. Aşadar duh frăţesc, spirit colocvial, atmosferă de sobor. Concluzia a fost că vizita Papei Francisc poate fi organizată la iniţiativa Statului român şi a Bisericilor Catolice din România. În ceea ce o priveşte, Biserica noastră nu se opune unui asemenea demers, dimpotrivă. Însă nu se va reedita episodul din mai 1999, când Biserica Ortodoxă a fost parte activă la invitarea Papei Ioan Paul al II‑lea şi când s‑au organizat Liturghii comune, ierarhii celor două Biserici conslujind în faţa unui mare număr de oameni. Situaţia politică a României şi a lumii era una în 1999; acum lucrurile stau într‑un mod cu totul diferit. Desigur, o întâlnire (la palatul de pe Colina Bucuriei) între Papă şi Patriarh poate avea loc fără probleme, însă mai mult ar fi … prea mult, şi nepotrivit în context. Cu alte cuvinte, less is more.

Decizie înţeleaptă şi adaptată actualei conjuncturi… Conjunctură care este încă tulburată pe ici, pe colo, în cadrul ecleziei româneşti, de ecourile Sinodului din Creta, unde lucrurile nu au mers chiar pe linia şi în siajul duhovnicesc revelat al vechilor Sinoade.

De altfel, însuşi Patriarhul Daniel a spus, în contextul ultimei şedinţe sinodale, că anumite documente trebuie revăzute şi mult mai precis formulate, pentru a nu lăsa loc ambiguităţilor. Aşadar, o dorinţă fermă de a limpezi, până la capăt, apele duhovniceşti ale pleromei, agitată – să fim sinceri! – şi de unii pescuitori în ape tulburi. Rascolnici ai dreptei şi bune aşezări, potrivnici ai duhului de pace şi înţelegere care ar trebui să fi e regula vieţuirii între creştini, „lăutari” ai sfintelor canoane şi fi neţurilor dogmatice, aceşti nemitarnici fraţi care nu cunosc dreapta măsură şi care dezbină acolo unde nu ei au unit – aceştia trebuie arătaţi aşa cum sunt: necinstiţi sufleteşte. Însă şi datorită lor (dar cu ce preţ!) Biserica trebuie să mai facă un pas în clarificarea tuturor chestiunilor care pot isca tulburare şi genera dezbinări. Şi iată că îl face, spre dezamăgirea cetei de contestatari! Din acest moment, orice sâmbure de conflict (închipuit sau real) este dezamorsat.  (…)/ integral AICI

Anunțul făcut de Gabriela Firea, Primarul general al Capitalei: „Aștept cu emoție și bucurie această vizită în România și la București a Suveranului Pontif. Ne dorim să fie un eveniment memorabil, așa cum a fost și vizita din 1999 a Papei Ioan Paul al II lea în România În acest moment se desfășoară megocieri intense între partea română (Administrația Prezidențială, Biserica Catolică, Biserica Greco-Catolică, Patriahia Română) și reprezentanți ai Sfântului Scaun. Primarul General al Municipiului București, Gabriela Firea, a avut astăzi o întrevedere cu prof. Alberto Quattrucci, secretar general al Comunității Sant`Egidio, cu care a discutat despre vizita în România, anul viitor, a Suvernului Pontif. a afirmat Primarul General al Capitalei.(Sursa: stiripesurse

Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun la data alegerii noului papă catolic,  a explicat într-un interviu acordat Ziare.com cum vede posibilă vizita Papei Francisc în țara noastră: Întâi de toate, aș dori să salut cu bucurie decizia Papei Francisc de a promulga decretul de beatificare a monseniorului Vladimir Ghika (1873-1954)... În privința unei vizite, nu cred că v-aș surprinde dacă v-aș spune că pentru moment este prea devreme să vorbim despre un proiect. Însă sunt convins ca România, după vizita istorica a Papei Ioan Paul al II-lea, are un potențial special în relația cu Sfântul Scaun. (Sursa:  http://www.ziare.com)

Leonard Horvath, istoric: ”O astfel de vizită ar fi benefică. Pe lângă funcția ecleziastică, Sfântul Părinte are și calitatea de șef de stat, ceea ce înseamnă foarte mult. Nu ar fi nici un impediment la o astfel de vizită și cred că orice pastor reformat s-ar simți onorat să primească vizita Papei în biserica sa, dacă Sfântul Părinte ar dori să viziteze și un lăcaș de cult protestant. În trecutul zbuciumat al istoriei, Biserica Reformată și cea Catolică au fost pe poziții antagonice, dar acum sunt mult mai multe lucruri care ne unesc decât cele care ne despart”, a declarat istoricul. (Sursa: romanialibera.ro

Cum s-au raportat alți patriarhi ortodocși la vizite recente ale Papei Francisc

Patriarhul Kirill al Rusiei a ales un loc neutru pentru o întâlnire cu Papa Francisc. Aceasta a avut loc la Havana, în 2016

Patriarhul Ilia al Georgiei, l-a primit pe Papa Francisc doar pentru o întrevedere, fără a organiza vreo rugăciune comună. La acea dată unele ziare titrau că Papa a fost primit în Georgia cu indiferență.

Biserica Catolică și Patriarhia coptă din Cairo, Declarație comună pentru recunoașterea Tainei Botezului. 

Patriarhul ecumenic Bartolomeu l-a întâlnit în numeroase ocazii pe Papa Francisc, participând și la rugăciune comună, sau co-liturghisind Sfânta Liturghie. Cea mai mediatizată a fost vizita Papei Francisc în Patriarhia Ierusalimului, unde a fost întâmpinat de Patriarhul ecumenic Bartolomeu și a vizitat Biserica Sfântului Mormânt.

 

 

 




ACTUALITATEA religioasă
Anul 2017, al protecției și sfințeniei copilului; Anul 2018, Congres Internațional dedicat Sinodului din Creta

Decizii și vizite recente ale Patriarhului Ecumenic Bartolomeu

La finalul anului trecut, în urma imigrărilor masive în Europa, Patriarhul Bartolomeu a atras atenția asupra problemelor grave ale copiilor care suferă ca victime inocente și fără apărare ale violenței militare, ale discriminării rasiale și religioase care sunt în creștere continuă.

Facem un apel către voi să respectați identitatea şi sfinţenia copilăriei, a spus Sanctitatea Sa.

Având în vedere criza globală a refugiaţilor care afectează în special drepturile copiilor; având în vedere mortalitatea copiilor, foametea şi folosirea copiilor la muncă, abuzul copiilor şi violenţa psihologică, precum şi pericolele alterării sufletelor copiilor prin expunerea lor necontrolată la influenţa mijloacelor electronice contemporane de comunicare şi supunerea lor la consumism, declarăm anul 2017 ca An al Protecţiei şi Sfinţeniei Copilăriei, invitând pe toţi să recunoască şi să respecte drepturile şi integritatea copiilor.

După cum a fost subliniat într-un document important al Sfântului şi Marelui Sinod, Biserica lui Hristos nu caută să „judece şi să condamne lumea” prin cuvântul ei (Ioan 3,17; 12,47) „ci să  ofere drept călăuză Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, nădejdea şi încredinţarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în istorie şi că nu trebuie lăsat să-i dicteze cursul.” (Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, introducere).

Patriarhul a făcut referire la circumstanțele în care se află Grecia subliniind faptul că Biserica este alături de poporul grec și în nevoile pe care le confruntă. Adresându-se Arhiepiscopului grec, Patriarhul Bartolomeu a spus că prin cuvintele și lucrările voastre mângâiați poporul.

Sanctitatea Sa i-a mulțumit Preafericitului Părinte Ieronim pentru sprijinul total oferit la Sfântul și Marele Sinod din Creta și a anunțat faptul că se pregătește organizarea unui Congres Internațional de Teologie pe această temă, care va avea loc la Salonic în luna aprilie 2018.

Arhiepiscopul Ieronim și-a exprimat bucuria pentru vizita Patriarhului, pe care l-a informat cu privire la evenimentul organizat de Arhiepiscopia Atenei cu tema Revizuirea constituției și Biserica Greciei, programat pentru miercuri, 7 iunie.

La rândul său, a făcut referire la Sfântul și Marele Sinod spunând că „după atâtea secole și atâtea eforturi, ne-am întâlnit, și dacă am ajuns la acest rezultat se datorează eforturilor Sanctității Voastre”. Totodată, Arhiepiscopul Ieronim a vorbit despre continuarea lucrărilor sinodale spunând că „un Sinod nu are loc o singură dată și atât. Poate este nevoie și de alte întâlniri”.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu se află în Atena cu prilejul manifestărilor dedicate Zilei Mondiale a Mediului Înconjurător. Evenimentul este organizat de Prefectura Sterea și de orașul Tanagra și are loc în prezența Președintelui elen Prokopis Pavlopoulos, a Patriarhului Ecumenic și a Arhiepiscopului Atenei.

Sursa: basilica.ro



Semnificația liturgică, pastorală și misionară a Sinodului din Creta - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

La Facultatea de Teologie Justinian Patriarhul din București s-a desfășurat în 15 iunie 2017 simpozionul Receptarea hotărârilor Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Au fost susținute referate de cadre didactice ale instituţiei de învăţământ teologic în care au fost analizate documentele adoptate la Sinodul din Creta. Evenimentul a avut în contextul împlinirii a unui an de la Sfântul și Marele Sinod și s-a bucurat de prezența PS Varlaam Ploieșteanul care a participat la lucrările Sinodului din iunie 2016.

În deschidere, Pr. Cons. Patriarhal Michael Tița a prezentat mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe care îl redăm mai jos.

În cadrul întâlnirii au conferențiat Pr. Prof. Decan Ștefan Buchiu care a fost şi moderatorul întâlnirii, Pr. Prof. Viorel Ioniță, Pr. Prof. Daniel Benga, Conf. Adrian Lemeni, Diac. Lect. George Grigoriță, Diac. Lect. Ionuț Mavrichi şi Pr. Conf. Patriciu Vlaicu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca.

Pr. Prof. Viorel Ioniță a realizat în introducere o prezentare a perioadei de pregătire a Sinodului şi a făcut referire la faptul că toate bisericile autocefale au convenit asupra convocării Sinodului.

Mai departe, Părintele a subliniat că hotărârile Sfântului și Marelui Sinod au avut caracter pastoral-misionar, deoarece nu a fost un Sinod Ecumenic care să ia hotărâri dogmatice şi canonice.

Sfântul Şi Marele Sinod ce a avut loc cu un an în urmă nu numai că nu a inventat nimic, ci a afirmat şi a subliniat adevărul de credinţă dintotdeauna al Bisericii noastre. Hotărârile sunt linii de orientare pentru întreaga Biserică Ortodoxă în lumea de astăzi, a adăugat Pr. Viorel Ioniţă.

Mesajul Sfântului şi Marelui Sinod şi Enciclica Sfântului și Marelui Sinod au fost expuse de Conf. Adrian Lemeni. În prelegerea sa, el a abordat în special trei teme care nu se regăsesc în celelalte documente: educaţia, biserica în fata provocărilor contemporane şi biserica în fata globalizării, a fenomenelor extreme de violenţă şi migrație.

Primul document din cele şase a fost analizat de Diac. Ionuţ Mavrichi. Este vorba de Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană, în care ni se înfăţişează că Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul contemporan, cu privire la probleme existențiale fundamentale, dorind să contribuie la rezolvarea lor, pentru ca pacea lui Dumnezeu «care covârșește orice minte» (Filipeni 4, 7), reconcilierea și dragostea să stăpânească în lume.

Pr. Conf. Patriciu Vlaicu, pe marginea documentului Diapora Ortodoxă, a subliniat că Diaspora reprezintă o oportunitate pentru că Bisericile Ortodoxe surori sunt împreună zi de zi. Apoi, conferenţiarul a menţionat că Biserica arată că înţelege dubla sa misiune bazată pe acribie şi iconomie.

Cu privire la legătura dintre Sinodul din Creta şi sinoadele viitoare, Pr. Patriciu Vlaicu a insistat că toate documentele Sinodului fac aluzie la faptul că aceasta a fost o primă etapă în manifestarea sinodalităţii, inclusiv prin lăsarea unor documente pentru un alt Sfânt şi Mare Sinod. Este vorba de o reașezare a sinodalităţii la nivelul Bisericii Ortodoxe. Documentul adoptat în Creta exprimă un dinamism şi nicidecum o soluție definitivă, a concluzionat Părintele.

În continuare, s-a vorbit despre Autonomie şi modul ei de proclamare. Diac. Lect. George Grigoriţă a evidenţiat că în Biserica Ortodoxă există mai multe moduri de recunoaştere a autonomiei şi la următoarele sinoade unele lucruri pot fi dezvoltate.

Decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Pr. Prof. Ştefan Buchiu, a prezentat documentul Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta. Părintele s-a axat foarte mult pe subiectul căsătoriilor mixte.

Importanţa postului şi respectarea lui astăzi este cel mai patristic document. Este afirmaţia Pr. Prof. Daniel Benga. El a explicat şi pe ce se întemeiază pogorămintele în cazul posturilor din timpul anului bisericesc.

Ultimul document abordat, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, a fost explicat de Pr. Prof. Viorel Ioniţă. Dintre cele mai importante idei extrase din prelegere, s-a reţinut că Biserica Ortodoxă a fost în contact şi dialog cu alte confesiuni creştine pe tot parcursul celui de-al doilea mileniu.

Ca un exemplu, Patriarhul Justinian Marina, comemorat anul acesta de Patriarhia Română, spunea mereu că Biserica Ortodoxă Română este dispusă să intre în dialog cu celelalte biserici, dar numai pe picior de egalitate.

De asemenea, documentul menţionat mai sus arată până unde mergem în dialog cu ceilalţi şi nu dacă mergem, deoarece contactul şi dialogul sunt inevitabile, chiar necesare din perspectiva provocărilor lumii de astăzi.

În şedinţa de lucru din data de 28-29 octombrie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a examinat, pentru prima dată, rezultatele participării delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, care au avut loc la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16-26 iunie 2016.

Este necesar să subliniem, încă de la început, dimensiunea liturgică, de comuniune euharistică ortodoxă în Sfânta Liturghie, a Sinodului, începând cu ziua de 19 iunie 2016, la praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, care a marcat deschiderea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, prin coliturghisirea întâistătătorilor celor zece Biserici prezente, în Catedrala mitropolitană Sfântul Mina din Heraklion, şi coliturghisirea acestora din data de 26 iunie 2016Duminica Tuturor Sfinţilorîn Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Chaniala încheierea lucrărilor Sinodului. În ambele momente solemne s-a exprimat, în modul cel mai vizibil şi mai înalt, unitatea în dreapta credinţă prin comuniunea euharistică, deoarece nu se poate realiza comuniunea euharistică fără mărturisirea împreună a dreptei credinţe.

De asemenea, în fiecare zi, dimineaţa, înainte de lucrările în plen, a fost săvârşită Sfânta Liturghie de reprezentanţii unei alte Biserici Ortodoxe autocefale, participanţii la Sinod făcând astfel experienţa practică a comuniunii în rugăciune şi apoi a dialogului pentru exprimarea coresponsabilităţii pastorale în desfăşurarea lucrărilor Sinodului în şedinţe plenare. În acest sens, toţi cei prezenţi la Sinod au înţeles importanţa exerciţiului sau a practicii sinodalităţii nu doar la nivel local de Biserică autocefalăci şi la nivel universal, spre a exprima împreună, nu izolat, coresponsabilitatea episcopatului ortodox universal în păstrarea unităţii de credinţă ortodoxă, a vieţii sacramentale şi a disciplinei canonice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, adică a Ortodoxiei Universale.

În pofida absenţei surprinzătoare şi, desigur, regretabile a patru Biserici Ortodoxe autocefale, Sfântul şi Marele Sinod din Creta a fost un eveniment spiritual major al Ortodoxiei, care, după decenii de alternanţă între pregătiri şi amânări, entuziasm şi ezitări, a dezbătut, amendat şi aprobat documente semnificative pentru viaţa şi misiunea Bisericii Ortodoxe, în contextul complex al lumii de azi. Astfel, EnciclicaMesajul şi cele şase documente, aprobate de toţi întâistătătorii Bisericilor prezente şi de majoritatea copleşitoare a ierarhilor prezenţi la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod din Creta, descriu problemele majore care afectează viaţa şi misiunea Bisericii Ortodoxe azi, precum şi relaţiile acesteia cu ansamblul lumii creştine, cu adepţii altor religii şi cu o societate tot mai secularizată.

Totodată, documentele aprobate de Sfântul şi Marele Sinod nu formulează dogme noi, ci reprezintă o reafirmare a continuităţii în mărturisirea credinţei ortodoxe a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, în continuitate cu învăţătura de credinţă propovăduită de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în continuitate cu cele şapte Sinoade Ecumenice, dar şi cu Sinoadele ortodoxe care au urmat acestora, începând cu secolul al IX-lea şi continuând cu mileniul al II-lea, apărând credinţa ortodoxă în faţa unor învăţături greşite apărute mai ales în creştinismul apusean. Astfel, Sinodul din Creta a confirmat tradiţia sinodală ortodoxă anterioară şi a recunoscut valoarea universală a altor sinoade de importanţă majoră din istoria Bisericii Ortodoxe (inclusiv a Sinodului de la Iaşi din anul 1642).

Participanţii la Sinodul din Creta au transmis creştinilor care nu aparţin Bisericii Ortodoxe un mesaj de dialog şi cooperare practică. În acelaşi timp, ei au adresat lumii întregi un apel la solidaritate în faţa multiplelor forme ale suferinţei oamenilor în lumea de azi. Totodată, Sinodul din Creta afirmă explicit că numai Biserica Ortodoxă este „Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică” şi, prin urmare, restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini se realizează în Biserica Una, pe baza credinţei ortodoxe, deoarece ceilalţi creştini „s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică” (art. 21 al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine).

Într-o evaluare generală a desfăşurării şi rezultatelor Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe se poate constata că delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a participat activ la lucrări şi a fost apreciată de cei prezenţi la Sinodul din Creta.

Lucrările Sinodului s-au desfăşurat într-o atmosferă de bucurie frăţească şi de coresponsabilitate pastorală ortodoxă, având o dinamică realistă în dezbateri şi formulări ale documentelor prezentate. Participarea a peste 300 de ierarhi, clerici şi profesori de teologie din zece Biserici Ortodoxeautocefale a arătat că Ortodoxia se poate întruni şi lucra într-un Sfânt şi Mare Sinod, deşi la nivel naţional fiecare ierarh are doar experienţa Sinodului Bisericii autocefale respective.

Având în vedere unele critici sau puncte de vedere divergente în special în ceea ce priveşte dialogul creştinilor ortodocşi cu alţi creştini, Biserica Ortodoxă Română subliniază constant faptul că mărturisirea dreptei credinţe şi a valorilor eterne ale Ortodoxiei trebuie făcută fără niciun compromis dogmatic, dar nu în duh de ură confesională, ci în stare de smerenie şi având în suflet iubirea creştină pe care ne-o recomandă Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Aşadar, afirmarea Ortodoxiei ca dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, precum şi efortul de a coopera cu alţi creştini, pentru a da o mărturie comună într-o lume din ce în ce mai secularizată, a fost lumina care a călăuzit lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta. Totuşi, timpul nu a fost totdeauna suficient pentru a aprofunda şi nuanţa toate documentele dezbătute, în special documentul privind Relaţiile Ortodoxiei cu ansamblul lumii creştine.

Întrucât ne adresăm acum participanţilor la o întrunire teologică academică, precizăm că un rol deosebit de important în cunoaşterea şi evaluarea hotărârilor Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe îl au şi facultăţile de teologie ortodoxă, ca spaţii de dezbatere şi de aprofundare a acestora, pentru înţelegerea completă a hotărârilor Sinodului din Creta. De altfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când s-a exprimat asupra conţinutului documentelor Sinodului din Creta, a subliniat faptul că, pentru a se evita interpretări negative cu consecinţe dăunătoare pentru unitatea şi viaţa Bisericii Ortodoxe, textele pot fi explicitate, nuanţate sau dezvoltate de un viitor Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe.

În efortul misionar pe care Patriarhia Română îl susţine constant, inclusiv în procesul de reflecţie şi înţelegere completă a documentelor Sinodului din Creta, alături de facultăţile de teologie, se înscrie şi activitatea Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, care, prin ostenitorii săi, a fost activ şi eficient atât în timpul lucrărilor Sinodului din Creta, cât şi după acest eveniment.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din data de 16 decembrie 2016, a reiterat faptul că orice lămurire privind expunerea credinţei ortodoxe trebuie făcută în interiorul comuniunii bisericeşti, nu în stare de răzvrătire şi dezbinare, deoarece Duhul Sfânt este, în acelaşi timp, Duhul Adevărului (cf. Ioan 16,13) şi Duhul comuniunii (cf. 2 Corinteni 13,13).

Nu este suficient să iubim o Ortodoxie ideală, ci trebuie să cunoaştem şi să ajutăm concret Ortodoxia reală de astăzi. În acest sens, trebuie să cunoaştem problemele reale ale Ortodoxiei din ţări majoritar ortodoxe, precum şi ale Ortodoxiei din ţări unde creştinii ortodocşi sunt minoritari, pentru a împlini toată responsabilitatea noastră ca membri ai Ortodoxiei soborniceşti sau universale. Activitatea pastorală şi misionară a Bisericii Ortodoxe universale trebuie să ţină cont astăzi de problemele şi provocările contemporane, întrucât scopul principal al lucrării pastorale şi misionare a Bisericii este sfinţirea şi mântuirea oamenilor de azi care sunt chemaţi, ca şi generaţiile precedente, la dobândirea vieţii veşnice în iubirea şi lumina Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute, aşa cum s-a exprimat speranţa şi în Mesajul Sinodului din Creta, să putem organiza întâlniri ritmice ale Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, o dată la şapte sau zece ani, pentru a fi mai bine pregătiţi în chemarea noastră de mărturisitori şi trăitori ai dreptei credinţe, spre slava Preasfintei Treimi şi spre folosul pastoral şi misionar al Bisericii Ortodoxe din întreaga lume.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Sursa: basilica.ro; Credit: Ziarul Lumina

 



Știri externe - iunie 2017 (EXT)

RUSIA: Minune! O icoană a Maicii Domnului adusă la malul Mării Negre de 12 delfini

Un eveniment neobișnuit, care  amintește de cele scrise în Viețile Sfinților, s-a întâmplat, recent, la malul Mării Negre. Evenimentul încărcat de spiritualitate s-a petrecut în Rusia, la Soci, notează publicația rusească soborjane.ru. Un grup de 12 delfini au adus la țărmul Mării Negre o icoană a Maicii Domnului, sub privirile uimite a oamenilor care se aflau pe plajă. Remarcabil a fost faptul că un grup de 12, exact numărul Apostolilor lui Iisus Hristos au a adus icoana la mal. Delfinii s-au apropiat de ţărm, au împins un obiect acoperit de mal, apoi s-au întors în largul mării.

Ce la prima vedere părea o bucată de scândură veche de lemn, după ce s-a curățat nămolul s-a descoperit o icoană înfățișând-o pe Fecioara Maria. Evenimentul a fost făcut public de un colonel al armatei ruse și de soția lui, care au fost de față la acest eveniment. Au luat obiectul, l-au curățat și atunci au văzut ce era de fapt obiectul misterios adus la mal. Trebuie remarcat faptul că nimeni nu știe cum a ajuns icoana în adâncul Mării Negre, dar la fel de misterios rămâne și modul cum au transportat-o delfinii până la țărm. Militarul rus a dus icoana la Moscova, acum ea fiind ținută la Patriarhie. Sursa: soborjane.ru

GEORGIA: O stradă din Tbilisi va purta numele Sfântului Constantin Brâncoveanu

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit la Reşedinţa Patriarhală, în vizită de rămas bun, pe Excelenţa Sa domnul Ilia Giorgadze, Ambasadorul Georgiei în România. La încheierea întrevederrii din 14 iunie 2017, ca semn de preţuire şi recunoştinţă pentru activitatea fructuoasă desfăşurată în ţara noastră, Patriarhul României a conferit Excelenţei Sale Ordinul Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul pentru mireni. Demnitarul a precizat că unul din proiectele sale viitoare este acela de a da numele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu unei străzi din Tbilisi, capitala Georgiei.

