Descarca Revista


 
Bunavestire   Martie 2017
 
Sumar:
9 martie – Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989
Niciodată Ortodoxia nu a însemnat nesimțire și lătrat în haită
Actul ce dovedește hirotonia Părintelui Justin Pârvu
Uluitor: înalți prelați catolici și protestanți germani și-au scos însemnele creștine la vizitarea unor obiective religioase din Israel
Poziția Bisericii Ortodoxe Române față de parteneriatul civil
Precizări privind prezența orelor de religie în școli
Știri externe - martie 2017 (EXT)
Arheologii vor săpa în aceasta vară, sperând să găsească Chivotul Legământului
Baldachinul Sfântului Mormânt a fost restaurat și sfințit
Știri interne - martie 2017 (RO)
Rugăciunea este mult mai puternică în faţa icoanei
Erminia icoanei Bunei Vestiri – An omagial 2017
Pastorala Sfântului Sinod al BOR în Duminica Ortodoxiei 2017
Fiecare îmbucătură de post este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!
Rugăciunea lui Iisus şi impactul ei asupra lumii secularizate de azi
Obosiţi de prea multă odihnă
Cum ajută Psihodrama Persoana şi Relaţia? În Familie, Biserică, Şcoală şi Societate
Constituţie şi constituţionalism în România anului 2017. Neîmpliniri şi propuneri de revizuire
Sfinţii Închisorilor în Biserica Neamului
Bunavestire (poezie)
Luptă şi tu împotriva avortului. Participă la marşul pentru viaţă!
Conferinţa Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi
Despre mărturisitorii întemniţaţi şi fenomenul reeducării de la Piteşti, din perioada totalitară (13 martie 2017)
O călătorie în lumea portului popular românesc - Ciprian Vidican, Aniela Siladi (CARTE)
Carte de rugaciuni (Agapis, 180 pag., 18x10)
Mărturii ale experienței monahale - Cuviosul Iosif Isihastul (CARTE)
Taina veacurilor Unirea timpului cu eternitatea in rugăciunile Bisericii, Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati (CARTE)
Nebunia de a gândi cu mintea ta - Gabriel Liiceanu (CARTE)
Starețul meu Iosif Isihastul - Arhim. Efrem Filotheitul (CARTE)
Sinaxarul Sfinților Români pentru copii - Narcisa-Mihaela Cada, Ani-Eliza Busuioc (CARTE)
Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii - Pr. Prof. Ioan C. Tesu (CARTE)
Pagini despre sufletul românesc - Constantin Noica (CARTE)
444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara (CARTE)
Căsătorie și feciorie în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur - Pr. Josiah B. Trenham (CARTE)
Valoarea actuală a canoanelor - Pr. Constantin Dron (CARTE)
Din comorile teologiei Părinților Capdocieni (CARTE)



Tema lunii
9 martie – Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989

 

Au fost oameni care au sărit în apărarea lui Dumnezeu. Unii prin scrisul lor, alții prin discurs. Unii prin artă, alții prin profesia lor. Mai este însă, un pâlc de oameni, care L-au apărat pe Dumnezeu cu carnea lor, cu pielea, cu sângele și oasele lor, cu dinții și unghiile, cu părul capului, cu organe sfărâmate, cu vieți distruse, cu familii făcute țăndări, cu copii fără orizont. Acești dezmoșteniți ai soartei, sau mai grav, acești oameni care și-au pierdut concret viața, spre a o câștiga poate în Cer, sunt cinstiți acum ca Apărători ai Ortodoxiei.

De ce acum? Poate pentru că anul acesta (n.n. 2017) se împlinesc 70 de ani de la instaurarea Regimului de teroare comunistă în România, sau poate pentru că timpul trebuie să decanteze, să separe actele de martiraj de cele de eroism civic.

Martiriul nu se stabilește la modul paușal. Trebuie dovezi clare, probe incontestabile ale mărturisirii lui Hristos în temnițele comuniste. Or, asta cere timp.