Am promis Preafericirii Sale că în orice demnitate voi continua activitatea mea de acum înainte voi sprijini şi impulsiona relaţiile Bisericii Ortodoxe Române şi ale Bisericii Ortodoxe Georgiene şi, desigur, relaţiile dintre popoarele noastre, a declarat pentru Ziarul Lumina Ilia Giorgadze. Avem proiecte concrete în viitor, cum ar fi numirea unei străzi din Tbilisi, capitala Georgiei, cu numele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu; de asemenea, să continuăm şi să intensificăm pelerinajele credincioşilor ortodocşi români în Georgia, desigur şi ale credincioşilor ortodocşi georgieni în România, a adăugat Excelența Sa.

GRECIA: Icoana Maicii domnului prodromița plânge din 18 iunie, în Muntele Athos

 

SCOȚIA: Biserica Episcopaliană Scoțiană recunoaște "căsătoria" intre persoane de același sex

"Sinodul general al Bisericii Episcopaliene Scoțiene a votat astăzi în favoarea modificării canonului Bisericii privind căsătoria, pentru a elimina definiția căsătoriei între bărbat și femeie și a adăuga o noua secțiune care recunoaște că există înțelesuri diferite ale căsătoriei, prin care i se permite, de acum, clerului să oficieze cununii pentru cuplurile de același sex, precum și cuplurile de sex opus". Cu toate acestea, conform aceluiași comunicat, niciun membru al clerului nu va fi obligat să slujească la cununia unui cuplu de același sex, daca simte ca ar avea probleme de conștiință.

Biserica Episcopaliană Scoțiană devine, astfel, prima Biserică majoră creștină din Regatul Unit, care permite "căsătoriile" între persoane de același sex. (Sursa: LONews) 

ANGLIA: Co-liturghisire arhierească de praznicul Rusaliilor

În ziua praznicului Pogorârii Sfântului Duh, Înaltpreasfințitul Părinte Grigorie, Arhiepiscopul de Thyateira și Marea Britanie (Patriarhia Constantinopolului) a prezidat Sfânta Liturghie în Biserica sârbească Sfântul Sava din Londra, Marea Britanie. Din soborul slujitor au făcut parte arhierei din diferite Biserici Ortodoxe surori, informează site-ul spclondon.org. Din sobor au făcut parte: Înaltprasfințitul Părinte Elisei de Sourozh (Biserica Ortodoxă Rusă); Înaltpreasfințitul Părinte Dositei de Marea Britanie și Scandinavia (Biserica Ortodoxă Sârbă); Înaltpreasfințitul Părinte Zenon, Arhiepiscop de Dmanisi (Biserica Ortodoxă Georgiană); Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșanul, Episcop-vicar al Episcopiei Spaniei și Portugaliei (Biserica Ortodoxă Română); Preasfințitul Părinte Atanasie, Episcop de Tropaeou (Patriarhia Ecumenică).

Credincioșii prezenți la slujbă au avut ocazia să aducă cinstire unui fragment din moaștele Sfântului Teofan Zăvorâtul aduse de la mănăstirea rusească Vishenski. Aducerea moaștelor a avut loc cu binecuvântarea Înaltprasfințitul Părinte Elisei. În cuvântul rostit în data de 5 iunie 2017, Arhiepiscopul Grigorie a evidențiat faptul că fiecare creștin trebuie să fie puternic în credință pentru a putea depăși dificultățile pe care le întâmpină. De asemenea, ierarhul a îndemnat pe cei prezenți să se roage pentru pacea în lume și pentru unitatea Bisericii. La finalul slujbei, Înaltpreasfințitul Părinte Dositei a mulțumit tuturor pentru participare. Totodată, ierarhul și-a exprimat speranța că vor mai exista astfel de coliturghisiri care indică unitatea Ortodoxiei.

VATICAN: Papa Francisc îi cheamă pe creştini, evrei şi musulmani să se roage împreună pentru pace

Papa Francisc i-a chemat miercuri pe creştini, evrei şi musulmani să se roage împreună pentru pace joi, 8 iunie, data aniversară a întâlnirii sale istorice din 2014 de la Vatican cu preşedintele israelian de atunci, Shimon Peres, şi cel palestinian Mahmoud Abbas. ''În epoca noastră, este atât de multă nevoie să ne rugăm - creştinii, evreii şi musulmanii - pentru pace'', a declarat suveranul pontif în încheierea audienţei sale tradiţionale din piaţa Sf. Petru. Papa a reamintit că joi la ora 13:00 (11: GMT) este reluată în lume iniţiativa ''un minut pentru pace'', un moment de rugăciune referitor la întâlnirea sa cu fostul preşedinte israelian Shimon Peres, decedat în 2016, şi cu preşedintele palestinian Mahmoud Abbas. În 2014, cei trei lideri s-au rugat împreună şi au plantat simbolic un măslin în grădinile Vaticanului. Vaticanul a definit atunci întâlnirea ca o ''invocare pentru pace'' pentru a evita să fie asimilată unei rugăciuni interreligioase care să ridice probleme greu de rezolvat celor trei religii. -– Agerpres, 7 iunie 2017

AUSTRIA: Încă o țară europeană interzice purtarea vălului islamic

Purtarea vălului islamic în spațiile publice va fi interzisă în Austria începând de la 1 octombrie, măsură pe care coaliția centristă aflată la putere a decis să o ia în fața progreselor extremei drepte, transmite vineri AFP. Interdicția, care se referă la vălul integral — burqa sau niqab — și funcționează deja în țări ca Franța, Belgia, Bulgaria, precum și în unele regiuni din Elveția, face parte din "legea integrării" votată la jumătatea lunii trecute de parlamentul de la Viena. Încălcarea acestei prevederi urmează să fie sancționată cu o amendă de până la 150 de euro. Măsura a generat intense dezbateri în Austria, mai ales în rândul comunității musulmane, iar președintele țării, ecologistul liberal Alexander Van der Bellen, care a promulgat textul vineri, a apreciat că "nu este o lege bună", scrie Agerpres. (Sursa: Digi 24)

CEDO: O sentinţă nefăcută publică de către presă

În 9 iunie 2016 Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg (Franţa) - CEDO a decis respingerea căsătoriei homosexuale ca fiind un drept al omului. Deşi a trecut un an presa aproape că nu a amintit nimic despre această decizie importantă, decizie care întăreşte (pentru cine mai era nevoie!) conceptul tradiţional al căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie. Decizia a fost luată în unanimitate, ceea ce arată că va fi foarte puţin probabil ca ea să se schimbe prea curând.

LINKURI la Știri:

Patriarhul Ecumenic, Doctor Honoris Causa la Tuebingen – Basilica

Moaștele Sfântului Nicolae, port-drapel al relațiilor dintre Biserica rusă și Vatican  - Român Ortodox în Franța

Noi sfinți în calendarul ortodox al Bulgariei – Basilica 

 

 

 



Știri interne - iunie 2017 (RO)

 

Duminica Sfinţilor Români | Sfinţii din neamul nostru care au fost canonizaţi (date de prăznuire)

Credința poporului român creștinat, născută și cultivată prin predica Sfântului Apostol Andrei și prin lucrarea misionarilor creștini, vorbitori de limbă greacă și latină, a rodit duhovnicește mai ales în mulțimea sfinților martiri, a sfinților cuvioși din mănăstiri, schituri și sihăstrii, în mulțimea sfinților ierarhi păstori de eparhii, a domnitorilor sfinți apărători ai patriei și ai credinței, a spus Patriarhul României în predica rostită duminică, 3 iulie 2016, la Mănăstirea Pasărea, în ziua sărbătorii Sfinților Români. Cei peste 100 de sfinți străromâni și români trecuți în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt pomeniți după cum poate fi citit în linkul sursă.

Sinod Mitropolitan la Iaşi: Noi propuneri de canonizare

Mitropolitul Iosif Naniescu şi nevoitorul Gheorghe Lazăr  au fost propuşi spre canonizare în cadrul şedinţei Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei desfăşurat la Iaşi.

Totodată, a fost făcută propunerea ca Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtul din Cipru să fie înscris şi în calendarul Bisericii noastre, după cum se precizează într-un comunicat emis de Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iaşilor. Întrunirea sinodului a avut loc joi, 15 iunie 2017, la Reşedința Mitropolitană din Iaşi sub preşedinţia Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Sinodul a fost constituit din: IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, PS Corneliu, Episcopul Huşilor, şi PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Conform comunicatului emis, Mitropolitul Iosif Naniescu a fost propus spre canonizare sub denumirea de Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, cu data de prăznuire 26 ianuarie, iar  nevoitorul Gheorghe Lazăr sub denumirea de Sfântul Gheorghe Pelerinul, cu data de prăznuire 17 august.

Preotul Constantin Necula spune că statul român va da drumul la parteneriatele civile 

Preotul Constantin Necula, fondator al Coaliției pentru Familie, spune că statul român va da drumul parteneriatelor civile, chiar dacă va avea loc referendumul pentru revizuirea Constituției, în sensul definirii familiei ca și uniunea dintre bărbat și femeie, nu dintre "soți". "E clar că vom pierde meciul cu statul român. Statul român va face, ca de obicei, jocul teribil de diplomatic cu interesul național. Și ei ne vor zice, facem referendumul, semnăm pentru referendum, dar dăm drumul la parteneriatele civile, un fel de trebuie să le dăm și lor ceva. Și o să spun că în spiritul democratic este ok, în spiritul moral, mă abțin", a declarat vineri preotul Constantin Necula, în timpul unei dezbateri despre familie, inițiată de Uniunea Salvați România Sibiu.

Constantin Necula răspunde criticilor și afirmă că nu este fanatic, nici homofob, dar pentru el, ca și preot creștin ortodox, familia nu este negociabilă. "Nu sunt fanatic. (...) Am căutat să fiu mai aproape de Hristos, am căutat să fiu tot mai aproape de oameni. Familia tradițională nu este negociabilă cu niciun partid, cu nicio ideologie, cu nicio atitudine. (...) Eu nu o să admit niciodată că sunt homofob, dovadă stau sutele de proiecte pentru oameni care sunt încadrați, (...) în homosexualitate", a adăugat Constantin Necula. În 2016, Coaliția pentru Familie, o inițiativă civică, a strâns trei milioane de semnături în sprijinul unei propuneri legislative de revizuire a Constituției României ce are ca scop definirea căsătoriei ca fiind o ''uniune între un bărbat și o femeie''. (Sursa: agerpres.ro)

Troiță și muzeu dedicate membrilor mișcării spirituale „Rugul Aprins” Patriarhul României a sfințit duminică, 11 iunie 2017, după Sfânta Liturghie, troița și muzeul de la mânăstirea bucureșteană Antim, dedicate membrilor mișcării spirituale Rugul Aprins. Alături de Părintele Patriarh s-a aflat și Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, scrie basilica.ro. În cuvântul său, Patrirahul României a subliniat că în urma acestui eveniment deosebit trebuie să cinstim mai atent și mai intens memoria acestor mărturisitori și apărători ai Ortodoxiei. Mulți dintre ei au trecut prin închisorile comuniste și unii chiar au murit în închisoare. Alții au ieșit din închisoare și au mărturisit credința, așa cum au fost Părintele Sofian Boghiu, Părintele Dumitru Stăniloae și alții. „Trebuie sa ne aducem aminte de cei care in vremuri grele s-au rugat, au suferit mult si au transmis cu demnitate credința ortodoxă, spre slava lui Dumnezeu, spre binele și întărirea Bisericii noastre”, a spus Patriarhul României.

Printre cei care au constituit nucleul acestui grup s-au numărat: părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu și Gheorghe Dabija, care se cunoșteau încă dinainte de război și au început a se întâlni la Antim din 1945. Sub oblăduirea starețului Vasile Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, în chilia stăreției, în jurul lui Sandu Tudor și arhimandritului Benedict Ghiuș, și discutau teme de literatură și spiritualitate. De fiecare dată, președinția ședinței era oferită aceluia care venea să-și prezinte creația sa inedită. În felul acesta și-au citit manuscrisele scriitorul Ion Marin Sadoveanu, medicul poet Vasile Voiculescu, profesorul Anton Dimitriu, profesorul Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, filosoful Mircea Vulcănescu, ziaristul Sandu Tudor, care înălțau ascultătorii pe baricadele luptelor duhovnicești ale spiritului. (Sursa: cultural.bzi.ro)

O icoană a Sfintei Parascheva plânge de câteva zile, într-o biserică din Târgoviște

Sute de persoane contestă construirea viitoarei "mega moschee" din București

Curtea de Apel București a fost asediată de sute de persoane care contestă construirea unei moschei la București. Până acum, 8.000 de oameni au cerut să intervină oficial în procesul prin care s-a cerut anularea hotărârii de guvern adoptate în 2015 de guvernul Ponta. Prin această decizie, statul român cesionează un teren în Capitală, unde ar urma să se construiască o moschee. Iar inițiatorii susțin că, în următoarele săptămâni, ar putea fi înregistrate alte câteva zeci de mii de contestații. Judecătorii vor lua o decizie abia după ce vor analiza fiecare contestație în parte. Moscheea ar urma să fie construită în nordul Capitalei, la solicitarea statului turc, pe un teren cesionat pentru 49 de ani muftiatului cultului musulman din România. La schimb, statul turc ar oferi un teren pe teritoriul său, unde să fie construita o biserica românească. (Sursa: stiripelprotv.ro)

 

LINKURI la știri

Rezoluția sinaxei de la Botoșani împotriva ecumenismului și Sinodului din Creta

Revizuirea art. 48 din constituție este concordantă cu jurisprudența CEDO - Cultura Vieții 

Hristos mirele nu pleacă în vacanță - Lumea Credinței 

 

 

http://www.activenews.ro/cultura-istorie/Patru-ani-de-la-moartea-Parintelui-Iustin-Parvu.-Mii-de-pelerini-la-Manastirea-Petru-Voda-A-iubit-Romania-pentru-ratiunea-pentru-care-a-creat-o-Dumnezeu-143869

 



De ce l-a luat Trump pe Dumnezeu cu el în turneul din Orientul Mijlociu

 

Într-un editorial excelent al lui Mihail Neamțu, publicat în QMagazine, numărul din luna iunie 2017, citim:

"Puțini ar fi bănuit că Donald Trump – un personaj secular, cosmopolit, crescut în valorile new-yorkeze ale veacului trecut – va vizita, într-o primă deplasare externă, asumată ca președinte al Statelor Unite, trei destinații importante pentru tradițiile abrahamice ale lumii: Israelul, Arabia Saudită și cetatea Vatican. În pofida smogului apăsător și lipicios al propagandei anti-americane, merită să descifrăm semnificația reală a întâlnirii celui mai important lider al planetei cu geografia sacră a religiilor monoteiste: iudaismul, creștinismul și islamul. (...)

Arabia Saudită a fost prima ţară vizitată de Donald Trump în turneul său international de debut

Infestarea lumii arabe cu morbul urii și al violenței trebuie să înceteze. Pe o notă realistă și pragmatică, președintele SUA a vorbit liderilor islamici despre dreptul la auto-determinare al creștinilor și al evreilor din Orientul Mijlociu, dar și despre erorile Departamentului de Stat care, decenii la rândul, a exportat proiecte ideologice incongruente cu tradițiile spirituale și culturile locale ale țărilor creștine sau musulmane. În locul susținerii sectare a retoricii transgender, mai importantă pentru popoarele lumii este pacea, securitatea și prosperitatea. Donald Trump a cerut liderilor religiei mohamedane să izoleze facțiunile extremiste și să învețe din lecția moderației aplicată de țări precum Iordania sau Egiptul. (...)

”Arabia Saudită este țara care adăpostește cele două situri sfinte ale islamului”. ”Acolo vom începe să construim noile baze ale cooperării și susținerii aliaților noștri musulmani pentru a combate extremismul, terorismul și violența și să pregătim un viitor mai drept și mai optimist pentru tinerii musulmani din aceste țări” spunea Trump.

Vatican, o fortăreață

Vizita la Ierusalim n-a avut doar o componentă geopolitică, ci și o dimensiune spirituală. Președintele Trump a vizitat Mormântul Sfânt, venerat de milioane de creștini, dar și Zidul Plângerii, cinstit de evrei. Surpriza cea mare s-a produs la întâlnirea cu Suveranul Pontif, cel care afirmase în 2016 că susținătorul unui zid între SUA și Mexic nu poate fi… creștin. Două personalități diametral opuse și-au strâns mâna: vocea abundenței și glasul sărăciei. Donald Trump este, desigur, miliardarul excentric, dornic să reprezinte și să apere măreția Americii capitaliste; Papa Francisc a rămas preotul misionar din Argentina, care păstrează vie amintirea oamenilor sărmani și obidiți dintr-o țară socialistă. Puțină lume a observat că Papa Francisc și Donald Trump au, totuși, ceva în comun: școala iezuită.

Suveranitate națională versus globalism

În pofida unor dezacorduri punctuale – cele care privesc Zidul sau încălzirea globală – relația dintre Donald Trump și Papa Francisc s-a ameliorat prin prezența discretă, dar pioasă, a Melaniei. Îmbrăcată sobru, soția președintelui american s-a rugat în fața statuii Fecioarei, s-a recules în Capela Sixtină și a primit binecuvântarea Suveranului Pontif deasupra rozariului. Stilul pugilistic al lui Donald Trump a lăsat loc unor priviri tandre și atingeri gingașe la spitalul pediatric Bambino Gesù. Întâlnirea dintre liderul lumii libere și Papa Francisc a scos la iveală tensiunea dintre naționalismul profesat de președintele Trump sau de Steve Bannon (strateg al Casei Albe) și viziunea globalizantă a episcopului Romei, pentru care frontierele geografice și politice trebuie să lase loc solidarității universale. Pentru numeroși episcopi din Vatican, conceptele de bază ale modernității politice – stat, teritoriu, popor, conștiință națională, lege fundamentală – și-au pierdut relevanța. Pentru ideologii mișcării conservatoare din Statele Unite, creștinii trebuie să reprezinte sarea pământului și factorul coagulant în formarea, dezvoltarea și conducerea unei comunități politice numită națiune.

Când o țară acceptă milioane de imigranți care nu respectă valorile fondatoare ale poporului american – libertatea religioasă, proprietatea privată, separația puterilor, egalitatea între sexe sau negoțul neîngrădit -, riscul unui război civil (așa cum spunea Pierre Manent) devine iminent.

Merry Christmas

După ce s-a întors acasă, Donald Trump s-a reconectat prin mesaje directe și simple la o bază electorală care îi poate aduce și al doilea mandat: creștinii bisericilor evanghelice. În timpul campaniei din 2015-2016, candidatul republican a criticat decizia Stângii radicale de a boicota o formulă de salut intimă, caldă, tradițională: „Crăciun fericit” („Merry Christmas”). În limba engleză, Christmas alătură două substantive: Christos (traducerea grecească a termenului ebraic Messiah, care înseamnă „Cel Uns”) și mass (liturghia, adică slujba festivă dedicată sărbătorii Nașterii Domnului). Donald Trump a promis că va restaura semnificația pozitivă și generoasă a acestui praznic: Crăciunul – moment privilegiat al calendarului occidental, trăit ca sărbătoare a generozității, a filantropiei și a veseliei copilărești."

 

Articolul integral este disponibil la sursă

Recomandăm pe aceeași temă: Trump și mizele primului său turneu extern  

 



Rezoluția Sinaxei de la Botoșani împotriva ecumenismului

Duminică, 18 iunie 2017, a avut loc, în Municipiul Botoșani, Sinaxa națională a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea cu ierarhii. Tema: Mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ecumenismului promovat de pseudosinodul din Creta. La final s-a adoptat următoarea Rezoluție:

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Noi, clericii, monahii și credincioșii ortodocși care ne opunem ecumenismului, reuniți în Duminica Sfinților Români în Sinaxa națională a clericilor, monahilor și credincioșilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași ai adunării din Creta, din dorința de a păstra neschimbată Sfânta Credință Ortodoxă, pe care am primit-o din generație în generație de la Hristos, prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, pe care au apărat-o cu prețul vieții toți mărturisitorii ortodocși de-a lungul istoriei:

  1. Condamnăm ecumenismul ca erezie a tuturor ereziilor, care, prin tăgăduirea unității Bisericii, are ca scop ștergerea hotarului dintre Ortodoxie și ereziile de inspirație creștină, celelalte religii monoteiste și cele păgâne și realizarea unei uniuni religioase sincretiste între acestea, pe baza unui minimalism dogmatic și a unei pretinse“unități în diversitate”; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să condamne definitiv și irevocabil ecumenismul ca erezie și toate practicile ecumeniste ca eretice.
  2. Condamnăm, ca autoare a ecumenismului și a tuturor ideologiilor globaliste, francmasoneria, osândită de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Temeiul 785din 11 martie 1937, aflat în vigoare și în prezent, ca organizație anticreștină și religie păgână; recomandăm tuturor ierarhilor, clericilor și poporului credincios ortodox să nu aibă nicio legătură cu aceasta, după cum hotărăște decizia Sfântului Sinod din 1937.
  3. Condamnăm“Consiliul Mondial al Bisericilor”, „Conferința Bisericilor Europene”, toate formele de organizare ecumenistă la nivel mondial, regional, național sau local ca organizații eretice sincretiste și toate practicile spirituale greșite inspirate din implicarea ortodocșilor în mișcarea ecumenistă; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să dezafilieze Biserica Ortodoxă Română de la toate aceste organizații, să întrerupă participarea la toate nivelurile de reprezentare în toate activitățile ecumeniste: adunări generale CMB sau CBE, acorduri teologice, comisii teologice, rugăciuni comune etc.
  4. Condamnăm așa-numitul“Sfânt și Mare Sinod din Creta” (iunie 2016) ca adunare eretică, respingem toate documentele sale, pe motiv că legiferează ecumenismul ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă, recunosc un statut eclesial ereziilor, distrug principiul unanimității ca regulă de validare a unui sinod, aprobă căsătoriile mixte; cerem Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să le reanalizeze și să le respingă în bloc.
  5. Anunțăm că, în baza canoanelor 31 Apostolic, 15 I-II, 3 Sin. III Ec., ne-amîngrădit de erezia ecumenismului prin întreruperea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhilor care au semnat direct hotărârile adunării din Creta, dar și a celor care le-au acceptat tacit, prin participarea la ședința Sfântului Sinod din 28-29 octombrie 2016 sau prin necondamnare publică a acestora; nepomenirea va continua până când ierarhii se vor dezice, în mod public, la nivel de Sfânt Sinod, sau în mod personal, de aceste hotărâri, rezervându-ne dreptul de a o relua ori de câte ori aceștia vor angaja Biserica în orice fel de acțiune ecumenistă de genul celor condamnate în articolele 1, 3, 4, care să împlinească condițiile cerute de canoanele invocate în acest articol pentru întreruperea pomenirii episcopului propovăduitor al ereziei.
  6. Urmând celor spuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi îndemnăm, îi susținem și îi așteptăm pe toți preoții (mai ales pe cei ce mărturisesc deschis împotriva adunării din Creta, dar nu au întrerupt încă pomenirea), ca, în baza Sfintelor Canoane menționate în articolul 5 și a practicii Sfinților Părinți în astfel de situații, să întrerupă pomenirea ierarhilor care nu se dezic public de hotărârile adunării din Creta și să se ralieze cererilor către Sfântul Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.
  7. Recomandăm credincioșilor care, după o temeinică informare cu privire la hotărârile eretice ale adunării din Creta și la poziția Sfintelor Sinoade și a Sfinților Părinți față de acele rătăciri ecumeniste, decid să întrerupă comuniunea bisericească cu ierarhii părtași la ecumenismul legiferat de adunarea din Creta, să frecventeze bisericile preoților care au întrerupt pomenirea, iar în duhul smereniei și al dragostei, să îi informeze pe alți creștini și pe preoții pomenitori în legătură cu motivele care i-au determinat să întrerupă comuniunea bisericească cu cei părtași la erezie și să militeze pentru îndeplinirea cererilor adresate Sfântului Sinod referitoare la ecumenism, formulate în articolele 1,3,4.
  8. Condamnăm represiunea la care sunt supuși preoții, monahii și monahiile care au întrerupt pomenirea, respectiv comuniunea bisericească, iar în baza canoanelor invocate în articolul 5, considerăm caterisirile preoților mărturisitori ca lipsite de validitate, le dăm acestor preoți cinstea ce se cuvine apărătorilor Ortodoxiei împotriva schismei și ereziei, deoarece și-au respectat promisiunea făcută la hirotonire de a fi păstori ai turmei lui Hristos, și respingem ca insultătoare și necanonice catalogări de genul“fostul preot”, “schismatic”, “fanatic” etc.
  9. Salutăm poziția acelor Biserici locale care au decis să nu participe la adunarea din Creta, să nu-i recunoască deciziile și să rămână ferme împotriva ecumenismului și pe cea a episcopilor care nu au semnat sau au respins documentele și mărturisesc public împotriva acelei adunări eretice, adresându-le rugămintea de a folosi toate instrumentele canonice și pastorale puse la îndemână de Sfintele Sinoade și Sfinții Părinți pentru a împiedica răspândirea și permanentizarea în Biserică a ereziei ecumeniste legiferate în Creta și a determina întrunirea unui sinod ortodox, care să condamne oficial adunarea din Creta, ecumenismul și, nominal, pe episcopii ce vor rămâne adepți ai acestora.
  10. Respingem cu tărie acuzația că, prin întreruperea pomenirii ierarhilor părtași ai ecumenismului și ai adunării din Creta, am comis un act schismatic sau o revoltă contra arhiereilor Bisericii noastre. Suntem în comuniune cu Bisericile locale și cu episcopii care resping public ecumenismul și adunarea din Creta, cu preoții și credincioșii acestora, precum și cu preoții și credincioșii care au întrerupt comuniunea cu episcopii care le acceptă, rămânem în Biserica Ortodoxă Universală, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, neavând intenția de a ne separa de ea, de a adera la organizații eretice sau schismatice, de a intra sub ascultarea altor episcopi decât cei ai locului.
  11. Îi așteptăm pe ierarhii Bisericii noastre să se dezică de ecumenism și de adunarea din Creta și să se pună în fruntea luptei ortodocșilor români contra ecumenismului și îndemnăm stăruitor tot poporul credincios ortodox să săvârșească post, rugăciune și nevoință, pentru ca Dumnezeu să ridice ierarhi și preoți ortodocși mărturisitori, care să apere Adevărul Ortodoxiei, și să păzească Sfânta Sa Biserică Ortodoxă de dezbinările provocate de erezii și schisme.

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
ale Sfinților Români, a căror pomenire o facem astăzi,
ale Sfinților Martiri ai închisorilor comuniste și ale tuturor Sfinților, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Adoptată în Botoșani, astăzi, 18 iunie 2017, în Duminica Sfinților Români, după participarea la Sfinta Liturghie la Parohia “Schimbarea la Față a Domnului” Schit Orășeni

VIDEO

Discursul monahului Sava Lavriotul – de la min 12:00 la min. 17:05;
Discursul monahului Hariton din Careia – de la min 17:30 la min. 28:20;
Discursul d-lui Diegos Vamakis – reprezentantul sinaxei crestin ortodoxe din insula Creta – de la min 29:00 la min. 35:12;
Discursul Părintelui Gheorghe Colcescu (reprezentantul unui grup de părinţi nepomenitori din Republica Moldova) – de la min 35:20 la min. 1.04:20;
Discursul d-nei Daniela Gherasim – de la min 1:05:00 la min. 1:11:00;
Discursul ieromonahului Spiridon Rosu – incursiune în istoria trădării ecumeniste – de la min 1:12:00 la min. 2:01:00;
Discursul Părintelui Ciprian Ioan Staicu – Influența mentalității ecumeniste asupra etosului creștin în Biserica Ortodoxă Română – de la min 2:01:00 la min. 2:34:10;
Discursul Părintelui Claudiu Buză – Consideratii teologice cu privire la caracterul eretic al pseudosinodului din Creta – de la min 2:34:20 la min. 3:15:10;
Discursul d-lui Mihai Silviu Chirilă Întreruperea pomenirii, singura măsură eficientă contra ereziei. Considerații de ordin canonic –  de la min 3:16:56 la min. 3:50:20;
Discursul monahului Sava Lavriotul – despre situaţia monahilor români athoniţi nepomenitori din Schitul Prodromu – de la min 3:50:24 la min. 3:53:15;
Discursul Părintelui Ioan Ungureanu – Rezoluția Sinaxei de la Botoșani împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta – de la min 3:54:40 la min. 4:06:37 (final).



ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Bogăţia Bibliei - Valeriu Tănasă

 

Îmi este imposibil să explic de ce mi-a rămas într-un colţ al sufletului, vorbele preşedintelui Transvalului, GRUGER (1825 - 1904), care întrebat de cineva dacă ştie pe Goethe şi Shakespeare îi răspunde în felul următor: “Nu cunosc decât această carte – răspunse el- scoţând o Biblie veche din buzunar. De 40 de ani citesc necontenit în ea şi nu sunt stăpân nici pe jumătate din minunăţiile ei. Când voi sfârşi-o, o să citesc pe Goethe şi pe Shakespeare!”

Mulţi dintre noi am auzit spunându-se că Predica de pe munte este cea mai frumoasă învăţătură ce a primit-o omul de la Creatorul său. Sigur că adevărat este şi că urmează altele. Mă gândesc la Psalmi, apoi prima epistolă a Sfântului Ioan Evanghelistul era unul din textele preferate ale lui Dostoievski. Nu mai vorbim de cartea Apocalipsei, de cartea lui Iov, de cartea lui Rut. Şi enumerarea ar continua la infinit. Pentru că orice verset din Biblie are două aripi ce oferă  posibilitatea sufletului să zboare la Cer. Sigur că pentru a primi starea de zbor este obligatorie condiţia să avem în inimă iubirea pentru Dumnezeu. Eu recunosc faptul că sunt incapabil să iubesc în sens duhovnicesc un om, afară de acele clipe rare când Domnul se milostiveşte şi de noi. Sau atunci când sunt departe...,în altă Ţară. Atunci dorul pentru patrie înfrumuseţează şi oamenii cu suflet mare pe care i-am lăsat acasă. Dar, despre lumina fiecărui cuvânt din Biblie ne învaţă cu profunzime sfântul Ioan Gură de Aur: “De  vei săpa fie şi doar într-o singură silabă sau într-o literă mică a Scripturii, tot vei descoperi în adânc adevărate comori”. ( Omilia XXI la Facere). 

Fac acest preambul pentru a mărturisi  prietenilor, că am descoperit în cartea lui Tobit din Vechiul Testament, o capodoperă care arată, cum prin iubire, razele divinităţii coboară în oameni şi-i transfigurează. Bătrânul Tobit iubea pe Dumnezeul sufletului său şi atunci avea evlavie şi pentru oamenii din neamul său.

Toată viaţa, Tobit şi-a petrecut-o în Babilon, el fiind strămutat cu aproape toţi evreii la ordinul regelui Nabucodonosor. Şi tocami în acest haos, care mai tot timpul se manifesta în atmosfera marelui imperiu, mulţi evrei  erau ucişi la ordinul regelui şi rămâneau neîngropaţi la periferia zidurilor cetăţii. Şi nimeni nu avea voie să-i îngroape. Singurul care a avut curaj şi dragoste să o facă a fost Tobit.

În toate cele 14 capitole ale cărţii, cititorul este copleşit de felul în care bătrânul Tobit ne face să uităm de litera, care ucide, şi să lăsăm Duhul să aprindă sufletul şi să-l vieze. Tot timpul lecturii am simţit că “Dumnezeu este cu noi”. Şi dacă Domnul este cu noi le avem pe toate, fără ca nimic să ciuntească libertatea. Dar nu numai în timpul citirii simţim căldura păcii, a beatitudinii şi a liniştii. Stăruinţa lui Tobit în a face binele sfidând toate consecinţele nefaste, inclusiv moartea, au darul de a semăna în noi iubirea şi râvna de a iubi pe Dumnezeu, pe oameni şi toată creaţia naturii.

După impactul puternic resimţit din timpul lecturii am priceput de ce o parte din Sfinții Părinți îşi impusese să citească numai Biblia, în restul vieţii care presupunea că o mai avea de trăit.

De fapt şi strămoșii noştri moldoveni ...mai vechi dar şi mai noi, aveau tot timpul Psaltirea în minte şi inimă. De ce? Fiindcă în Psalmi, regele sfânt, dar şi poet, David, se află într-un permanent dialog evlavios şi smerit cu Logosul divin.

Am găsit un verset în amintita carte a lui Tobit din care deducem că avea tot timpul pe Dumnezeu în rugăciunile sale. Versetul este un sfat care îl oferă lui Tobie, fiul său: “Adu -ţi  aminte în toate zilele, fiule, de Domnul Dumnezeul nostru şi să nu doreşti a greşi şi a călca poruncile Lui. Să faci fapte bune, în toate zilele vieţii tale, şi să nu umbli pe căile nedreptăţii” ( Tobit 4,  5)

Iubeşte-l pe Dumnezeu, ne spune tot timpul Tobit, şi vei primi ajutorul vădit al îngerilor săi, aşa precum a fost învrednicit fiul său Tobie. Aşa să ne ajute şi pe noi, bunul Dumnezeu.



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Sfânta Treime ca existenţă desăvârşită. O abordare din perspectiva teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae - Dr. Stelian Gomboş

 

În introducerea acestui studiu vom sublinia faptul că teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.

            Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii..., venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de astăzi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.

            Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.

            Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos - Domnul şi Mântuitorul. De la Iisus Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Dumitru Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.

            Drept urmare, scrierile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Iisus Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Iisus Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.

            Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.

            Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demaşte. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

            Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.

În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu şaptesprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.

            Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.

S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.

 

Sfânta Treime – structură a supremei iubiri

Gândirea personalistă fundamentată biblic, scripturistic şi patristic accentuează valoarea persoanei, plecând de la învăţătura despre Sfânta Treime. În această perspectivă, accentul  nu este pus pe unitatea fiinţei, argumentată scolastic, ci pe Dumnezeul cel viu al Revelaţiei biblice care se descoperă prin comuniunea de nesfârşită viaţă a Persoanelor Sfintei Treimi. Această înţelegere subliniază că persoana este mai presus decât ideea.

Doar întâlnirea cu Dumnezeu ca o comuniune supremă de iubire a Persoanelor, determină o depăşire a abordării exclusiv conceptuale a tainei dumnezeirii. Persoana nu se reduce la idee, la concept, întrucât este însetată mereu de o relaţie vie şi iubitoare cu alte persoane. În comunicarea dintre persoane ideile reprezintă doar ceva parţial. Plinătatea comunicării se realizează în cadrul întâlnirii şi a comuniunii de viaţă între persoane.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că întrucât setea de comuniune nesfârşită a persoanei poate fi hrănită numai printr-o iubire infinită, el prezintă Sfânta Treime ca structură a supremei iubiri. Iubirea nu poate fi numai gândită, ci se cere trăită. Ea presupune în mod existenţial actul de viaţă al dăruirii şi al primirii. Iar această viaţă de comuniune în iubire are ca structură şi model Sfânta Treime.

Iubirea fundamentată pe relaţiile dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este uniformă. „Dar comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti, structură dinamică a iubirii nesfârşite, nu este o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu e uniformă. Sensibilitatea Tatălui faţă de Fiul ia chipul ipostatic mângâietor al Duhului Sfânt. Tatăl se bucură împreună cu Duhul, de Fiul. Dar această mângâiere ipostatică a Tatălui, îndreptată spre Fiul, face şi pe Fiul să răspundă cu o simțire intensificată a iubirii Tatălui faţă de El[1].

 

Intersubiectivitatea divină

Părintele Dumitru Stăniloae arată că în Sfânta Treime este trăită subiectivitatea pură. Fiecărui Subiect treimi îi sunt interioare celelalte două. Intersubiectivitatea treimică exprimă reciproca afirmare, transparenţa şi interioritatea desăvârşită a Persoanelor Sfintei Treimi. Caracterul pur al Subiectelor divine presupune o deplină Intersubiectivitatea a lor.

Fiecare Persoană dumnezeiască împărtăşeşte în mod distinct întreaga fiinţă divină. Tatăl Îl naşte pe Fiul, însă aceasta nu presupune oarecum că Fiul este un obiect al Tatălui. Fiecare îşi trăieşte propria subiectivitate într-o relaţie de afirmare reciprocă. De aceea este folosită şi expresia „Fiul se naşte din Tatăl”. Tatăl se cunoaşte prin Fiul şi Fiul prin Tatăl. Intersubiectivitatea divină presupune afirmarea reciprocă a Persoanelor Sfintei Treimi, fără să se ajungă la confuzia modurilor de împărtăşire a fiinţei dumnezeieşti.

Astfel, „Intersubiectivitatea şi afirmarea reciprocă face ca Tatăl, trăindu-se ca Tată, trăieşte ca Tată toată subiectivitatea filială a Fiului; subiectivitatea Fiului Îi este interioară, dar ca unui Tată. Îi este nesfârşit mai interioară de cum îi este interioară unui tată pământesc subiectivitatea filială a fiului său, sau de cum îi este interioară unei mame subiectivitatea filială a fiului ei, făcând-o să se poată substitui fiului ei şi să trăiască cu mai multă intensitate decât el bucuriile şi durerile lui. Dar precum Tatăl dumnezeiesc trăieşte subiectivitatea Fiului în subiectivitatea Sa părintească, fără să le amestece, ci intensificându-le, aşa şi Fiul trăieşte subiectivitatea părintească a Tatălui în subiectivitatea Sa filială, sau ca Fiu. Totul e comun şi perihoretic în Treime, fără ca în această mişcare comună a subiectivităţii Unuia în altul să se confunde modurile distincte ale trăirii împreună a acestei subiectivităţi[2]. Părintele Stăniloae arată că: „Tatăl se cunoaşte pe Sine în Fiul şi prin Fiul, numai întrucât Fiul ca imagine reală a Tatălui proiectează spre Tatăl existenţa Sa, ca Fiu al Tatălui; dar şi Fiul Se cunoaşte pe Sine prin aceasta. Tatăl Se cunoaşte pe Sine în Fiul nu ca într-o imagine pasivă a Sa, ci ca într-o imagine activă, care întoarce şi ea spre Tatăl cunoaşterea sa despre El, cunoaştere ce a devenit posibilă întrucât a luat naştere ca imagine reală perfectă a Tatălui. Naşterea Fiului de către Tatăl e premisa cunoaşterii de sine a Tatălui, realizată în mod comun cu Fiul[3].

 

Unitatea intratreimică – unitate în iubire

Dumnezeu, unul şi întreit în acelaşi timp, reprezintă taina care structurează învăţătura de credinţă creştină. Este prin excelenţă o realitate apofatică, imposibil de cuprins în tiparele logicii formele. Unitatea intratreimică nu este de ordin principal sau juridic, ci se manifestă ca unitate în iubirea desăvârşită existentă între Persoanele Sfintei Treimi, de ordin duhovnicesc, întemeiată prin Tatăl. Unitatea intratreimică nu presupune nici confuzie depersonalizantă, nici o structură a monadelor.

În unitatea intratreimică asumată ca unitate de iubire desăvârşită este trăită o reciprocă dăruire a Persoanelor. Plenitudinea existenţei intratrinitare este trăită ca o bucurie a dăruirii. În acest act de viaţă al dăruirii desăvârşite este trăită cu intensitate deopotrivă taina persoanei şi a comuniunii. Persoana nu rămâne în izolare, ci este deschisă spre comuniune. Această comuniune este structurată prin iubirea intratrinitară care presupune cuprinderea reciprocă a Persoanelor.

Prin unitatea intratreimică trăită ca unitate de iubire, afirmarea fiecărei Persoane se face prin dăruirea faţă de celelalte Persoane: „În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc şi nu se acceptă numai, ci se şi afirmă, se pun în existenţă prin dăruire reciprocă. Iubirea divină este autoeficientă. Tatăl pune pe Fiul din veci în existenţă, prin dăruirea integrală a Sa, iar Fiul afirmă pe Tatăl continuu ca Tată, prin faptul că se acceptă pus în existenţă prin Tatăl, prin faptul că se dăruieşte Tatălui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfectă şi veşnică. Punându-se reciproc în existenţă prin iubirea perfectă, actele prin care se săvârşeşte aceasta sunt  acte din veci şi au un caracter de acte cu totul personale, deşi sunt acte în care persoanele divine sunt împreună active[4].

În relaţia de dăruire reciprocă este păstrat şi valorificat specificul fiecărei persoane: „O persoană divină se dăruieşte în iubirea sa supremă alteia, fără să se poată pierde. Persoana pusă în existenţă are totul din dăruirea celeilalte. Dar dăruirea e reciprocă între persoanele ce se iubesc, prin urmare şi între persoanele divine. Astfel bucuria Persoanei divine care are etern iniţiativa dăruirii este îndoită: aceea de a se dărui, punând în existenţă pe alta care să poată primi darul, care să se poată împreună-bucura cu ea de plenitudinea fiinţei, şi aceea de a primi iarăşi fiinţa dăruită, dar ca semn al iubirii celeilalte. Tatăl şi Fiul îşi păstrează însă în această reciprocă dăruire poziţia proprie. Fiul se bucură de darul existenţei primite de la Tatăl, iar Tatăl se bucură de darul darului său primit de la Fiul[5].

Relaţiile intratreimice exprimă un mod de existenţă în care sunt ţinute împreună atât unitatea cât şi distincţia. Într-o reciprocă  interioritate a Persoanelor se întăreşte subiectivitatea proprie şi a celorlalte Persoane în relaţii unitare. Unitatea este trăită prin distincţiile Persoanelor, prin valorificarea darurilor specifice într-un act de comuniune profundă. Distincţia nu dispersează unitatea şi unitatea nu anulează distincţia. Persoanele Sfintei Treimi sunt desăvârşit interioare din veşnicie.

Plinătatea existenţei divine se manifestă prin comuniunea interpersonală. În această comuniune Tatăl şi Fiul se afirmă şi se descoperă reciproc. Părintele Stăniloae arată că: „Fiul e chipul şi strălucirea eternă a Tatălui. Fiul e înţelepciunea Tatălui, e Cuvântul revelator al plenitudinii Lui, precum Tatăl este izvorul acestei înţelepciuni şi al Cuvântului revelator. Tatăl ca gândirea pe care o are Tatăl despre sine însuşi, iar Fiul ca un <> gândit al Tatălui, cum spun unii Părinţi orientali, sau ca Logosul ieşit din Mintea paternă. La Dumnezeu gândirea nu e una şi existenţa alta. Gândindu-se pe sine, Tatăl se reduplică ipostatic, fără să se dubleze ca fiinţă. Gândindu-se pe sine, El se cunoaşte pe sine şi ca cel ce gândeşte şi ca cel gândit, cunoscut de sine. El priveşte pe Fiul, <> ipostatic, adică pe sine însuşi ca alt eu, ştiindu-se în acelaşi timp ca izvorul acestui <> perfect al Său[6].

 

Dumnezeu Tatăl – temei al unităţii intratrinitare

            Unitatea Sfintei Treimi având ca temei Persoana Tatălui este una dinamică în care sunt valorificate distincţiile Persoanelor Sfintei Treimi prin relaţii unitare. Nu este o unitate abstractă, ci una de viaţă prin care este evidenţiată reciprocitatea desăvârşită în cadrul relaţiilor intratrinitare. Faptul că Tatăl îl naşte pe Fiul şi îl purcede pe Duhul, determină şi o relaţie de reciprocitate între Fiul şi Duhul.

            Această relaţie îl evidenţiază pe Tatăl ca temei al unităţii intratrinitare. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi prin Duhul, Fiul se întoarce spre Tatăl pentru a iubi prin El pe Tatăl. Reciproc, Tatăl îl purcede pe Duhul pentru a iubi prin El pe Fiul. Astfel se poate observa o relaţie internă între purcederea Duhului şi naşterea Fiului. Nu există o exterioritate între naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Duhului din Tatăl, întrucât Duhul este din Tatăl împreună cu Fiul.

Tatăl ca temei al unităţii intratrinitare nu anulează specificul relaţiilor între Persoanele Sfintei Treimi. Părintele Stăniloae arată că: „Fiul iubeşte prin Duhul pe Tatăl ca pe Cel ce L-a născut pe El şi L-a purces pe Duhul, deci prin această iubire nu i se schimbă însuşirea de Fiu, ca să devină identic cu Tatăl. Iubirea Lui faţă de Tatăl e altfel decât iubirea Tatălui faţă de El. Fiul prin Duhul răspunde cu bucuria Sa la bucuria Tatălui faţă de El; adică Fiul nu are iniţiativa bucuriei. Ca atare Fiul nu are Duhul asemenea Tatălui, ca purcezându-L din Sine ca  şi  Tatăl, ci ca Cel ce-L are pe Duhul din Tatăl, ca Cel ce-L are pe Duhul ca Fiu. Dacă L-ar avea şi Fiul pe Duhul ca unul ce-L purcede, nu s-ar mai raporta prin Duhul faţă de Tatăl ca un Fiu faţă de Tatăl[7].

 

Dumnezeu Tatăl – temei al unităţii

Persoana Tatălui este temeiul de nezdruncinat al unităţii treimice. Din Tatăl izvorăşte întreaga existenţă. Sfântul Ioan Damaschinul îl numeşte pe Tatăl, „abis al fiinţei” şi Minte ca „abis al raţiunii”. Sfântul Maxim Mărturisitorul îl arată pe Tatăl ca Mintea cea necunoscută. Fiul este chip al Tatălui, iar Duhul este viaţa Tatălui sau iubirea Lui. Plecând de la această realitate, este important de observat reciprocitatea dintre adevăr şi iubire. Iubirea autentică poate fi trăită numai întru Adevăr.

Tatăl îşi cunoaşte chipul Său,  iubindu-L şi iubirea este relaţia faţă de Adevăr. „Tatăl, văzându-şi chipul ipostatic în Fiul , îşi iubeşte acest chip. Iubirea sa, care este expresia cea mai proprie a vieţii spirituale, este un alt mod de revelare a Sa. Dar un mod care îi revelează tot aşa de deplin ca şi chipul Său. Şi fiecare din aceste moduri ipostatice poartă în sine şi celelalte moduri împreună cu întreaga fiinţă divină. Astfel fiecare ipostas poartă toată dumnezeirea, dar în modul propriu. Şi toate trei sunt necesare pentru a ipostasia plenitudinea dumnezeirii. În special sunt necesare modul <> şi al <> pentru a revela pe Tatăl în care adâncul abisal al dumnezeirii e un mod neoriginal şi de originare a modurilor revelatoare[8].

 

Unitatea de fiinţă între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul

Fiinţa divină există din veşnicie în modul dăruiri ei de către un ipostas altui ipostas. „Menţinerea unităţii de fiinţă între Tatăl şi Fiul e asigurată prin dăruirea desăvârşită a întregii fiinţe prin naştere de către un ipostas şi prin primirea ei totală prin naşterea de către alt ipostas. Dar Dăruitorul prin naştere, sau Tatăl, priveşte în acelaşi timp cu bucuria deplinei iubiri spre Cel ce există prin dăruirea Sa de Sine. Şi Primitorul existenţei prin naştere, la fel. Cel ce există ca rod al dăruirii desăvârşite prin naştrerea din primul ipostas, se bucură de Dăruitorul existenţei Sale prin naştere, însă nu ca Cel ce este El însuşi izvorul acestei bucurii, căci tot ce are El, are de la Tatăl şi nimic de la Sine”[9].

 

Fiul ca Logos al Tatălui

Sfântul Atanasie cel Mare arată că Dumnezeu este adevărat numai pentru că este un Tată care are un Fiu. Numai aşa Dumnezeu este Persoană care Se dăruieşte şi prin iubirea veşnică pe care o are pentru Fiul, poate să-şi extindă această iubire şi la alţi fii. Pentru că Dumnezeu este un Tată personal, el aduce la existenţă persoane cărora le acordă iubire şi valoare veşnică.

Sfântul Atanasie cel Mare insistă că Fiul este Cuvântul şi Înţelepciunea Tatălui. „Persoana iubită reprezintă logosul sau sensul, pentru persoana iubitoare. Fiul Cel iubit al Tatălui reprezintă Logosul, sau Cuvântul Tatălui. Şi cum Dumnezeu are un sens din eternitate, din eternitate el este un Tată şi un Fiu. În iubirea faţă de Fiul se pune în evidenţă înţelepciunea Tatălui, cum se pune în evidenţă în iubirea noastră faţă de altă persoană înţelepciunea noastră”.

Cuvântul Tatălui nu este doar rostitor, ci este Fiul, este Subiect al relaţiei cu Tatăl. În această relaţie Tatăl se dăruieşte integral Fiului. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt”. Tatăl este începutul existenţei Care este trăit ca Persoană în relaţia Sa de dăruire faţă de Fiul.

Tatăl este ipostasul – izvor, „dar acest început fără început are în acelaşi timp în el dinamismul dăruirii. El e Tată în sensul adevărat al cuvântului. Ca atare El se trăieşte ca dragoste ultimă dăruitoare. Ca atare are un Fiu, Căruia i se dăruieşte în întregime. Căci un Tată deplin se dăruieşte deplin. Faţă de El Fiul se trăieşte ca Fiu desăvârşit, ca Cel ce primeşte totul. Tatăl se revelează în Fiul în întregime. Fiul Îl revelează pe Tatăl în întregime. El e Cel ce pune adâncul obârşiei dăruitoare a Tatălui în lumină, El e dovada acestei obârşii dăruitoare. Având tot ce are Tatăl în mod manifestat, Fiul şi Cuvântul e numai sensul, ci şi puterea, viaţa lucrarea totală a Tatălui în care îşi arată iubirea Lui totală”.

 

Sfânta Treime ca existenţă desăvârşită

Existenţa care nu este conştiinţă de sine nu este deplină. Rostul existenţei se împlineşte prin persoană. Persoana presupune deopotrivă conştiinţa propriei identităţi şi capacitatea dăruirii de sine, trăirea bucuriei rezultată din dăruirea faţă de celălalt. Persoana este existenţă dăruitoare şi primitoare, capabilă să comunice bucuria trăită. O persoană nu-şi poate fi autosuficientă. Existenţa ei se împlineşte prin relaţia cu altă persoană. În Sfânta Treime este structurată existenţa desăvârşită, întrucât există şi cea de-a treia Persoană capabilă să împărtăşească printr-o experienţă proprie relaţia de dăruirea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul.

Tatăl este originea exclusivă a Fiului şi a Duhului Sfânt, deofiinţă cu El. Tatăl prin Fiul şi în Duhul Sfânt este originea a tot ce există. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos din Care îşi trage numele orice fiinţă în cer şi pe pământ[10].  Este interesant că Sfinţii Părinţi nu spun direct că Tatăl este deofiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, ci afirmă că Fiul şi Duhul Sfânt sunt deofiinţă cu Tatăl. Fiinţa divină este comună, dar ea este comunicată din veşnicie de către Tatăl.

Unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi având ca temei Persoana Tatălui indică o gândire personalistă. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: „Această înţelegere a Treimii, deşi nu neagă unitatea de fiinţă a Persoanelor, este profund personalistă şi nu vedem în ea înclinarea de a deduce Persoanele din fiinţă. Fiinţa divină nu e decât în Persoane, fiindcă se comunică din Persoana Tatălui. La originea tuturor e un Tată Persoană, nu o esenţă. În Sfânta Treime Tatăl e într-o veșnică dăruire de Sine, Fiul într-o veşnică primire a Tatălui şi Duhul Sfânt într-o veșnică participare  la bucuria Tatălui care se dăruieşte şi a Fiului care-L primeşte”[11].

Relaţia de comuniune intratrinitară este temeiul extinderii iubirii în planul creaţiei: „Numai Treimea ca existenţă plenară identică cu binele desăvârşit, trăit de Tatăl ca veşnică dăruire de Sine şi de Fiul ca veşnică primire fericită a Tatălui, având fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfânt, umple de sens existenţa. Numai pentru că Dumnezeu este un Tată care din veci şi până în veci se dăruieşte cu iubire unui Fiu, acest Dumnezeu voieşte să aibă şi alte existenţe conştiente cărora să le dăruiască existenţa ca un bine şi care să primească cu mulţumire şi pentru veci existenţa, asemenea Fiului. Şi numai pentru că în Dumnezeu, este şi un Fiu, acest Fiu voieşte ca să iubească şi alte fiinţe conştiente pe Tatăl asemenea Lui pentru primirea existenţei de la El. Şi numai pentru că Tatăl rămâne Tată în veci, iar Fiul, Fiu în veci, ne vom bucura şi noi în veci de afecţiunea dăruitoare a Tatălui către noi cei unişi cu Fiul şi de voinţa Fiului de a ne avea unişi cu Sine în veşnica iubire faţă de Tatăl, de la care primim împreună cu Fiul toate, Fiul fiinţa, iar noi toate darurile create şi necreate. Dacă Treimea este binele desăvârşit din veci şi până în veci, ea nu ne creează numai pentru o existenţă temporală, ci pentru o existenţă spre fericirea veşnică, în împărtăşirea de binele sau de iubirea care este Ea[12].

Relaţia de comuniune desăvârşită între Tatăl şi Fiul structurează întreaga existenţă creată, orientând-o eshatologic spre împărăţia comuniunii veşnice. Împărăţia cerurilor ne dezvăluie Sfânta Treime ca ţintă veşnică pentru întreaga creaţie. Această împărăţie a Sfintei Treimi, pregustată istoric în Biserică este veşnică. Încă de la conceperea ca om a Fiului Celui Preaînalt, îngerul spune Fecioarei că „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”[13]. Această afirmaţie este reluată în Crezul pe care-l mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie.

În Apocalipsă se vorbeşte de împărăţia veşnică a Tatălui şi a Fiului: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru (Tatăl) şi a Hristosului Său şi va împărăţi în veci[14]. Împărat va fi Mielul  înjunghiat, dar şi Tatăl. „Şi tronul lui Dumnezeu şi cel al Mielului va fi într-însa[15]. În mod insistent viaţa liturgică a Bisericii ne prezintă împărăţia veşnică a Sfintei Treimi.

În încheiere voi spune doar că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „Părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...


[1] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, 3, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1992, pag. 36-37.
[2] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Învăţătura creştină ortodoxă despre Dumnezeu, vol. 1, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1996, p. 209.
[3] Ibidem, p. 206.
[4] Idem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 336.
[5] Ibidem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 338.
[6] Ibidem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 344.
[7] Idem, Ortodoxia, nr. 4, 1964, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, pag. 516.
[8] Idem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 348.
[9] Idem, Ortodoxia nr. 1/1979, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile cel Mare, pag. 71-72.
[10] Efeseni 3, 14-15.
[11] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, nr. 2, 1986, Sfânta Treime creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, pag. 16-17.
[12] Idem, Ortodoxia, nr. 2, 1986, Sfânta Treime creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, pag. 17.
[13] Luca, 1, 33.
[14] Apocalipsa 11, 15.
[15] Apocalipsa 22, 3.


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Ce duhuri intervin în ispita „nepomenitorilor”? - Pr. Constantin Sturzu

 

Comportamentul te trădează dacă ai sau nu ai pe Duhul Sfânt. Nu se poate să-L ai, atunci când faci o afirmaţie dogmatică – pe care o pretinzi a fi ortodoxă –, dar să-L pierzi brusc, atunci când stai de vorbă cu superiorul tău pe linie bisericească, recurgând la ţipete şi ameninţări. Unde nu este smerenie, blândeţe, pace, dragoste pentru neputinţele celorlalţi, acolo nu poate fi nici conştiinţă dogmatică. Pentru că dogmele sunt viaţă în Hristos, nu lozinci de strigat pe stradă. Chiar dacă întrerup comuniunea şi se înstrăinează de noi, „nepomenitorii” tot fraţi ai noştri rămân. Şi dacă ei nu ne pomenesc pe noi, noi să îi pomenim la rugăciune, ca să dobândim cu toţii duhul discernământului.

Urmăresc cu multă durere toată această controversă din jurul Sinodului din Creta. Dar nu disputa în sine mă mâhneşte. E firesc ca în Biserică să fie dezbateri vii. Încă de la începuturi s-au iscat discuţii pe probleme de credinţă. Să ne amintim de episodul relatat în capitolul 15 al cărţii Faptele Apostolilor când, în pofida opiniei unor creştini proveniţi „din eresul fariseilor” (v. 5) şi după „multă vorbire” (v. 7), sinodul apostolic de la Ierusalim a decis că cei ce cred în Hristos Domnul nu trebuie să se taie împrejur sau să păzească Legea lui Moise.

Au fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei şi multe polemici teologice. Dar întotdeauna soluţia a constituit-o dialogul şi argumentarea, în duh de răbdare şi, mai ales, în rugăciune. E dureros când, în loc de aceste arme duhovniceşti, se apelează la ultimatumuri, se dau sentinţe fără drept de apel şi, cel mai grav dintre toate, se rupe comuniunea cu Biserica prin întreruperea pomenirii ierarhului. Sunt cel puţin două mari consecinţe negative ale acestei atitudini extreme. Prima e că, în loc de a-şi susţine poziţia din interiorul Bisericii, „nepomenitorii” pierd şansa de a mai conta. O gafă de strategie care îi transformă din jucători activi în simpli chibiţi, ca să vorbim în termeni sportivi. A doua mare problemă, general valabilă pentru toţi cei ce se rup de Biserică, indiferent de motiv, este faptul că orice rupere este uşor de provocat; revenirea în sânul Bisericii se face însă cu anevoie. Şi nu pentru că Biserica nu ar avea capacitatea de a reintegra un schismatic care se pocăieşte, ci pentru că unul ca acesta tare greu va birui demonul mândriei şi va accepta că a greşit când s-a rupt de Trupul lui Hristos.

A avut loc un sinod, cum au mai fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei Bisericii. Unele au fost numite ecumenice, altele „tâlhăreşti”. Cine a decis aceasta? A fost sau este o instanţă anume care constată ortodoxia sau eterodoxia hotărârilor unui sinod? Un răspuns elaborat şi argumentat la o astfel de interogaţie ne oferă Părintele Profesor Liviu Stan, în articolul „Despre «recepţia» de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice”, publicat în Revista „Studii Teologice”, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1965, pp. 395-401, din care redau următorul fragment: „Istoria vieţii bisericeşti ne arată că toate «recepţiile» de care este vorba s-au produs în mod spontan, într-un timp mai lung sau mai scurt, iar nu în mod organizat cu forme sau rânduieli juridice, şi în nici un caz într-un mod plebiscitar comun, ci într-un mod plebiscitar de altă natură, ce-şi are izvorul în lucrarea Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în Biserică şi o asistă în permanenţă, dându-i puterea de a păstra dreapta credinţă şi ferind-o de greşeală în această materie. Prin urmare, principiul care acţionează atât în mod pozitiv pentru păstrarea adevărului revelat în Biserică, cât şi în mod negativ pentru ferirea Bisericii de greşeli este Duhul Sfânt. El este deopotrivă izvorul şi garantul infailibilităţii Bisericii, ca şi componentul divin al conştiinţei Bisericii, care are şi îmbină cu acest component pe acela uman, reprezentat de conştiinţa comună a întregii obşti a credincioşilor”.

Aşadar, nu o persoană, nu o instituţie sau vreo sinaxă, ci Însuşi Duhul Sfânt este garantul adevărurilor de credinţă. Evident, Duhul Sfânt lucrează prin oameni. Dar prin ce fel de oameni, dacă nu prin oameni cu viaţă sfântă? Cu alte cuvinte, adevărurile de credinţă sunt clarificate în Biserică prin cei „plini de Duh Sfânt” (v. Faptele Apostolilor 4, 8; 6, 3 şi 5; 7, 55; 11, 24; 13, 9). Acum, să ne uităm puţin la atitudinea celor care se rup de Biserică, pe motiv că trebuie „să se îngrădească de erezie”. Ce vedem, inclusiv în postările video de pe internet? Vedem persoane care nu lasă ierarhul să intre la Sfânta Liturghie, cerându-i socoteală pe un ton şi cu o atitudine bune de folosit în piaţă, când negociezi preţul la cartofi. Sau nici măcar acolo. Pot fi obrăznicia sau agitaţia semne ale prezenţei Duhului Sfânt? Mai vedem şi maici care apelează la presă pentru a se plânge cât de prigonite sunt. Asta au făcut sfinţii mărturisitori de-a lungul veacurilor? Aceste maici nu mai vor să facă parte activă din obştile lor, pe motiv că se pomeneşte la slujbe un ierarh semnatar al documentului din Creta. Dar nici nu au decenţa de a se retrage din locul în care consideră că nu se mai regăsesc. Dimpotrivă. Se luptă şi cu dinţii pentru a ocupa abuziv şi ilegal un spaţiu care nu le aparţine de drept. Asta le inspiră Duhul Sfânt, Cel Care a sălăşluit în inimile atâtor călugări care au suferit, de-a lungul veacurilor, nedreptăţi şi prigoniri reale, nu închipuite?

Ce mai vedem la „nepomenitorii” noştri? Cum apelează la toate tertipurile legale sau canonice, ca să scape de consecinţele gestului lor schismatic. Toată pleiada lor de argumente se vădeşte a nu fi „cuvânt cu putere multă”, inspirat de Duhul Sfânt (v. Luca 4, 32; I Tesaloniceni 1, 5; I Corintenti 4, 20). Atunci speră să câştige ceva prin braţul legii şi prin forţa unor enoriaşi manipulaţi să facă zid viu în faţa lor. Oare aşa a procedat Mântuitorul atunci când a fost judecat şi condamnat pe nedrept? Aşa s-a comportat Sfântul Ioan Gură de Aur când a fost alungat din scaunul arhiepiscopal? A instigat pe adepţii săi la revoltă în Constantinopol? Ca să nu mai vorbim şi de acei preoţi „nepomenitori” care dau voie mirenilor să se împărtăşească pe la casele lor după ce dau „bip” duhovnicului, cerând iertarea păcatelor. Asta ne învaţă Duhul Bisericii, să ne „spovedim” acasă, în faţa icoanei? În afară de cazurile cu totul speciale, se poate lua Împărtăşania altfel decât în cadrul Sfintei Liturghii?

Marea problemă pe care o au aceste suflete care ajung să fie chinuite şi de demonul „corectitudinii politice” (sic!) e aceea că nu pot convinge că duhul care îi poartă este Duhul lui Dumnezeu. Cel mult, îi pot convinge pe cei purtaţi de aceleaşi duhuri ca şi ei. Comportamentul te trădează dacă ai sau nu ai pe Duhul Sfânt. Nu se poate să-L ai, atunci când faci o afirmaţie dogmatică – pe care o pretinzi a fi ortodoxă –, dar să-L pierzi brusc, atunci când stai de vorbă cu superiorul tău pe linie bisericească, recurgând la ţipete şi ameninţări. Unde nu este smerenie, blândeţe, pace, dragoste pentru neputinţele celorlalţi, acolo nu poate fi nici conştiinţă dogmatică. Pentru că dogmele sunt viaţă în Hristos, nu lozinci de strigat pe stradă. Chiar dacă întrerup comuniunea şi se înstrăinează de noi, „nepomenitorii” tot fraţi ai noştri rămân. Şi dacă ei nu ne pomenesc pe noi, noi să îi pomenim la rugăciune, ca să dobândim cu toţii duhul discernământului. Apoi fiecare să ia aminte la cuvântul „ucenicului iubit” al Domnului, care ne îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1).

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Conferința IPS Ierotheos Vlachos: Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală

 

Viața duhovnicească este viața Duhului Sfânt care este legată de viața creștină. Viața creștină este unirea și comuniunea noastră cu Hristos. Viața duhovnicească înseamnă să simtă cineva în lăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt. Aceste lucruri nu diferă între ele. Hristos este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, iar Duhul Sfânt îl plăsmuiește pe Hristos în lăuntrul nostru. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre botezul apei și botezul Duhului Sfânt. Botezul apei este cel pe care l-am primit la o vârstă frageda, atunci când nu puteam conștientiza lucrul acesta, iar botezul Duhului Sfânt este lucrarea Duhului Sfânt pe care începem să o simțim prin pocăință.

Ce înseamnă epoca contemporană? Este mediul în care trăim noi, toți. Cum este acest mediu în care trăiesc teologii contemporani? Este un mediu dificil și tragic. In Orientul Mijlociu creștinii ortodocși suferă războiul și prigoanele. Am petrecut 3 ani în Liban și în Siria, și mai cu seamă în 1998, când avea loc războiul civil în Liban. Am fost de multe ori în Damasc și în Alep, care astăzi este într-o situație foarte grea. Am legat foarte multe prietenii duhovnicești cu creștinii de acolo. Un prieten de al meu este Mitropolitul de Alep care a fost răpit. Si cunosc condițiile în care trăiesc acești creștini ortodocși. Ei nu știu dacă se mai pot trezi a doua zi, dacă mai ajung să se culce din nou seara. In Africa creștinii suferă din pricina războiului, a foametei si a vrăjitoriei. Iar în Apus creștinii suferă din cauza secularizării. Dacă m-ați întreba care dintre acestea sunt ispitele cele mai periculoase, aș spune că cele din Apus, adică secularizarea. Ce înseamnă secularizare? Secularizare înseamnă să trăiască cineva după duhul lumesc iar nu după Duhul lui Dumnezeu, să se adapteze cineva legilor lumii și să uite poruncile lui Dumnezeu, să aibă doar botezul apei și să nu aibă știință de botezul Duhului Sfânt. Însă, oare, aceste greutăți ale creștinului ortodox sunt doar ale creștinilor de astăzi? Ne place să ne victimizam, că suferim și ne chinuim în epoca noastră, însă fiecare epocă are propriile probleme. Totdeauna creștinii ortodocși au întâmpinat probleme și greutăți.

In toate epocile creștinii ortodocși au suferit ispite și presiuni. Nu este un fenomen nou acesta - noi crezând că suferim în mod diferit de alții. Si voi da câteva exemple pentru a susține ceea ce spun. Să citim Sfânta Scriptură ca să vedem cum trăiau primii creștini. Aveau multe probleme, prigoane, dar aveau insuflare și trăiau cu botezul Duhului.  Noi, episcopii, spunem despre noi că suntem urmași ai Apostolilor, și acest lucru este adevărat. Dar, cum trăiau Sfinții Apostoli? Prin ce ispite și încercări treceau? Uităm faptul că toți Apostolii au suferit mucenicie, în afară de Evanghelistul Ioan, pentru că el a trăit moartea lui Hristos, fiind de față pe Golgota. Toți Apostolii au trăit martiriul și și-au sfârșit viața prin mucenicie. Au fost decapitați cei mai mulți. Se simțeau nefericiți? Se plângeau? Deloc! Erau cei mai fericiți oameni! Citim epistolele Sf. Ap. Pavel. Patru, din cele 14 epistole care s-au păstrat, se numesc epistolele captivității. Sunt epistolele către Filipeni, către Efeseni, către Coloseni, către Filimon.

Sfântul Apostol Pavel era în închisoare când a scris aceste epistole. Citim Epistola către Filipeni. Este acolo imnul Bucuriei. Nu al lui Beethoven, ci al Apostolului Pavel. In continuu vorbește despre bucurie. "Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă"(Filipeni, 4, 4). Nicăieri nu simte amărăciune, nu pomenește de clipele grele din închisoare. Citim cele două Epistole către Efeseni și către Coloseni. Sunt două Epistole în care se vorbește despre Taina Bisericii și despre cum trebuie să trăiască creștinii în lume. In Epistola către Efeseni adesea face referire la Biserică ca Trupul Slăvit al lui Hristos, iar în Epistola către Coloseni se referă adesea la Hristos, Care este capul Bisericii. Peste tot exprimă bucuria și Il slăvește pe Dumnezeu că este mădular al Bisericii. El însuși a urcat până la al treilea cer, și a auzit cuvinte pe care nu poate omul să le exprime, dar spune: "Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Galateni 6, 14).

Nici pentru că era un iudeu de seamă care a studiat în preajma lui Gamaliel, nici pentru faptul că era cetățean roman, nici pentru faptul că era Apostol, și nici pentru că a avut marea experiență de a se sui până la al treilea cer! Însă el se lauda prin crucea lui Hristos, pentru prigoane, necazuri, moarte. In Filipi, in Macedonia, a fost arestat și l-au băgat la pușcărie. Vă puteți imagina ce însemnau închisorile în epoca respectivă?! Toți adunați grămadă, cu criminalii, fără toalete. Iar la miezul nopții, Apostolul Pavel împreună cu Sila se trezeau și aduceau cântări. Ce imne aduceau lui Dumnezeu? Psalmii lui David: "slăvește suflete al meu pe Domnul..." Si toți acei pușcăriași stăteau și ascultau. Gândiți-vă la această scenă! O scenă extraordinară! Așadar Apostolii au trecut prin prigoane, dar ei considerau acest lucru o binecuvântare a lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că i s-a dăruit marele dar nu să creadă în Domnul, ci să pătimească în Domnul.  

Al doilea exemplu: Sfântul Ignatie Teoforul, un părinte apostolic care a fost episcop al Antiohiei în Siria. A fost arestat și-l duceau spre Roma, unde urma să fie mâncat de fiare în circ. Pe drumul către Roma a aflat că creștinii din Roma strângeau bani ca să-l răscumpere de la împărat. Noi, ce am face, dacă am fi fost în locul lui? Le-am fi zis: "bravo, creștinilor, să vă binecuvânteze Dumnezeu!". El, în schimb, trimite o scrisoare creștinilor din Roma și le spune lucruri înfricoșătoare: "Vă rog mult dați-mi prilejul de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acum când jertfelnicul este pregătit.

Vă rog să fiți pentru mine un cor al dragostei și să cântați imne Tatălui, în Iisus Hristos. Vreau nu doar să mă numesc creștin, ci să mă găsesc și să dovedesc prin fapte că sunt creștin. Vă rog mult lăsați-mă să mă fac hrană fiarelor, prin care Îl voi putea dobândi pe Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu și vreau să fiu măcinat de dintâi fiarelor ca să mă arăt pâine curată a lui Hristos. Si vă cer nu numai ca să nu faceți nimic ca să mă sloboziți, ci vă rog, dimpotrivă, să le lăsați pe fiare să mă mănânce și să devină mormântul meu, să îmi mănânce tot trupul și să nu mai îmi lase nimic. Acum voi fi un adevărat mucenic pentru Hristos. Implorați-L pe Hristos pentru mine ca, prin aceste fiare, să mă arăt jertfa lui Hristos. Abia acum încep să devin ucenic al lui Hristos. Cu nimic nu mă vor folosi plăcerile lumii, nici împărățiile acestui veac. E de preferat pentru mine să mor pentru Iisus Hristos decât să împărățesc peste tot pământul. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi, pe Acela Îl doresc, Care a înviat pentru noi. Acum se apropie ceasul să mă nasc în viața cea adevărata. Nu mă împiedicați să trăiesc. Să nu doriți să mor departe de Dumnezeu. Lăsați-mă să primesc lumina adevărată. Îndată ce voi ajunge lângă Dumnezeu voi deveni om adevărat. Îngăduiți-mi să imit patimile lui Hristos".  In mod repetat spune: "dragostea mea a fost răstignită". Si Îl numește pe Hristos dragoste. Spune: Acesta, dragostea, S-a răstignit pentru mine, de aceea nu mai există în lăuntrul meu dragoste pentru lucrurile materialnice.

Ce poate vedea cineva in această epistolă? Este dumnezeiasca insuflare! Al treilea exemplu, este martiriul Sfintei Perpetua. Este cel mai bun martirologiu care există. Specialiștii spun că a fost probabil scris de Tertulian. Si a fost scris mai întâi în limba greacă, după care a fost adus în latină. Perpetua era o aristocrată foarte nobilă. A murit în Africa, în Cartagina, în anul 202, și este prăznuită pe 1 februarie. Si a fost arestată împreuna cu alți 4 catehumeni. Avea doar 22 de ani și abia născuse, își alăpta pruncul. S-a născut dintr-o familie nobilă, trăia foarte luxos și a avut o căsătorie bună. A fost arestată pentru că fusese catehizată și apoi botezată. Tatăl ei i-a luat copilul și îi spunea: "întoarce-te pentru copilul tău". Însă ea Îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe copilul său. Când a sosit ceasul muceniciei au fost duși cu toții în amfiteatrul plin de păgâni. Si, spune acolo martirologiu: "am intrat în amfiteatru ca și cum am fi intrat în cer". Chipul ei strălucea de lumină. Perpetua înainta către mucenicie într-un mod nobil, ca o mireasă a lui Hristos. Si au dat drumul unui animal sălbatic, care a lovit-o și a trântit-o la pământ, și sângele curgea din trupul ei. Ea s-a ridicat puțin și a încercat să se acopere de rușine, ca sa nu se vadă goliciunea. Nu de durere ci de rușine! Si a cerut un ac sa își coase haina, să nu se vadă ruptura. Si și-a strâns părul, pentru că nu i se părea cuviincios să aibă parul dezlegat.

În vremea aceea, când o femeie își purta părul despletit însemna că purta doliu. Si nu dorea să fie văzuta cu părul despletit, să arate că se tânguiește, că este în suferință. Ea era mireasa lui Hristos și vroia să I se înfățișeze frumoasă. Era în răpire dumnezeiască și, la un moment dat, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn spunea: "când vor slobozi acea fiară sălbatică ca să ne omoare?". Si i s-a răspuns că a fost slobozită fiara și că a fost trântită la pământ. Si ea nu a crezut acest lucru, și spunea: "când s-a întâmplat asta? Este imposibil!". Si, când a văzut rănile pe trupul ei, abia atunci și-a dat seama că a fost slobozită fiara. Si apoi au decapitat-o. Aceasta este mărturia martirologiului, care a fost întocmit în anul următor morții sale. Prima jumătate a scris-o ea însăși în închisoare, iar cele despre moartea sa le-a scris Tertulian, din câte se spune. Nu este un basm, o povestire care au scris-o alții ulterior. Ce dovedește acest martiriu al Sfintei Perpetua? Dovedește ceea ce numim insuflare, botezul Duhului, că era îmbătată cu Duhul Sfânt! Al patrulea exemplu. Exista o epistola care a fost scrisă de un anonim către Diognet, care dorea să afle cine sunt creștinii.

Si aici este descris cum sunt creștinii: "Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii." Aceștia sunt creștinii! Si, această Epistolă îmi amintește de ceea ce spunea Apostolului Pavel, că nu avem aici cetate stătătoare și așteptam ceea ce va să vină. Si, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: "nu știm că viața prezentă este trecătoare?" E ca și cum am înnopta într-un hotel și a doua zi plecam. Șederea pe acest pământ este trecătoare, noi suntem străini în această lume. Nu suntem cetățeni ai acestei lumi ci trecători prin ea. Nu avem aici cetate, pentru ca cetatea noastră este sus, în ceruri. Aici pășim pe o cale. Există un text mai anarhic decât acesta? Este un anarhism creștin [o răzvrătire față de duhul lumii n.n.]. Cât de mult îmi place să fie cineva îmbătat în Hristos! Cât de mult îmi place să fie cineva anarhist în Hristos.

Anarhist nu este cel care omoara lumea cu bombe - acesta este plin de ură, și de răutate, și de iad. Anarhist [în Hristos] este cel care are dumnezeiasca insuflare.  Am dat câteva pilde: cea a Apostolului Pavel, din care putem vedea insuflarea pe care o avea; cea a Sfântului Ignatie Teoforul, care era îndrăgostit de Hristos; exemplul Sfintei Perpetua care era o femeie distinsă, de 22 de ani, care abia devenise mamă și, de asemenea, Epistola către Diognet. Toate aceste scrieri ce arată? Arată ce este insuflarea!   Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Porfirie spunea că creștinul trebuie să se asemene unui poet, adică să aibă insuflare. Același lucru îl spuneau și Sfinții Paisie și Sofronie. Poetul, artistul are o permanentă inspirație. Oriunde ar merge el nu vede doar ceea ce vad ochii lui, ci ceea ce este dincolo de aceste realități. Există cu adevărat o altă realitate dincolo de ceea pe care o vedem. Una este realitatea și alta este cea ce vedem în mod nemijlocit, imediat.

Ceea ce simțim în mod nemijlocit, prin simțuri, este faptul că mă vedeți și că mă auziți. Iar realitatea este cea pe care o vede prorocul, care este mai presus de simțire și de rațiune, fără să fie, desigur, desființate nici simțurile, nici rațiunea. Pictorul, oriunde ar merge se gândește la cea ce urmează să picteze, și se gândește mereu când se va întoarce la atelier ca să-și continue pictura. Astfel trebuie să fie și creștinul. Creștinul care nu este poet și artist nu este un adevărat creștin. Este un fals creștin. Ne-am umplut de falși creștini, de caricaturi de creștini.  Si, să vă dau un alt exemplu, care l-am preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, care, la rândul lui l-a preluat de la un scriitor antic. Era în Alexandria un circar care îmbrăcase o maimuță în om, și o învățase să facă tot felul de exerciții excepționale. Si toți o aplaudau. Si se întrebau oamenii dacă este posibil să facă un om toate aceste lucruri.  La un moment dat, cineva și-a dat seama că nu este vorba de un om, ci de o maimuța îmbrăcată în om. Stăpânul ei ii pusese o mască pe față și nu se vedea că e maimuță - părea a fi om. Si, acel om, a aruncat o nuca în maimuță - și, știți cât de mult iubesc maimuțele nuca. Așa că a abandonat toate acrobațiile pe care le făcea, și s-a dus să mănânce nuca.

Dar nu putea să o mănânce că avea masca pe față. Cu mâna și-a rupt masca, și toți au strigat: "aaa... nu e om, e maimuță!". Si, spune Sfântul Grigorie de Nyssa: "așa suntem noi creștinii". Nu suntem oameni adevărați, ci purtăm masca de oameni. Si când întâmpinăm vreo problemă, sau o ispită, ne rupem masca de pe față și atunci dam la iveala adevăratul nostru sine. Așadar, trebuie să trăim cu insuflare! Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: "Părinte, sunt foarte supărat!", Părintele rădea și spunea: "Ți-ai pierdut insuflarea!". Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg. Deci, spunea Părintele Sofronie:  "Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte".  Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.  Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun:  "refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu" (P. Sofronie).  Aceasta este insuflarea. "Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide".  In tot ceasul vă vin gânduri.

 

Tatăl meu spunea: "astăzi îngerul mi-a dat o insuflare". Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea? "Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi." (P. Sofronie) Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om. Odată le spuneam monahilor:  "odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: "care e cel mai important lucru în viața noastră?". Si toți i-au răspuns: "este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele". Si, s-a gândit acel om: "dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?" Si, apoi a hotărât, și a zis: "voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste". Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.  Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: "dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință". Si spunea că "Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte..." "Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele".  In altă parte spunea Părintele Sofronie:  "ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești".  Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: "de ce nu mă iubește?", "de ce nu mi-a vorbit?", "de ce nu m-a văzut?", "de ce nu m-a invitat?" Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu "de ce nu mă iubește?" ci "de ce eu nu iubesc?"! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.

Si, spunea Parintele Sofronie:  "Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. [...] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau". A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: "mi-e teamă de moarte". Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: "mă tem de moarte". Eu am stat un timp fără să-i vorbesc. Ce pot să-i spui unui asemenea om?! Sfântul Vasile cel Mare spunea că atunci când ne doare ochiul și medicamentul care îl punem pe ochi ne face să suferim. Eu i-am răspuns: "ai fost îndrăgostită vreodată? Ce relație era între voi?". "Ce legătura are frica de moarte cu îndrăgostirea?", "Trebuie să te îndrăgostești mai mult decât ai fost îndrăgostită de soțul tău", "de ce anume, de cine să mă îndrăgostesc?". I-am spus: "să te îndrăgostești de Arhanghelul Mihail. Să ți-l faci prieten pe Arhanghelul Mihail. Să-ți pui o icoană, să o săruți, să te închini, și să ți-l faci prietenul tău. Atunci nu-ți va mai fi frică de moarte, pentru că acela te va lasă să trăiești atât cât este de trebuință, iar atunci când va veni să te ia îți va fi prieten, și astfel îl vei simți". A rămas fără grai, nu știa ce să-mi răspundă. Dar, acest lucru a tămăduit-o.  Voi continua să spun ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare: Viața noastră este organizata în jurul a câtorva patimi omenești, iar viața duhovnicească este la marginea acestei vieți lumești. Suntem datori să răsturnam această stare de lucruri și să așezam viața duhovnicească în miezul vieții noastre. Nu lăsați ca lucrurile lumii să vă împrăștie mintea. Concentrați-vă, adunați-vă cu rugăciunea voastră, dăruiți lui Dumnezeu toată energia voastră, într-o viață care să corespundă poruncilor lui Dumnezeu. Mintea noastră este într-o continuă luptă cu mintea vrăjmașului. Dacă dormim, îl lăsăm slobod pe vrăjmașul, care niciodată nu doarme, ca sa își facă treaba lui, și ne primejduim mântuirea. A venit Dumnezeu ca să vă dea puterea să vă țineți duhul, inima și mintea voastră în duhul lui Hristos. Atunci orice s-ar întâmpla, se va putea transforma foarte ușor în bine. Tot ce vi se pare descurajant va dispărea, de vreme ce va fi transfigurat de dorința voastră de a fi oriunde este Hristos.

Păstrați toate acestea în conștiința voastră și viața voastră va fi plină de insuflare, nu doar în fiecare zi ci în fiecare clipă.  Nu uitați aceste cuvinte: "Dumnezeu v-a dat timp să zidiți mântuirea voastră. Nu risipiți acest timp!" Aceasta este dumnezeiasca insuflare, aceasta este viața creștinului ortodox, acesta este botezul Duhului, aceasta este dragostea după Hristos. Aceasta este anarhia sănătoasă, acesta este drumul către desăvârșire. Aceasta înseamnă să fie cineva poet și artist în Hristos. Si, orice creștin care nu este poet și artist este un creștin care a eșuat.  Am încercat să vă prezint ce reprezintă viața duhovnicească în epoca contemporană. La început mi s-a părut un subiect banal, obișnuit. Ce poate să spună cineva despre aceasta: viața contemporană, viața duhovnicească? Toate trebuie să se săvârșească în Hristos. Dacă nunta este în Hristos este o binecuvântare. Dacă monahismul este în Hristos este binecuvântare. Dacă nici una nici alta nu sunt în Hristos, sunt un eșec. Apostolul Pavel spunea că fiecare om are harisma lui. Unul să fie căsătorit, celălalt să fie necăsătorit, toate însă să fie în Hristos. Deci, ceea ce vroiam să spun este că se cuvine să devenim creștini cu insuflare dumnezeiască. Lumea de astăzi are nevoie de asemenea creștini, insuflați și îndrăgostiți de Hristos, altfel vom fi niște creștini secularizați, iar secularizarea este mai rea decât durerea, decât sărăcia și decât vrăjitoria. Așadar, să devenim poeți și artiști îndrăgostiți în Hristos!

 

Sursa: Român ortodox în Franța 

 



Misiune.Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Vărzăreşti, cea mai veche mănăstire basarabeană. Jurnal de pelerin - Natalia Corlean

Am trecut Prutul cu mari emoţii. Basarabia mi-a sunat întotdeauna cu fiori în profunzimile sufletului şi iată că a venit vremea să păşesc în sfârşit pe plaiurile ei. După trecerea frontierei, simţurile mi se activează la maxim: privesc, ascult, respir profund atunci când mai facem câte un popas; ating florile de mai şi frunzele copacilor. Prima destinaţie spre care ne îndreptăm e Mănăstirea Vărzăreşti.

 

Dumnezeu pe primul loc

Vărzăreşti? Există o locaţie omonimă şi în judeţul Vrancea, mă întreb dacă au ceva în comun. Un lucru cu siguranţă: în 1959 ambele au fost distruse de tăvălugul comunist. Dar mă opresc din citit şi caut să aflu mai multe de la faţa locului. E abia luna mai, dar nori de praf gros se ridică pe drumul de ţară care ne duce spre satul Vărzăreşti, raionul Nisporeni. Peisajul e parcă încremenit într-un trecut. Uliţele sunt pustii. Rar mai vezi câte un bătrân pe ici, pe colo.

Găsim şi mănăstirea, pe vârful unei coline de unde poţi vedea aşezarea ca în palmă. Linişte şi aici. E luni dimineaţa. Zărim nişte surori de mănăstire, dar dispar repede, înainte de a ne dumiri că biserica e încuiată şi avem nevoie de cineva să ne deschidă. Ne mai învârtim puţin prin curtea cu mulţi trandafiri înfrunziţi, sperând că mai apare cineva. Cât de auster e totul! Clădirea chiliilor pare neterminată de mulţi ani. A rămas aşa, GRI. Gri sunt părţile tencuite, gri şi părţile netencuite unde se văd bolţarii, gri şi plăcile de azbest cu care e acoperită. Mă înfioară priveliştea asta atât de sărăcăcioasă şi rece...

În sfârşit ne deschide cineva biserica. Urcăm scările abrupte şi intrăm pe rând. Stupoare. O biserică extraordinar de bine îngrijită. Parcă toată frumuseţea locului s-a adunat aici, înăuntru: pictură recentă de calitate, străni noi, sculptate, podea de parchet cu model mozaicat ce îmi aduce aminte de Castelul Peleş. O, da, aceasta e taina: aici tot ce este mai bun este dăruit lui Dumnezeu!  Nu contează că sunt neterminate chiliile sau alte utilităţi: Dumnezeu e pe primul loc, deci biserica Lui este centrul eforturilor.

La ieşire găsim deschis pangarul şi ne bucurăm de ospitalitatea surorii aflată nu chiar la prima tinereţe. Vorbeşte şi româneşte, nu doar ruseşte, aşa că o luăm la întrebări. Din ce ne spune şi din ce citesc prin pliante, mă cutremur de povestea acestei mănăstiri.

 

Biserici transformate în depozit şi club

Mănăstirea Vărzăreşti este cea mai veche vatră de rugăciune de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Ctitorie a boierului Stan Vărzari, este atestată documentar la 25 aprilie 1420 într-un act emis de către Alexandru cel Bun, Domnul Ţării Moldovei. Începuturile ei însă sunt mai vechi şi povestea grea: două perioade lungi de jefuire şi batjocorire i-au marcat existenţa.

Prima perioadă a fost între anii 1538-1770, când a fost pustiit şi tâlhărită de mai multe ori de către tătari. În 1770 a fost reînviată de protoiereul Constantin Măcărescu şi de tatăl acestuia, preotul Vlasie, călugărit sub numele de Varlaam. Până în 1815 a fost mănăstire de călugări, iar după aceea de maici. În perioada interbelică aşezământul a cunoscut o înflorire deosebită: obştea avea 135 de călugăriţe, iar aici funcţiona şi o şcoală de fete.

Cea de-a doua pustiire a început în 1959, când autorităţile sovietice au închis mănăstirea. Maicile mai bătrâne spuneau că era într-o zi de Duminică; au intrat în biserică batjocoritor şi au început jaful. Au fost scoase icoanele, au fost date jos clopotele, cărţile au fost luate pentru a fi arse, odoarele bisericeşti au fost încărcate în camioane, în ciuda maicilor care se aşezau în faţa maşinilor. Complexul monastic a fost devastat, clopotniţa şi atelierele au fost demolate. Biserica de vară „Sfântul Dimitrie” a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă a fost transformată în club. Cu timpul biserica „Naşterea Maicii Domnului” s-a ruinat, iar din biserica Sf. Dimitrie au rămas doar zidurile.

 

Duhovnicul şi stareţa, tată şi fiică

A doua înviere a mănăstirii s-a produs în 1990, când mănăstirea a fost reînfiinţată. În 1994 a fost numită stareţă monahia Gheorghia Plăcintă, care a preluat lucrările de reconstrucţie împreună cu duhovnicul Serafim Plăcintă, tatăl său. Acesta a fost un duhovnic cunoscut în zonă, primind marea schimă cu puţin timp înainte de trecerea sa la Domnul în 2012. Mormântul său se află la loc de cinste în curtea mănăstirii Vărzăreşti.

Prin jertfa acestei familii a fost reparată biserica „Sf. Dimitrie” şi a fost construită clădirea care adăposteşte chiliile maicilor. Cealaltă biserică nu a mai putut fi reconstruită.

O mare minune din viaţa acestei mănăstiri a fost trăită în 1997, când preţioasa icoană a Maicii Domnului numită „de la Vărzăreşti” s-a întors acasă în chip minunat, după ce fusese salvată în 1959 de la razia comunistă şi dispăruse de multă vreme. Prăznuirea acestei icoane se face în fiecare an în 17 mai, când are loc şi o procesiune în împrejurimile mănăstirii.

 

Mulţumim Domnului şi povestitoarei noastre pentru comoara acestor întâmplări şi ne îndreptăm spre ieşire. Se apropie amiaza şi pe drumul până la Chişinău mai vrem să facem câteva popasuri mănăstireşti. E clar, avem multe de învăţat şi de trăit în această călătorie.

Natalia Corlean

 

FOTO: Natalia Corlean, Adina Cișmileanu



Slujire la altarul credinţei (Prot. Petru Buburuz - octogenar) - Dr.conf.univ. Ana Sofroni
 
“…această vârsta se bucură de…  câteva calităţi deosebite, care-i sporesc podoaba: în ea străluceşte înţelepciunea,iar sfatul, priceperea şi cugetul senin şi cuprinzător îi încununează gândurile. Înfăţişarea impune şi ceredin partea tuturor respect şi cuviinţă deosebite.”
(Sfântul Nectarie al Neginei.[1])
 
 

Când ai păşit pe calea vieţii aproape opt decenii la rând, aniversarea ce-ţi bate la uşă vine să fie una dintre cele mai frumoase. Iar dacă toţi anii aceştia ai slujit cu trup şi suflet lui Dumnezeu, fiind miruit cu Taina Preoţiei, atunci se va ajunge la o aniversare duhovnicească cu totul deosebită. Părintele Protoiereu Petru Buburuz (n. la 26.09.1937), Parohul Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, anume pe un asemenea drum păşeşte, trezind mulţumirea, recunoştinţa, respectul, admiraţia, dragostea numeroşilor săi enoriaşi, pe care cu drag îi păstoreşte după rânduiala ortodoxă şi cărora le este şi bun duhovnic.

L-am cunoscut pe Părintele Petru în perioada Renaşterii Naţionale a românilor basarabeni. Sfinţia Sa, cu toate ameninţările din partea comuniştilor aflaţi atunci la putere, vorbea despre libertatea credinţei şi a conştiinţei la toate manifestările ce aveau loc în centrul capitalei. Nu a avut frică de nimeni şi de nimic, nici chiar atunci, când rostea „Tatăl Nostru” în faţa a zeci şi sute de mii  de oameni. Ne-a încurajat nespus de mult cu puterea cuvântului divin, ne-a binecuvântat acţiunile, ne-a dat exemplu de patriotism adevărat în condiţii de falsificare a adevărului istoric şi de oprimare a conştiinţei de neam. Până azi Părintele rămâne pentru noi un model de cugetare senină, de înţelepciune strălucitoare, de principialitate neclintită în apărarea şi promovarea omenescului în viaţa pământească.

Prima întrevedere cu Sfinţia Sa am avut-o la una din orele de recepţie a alegătorilor, pe când Părintele Buburuz era deputat în Sovietul Suprem al URSS. M-am adresat atunci cu rugămintea să se editeze în republică şi cărţi din domeniul religiei creştin-ortodoxe. Problema nu era din cele simple, însă soluţia i-a fost găsită destul de în curând: pentru credincioşii din Republica Moldova au început să vină cărţi de la Patriarhia Română, de la multe biserici-surori din cuprinsul ei. Acesta a fost un ajutor enorm întru satisfacerea cerinţelor noastre duhovniceşti după o lungă perioadă de hibernare spirituală.

În mod special, ţinem să menţionăm imensa activitate desfăşurată de Părintele Petru Buburuz pe tărâmul învăţământului teologic. Pe lângă marele său merit de a fi întemeiat Facultatea de Teologie în cadrul Universităţii de Stat, în perioada anilor '90 îl aflăm ca Preşedinte al Comisiei de examinare pentru învăţământul superior şi cel cu program de seminar ortodox din cuprinsul Patriarhiei Române. Cu câtă ardoare mai lucra, cu câtă dăruire de sine! Avea capacitatea de a-i selecta pe tinerii cei mai indicaţi şi mai ataşaţi de credinţă. Întotdeauna le binecuvânta cu dragoste şi bucurie calea de ei aleasă, cu mare speranţă aştepta întoarcerea lor la baştină după terminarea studiilor. Astfel a fost pusă temelia renaşterii conştiinţei religioase în baza instruirii mai multor generaţii de preoţi. La ridicarea ei Părintele a reuşit să mobilizeze persoane cu pregătire profesională înaltă şi cu orientare duhovnicească demnă de a fi urmată de viitorii slujitori ai Bisericii. A fost o colaborare frumoasă cu intelectualii, dimpreună cu care se deschidea drum verde educaţiei cultural-religioase a tinerei generaţii. Această problemă, precum şi multe altele, a constituit una din preocupările principale în activitatea Părintelui Petru. Sfinţia Sa îi acordă prioritate până în ziua de azi. Aşa se întâmplă doar atunci, când profund te doare inima pentru starea sufletească a păstoriţilor tăi, când cu toată abnegaţia cauţi să-i îndrepţi pe calea mântuirii şi nu ratezi pentru asta nici timpul, nici posibilităţile ce le ai.

Uimitor de bine îşi organizează Părintele Buburuz timpul şi chiar întreaga sa activitate, aşa încât nicicând nu oboseşte să participe la numeroase evenimente şi manifestări, să binecuvânteze desfăşurarea lor, să adreseze publicului prezent la ele cuvinte de îndrumare, cuvinte de încurajare, cuvinte pline de înţelepciune[2]. Predicile Sfinţiei Sale întotdeauna au fost şi sunt ascultate cu luare-aminte. Ele sunt cu adevărat de suflet ziditoare. Au efectul nu prea des întâlnit la alţii de a insufla pace, de a linişti, de a te face să cugeţi la cele sfinte şi de a-ţi vedea propriile păcate. Aici se simte foarte bine lucrarea Duhului Sfânt, se simte harul divin cu care este înzestrat acest vrednic slujitor al lui Dumnezeu – Protoiereul Petru Buburuz.

Se zice că un suflet bun emană darnic lumină pentru cei din jurul lui. Cine vrea să se convingă de acest adevăr, să vină la Părintele Petru. Fără doar şi poate că-i va simţi şi căldura inimii, şi blândeţea, şi bunătatea ce-i umplu toată fiinţa. Şi care nu lasă în ea nici un locuşor pentru pornirile egoiste. De nu ar fi fost aşa, nu mai izbutea Părintele Petru să ridice, la direct şi la figurat, un templu minunat pentru enoriaşii săi. La figurat, acesta e templul spiritual al înseşi credinţei ortodoxe cu neclintitele ei rânduieli şi tradiţii. Prin el se contribuie la păstrarea în cadrul naţiunii române a învăţăturii lui Hristos. Iar în sens direct, avem în vedere edificarea unui nou locaş sfânt, „care este una dintre cele mai frumoase biserici construite în stil românesc la Chişinău după 1944”[3]. Construcţia e de lungă durată, însă se mişcă cu succes înainte, fiindcă „este urmată de eforturi reale şi dezinteresate”[4].

În preajma frumoasei aniversări de 80 de ani, îi dorim Părintelui Protoiereu Petru Buburuz multă sănătate şi mulţi ani înainte, ca să-şi vadă pe deplin realizate toate aspiraţiile sale duhovniceşti, toate gândurile şi ideile frumoase din ele izvorâte. Doamne ajută!

                                                             Dr. conf. univ. Ana Sofroni

17.06.2017

[1] Sfantul Nectarie al EghineiUn portret al omului / Traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă. – Bucuresti: Ed. Sophia / Metafraze, 2015, p. 22.
[2] De ex.: Sofroni, Ana. Licăriri ale Luminii divine: Cântece creştine. – Chişinău: Cu Drag, 2015, p.p. 144-146.
[3] Dr. Veaceslav Goreanu, Inspector Eparhial, Patriarhia Română. Protoiereul Petru Buburuz la 70 de ani // Luminătorul, 2007, nr. 5, p. 28
[4] Ciobanu, Constantin Gh. Protoiereul Petru Buburuz promotor al valorilor autentice. – Ch.: Promarcos Edit SRL, 2010, P. 41.



BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Copiii, cei mai tineri creștini, preocupare constantă pentru BOR

 

PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: „Semnalăm cu îngrijorare faptul că în unele țări occidentale s-a ajuns la separarea copiilor de propriii părinți și încercarea de reeducare a copiilor într-un spirit străin de valorile familiei naturale” 

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul Zilei Internaționale a Copilului (1 iunie) și al Duminicii Părinților și a Copiilor (4 iunie 2017):

Pentru a evidenția importanța familiei creștine în societate, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit, prin Hotărârea nr. 629/2009, ca prima duminică după ziua de 1 iunie să fie dedicată Părinţilor şi Copiilor.

În acest an, Duminica Părinților și a Copiilor coincide cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, al unității și al comuniunii. Cu acest prilej, ne amintim cu recunoștință de părinții și bunicii noștri care ne-au transmis dreapta credinţă și dragostea jertfelnică, învățându-ne că doar prin rugăciune, viaţă curată şi fapte bune putem face roditoare darurile Duhului Sfânt, primite la Botez, spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Cel sfânt şi milostiv.

Înaintașii noștri ne-au lăsat moștenire valorile familiei creștine, precum și datoria de a le cultiva spre binele societății în care trăim. În contextul actual, ne confruntăm cu diferite crize ale vieții de familie: sărăcia materială, alcoolismul, violența domestică, avortul, divorţul şi depresia, plecarea părinților la muncă în străinătate, neglijarea copiilor şi lipsa de comunicare cu aceștia, însingurarea copiilor în mediul virtual şi abandonul şcolar. Semnalăm cu îngrijorare faptul că în unele țări occidentale s-a ajuns la separarea copiilor de proprii părinți și încercarea de reeducare a copiilor într-un spirit străin de valorile familiei naturale, tradiţionale.

Biserica Ortodoxă Română, împreună cu alte culte din România, promovează și apără familia formată din bărbat și femeie, deoarece aceasta este izvor de viaţă al societății umane. Familia naturală şi tradiţională are vocaţia sfântă de a fi conlucrare vie a omului cu Dumnezeu-Creatorul, pentru a dărui viaţă în timpul existenţei pământeşti şi a dobândi viaţa veșnică.

La nivelul Patriarhiei Române se acordă o atenție deosebită ocrotirii familiei creștine, prin: înființarea de centre de consiliere și sprijin pentru familiile aflate în dificultate; derularea de campanii umanitare în medii defavorizate; desfășurarea de proiecte educaționale de prevenire a abandonului școlar; organizarea de tabere pentru tineret, pelerinaje pe urmele sfinţilor, programe de voluntariat cu scop umanitar, precum şi alte activităţi sociale. Amintim că, în luna mai a acestui an (2017), declarat în Patriarhia Română drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești, au fost premiați copii și tineri din toată țara, câștigători ai Concursului Național de Creație Icoana și Școala mărturisirii. De asemenea, în luna septembrie a acestui an (2017), tineri creştini ortodocși din toată lumea se vor reuni la Iași, în continuarea întâlnirilor din anii precedenți, de la Baia Mare, Cluj-Napoca şi Bucureşti, în cadrul cărora și-au manifestat dorința de a fi înțeleși în aspirațiile lor și de a participa activ la proiectele și activitățile Bisericii. Astfel, copiii și tinerii participanți la aceste evenimente dau o mărturie publică a credinței lor în iubirea lui Hristos pentru toţi oamenii, cultivată în Familie, Biserică și Școală.

Cu ocazia Zilei Internaționale a Copilului și a Duminicii Părinților și a Copiilor, adresăm felicitări și îndemnuri de încurajare și de susținere pentru toate familiile creștine, dar mai ales pentru familiile care au mulţi copii. Totodată ne rugăm Preasfintei Treimi să binecuvânteze pe toţi părinţii şi pe toţi copiii, să le dăruiască sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, întru mulţi şi fericiţi ani! † DANIEL,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (Sursa: stiripentruviata)

 Biserica Ortodoxă Română a acordat și în 2016 o grijă specială copiilor, cărora li s-a dedicat prin mai multe proiecte sociale și filantropice. De aceste programe au beneficiat  cei aproximativ 30.000 copii din așezămintele sociale ale Patriarhiei Române, care au beneficiat de sprijinul Bisericii Ortodoxe Române, scrie basilica.ro.

 Biserica Ortodoxă Română a manifestat o grijă deosebită atât pentru educația lor – a se vedea proiectele Alege școala! și Hristos Împărtășit copiilor-, cât și pentru ajutorarea spirituală și materială a acestora.

Din cele 718 instituții sociale care există în Patriarhia Română, următoarele instituții sunt dedicate strict copiilor:

93 centre de zi,

36 centre de tip familial,

40 de grădinițe sociale și afterschool-uri

14 campusuri de tabără,

47 centre educaționale.

Însă, există și alte tipuri de instituții sociale care furnizează servicii pentru diferite categorii de vârstă, printre care se numără și cele mai tinere vlăstare ale Bisericii noastre:

159 cantine sociale și brutării

38 instituții ce oferă servicii medicale și farmacii

22 birouri de asistență socială și centre comunitare

65 centre de informare, de consiliere și centre de resurse

21 centre de urgență (pentru victime ale violenței domestice).

Între instituțiile de acest tip se evidențiează Așezmântul Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți, instituție socială în care sunt îngrijiți peste 120 de copii care au o situație socială fragilă.

Înființat în toamna anului 2011, Așezământul găzduiește, în prezent, un număr de 122 de copii și tineri (63 de fete și 59 de băieți), cu vârsta cuprinsă între 3 și 18 ani, chiar și peste (cei șase studenți), de pe raza județului Suceava cu hotărâre de plasament din partea Comisiei de Protecție a Copilului Suceava sau sentință judecătorească a Tribunalului Suceava.

Recent, în cadrul centrului a fost sfințit un cabinet stomatologic ocrotit de Sfântul Ierarh Nectarie.

La sfințirea centrului, în data de 06 noiembrie 2015, Patriarhul României a mărturisit că este o mare binecuvântare să vedem un așezământ pentru copii atât de frumos, atât de bine organizat. Este cel mai bine organizat și cel mai frumos din întreaga Românie.

Printre așezămintele dedicate micilor creștini se află și Centrul de zi pentru copii Sfânta Muceniță Sofia” din București. Acesta a fost înființat în anul 2012, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, și funcționează într-un imobil situat în incinta Parohiei Scaune din Sectorul 3 al Capitalei.

Așezământul social este susținut de Sectorul Social-Filantropic și Misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Centrul oferă un program de servicii sociale, educaționale și psihologice, în vederea prevenirii riscului de excluziune socială pentru 35 de copii din familii vulnerabile.

Casele pentru copii orfani, centrele de zi pentru copii ale Bisericii au ca lumină călăuzitoare iubirea milostivă a lui Hristos arătată față de copii și tineri, așa cum a arătat-o față de fiica bolnavă a femeii cananeence – Patriarhul Daniel (Sursa: activenewss.ro)



De la căutarea unui loc de muncă la căutarea sensului vieții - Ioan Cişmileanu

 

La început, a căuta un loc de muncă înseamnă doar a căuta să intri în rânduială, a avea un serviciu pentru a face rost de nişte bani cu care să poţi trăi, cu care să poţi să-ţi întreţii familia. Cu timpul însă (cu înaintarea în vârstă), a căuta un loc de muncă ar putea însemna a căuta sensul vieţii. Nu mulţi ajung la această căutare de sens, de rost al vieţii, o cauză fiind și faptul că în societatea noastră nu există o preocupare serioasă în orientarea şcolară şi profesională.

În aceste condiţii, alegerea profesiei este ori întâmplătoare, ori se reduce la urmarea aceleaşi profesii cu a părinţilor, de la care învăţăm meserie. Şi pe aceste căi se poate ajunge la găsirea profesiei care ne împlineşte, dar sunt şi multe cazuri în care eşecul este evident.

 

Talentele și locul de muncă

În lipsa unor servicii de orientare profesională, primul lucru la care ar trebui sa ne gândim când e vorba de muncă este talentul. Talentul cu care faci ceva. Pentru a ne descoperi singuri talentul avem patru indicii:

  1. Dacă acel lucru îl faci spontan (firesc, ca din instinct) şi  eşti plin de iniţiativă, atunci cu siguranţă ai talent în a face acel lucru.
  2. Dacă faci un lucru cu multă pasiune şi dăruire, iarăşi este semn că ai talentul de a face acel lucru.
  3. Dacă ceea ce trebuie să faci, sau eşti pus să faci, sau te învaţă cineva să faci (ca ucenic), observi că înveţi foarte repede şi eşti creativ, înseamnă că ai talent să faci acel lucru, acea muncă.
  4. Şi la fel, dacă simţi bucurie, mulţumire şi împlinire când faci un anumit lucru, e semn că ai talent, că ai chemare.

Pentru a afla acele activităţi pe care le putem face cu talent, adică uşor, cu pasiune şi cu bucurie, trebuie să fim curioşi (să punem mereu întrebări) şi să încercăm mereu activităţi noi (la mai mulţi angajatori sau ca voluntari) până ce dăm de cea potrivită nouă. Deci nu completăm teste psihologice (metoda introspectivă), ci ieşim din casă şi din noi înşine, acţionăm, altfel ocaziile de angajare vor trece neobservate pe lângă noi. Nu că testele n-ar fi utile (angajatorul ne va supune şi el la teste), dar ele nu te ajută să găseşti nici locul de muncă şi nici talentul (pe care îl poţi afla tot acţionând, conform celor 4 puncte de mai sus). „Cu cât omul se uită mai mult pe sine însuşi, dăruindu-se unei cauze pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o iubeşte, cu atât este mai om şi cu atât se actualizează [se descoperă] mai mult pe sine” - Viktor E. Frankl. Din acest citat aflăm că nu numai a munci, ci şi a iubi este o cale prin care omul se poate descoperi pe sine şi talentul său şi chiar sensul vieţii sale. Şi Frankl ne mai dă şi a treia cale, pentru cei deznădăjduiţi: suferinţa! O persoană cu handicap sau cea mai neajutorartă victimă poate transforma o tragedie personală într-o victorie dacă are puterea să se schimbe pe sine astfel încât prin handicapul său să îşi dezvolte, în mod paradoxal, capacitatea de a ajuta pe alţii (orice dizabilitate poate să fie transformată în abilitate).

Acţionăm, greşim, iar acţionăm, experimentăm activităţi noi, vizităm firme (locuri de muncă), stăm de vorbă cu oameni care lucrează în meseria pe care vrem să o facem, reflectăm şi, într-un moment de detaşare vom avea revelaţia muncii care ni se potriveşte. Dacă totuși simți nevoia de a te autoevalua cu niste teste sau chestionare, iată două cărți şi o aplicaţie ce te pot ajuta:

Dacă ne grăbim să ajungem cineva (că aşa vrem noi sau părinţii noştri, sau acolo te împinge societatea), dar fără să ne atragă ceea ce facem, ci doar pentru a avea o poziţie socială, vom fi nefericiţi până în momentul în care ne vom hotărî să ne schimbăm cariera. Iar dacă nu vom ajunge cineva, vom intra în depresie. Şi numai conştiinţa (glasul lui Dumnezeu din om), care e un indicator ce ne arată în ce direcţie trebuie să mergem, ne mai poate scoate din nefericire şi din depresie. Conștiința ne spune: Schimbă-ți viața! Fii tu însuți! Numai așa vei avea un rost și numai așa vei fi fericit!

 

Talanții și sensul vieții

Dar cum aflăm noi, creştinii, care este sensul vieţii noastre, care este voia lui Dumnezeu cu noi, care este chemarea noastră în lume?

Voia lui Dumnezeu este înscrisă în talentele înnăscute şi, numai la creştini, în talanţii primiţi la botez şi mirungere (darurile Duhului Sfânt: virtuțile). Botezul fiind o nouă naştere, putem spune că şi talanţii primiți la botez sunt înnăscuţi. Talentele sunt înnăscute pentru trup (sunt energii create), iar talanţii sunt înnăscuţi pentru suflet (sunt energii necreate). Şi toate sunt daruri primite numai ca arvună, care trebuie deci lucrate, înmulţite. Şi pentru că vorbim despre muncă, trebuie spus că numai leneşii şi fricoşii nu-şi înmulţesc talanţii. Leneşii pentru că n-au voinţă, iar fricoşii pentru că n-au iubire, căci talanţii, prin natura lor (duhovnicească), se înmulţesc spre folosul tuturor, iar fricosului îi e teamă ca nu cumva folosul lui personal să fie prea mic. (”După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu” – 1Pt.4, 10). Numai cei ce cred şi iubesc au curaj cu adevărat. Fricoşii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar cei ce vor intra vor aduce cu ei şi aceste daruri (înmulţite), care îi va şi deosebi („Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor” - 1Cor.15). De aceea Părintele Arsenie Boca numeşte aceste daruri „Talanţii Împărăţiei”. Înmulţirea talanţilor înseamnă purtarea crucii, este urmarea lui Hristos, este o jertfire a vieţii din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Fricoşii fug de jertfă şi de cruce deoarece văd în ele doar muncă şi suferinţă, nu le văd ca izvoare de bucurie dumnezeiască. Ei cred în Dumnezeu, dar Îi tăgăduiesc puterea, sunt căldicei. Iar cei ce-şi poartă crucea şi-şi înmulţesc talanţii, au o bucurie lăuntrică, semn că şi-au găsit menirea.

Dar pentru a face voia lui Dumnezeu trebuie mai întâi să aflăm care sunt talentele şi talanţii noştri, să devenim conştienţi de existenţa lor, iar apoi să renunţăm la voia noastră dacă este în dezacord cu voia lui Dumnezeu.  Voia omului derivă de obicei din dorinţele lui. Astfel, avem voinţa de putere (Adler), apoi voinţa de plăcere (Freud), dar, dacă renunţăm la goana nebună după avere, putere sau plăceri, putem avea şi voinţa de sens (Frankl).

Voia lui Dumnezeu pentru toţi oamenii este dată în cele zece porunci, care se pot rezuma şi la una singură: iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, iar sensul vieții pentru toți oamenii este Hristos (Cel din Cer, dar și din aproapele), este asemănarea cu El. Iar voia Lui în ce ne priveşte personal, să nu așteptăm să ne-o spună un înger, cum i-a spus Fecioarei Maria, ci să o descoperim singuri, explorând lumea şi pe noi înşişi, asemeni căutătorilor de comori, de talanţi. Şi trebuie să facem aceasta deoarece majoritatea creştinilor, trăind într-o lume secularizată, şi-au îngropat talanţii.

Numai omul ajuns la voinţa de sens îşi va căuta conştient talentele (atât cei credincioşi, cât şi cei necredincioşi) şi, dintre aceştia, doar creştinii îşi vor căuta conștient şi talanţii. Găsirea şi apoi înmulţirea acestor daruri înnăscute va fi amplificată de  cunoştinţele şi abilităţile (deprinderile) dobândite în timpul vieţii. „Şansa favorizează o minte pregătită” (Louis Pasteur) şi de aceea învăţământul şi practica şcolară nu trebuie neglijate chiar dacă sunt lipsite de criteriile orientării şcolare şi profesionale (la nivelul învăţământului primar şi preşcolar avem câteva organizaţii care sunt autorizate pentru educaţia/pedagogia Montessori bazată pe tendinţele/abilităţile naturale ale copilului).

Creştinul trebuie să îşi folosească (înmulţească) atât talentele, despre care am vorbit mai sus și care sunt sfinţite la botez şi pot fi înduhovnicite, cât şi talanţii. Găsirea şi înmulţirea talanţilor se face prin afirmarea virtuţilor opuse patimilor, prin convertirea (energiei) patimilor în virtuţi, adică prin despătimire. Duhul Sfânt (cu darurile Sale) nu poate locui într-un trup stricat de patimi. Părintele Arsenie Boca ne spune că sămânța de om este o putere de foarte mare preț și de aceea diavolul umblă să o strice (prin desfrânare). Pervertirea acestei energii duce la declinul insului și a neamului, dar dacă omul o poate converti (prin nevoință, asceză), aceasta aduce regenerarea insului și a neamului. De asemenea, o altă mare putere pe care diavolul umblă să o strice este puterea mâniei. Mânia ”ne este dată de la Dumnezeu împotriva diavolului și a lucrurilor lui: păcatele noastre. Precum câinii ciobanilor, împotriva lupilor [păcatelor], nu împotriva oilor [virtuților]. Umblă diavolul ca să întoarcă săgeata aceasta de pe sine, pe oameni. Așa mânia ajunge să fie păcat și pricină de despărțire de Dumnezeu” (pervertită).  ”Știe diavolul că unul ca acesta se desparte de Dumnezeu tot mai tare și așa i se face stăpân și dumnezeu. El îi dă poruncile de-acu încolo. Și care-s poruncile diavolului? Drăcuiala, sudalma, înjurătura, blestemul, jurământul, păcatele, ura de oameni, ura de Dumnezeu – uciderea de oameni, uciderea de sine - și, de-ar putea, l-ar ucide și pe Dumnezeu. Cu un cuvânt: vâjâiala pustiirii, iadul pe pământ. Așa dă Șarpele cel mare război cu sfinții și îi biruie – Ap.13, 7-8 (creștini fiind și așa făcând [poruncile diavolului]). Voi cum stați?” – extras dintr-un manuscris din 1943 al Părintelui Arsenie Boca cu schițe de predici, găsit la Mănăstirea Sâmbăta.

”Fiecare e înzestrat şi trimis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea şi înţelegerea acestui rost sau destin ascuns în noi în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoştinţa şi luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija şi meşteşugul să înlăture toată piedeca şi nepriceperea, ca să poată avea loc de ele voia cea bună a lui Dumnezeu, care era ascunsă în tine. Duhovnicul, sau stareţul, ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credinţei, ce vor avea s-o aibă. De aceea toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât însăşi patimile” (Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, p. 199). Dar pe tot acest drum al împlinirii rostului, omul mai are un povățuitor la care trebuie să se roage și să îl asculte: îngerul păzitor. ”Mai primim de la Dumnezeu şi pe îngerul păzitor care răspunde de noi şi de darurile primite, atât în vremea vieţii cât şi la ieşirea noastră din viaţa pământească” (Cărarea Împărăției, p. 141).

”În fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, o intenţie divină, un plan pe care-l urmăreşte între oameni şi, potrivit cu el, tocmirea celui care vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini. Aceasta e o mare taină” (Cărarea Împărăției, p. 278).

”Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine; centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (2 Regi 24). Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni” (Cărarea Împărăției, p. 295-296).

 

Alte asemănări și deosebiri între talente și talanți

Ca persoană văzută (care trăiește în lume), omul își folosește talentele, care însă nu trebuie pervertite doar în scop economic.

Ca persoană nevăzută (creștinul nu e din lume, e născut a doua oară de Sus, din Duh), omul își folosește talanții, care nu trebuie pervertiți, nu trebuie folosiți pentru mărirea de sine, ci spre slava lui Dumnezeu.

Dacă talentele le descoperim prin faptul că ne place să le exersăm, talanții sunt chemări din altă lume și îi descoperim doar dacă avem conștiință, dacă auzim glasul lui Dumnezeu, poruncile Lui (”cine are urechi de auzit să audă” – ne spun de nenumărate ori apostolii). Dar și talentele și talanții ne produc o bucurie lăuntrică. Ca să nu slujim (muncim) la doi domni și să avem această bucurie lăuntrică, trebuie să trecem prin filtrul conștiinței tot ceea ce facem în viață și la locul de muncă.

Talentele şi talanţii exprimă adevărata identitate a omului. Prin ele omul se comportă într-un mod specific, original, creativ. Descoperirea şi folosirea (înmulţirea) lor îl poate face pe om apreciat în lume, îl poate face un om de succes. Dar îl poate face şi invidiat. De asemenea, prin originalitatea lui, pentru cei din jur el poate fi de neînţeles, rebel, visător, utopic, cu capul în nori sau chiar nebun. Ceea ce vrea să facă el, ceilalţi consideră că e imposibil; ceea ce scrie el, ceilalţi consideră că e greşit. Aici talentele de vârf (geniile) şi talanţii de vârf (sfinţii) se întâlnesc. Geniile descoperă lucruri care pentru ceilalţi păreau imposibile. Sfinţii primesc harisme (pacea, curăţia, facerea de minuni, proorocirea etc.) care pentru ceilalţi păreau doar poveşti.

Talentele sunt darurile naturale primite la naştere - sub legea firii, nu sub Har. Ele nu sunt roada jertfei lui Hristos, nu ne unesc cu Dumnezeu, nu ne mântuiesc, dar pot fi înduhovnicite (botezul şi mirungerea sfinţesc darurile naturale). Ele sunt tot daruri ale Duhului Sfânt, căci El susţine toată existenţa şi mai ales pe om, care are chipul lui Dumnezeu ("luminează pe tot omul" - In.1,9)

Talanții sunt darurile primite îndeosebi la botez. Nu există o clasificare a talanţilor, dar din Sfânta Scriptură se pot extrage următoarele:

1. Darurile ca duhuri primite la botez şi mirungere (Is.11,2). Cele 7 daruri (duhuri) primite la botez şi mirungere (Is.11,2) alături de cele 3 virtuţi teologice (primite în stare potenţială, latentă) şi necesare creşterii duhovniceşti (dar care, din păcate, sunt de obicei îngropate):

Prin practicarea unor virtuți primite la botez ca arvună și a unora noi, dorite și cerute de la Dumnezeu (căci unele virtuți pot fi mama altora!), creștinul se poate învrednici de harisme:

2. Darurile ca virtuţi devenite harisme (roade) – (Gal.5,22). Omul, prin nevoinţă, se întăreşte în practicarea unor virtuţi, dar la un moment dat, prin mila lui Dumnezeu, aceste virtuţi nu se mai fac prin nevoinţă, ci de la sine, prin lucrarea Duhului Sfânt, adică devin harisme. Acestea sunt:

3. Darurile ca lucrări ale Duhului Sfânt (harismele prin care se răspândeşte creştinismul – 1Cor.12, 28-31) - se pot şi cere de credincioşi de la Dumnezeu sau ni le dă Dumnezeu fără a le cere, ca parte a planului Lui de mântuire a lumii.

De asemenea, primirea talanţilor are loc uneori înainte de zămislire sau naştere (după planul de mântuire al lui Dumnezeu – Ier.1,4-5).



Biserica şi Neamul.Politica.Lumea
Martirajul perpetuu al Creștinismului - Pr.Prot. Policarp Stoian

Emisiunea „Bucuria credintei”, Nova TV Brasov, 15 iunie 2017

 



Cruce, martiriu şi suferinţă în viaţa Părintelui Arhimandrit Ioan Negruţiu de la Mănăstirea Timişeni (1915 – 2003) - Dr. Stelian Gomboş

 

Reconstituirea profilului său duhovnicesc, teologic şi intelectual numai pe baza puţinelor documente păstrate în arhiva Centrului Eparhial din Timişoara şi a sumarelor informaţii publicate până acum este destul de dificilă, atât timp cât nu sunt cunoscute momentele dramatice ale suferinţelor, privaţiunilor şi umilinţelor trăite în temniţele comuniste. În acest scop, o documentare riguroasă în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ar fi mai mult decât necesară.

            Născut la 9 iulie anul 1915, în localitatea Borşa, comuna Săcădat, judeţul Bihor, din părinţii Simion şi Floarea, agricultori, Ioan Negruţiu s-a confruntat, de la vârsta cea mai fragedă, cu greutăţile vieţii pământeşti. Potrivit propriei mărturisiri, încă de la naştere, a fost firav şi bolnav, aşa încât pe la vârsta de trei luni i s-a pregătit sicriul. Dumnezeu a avut însă un plan cu el şi i-a rânduit să-L slujească, să propovăduiască Evanghelia şi să arate oamenilor "cărarea Împărăţiei". Rămaşi orfani de mamă şi apoi de tată, cei cinci copilaşi ai familiei Negruţiu au crescut sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sub oblăduirea plină de dragoste a surorii mai mari. "Locuinţa de la marginea satului nu era deloc înstărită: "Într-o seară am găzduit un cerşetor orb. Am împărţit cu dânsul ţolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut şi noi cu ce să ne cinstim oaspetele care, surprins de o sărăcie şi mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte", povestea părintele unor apropiaţi."

            Clasa I primară a frecventat­-o în satul natal, însă, din pricina sărăciei, a mers la şcoală numai la începutul şi la sfârşitul anului şcolar. Învăţătoarea a observat calităţile copilului Ioan şi, împreună cu soţul său, care era directorul şcolii, l-a înscris la un orfelinat din Oradea, unde a beneficiat de bursă. Studiile secundare le-a urmat în cadrul seminariilor teologice din Edineţ (Basarabia) şi "Sfântul Andrei" din municipiul Galaţi, pe care l-a absolvit în anul 1934.

            Între anii 1934 şi 1938 a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar apoi a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, pe care le-a absolvit în anul 1942. În acelaşi an a fost hirotonit diacon şi preot celib de către Episcopul martir Nicolae Popoviciu al Oradiei, care l-a numit profesor la şcolile confesionale din oraşul Beiuş. Aici a activat din anul 1945 şi până în anul 1948, când a fost arestat şi închis în beciurile Securităţii din Oradea. Procesul a fost judecat la Cluj Napoca, Părintele Ioan Negruţiu fiind condamnat ca "duşman al poporului" la 10 ani de muncă silnică (op. cit., p. 141). După ispăşirea pedepsei, a fost eliberat, dar nu peste mult timp a fost arestat din nou. În total, a făcut şaisprezece ani de închisoare la Aiud, Cluj, Gherla, Jilava şi Canal.

            În anul 1957, aflat la Canal, Părintele Ioan Negruţiu a avut un vis care l-a urmărit, prin semnificaţia lui adâncă, în toţi anii de suferinţă de mai târziu. "Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi.

- Doamne, strigă Părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu este lângă Tine să Te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?

- Nimeni, Ioane, îi răspunde Domnul Iisus Hristos de pe Cruce.

- Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur!

- Ioane, te primesc! Suie-te! Întinde-ţi mâinile pe cruce!

- Doamne, pe care să mă sui, pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru osândă sau pentru mântuire?

- Ioane, acum înţelesul nu mai este ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei. Pe cruce să fii, lângă Mine!

            Ridicându-se din genunchi, se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând. Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire". A doua zi a fost eliberat, dar nu a făcut decât câţiva paşi de la ieşirea pe poartă şi a fost preluat de o dubă a Securităţii, care l-a dus în lagăr. Visul s-a împlinit şi părintele a purtat mai departe crucea suferinţei.

            Nu peste mult timp, părintele Ioan a refuzat propunerea Patriarhului Iustinian Marina de a fi scos din lagăr, preferând să pătimească în continuare, pentru a-i întări pe fraţii de suferinţă (cf. Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache, "Părintele Ioan Negruţiu - deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr", http://www.hotnews.ro/ştiri-arhiva-1043334-serial-sfinţii-închisorilor-ioan-negruţiu-deţinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagăr-htm).

            Trimis, cu domiciliu forţat, la Rubla, în Bărăgan, Preotul martir Ioan Negruţiu a avut puterea să transforme o casă părăginită în biserică şi să o târnosească. Din păcate, misiunea începută aici a fost întreruptă brutal în anul 1958, când a fost arestat din nou, condamnat şi închis la Aiud. Asupra sa fuseseră găsite mai multe scrisori, între care se aflau şi unele poezii ale poetului Radu Gyr, alt "veteran" al închisorilor comuniste.

            După decretul din anul 1964, Părintele Ioan Negruţiu a fost eliberat şi a avut posibilitatea de a-şi valorifica talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu atât pe tărâm pastoral ca preot paroh, duhovnic şi predicator iscusit, dar şi în administraţia bisericească. Astfel, din anul 1965 şi până în anul 1967 a funcţionat ca preot paroh la Parohia Cihei din Bihorul natal, secretar şi inspector eparhial la Episcopia Oradiei (1968-1971), profesor şi director la Seminarul Teologic Special de la Curtea de Argeş (1971-1976), inspector general patriarhal şi membru al Consistoriului Central Bisericesc (1976-1979) şi redactor principal al revistei "Mitropolia Banatului" (1979-1981).

            La data de 1 ianuarie anul 1982, Părintele Ioan Negruţiu a fost transferat din postul de redactor principal la editură în postul de Preot duhovnic la Mănăstirea Timişeni Şag, judeţul Timiş. Lucrarea sa duhovnicească în acest aşezământ monahal situat la marginea Timişoarei a devenit rapid cunoscută, predicile elevate, bine documentate, din care nu lipseau citate culese din Sfinţii Părinţi şi din operele unor mari filosofi ai lumii, şi mai ales calităţile sale de duhovnic smerit la cugetare şi blând sporind numărul credincioşilor, foarte mulţi tineri venind aici să se îmbogăţească sufleteşte şi să primească hrană spirituală.

            Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu a ostenit zeci de ani în ogorul Bisericii, a format multe generaţii de slujitori ai altarelor, a semănat cuvântul lui Dumnezeu, cu multe chinuri, mai ales în detenţie, îndeosebi prin exemplul vieţii sale, dar nu a lăsat lucrări teologice, cu excepţia dialogului avut cu Părintele Ioanichie Bălan, publicat în cunoscutele "Convorbiri duhovniceşti", şi a tezei de licenţă: "Concepţia creştină despre martiriu în primele trei secole", notată cu 9,00, adică menţiunea "cum laudae". Mărturiile sale, atâtea câte s-au păstrat, despre suferinţele îndurate în temniţele comuniste, sunt, însă, foarte importante. Iată doar câteva: "Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe - spunea părintele - mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne, împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei… Scopul era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.

            Aşadar, Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu a făcut parte din rândul celor 1.725 de clerici ortodocşi, între care 31 de ierarhi, unii scoşi din scaun şi morţi în împrejurări obscure (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu ş.a.), care au suferit la Canal, în închisori, deportări şi lagăre. Din pricina asprului regim de detenţie suferit mai bine de 16 ani, sănătatea Preotului Ioan Negruţiu s-a deteriorat tot mai mult până când, în anul 1996, a căzut la pat şi, timp de şapte ani, a fost îngrijit de maici în modesta chilie de la mănăstire, fiind vizitat de toţi cei ce l-au cunoscut, l-au preţuit şi îndrăgit. S-a stins din viaţă, născându-se în viaţa cea cerească şi veşnică a Împărăţiei Cerurilor şi a Preasfintei Treimi, la data de 22 octombrie anul 2003 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Timişeni, judeţul Timiş.

 

            „Părinte, nu ştim cum să vă mulţumim că ne-aţi salvat Biserica! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat în închisori!” - Patriarhul României Iustinian Marina [1]

   Scurtă prezentare a operei, gândirii şi viziunii Părintelui Arhimandrit Ioan Negruţiu despre cruce, suferinţă, jertfă şi martiriu

În volumul al doilea al seriei de Convorbiri duhovniceşti, Părintele Ioanichie Bălan îl prezintă astfel pe Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu: „S-a născut în satul Borşa – Bihor, în anul 1915. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi, în anul 1934, iar în anul 1938 a luat licenţa în Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940 – 1942) şi a fost mulţi ani profesor la liceul din oraşul Beiuş, până în anul 1948. Apoi a lucrat ca inspector eparhial la Episcopia Oradiei, profesor şi director la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971 – 1976), inspector general patriarhal (1976 – 1979) şi redactor principal la revista Mitropolia Banatului (1979 – 1981). În anul 1981 a fost numit duhovnic la Mănăstirea Timişeni – Timişoara” [2] .

Părintele Ioan Negruţiu: Despre celulele „devenite altare”

Tot din acelaşi volum reţinem următoarele mărturii: „Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei… Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul.

Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.

Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenii faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase; prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii; prin învăţare de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe pereţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc.

Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.” [3]

Părintele Ioan Negruţiu: Despre mucenicie

„Scriitorii epocii martirice, în general, au socotit martiriul ca măsură – etalon a tuturor virtuţilor creştine. Viaţa duhovnicească, de toate zilele, a oricărui creştin era considerată cu atât mai desăvârşită, cu cât se asemăna mai mult cu martiriul. Origen, de pildă, spune că «Oricine face mărturisire pentru adevăr, prin cuvinte, prin fapte sau prin alte forme, poate să se numească pe bună dreptate martir». La fel, Tertulian îi numeşte «martiri propuşi», «martyres designati», pe cei care erau doar pregătiţi spre a deveni martiri, iar Sfântul Ciprian îi numeşte ca atare pe cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă în minele de metale. În acelaşi context, Sfântul Metodie de Olimp, vorbind despre fecioarele creştine, spune: «Ele sunt adevărate martire, nu pentru că ar fi îndurat într-un timp scurt căznirile trupului, ci pentru că toată viaţa lor au luptat şi nu s-au îngrozit de lupta lor olimpică, susţinută cu râvnă pentru curăţia lor» (Convivium 7, 3). Şi, în sfârşit, Sfântul Ciprian al Cartaginei aminteşte undeva că există nenumărate cununi martirice ale vremurilor de pace («habet et pax coronas suas»).

De aceea, nu este de mirare că şi marele dascăl al şcolii alexandrine, Clement Alexandrinul, căutând să definească tipul de om creştin ideal, numit de el «gnosticul creştin», spune că acesta nu este altceva decât un martir în viaţă şi în trăire, un martir răstignit pentru lume, şi lumea pentru el».

Dar, cele mai multe «cununi martirice ale păcii» din acea vreme, au împodobit capetele nenumăraţilor asceţi, vieţuitori ai pustiei, care se nevoiau cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea, zi de zi, noapte de noapte, fără încetare, considerându-se şi ei răstigniţi pentru lume, şi lumea pentru dânşii. Unii dintre aceştia s-au învrednicit şi de moartea martirică; iar alţii, nespus de mulţi, în frunte cu Pavel Tebeul, Antonie cel Mare şi Pahomie, sporind numărul mare al «anahoreţilor» ce-şi lăsau averile, împărţindu-le la săraci şi retrăgându-se în pustie în timpul nesfârşitelor persecuţii ale lui Diocleţian, neputându-se împărtăşi de martiriu din binecuvântate pricini, şi l-au răscumpărat prin îmbrăţişarea ascezei creştine, care însemna un martiriu, nu numai de câteva zile sau ceasuri, ci de o viaţă întreagă. Aceştia sunt cei ce au pus temelie, peste veacuri, monahismului creştin care, odată cu încetarea persecuţiilor, a luat misiunea atât de grea, dar şi de sublimă a martiriului. Prin ei, martirul atlet devine martirul monah, îmbrăcând, peste armura atletică, mantia călugărească” [4].

 

Despre condamnarea Părintelui Ioan Negruţiu

„După decretul de graţiere din anul 1964, când am fost şi eu eliberat ca toţi ceilalţi, unul dintre foştii mei elevi de la Beiuş, care ajunsese procuror militar chiar la Tribunalul care mă judecase, a venit să mă caute, ca neapărat să stea cu mine de vorbă. Şi m-a găsit, şi după ce m-a îmbrăţişat, mi-a spus: «Uite, soarta m-a făcut să ajung procuror chiar la Tribunalul la care ai fost judecat. Am asistat la procesul tău, eram student pe atunci, şi n-am putut să-mi explic nicidecum cum de ţi s-a dat o pedeapsă atât de mare. Şi m-am dus, de cum mi-am luat în primire postul, direct la arhivă, am căutat dosarul, l-am citit şi îţi spun eu, Procurorul Republicii Socialiste România, că n-am găsit fapte nici măcar pentru un minut de arest, că realmente n-ai făcut nimic!»” [5].

„Oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce…”

„În luna iulie, când împlineam anul de când eram cu domiciliul obligatoriu, m-am culcat într-o noapte mai târziu, aveam foarte mult de lucru în parohie, şi după ce am adormit, spre dimineaţă, m-a trezit un vis, un vis cum n-am mai avut şi cred că nu voi mai avea niciodată. Mi-a apărut în vis Domnul nostru Iisus Hristos. Eu mă găseam la poalele muntelui Golgota şi aveam de gând să ajung sus, poate voi găsi Crucea Domnului. N-am fost niciodată la locurile sfinte, şi urcând greu Golgota, eram cu capul în jos, când am ridicat capul deja ajunsesem fără să-mi dau seama chiar în faţa Crucii Domnului Iisus Hristos. Era singur pe cruce, crucile tâlharilor erau goale şi Iisus era încă viu. A deschis ochii, m-a privit, m-au trecut fiori, şi am întrebat: «Doamne, ai rămas singur? Nici tâlharii nu mai sunt cu Tine? Şi ei Te-au părăsit? Porunceşte-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc şi eu pe o cruce alături de Tine! Pe care vrei să mă aşez? Pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?» Şi Iisus mi-a răspuns: «Nu mai au semnificaţia pe care au avut-o oarecând crucea din dreapta sau crucea din stânga. De acum încolo, oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce, şi pe cea din dreapta, şi pe cea din stânga». Şi am dat să mă apropii de cruci şi I-am atins fluierele picioarelor cu mâna. Erau reci ca gheaţa, şi un fior deosebit de puternic m-a pătruns şi m-am trezit. Mi-am dat seama că este semn de la Domnul nostru Iisus Hristos, că în ziua aceea va trebui să încep o nouă Golgotă. Şi m-am gândit să fug… Mi-am făcut rugăciunea în genunchi, mi-am făcut un mic bagaj de mână cu care mă gândeam să înaintez spre gara cea mai apropiată şi să înaintez unde m-o ajuta Dumnezeu. Când a fost gata tot şi era să ies pe uşă şi să plec, am auzit zgomot de motor de maşină. M-am uitat de după perdea şi am văzut că în curtea mea intra maşina Securităţii din Galaţi…” [6]

Părintele Ioan Negruţiu a ales să ducă o viaţă de mucenicie. Visul pe care l-a avut este reprezentativ nu doar pentru viaţa sa, ci pentru întregul sobor de clerici care, atunci când fiara roşie a încercat să sufoce credinţa creştină, au avut curajul de a-L mărturisi pe Iisus Hristos… Un mare sobor, format din preoţi de mir sau preoţi de mănăstire, tineri şi mai puţin tineri, însufleţiţi de iubirea de Dumnezeu şi iubirea de neam. Datorită lor, aşa cum a spus Patriarhul Justinian, „altarele româneşti s-au mutat în închisori!”. Cu ei s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri…!” (Matei 10, 32).

Încheiere

În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!...

            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu - cel care a ajuns, în urmă cu nouă ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!...

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!...

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!...
 
[1] Cuvântul Patriarhului Iustinian către părintele Ioan este citat în articolul Părintele Ioan Negruţiu – deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr, de Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache (poate fi citit pe http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1043334-serial-sfintii-inchisorilor-ioan-negrutiu-detinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagar.htm). Titlul articolului se referă la momentul în care părintele Ioan a refuzat propunerea patriarhului Iustinian de a fi scos din lagărul de la Canal, pentru a rămâne să îi întărească pe fraţii de suferinţă. Tot acolo putem citi un cuvânt al Patriarhului Teoctist Arăpaşu: „Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat şi puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ţie, Ioane, ţi-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viaţa în ziduri.” Chiar dacă patriarhul Teoctist se referea mai ales la lucrarea pastorală făcută de părintele Negruţiu după ieşirea din închisoare, putem înţelege că mare a fost lucrarea de preot a părintelui şi în temniţă şi în lagăr şi în deportări.
[2] Convorbiri duhovniceşti, Protosinghel Ioanichie Bălan, vol. II, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 217. Atât de amplă a fost lucrarea părintelui Negruţiu încât, în momentul în care patriarhul Iustin Moisescu a aflat că părintelui i se propusese să plece în Banat, l-a rugat: „Te rog să nu pleci; că Biserica stă rău. E un haos aici!” Haosul se datora tocmai presiunilor pe care Biserica le suporta din partea regimului comunist…
3 Idem, p. 241.
[4] Convorbiri duhovniceşti, Protosinghel Ioanichie Bălan, vol. II, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 234-235.
[5] Din volumul de interviuri televizate luate de Vartan Arachelian, tipărite în volumul Cuvântul care zideşte, Editura Roza Vânturilor, pp. 46 -47. Părintele Ioan Negruţiu a fost condamnat la închisoare nu pentru că a făcut fapte de violenţă sau alte rele, ci pentru că a ales să Îl slujească pe Iisus Hristos, asumându-şi – ca mulţi alţi preoţi din generaţia sa – riscul de a pătimi pentru El…
[6] Idem, p. 46.


Sarea stricată, moscheea  și UDMR - Nicuşor Gliga
E mare agitaţie prin lume cu islamul. Jihad sau război sfânt, terorişti, atentate ...
 
S-ar părea că dacă n-ar fi islamul, toate problemele cu care se confruntă lumea, şi cărora nu le mai poate face faţă, s-ar rezolva în doi timpi şi trei mişcări…
 
Islam = supunere, vine din limba arabă, de la verbul aslama = a supune. Muslim  este cel care se supune lui Allah ( Yah/Jah,Lahu,Eli, Luia,din Aleluia, = Dumnezeu)
 
Islamul este religia urmaşilor lui Ismael, fiul lui Avraam şi al slujnicei Agar, fratele vitreg al lui Isaac.
 
Care este atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei doi fii ai lui Avraam?
 
Iată, te-am ascultat şi pentru Ismael, şi iată îl voi binecuvânta, îl voi creşte şi-l voi înmulţi foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi voi face din el popor mare. Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care-l va naşte Sarra la anul pe vremea aceasta!" (Facerea, 17,20-21)
 
Din Ismael cel binecuvântat s-a născut un popor mare ( arabii), care popor a dat doisprezece voievozi ( imami/califi), dar Dumnezeu încheie legământul Său numai cu Isaac, fiul legitim. Pe linia acestui legământ, prin vasele alese ale poporului evreu, Dumnezeu pregăteşte înomenirea Logosului/Cuvântului la plinirea vremii.
 
Cu forţa sau de bună voie, religia arabilor s-a răspândit şi la alte popoare. Rolul arabilor musulmani, în istoria, cultura, ştiinţa, spiritualitatea lumii este de netăgăduit. Dar musulmanii ( arabi şi de alte neamuri) au fost ( şi sunt încă) şi instrumentul prin care Dumnezeu a smerit ( şi smereşte) şi pe legatarii Vechiului Testament şi pe cei ai Noului Testament. Simbolurile acestor smeriri dumnezeieşti sunt Moscheea al-Aqsa, care se află pe ruinele Templului lui Solomon, şi căderea Constantinopolului ( 1453). 
 
Pe evrei îi smereşte Dumnezeu pentru că L-au respins ( şi încă nu-L recunosc) pe Mesia, iar pe creştini pentru că , delăsători, nu mai sunt sarea pământului şi lumina lumii. 
 
Terorismul, atentatele etc. , care nu sunt numai de origine musulmană, sunt extremisme brutale ca răspuns  la alte atitudini de acelaşi gen ale lumii occidentale civilizate (?) faţă de popoarele musulmane, de- lungul istoriei.
 
Sarea s-a stricat aproape complet şi se lasă întunericul. “Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei 5,13)
 
Lumea occidentală, cândva creştină, creează ea însăşi condiţiile ca oamenii ( musulmanii) să calce sarea stricată în picioare. Expresia acestei calcări în picioare este apariţia moscheilor în locul bisericilor scoase la vânzare, transfomate în apartamente de lux, în birouri, în săli de fitness etc.
 
Între timp musulmanii descoperă că Iisus este Dumnezeu şi că în Coran este menţionat de mult mai multe ori decât Mohamed ( vezi: https://www.youtube.com/watch?v=ZnYv1euiIJU ) iar unii creştini (?) nu ştiu ce să mai facă să scape de El ( vezi: https://www.youtube.com/watch?v=b6HUn647U6c&feature=youtu.be )
 
Şi la noi în Bucureşti se va construi o mare moschee. Nu-i prima moschee din Bucureşti şi din România. Unii creştini ortodocşi ( care au luat iniţiativa unei petiţii anti-moscheee)  se tem că România va fi pângărită şi va deveni musulmană. Înseamnă că Ierusalimul, spre care se îndreaptă atâţia pelerini, este oraşul cel mai pângărit!. Dacă la noi, sarea pământului nu se va strica şi creştinii vor continua să fie lumina lumii, nu sunt motive de îngrijorare.
 
Ar trebui să ne îngrijoreze foarte mult moscheea… UDMR, căreia politicienii noştri, sare stricată , întunecaţi la minte şi ameţiţi de dampful puterii, îi acordă privilegii periculoase. Să facă, oare , aceasta parte din programul centenarului Marii Unirii, 2018?      
 
Nicușor Gliga
București,  20 iunie 2017
Sf. Mc. Metodie, Ep. Patarelor; Sf. Calist, Patr. Constantinopolului       (Dezlegare la ulei şi vin)



Anunţuri. Apeluri
Cursuri de formare interpreți în limbaj mimico-gestual

 

Asociaţia Naţională a Interpreţilor şi Consilierilor în Limbaj Mimico-Gestual, cu sediul în Comuna Băiculești, Sat Mănicești, nr. 162A, jud. Argeş, C.U.I. 6/RA/2012/29799926, tel. 0722483296, organizează  cursul de INTERPRET AUTORIZAT ÎN LIMBAJ MIMICO-GESTUAL (STUDII SUPERIOARE), cod COR 235202. Cursurile se vor desfășura în laboratorul de limbaj mimico-gestual din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniță Filofteia”, Universitatea din Pitești.

Asociaţia este autorizată ca furnizor de formare profesională, conform O.G. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi beneficiază de serviciile unor formatori cu o bogată experienţă în utilizarea limbajului mimico-gestual.

Conform legii 448/2006, recunoaşterea ocupaţiei de interpret în limbaj mimico-gestual şi prezenţa interpreţilor în instituţiile publice, la şedinţele Camerelor Parlamentului, la televiziune, în instituţiile de cultură, la spectacolele de teatru, în adunările publice, în relaţiile de comunicare între persoanele surde şi persoane fizice şi juridice are un rol deosebit în prevenirea excluziunii sociale a persoanei cu deficienţǎ auditivǎ.

Cursul are o durată totală de 120 de ore, din care 27 de ore teorie şi 93 de ore practică, care se vor parcurge în 3(trei) luni, iar la final, în urma unui examen, se poate obţine o diplomă de interpret în limbaj mimico-gestual, recunoscută la nivel naţional şi al U.E.

Unităţile de competenţă acoperite de curs sunt: Comunicare interpersonală, Planificarea activităţilor, Dezvoltarea profesională, Utilizarea calculatorului, Organizarea activităţii la locul de muncă, Urmărirea respectării drepturilor persoanei cu handicap, Utilizarea creativă a limbajului, Pregătirea comunicării specifice, Decodificarea informaţiilor, Reproducerea/interpretarea conţinutului mesajului prin semne mimico-gestuale, Transpunerea în vorbire a informaţiilor din L.M.G., Utilizarea comunicării inverse/feed-back-ului.

Preţul cursului este de 1 200 lei (plata se poate face în 3 tranșe, câte 400 lei la începutul fiecărei luni de curs). Perioada de desfășurare : 04 10. 2017 – 04.12. 2017.

Program flexibil în funcție disponibilitatea grupei.

Cursurile și examenul de absolvire se vor susține în Pitești sau în localitățile unde se formează grupe.

            Acte necesare:

Număr minim de cursanți: 8  

 Relații suplimentare la tel.:
                                                              Preot Conf Univ Dr  Onu Constantin 0722483296
                                                                   Email: sfpalama@yahoo.com
                                                                 Formator LMG: Preot Țîru Cătălin 0749260930  


Părintele Justin Pârvu - Apărător al Ortodoxiei în temnițele comuniste (seară omagială)
Titlu eveniment -  “Părintele Justin Pârvu - Apărător al Ortodoxiei în temnițele comuniste
Data și ora: Joi, 15 iunie 2017, ora 19:00
Locul: Biserica Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Cluj-Napoca - Paraclisul Sf. Ioan Rusul (subsolul bisericii)
Adresa: Str. Tache Ionescu nr. 86, Cartierul Gheorgheni, Cluj-Napoca

Comunicat:

În contextul anului omagial al "Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului", Biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir din Cluj-Napoca a demarat în luna martie o serie de evenimente dedicată martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste.  

Cea de-a treia astfel de seară, intitulată “Părintele Justin Pârvu - Apărător al Ortodoxiei în temnițele comuniste” va avea loc joi, pe data de 15 iunie 2017, de la ora 19:00, la Paraclisul Sfântul Ioan Rusul al bisericii Sfântul Dimitrie (Str. Tache Ionescu nr. 86, Cartierul Gheorgheni).

Invitatul special al acestui eveniment este Părintele Serafim Bădilă de la Mănăstirea Cășiel care va susține o conferință despre marele duhovnic de la a cărui mutare la cele veșnice se împlinesc luna aceasta 4 ani. 

În aceeași seară va avea loc și o proiecție video cu un film documentar despre jertfa pe care părintele Justin a adus-o pe altarul Neamului românesc și a credinței strămoșești în cei 17 ani petrecuți în iadul temnițelor comuniste.

Vă așteptăm cu drag!



Manifestări comemorative la Iași: 24 iunie 2017: PĂTIMIRE, JERTFĂ, SFINȚENIE


Apel pentru sprijin la pictura de la bisericuta Sf. Cuv. Paisie Aghioritul

 

La Chilia Buna Vestire din Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos se ridică, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu voia Sfântului, prima bisericuță din Muntele Athos care este închinată Cuviosului Paisie Aghioritul.

Cei care iubesc „curțile Domnului” mai vârtos decât locașurile păcătoșilor, vor putea face o mică donație – după putere – la următoarele conturi:

BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ
SUCURSALA
UNIREA
BUCUREŞTI,
SECTOR 3
Cont
în EURO: RO56RNCB0082044024390004
Cont
în LEI: RO13RNCB0082044024390002
NUME:
NUŢESCU ŞTEFAN

PIRAEUS BANK
BIC: PIRBGRAA  (SWIFT CODE)
AG. OROS BRANCH  C.1439
A.C.C. : 6439 01 0011390
IBAN: GR63 0171 4390 0064 3901 0011 390
NAME: NTUTSESKU STEFANOS

Fie ca cei care vor ajuta, cât de puțin, la ridicarea acestei bisericuțe să aibă parte veșnic de binecuvântarea și ocrotirea Cuviosului Paisie Aghioritul! Amin.

Mailul Chiliei Buna Vestire : lakos.8@gmail.com

 
Cu smerenie apelam la credinta si bunavointa Dvs.
Cu binecuvantari,
P. Stefan Nuțescu
Schitul Lacu
Tel: +302377023636 lakos.8@gmail.com



CĂRŢI NOI / Produse noi
Carte de rugăciuni zilnice - *** (CĂRTI)
 
 
 
Prezentare:
Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur. Pune deoparte măcar un sfert de oră din ziua ce ţi s-a dat şi adu-l drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru, cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei.
Tot aşa, când mergi către somn gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă odihnă de ostenelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată şi smerită rugăciune. Buna ei mireasmă îţi va apropia pe îngerul tău spre paza ta. (Părintele Arsenie Boca)
 
Detalii despre carte / COMANDA
 
Cuprins
 
Mitropolitul Antonie de Suroj – Rugăciunea în viața trepidantă de azi / 3
 
Rugăciunile începătoare / 4
Crezul / 3
 
Rugăciunile de dimineaţa / 7
Rugăciunea stareţilor de la Optina / 15
Rugăciune de dimineaţă (a Părintelui Arsenie Boca) / 16
Rugăciune de fiecare zi (a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei) / 17
Rugăciune la revărsatul zorilor (a Cuviosului Sofronie de la Essex) / 18
 
Diverse rugăciuni
Rugăciune către Sfânta Treime / 21
Rugăciune către Dumnezeu Tatăl / 21
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos / 22
Rugăciune către Sfântul Duh (a Sfântului Simeon Noul Teolog) / 24
Rugăciune către Duhul Sfânt (a Cuviosului Sofronie Saharov de la Essex) / 26
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu / 26
Rugăciune de mulţumire (a Părintelui Gheorghe Calciu) / 31
Rugăciune pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi / 31
Rugăciune pentru mântuire / 32
Rugăciunea Postului Mare (a Sfântului Efrem Sirul) / 35
 
Rugăciuni pentru familie, Biserică și țară și lume
Rugăciunea soţilor  / 36
Rugăciunea părinţilor pentru copii / 37
Rugăciunea copiilor pentru părinţi / 39
Rugăciune pentru fraţi şi surori / 40
Rugăciune pentru cei adormiţi / 41
Rugăciuni pentru părintele duhovnic / 42
Rugăciune a unui ucenic pentru Părintele său duhovnic / 43
Rugăciune pentru ierarh / 44
Rugăciune pentru preoţi / 45
Rugăciune către sfinţii români / 45
Rugăciune către Sfinţii Martiri Brâncoveni, ocrotitorii familiei româneşti / 47
Rugăciune pentru poporul român / 52
Rugăciune pentru unire (a Cuviosului Sofronie Saharov de la Essex) / 53
Rugăciune pentru lume (a Cuviosului Paisie Aghioritul) / 55
 Rugăciune pentru lume (a Sfântului Siluan Athonitul) / 58
 
Rugăciuni în vreme de boală și cădere în păcat
Rugăciune pentru cel bolnav / 59
Rugăciune pentru cel bolnav către Mântuitorul Iisus Hristos / 60
Rugăciunea bolnavului pentru izbăvire / 61
Rugăciune pentru vederea păcatului propriu (a Sf.Ignatie Briancianinov) / 61
Rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi schimbarea vieţii (Sfântul Isaac Sirul) / 63
 
Rugăciuni la necazuri și ispite
Rugăciune la necazuri şi supărări / 68
Rugăciune la vreme de ispită / 68
Rugăciune pentru vrăjmaşi / 70
 
Rugăciuni pentru diferite situații
Rugăciuni scurte / 72
Rugăciunile de la vremea mesei / 74
Rugăciuni la începerea şi sfârşitul lucrului / 77
Rugăciune la plecarea în călătorie / 78
Rugăciune pentru spor la învăţătură şi ajutor la examene / 79
 
Rugăciunile de seară  / 81
Rugăciune de seară în patru pași (de la Maica Siluana Vlad) / 89
 
Pomelnic (pentru Biserică, pentru cei vii, pentru cei adormiţi, pentru tine) / 90
 
Bibliografie  / 93


Adrian Făgeţeanu. Poartă către suflet - Ionut Dragotesc (CĂRTI)

Prezentare:

Nu este o carte lungă, complicată, ci din contră, una concisă, parcă cu limpeyimea apei de munte, care-ţi dă gustul purităţii şi te revigorează dintr-o singură sorbitură. Părintele este izvorul, cel care întreabă este românul rar de astăzi, care are reflexul organic de a ocroti şi respecta trecutul. Cu gingăşie şi cu multă pricepere sufletească, el a făcut jbheabul de lemn ca apa cea mai bună să nu se piardă. Şi-atunci simţi că din taina pământului şi din mâinile priceputului gospodar poţi bea apa vie ce va să stingă setea noastră de cer. Citiţi cartea şi astfel, pe nesimţite, vă veţi recuceri tăria şi seninul sufletesc de-a face parte din acest neam.

Dan Puric

CUPRINS
Prefață: Dan Puric
Cuvânt înainte: Ionuț Drăgotesc
Interviu cu părintele Adrian Făgețeanu
Date biografice, de Arhim. Ioachim Părvulescu
 
Detalii despre carte / COMANDA
 
 


Memorii: martorul orei 25 - Virgil Gheorghiu (CĂRTI)

Prezentare:

”Memoriile sunt opera mea capitală. Această carte este suma credinței mele, a asprelor mele nevoințe, a pasiunilor și tuturor faptelor mele, după care voi fi judecat de posteritate, de oameni, iar la Judecata de Apoi, de Dumnezeu.”
Constantin Virgil Gheorghiu

Aceste pagini, în care se regăsesc momente luminoase și tragice ale unei vieți excepționale, sunt printre cele mai captivante și cele mai intense pe care le‑a scris autorul Orei 25. Un mare scriitor, martor al dramelor și marilor tulburări ale veacului nostru, se angajează să reînvie și să cânte o lume dispărută...
Cartea descrie copilăria unui poet, tinerețea, anii de formare a unui om până la catastrofa istorică ce va înghiți regatul României în care s‑a născut. La fel ca tatăl său și ca strămoșii săi, Virgil Gheorghiu trebuia să ajungă preot. Sărăcia lucie din copilărie îi va închide însă porțile seminarului. Intră la liceul militar unde, vreme de opt ani, va purta uniforma regelui înainte de a se consacra în întregime poeziei, căreia îi va fi credincios ca unei rugăciuni osârdnice.
Dar acolo, în apropierea frontierei sovietice, lupoaica Istoriei e prezentă cu cortegiul ei de masacre, de teroare, de exterminare, de cadavre înghețate. În curând, atunci când Virgil Gheorghiu se va căsători cu avocata Ecaterina Burbea – ce va reuși să obțină achitarea unei tinere din popor, ucigașă a seducătorului său –, izbucnește al Doilea Război Mondial.
Este sfârșitul unei lumi, în care regatul României dispare sub valul Armatei Roșii. Vocația de scriitor nu este însă oare aceea de a reda viață acestei țări pierdute, a copilăriei pe care o reanimă aici cu o memorie intactă și cu o sensibilitate de foc?
Iată, scris cu pasiune, romanul adevărat al unei existențe și mărturia unui poet, a unui preot și a unui soldat. A unui om „a cărui privire preface colbu‑n aur.”

Detalii despre carte / COMANDA



Bucuria însingurării - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CĂRTI)

 

Prezentare:

Bucuria șederii în prietenie 

Anticii greci spuneau: „A nu te minuna de nimic este începutul înțelepciunii” sau „A te minuna de toate este începutul înțelepciunii”. Această zicere parcă vrea să ilustreze ceea ce mă animă în timpul şi contextul dat de Dumnezeu: minunea de a-l cunoaşte pe părintele meu de suflet, Părintele Constantin Necula. Sunt îndemnat să scriu câteva cuvinte despre întâlnirea cu părintele şi ceea ce mă încearcă este un sentiment de bucurie, greu de aşezat în faţa dumneavoastră. Voi încerca totuşi să adun în câteva rânduri întâmplări, gânduri, emoții și stări pe care le-am trăit împreună.
De multe ori, după conferințele cu părintele Necula mi se adresa o întrebare; grea sau uşoară, încă nu îmi dau seama: de unde îl cunosc și cum ne-am întâlnit? Am răspuns la această întrebare public, în deschiderea primei șezători duhovnicești de la Biserica Militară Sfântul Gheorghe şi Eroii Neamului din Bacău. Îl cunosc pe părintele Constantin Necula din anii de seminar, când i-am citit una dintre cărți – Îndumnezeirea maidanului – şi am conștientizat că îmi place tare mult ce şi cum transmitea autorul. Citind din ce în ce mai multe cărți de-ale părintelui, am realizat că stilul clar, apropiat de cititor şi profund m-a determinat să simt că devenim cunoscuți şi chiar apropiaţi. Cu timpul, l-am regăsit în predicile și conferințele filmate și am realizat că acest om îmi place, însă gândul că aş putea avea bucuria de a-l întâlni personal era departe de mine.
În iulie 2010 Dumnezeu a rânduit ca la Întrunirea Tinerilor Creştini Ortodocși, un eveniment de suflet destinat tinerilor români, organizat în Poiana Nemțișorului, să participe şi părintele Constantin Necula. După ce părintele a purtat un călduros dialog cu cei peste 800 de tineri, am avut rânduită întâlnirea la care doar visam și la care nu mă așteptam. Am făcut cunoștință și apoi am povestit ca doi vechi prieteni până noaptea târziu. Acel moment a fost, fără doar și poate, răspunsul la multele gânduri înălțate către Dumnezeu în a împlini dorinţa de a-l întâlni pe părintele meu de suflet. De aici încolo, momentul se transformă în taina prieteniei ce ne leagă și care face ca viața mea să fie mult mai frumoasă.
Sunt bucuros, extrem de bucuros de apariția acestei cărți-împlinire, de faptul că am privilegiul și încântarea de a povesti cu prietenul-părinte Constantin Necula de la Sibiu, iar aceste povești de suflet să ajungă și la sufletele dumneavoastră. Cartea se dorește a fi o împlinire a bucuriei ce ne însoțește în această perioadă. În ultimii ani, Biserica Militară Sfântul Gheorghe și Eroii Neamului din Bacău a avut onoarea și privilegiul de a-l găzdui de mai multe ori pe părintele Constantin Necula de la Sibiu, care, prin sacrificiul de timp pe care îl face, a devenit părintele Constantin din toată România (este părintele românilor de acasă şi de peste tot…)
Apariţia editorială coincide cu împlinirea a zece ani de la sfințirea bisericii, când avem din nou bucuria de a-l asculta pe părintele Constantin Necula. Cartea aceasta este și o reușită a părintelui Necula de a rămâne în mijlocul nostru, chiar și atunci când este plecat, misiunea părintelui fiind de călător și dăruitor de bucurii celor care îl întâlnesc. În această lucrare s-au adunat momente de întâlnire cu părintele Constantin, prilejuri de bucurie, gânduri de prietenie și inimă bună.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate! Mulțumiri se cuvine să aducem Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, care ne-a susținut și ne-a binecuvântat aceste șezători duhovnicești. De asemenea, aduc mulțumiri părintelui Constantin și lui Romeo pentru răbdare și disponibilitate, pentru prietenie și frățietate, pentru grijă și dragoste. Nu cred că am cum să mulțumesc îndeajuns prin cuvinte – care par prea sărace în a exprima ceea ce simt –, astfel că voi duce mulțumirile mele către Maica Domnului Prodromița și o voi ruga să mijlocească pentru ostenitori Bucuria Raiului.

Preot Constantin-Lucian BUTNARU 
29 martie 2017

Detalii despre carte / COMANDA



Tâlcuiri la Tatăl Nostru şi Psalmul 50 - Ieroschim. Nil Dorobantu (CĂRTI)

 

Prezentare:

CUPRINS

Cuvânt înainte
Tâlcuiri la Tatăl Nostru
Tâlcuiri la Psalmul 50

Tatăl este numai Dumnezeu, ca Stăpân, Creator, Bnefăcător, Apărător, Puternic etc, iar noi suntem fiii Săi prin har şi prin împărtăşire. Harul e teofania, iar împărtăşirea e Sfânta Euharistie. Deci, fără aceste daruri, nu putem zice nici Tatăl Nostru, mai ales că în această rugă dumnezeiască cerem Pâinea cea vie zilnică, Euharistică. Unii spun că e vorba aici de hrana zilnică pieritoare. Dar Hristos, Care e Cuvântul veşnic, ar fi spus cel mai real şi adecvat cuvânt şi aici, după cum a spus în capitolul şase din Evanghelia Sfântului Ioan: "Nu munciţi pentru hrana cea pieritoare, putregăioasă". De ce n-a spus şi acolo "pâine"?

Detalii despre carte / COMANDA



Credinta in zeghe - Dumitru Zamisnicu (CĂRTI)
 

Prezentare:

Te numesc frate, fiu şi părinte şi te rog să nu te mire această întreită adresare. Fiindcă de te osteneşti pentru Dumnezeu şi pentru oameni la fel ca mine, te numesc frate; de te asteneşti mai puţin, te numesc fiu; iar de te osteneşti mai mult decât mine, te numesc părinte. Şi prin osteneală eu înţeleg ceea ce înţeleg toţi apostolii şi toţi sfinţii, iar exemplul este Iisus Hristos...
Voi vorbi despre asta prin cuvintele sfântului Apostol Pavel, că se potriveşte cu situaţia noastră de acum: "Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi pentru Hristos. Noi slabi, voi tari. Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi. Până în clipa aceasta noi suferin de foame şi sete, suntem goi, chinuiţi umblăm din loc în loc. Când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm... Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi" (I Corinteni 4, 9-13)

Detalii despre carte / COMANDA



Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul: Microcosmos și mediator - Lars Thunberg (CĂRTI)
 

Prezentare:

Traducere din limba engleza de Anca Popescu

Lucrarea de fata a fost scrisa cu convingerea clara ca antropologia Sfantului Maxim detine cheia intregii sale teologii si ca aceasta antropologie, la randul ei, este rodul reflectiei personale a Sfantului Marturisitor asupra convingerilor hristologice ale Sinodului de la Calcedon, asa cum au fost ele mai tarziu demonstrate si explicate de Sinodul de la Constantinopol din 553. Pozitiile doctrinare si personale ale Sfantului Maxim, ca si remarcabilul sau eclectism, sunt motivate de viziunea asupra omului ca centru al creatiei lui Dumnezeu si ca subiect particular al Providentei Sale, de viziunea asupra omului ca microcosmos si mijlocitor. Spiritualitatea crestina inseamna pentru el restituirea acestui microcosmos si implinirea functiei mediatoare a omului. De aceea, totul este orientat din intruparea lui Hristos, prin care aceasta restituire si implinire devine o realitate deschisa omului. Unitatea care nu afecteaza diferentele constituie taina intruparii, dar in ea se afla si taina omului si a lumii. Numai dragostea, ca factor unificator, este, pentru Sfantul Maxim, capabila sa combine aceste elemente intr-o unica lucrare divino-umana, pentru ca ea ii include pe toti si respecta libertatea tuturor.

Detalii despre carte / COMANDA



Piteşti: cronica unei sinucideri asistate - Alin Muresan (CĂRTI)
 

Prezentare:

S-a vorbit mult, aluvionar, inflamant, patetic ori sobru şi speculativ despre ceea ce s-a întâmplat în închisoarea comunistă de la piteşti între 1949 şi 1951.

Cartea propusă de Alin Mureşan ambiţionează să fie textul fundamental, sub aspect factual, despre Piteşti.
Fără speculaţii, fără interpretări abisale, fără cuvinte elevate şi termeni savanţi, autorul doreşte să ofere tuturor cititorilor români, nu doar intelectualilor, o lecţie de anatomie, minuţioasă, detaliată, pe îndelete, astfel încât toată lumea să afle şi să înţeleagă (nu şi să accepte!) ceea ce s-a petrecut la Piteşti, nu doar acolo, ci şi în alte spaţii carcerale înrudite.

Din acest punct de vedere, lucrarea este într-adevăr monografică şi aplicată, eleborată după după fişele cronologice ale evenimentelor şi sprijinită pe portretele personajelor principale. Ruxandra Cesereanu

Detalii despre carte / COMANDA

 



Rugăciunea lui Iisus: călăuza inimii către Dumnezeu - Frederica Mathewes Green (CĂRTI)
 

Prezentare:

CUPRINS

Introducere

Partea I

Capitolul I: Istorie, Scriptură și semnificația milei
Capitolul al II-lea: Termeni, concepte, context
Capitolul al III-lea: Inima, mintea și "micul radio"

Partea a II-a

Întrebări și răspunsuri
Bibliografie

„Rugăciunea lui Iisus este menită să te ajute, zi de zi, să-ţi întoarcă privirea către iubirea fierbinte a lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu te va transfigura. Când iubirea lui Dumnezeu te străbate, atunci vei fi străbătut de lumina Lui. Vei fi preschimbat în ceva ce nu te-ai aşteptat să fii. Vei fi ceea ce dintru început El a dorit ca tu să fii: tu persoană unică în univers.”

Fiică duhovnicească a regretatului Părinte Gheorghe Calciu – Dumitreasa, Frederica Mathewes- Green este presbiteră, mamă a trei copii, luptătoare împotriva avortului şi unul dintre cei mai renumiţi teologi ortodocşi din Statele Unite. Este autoarea a mai multor cărţi populare despre spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Crede cu tărie că prin rostirea Rugăciunii lui Iisus poţi să afli cum să potriveşti acel „mic radio” (lăuntrica luare aminte) pe frecvenţa glasului lui Dumnezeu şi să descoperi bucuria prezenţei Sale nemărginit de iubitoare.

În paginile cărţii autoarea încearcă să ne introducă în tainele Rugăciunii lui Iisus. Fiind personal interesată de această rugăciune inspirată din îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a ne ruga neîncetat, fără a avea pretenţia că este o expertă în Rugăciunea lui Iisus, autoarea doreşte ca cititorul să o înţeleagă şi să o practice bucurându-se de foloasele ei:

„Această rugăciune nu este menită să nască experienţe mistice fanteziste sau emoţii pioase. Totuşi ea se lucrează cu încăpăţânare înlăuntru zidind treptat o legătură sigură cu Domnul. Unde intră Domnul, acolo este lumină. Pot să văd multe căi prin care El m-a schimbat de-a lungul anilor, luminându-mă şi risipind temeri şi gânduri mincinoase. Eu nu am făcut decât să mă prezint, zi de zi, la aceste „şedinţe” tăcute cu el.”

Cartea este împărţită în două părţi. Prima partea cuprinde trei capitole în care autoarea, folosind o bogată bibliografie, ne introduce în istoria practicării rugăciunii lui Iisus, ne defineşte termenii şi conceptele şi ne vorbeşte atât despre experienţa personală a practicării Rugăciunii lui Iisus precum şi din experienţa sfinţilor de la care a învăţat cum să spună această rugăciune. A doua parte a lucrării cuprinde întrebări şi răspunsuri care să ofere lămuriri celor care doresc să se roage cu Rugăciunea lui Iisus. Ne sunt prezentate şi foloasele duhovniceşti ale acestei rugăciuni.

Suntem îndemnaţi să petrecem zilnic măcar puţin timp rostind Rugăciunea. Să o rostim cu sinceritate, vorbindu-I lui Hristos în timp ce încercăm pe cât de mult posibil să ne concentrăm atenţia. Putem rosti oricând Rugăciunea, fie că aşteptăm autobuzul, fie că ne spălăm pe dinţi. Această rugăciune scurtă, atotcuprinzătoare şi foarte la îndemână prinde rădăcină şi creşte în sufletului omului. În timpul procesului, îţi asculţi capacitatea de a desluşi prezenţa lui Dumnezeu. El este, desigur, deja prezent; problema este că nu suntem noi foarte pricepuţi în a-L simţi. Rostirea Rugăciunii lui Iisus te ajută să-ţi găseşti această capacitate de a te „acorda” la prezenţa Sa, aşa cum înveţi gama pentru a-ţi dezvolta capacitatea de a identifica notele muzicale.

Formându-ţi obiceiul de a zice această rugăciune tot timpul, ea se îmbibă în tine, precum colorantul în lână, şi-ţi colorează modul în care te întâlneşti cu fiecare om şi circumstanţele aceste întâlniri

Rugăciunea lui Iisus este pe bună dreptate numită lucrare, fiindcă implică multă strădanie. Nu există vreo şmecherie sau vreo scurtătură pentru a putea deveni capabil să te rogi neîncetat. Rugăciunea lui Iisus oferă un cadru, o cale de a începe. Este încurajator să ne amintim că a trecut testul timpului şi s-a dovedit valoarea pentru mai bine de o mie de ani.

Din această carte învăţăm că în viaţa noastră nu există decât o singură tragedie neputinţa de a fi sfânt. Pe cei care flămânzesc după prezenţa lui Dumnezeu îi chemăm să lectureze această lucrare. Dacă tu, cititorule, răspunzi la această chemare cu o minte deschisă, poţi culege prin Rugăciune un rod la care nu te-ai fi putut aştepta vreodată.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567