În plus, a fost și o râvnă a unor creștini mai aprinși de zel să instituie în spațiul public cultul celor care au suferit în închisori. Aceștia au și primit generic, numele de Sfinții Închisorilor. Însă, fără să aștepte ca Biserica Ortodoxă Română să se pronunțe asupra evidenței sfințeniei lor mărturisitoare. Osemintele lor au fost scoase din gropile comune și purtate pe la diverse conferințe. Unele chiar au izvorât mir. Cel puțin, așa susțin unii dintre martori. Oricum ar fi, memoria acestor oameni se cuvine respectată, iar jertfa lor trebuie în mod clar și public pomenită de fiecare dată.

Biserica a făcut acest pas spre recunoașterea unui adevăr istoric în cunoștință de cauză, după ce literartura mărturisitoare a ultimilor 27 de ani, a pus în mâinile și sub ochii românilor, cele mai cutremurătoare pagini de sacrificiu uman, alături de odioase fapte de tortură, umiliri, malversațiuni morale, trădări, hule. Sursa: transcriere partială a începutului emisiunii TVR1 Universul Credinței, ediția din 12 martie 2017.  

 

9 martie – Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An comemorativ al Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Totodată, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 864, din 8 decembrie 2011, precizând că data de pomenire a celor care au decedat ca luptători împotriva comunismului să fie 9 martie a fiecărui an, ziua pomenirii celor 40 de mucenici. Astfel, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârşi în această zi slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credinţa în Dumnezeu şi demnitatea poporului român. Momentul liturgic a cuprins ectenia pentru pomenirea eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români, din Liturghier (ed. 2012) şi din Slujba Parastasului pentru eroi (ed. 2016). - Biroul de presă al Patriarhiei Române

Patriarhul Daniel: Suferințele martirilor în timpul comunismului - valori ale credinței poporului român

"Mulţimea mărturisitorilor şi martirilor credinţei din ţara noastră în timpul comunismului ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare este puterea jertfei şi cât de necesară este lucrarea de vindecare şi înnoire a umanităţii, rănită de ură şi violenţă, de discriminare şi dominaţie, de intoleranţă şi indiferenţă, de multe forme ale morţii fizice şi spirituale, transmite Patriarhul Daniel în această zi în care sunt comemoraţi deținuții politici anticomuniști din perioada 1944-1989.

În timpul regimului comunist numeroşi ierarhi, clerici, profesori de teologie, studenţi, monahi, intelectuali creştini au suferit detenţie pentru credinţa noastră strămoşească pe care au apărat-o, unii dintre ei, chiar cu preţul vieţii. S-au împotrivit regimului, au apărat valorile seculare ale poporului român şi nu au cedat torturilor la care au fost supuşi.

Potrivit legii nr. 247 anul 2011, ziua de cinstire a sfinţilor 40 de mucenici, 9 martie, a devenit şi Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989 în România.

Patriarhul nostru nu a lăsat în uitare suferinţele prin care au trecut cei din închisorile comuniste pentru idealurile ortodoxe şi îndeamnă să îi omagiem cu preţuire.

Lumina mărturiei mărturisitorilor trebuie comemorată cu recunoștință şi venerație, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi, subliniază Preafericirea Sa.

Despre suferințele martirilor, dăruirea de sine a mărturisitorilor şi curajul apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului  Patriarhul Daniel spune că sunt dovezi şi valori ale credinţei şi jertfelniciei poporului român, pe care trebuie să le preţuim şi să le transmitem mai departe.

Astfel, vom arăta că, pentru poporul român, rezistența anticomunistă prin credință creștină statornică, în fața tuturor răutăţilor, este un factor de continuitate creștină şi de demnitate națională, într-un context istoric dificil, în care puterea Învierii este ascunsă în Cruce" - Sursa: basilica.ro

Memoria, comunismul și conștiința eclesială - Dragoș Ursu

Anul 2017 ne provoacă exercițiul memoriei, al asu­mării unui trecut traumatic și a figurilor iconice care l‑au măr­tu­risit pe Hristos în timpul comunismului. Se împli­nesc deopotrivă o sută de ani de la revoluția bolșe­vică, șapte decenii  de la sfâr­șitul agonizant al Ro­mâniei firești prin abdi­carea for­țată a Regelui și patruzeci de ani de la trecerea la Domnul a Patriarhului Justinian.

„Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”: sunt cuvintele Mântuitorului, actualizate de Apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni, ce transformă Euharistia într‑un prezent continuu al Bisericii. Astfel, jertfa comunității recapitulează permanent istoria mântuirii, efortul anamnetic având, în primul rând, un sens eshatologic. (...)

Comunismul și genocidul memorial

Comunismul a reprezentat, în primul rând, apologia crimei ca instrument politic... Gulagul românesc a fost un spațiu al paradoxurilor, în care violenţa torturilor şi brutalitatea torţionarilor au generat libertatea spiritului, care a reprezentat fundamentul rezistenţei deţinuţilor în faţa acelei lumi a morţii. Dacă sistemul carceral comunist „a oferit” celor închişi foame, frig, izolare, bătăi; în schimb, aceştia au oferit, deopotrivă torţionarilor şi nouă celor de azi, creaţii ale spiritului care au depăşit gardul de sârmă ghimpată al temniţei.

Memoria ca identitate

Căderea comunismului a fost urmată de un puternic val recuperator al memoriei deopotrivă încarcerate şi carcerale. Literatura de detenţie și mărturiile orale au inundat dezbaterea publică după 1989 ca urmare a demersului de regăsire identitară prin care trecea societatea românească...

Aurel State sintetizează expresiv testamentul prizonierilor de război și al de­ți­nuților politici: Cel care va supravieţui şi viitorului neştiut şi se va întoarce acasă, să spună oricum, chiar gângav, ceea ce pământul tace! E mesajul lor, oricât de spălăcit şi trunchiat ar fi mijlocit!

Pericolele memoriei

Utilizarea memoriei ca vector de aprop(r)iere a represiunii comuniste, în special, și a comunismului, în general, nu este lipsită de pericole. O capcană greu de evitat este reprezentată de transformarea exclusivă a memoriei într‑un „tribunal al istoriei”, care să judece procesul încă așteptat al comunismului. Într‑adevăr, deși memoria are profunde impli­cații etice, ea nu poate fi rezumată la o simplă depoziție juridică. Riscul tensiunilor și al „vrajbei” memoriale poate întuneca și mai mult asumarea unui trecut traumatic. Pe de altă parte, memoria nu trebuie să se „dilueze”, încercând astfel să evite confruntarea cu trecutul, ci tocmai, prin cultivarea unei memorii eclesiale vii, Biserica și societatea în ansamblu pot să‑și asume deplin un trecut deopotrivă martiric și traumatic.

Un alt pericol este cel al ideologizării, prin care memoria Gulagului devine un câmp al confruntării simbolice între diferitele platforme politice care încearcă să‑și impună viziunea „memorială”, dar mai ales să confiște drama produsă de comunism. Astfel, su­ferința personală a unor supra­viețuitori este chemată să „transfigureze” ideologii, în efortul de a legitima lupta politică din prezent. Pe de altă parte, aplicarea „standardelor” prezentului asupra unui trecut imposibil de simplificat îngreunează înțele­gerea realităților complexe ale României comuniste. Capcana ideologizării poate fi depășită prin conștientizarea virtuților memoriei. Memoria ipostaziază, în primul rând, unicitatea persoanei, a experienței nemijlocite, ferindu‑ne de evaluări paușale și de pericolul generalizării. În cazul comunismului, cei închiși trăiesc suferința detenției și o transfigurează în funcție de capacitățile sufletești personale și nu condiționați de afilierea ideologică sau opțiuni politice.

Un ultim pericol ce se impune subliniat este cel al banalizării memoriei printr‑o inflație de apariții editoriale și evenimente publice lipsite de substanță și profesionalism, care expediază amintirea comunismului la periferia dezbaterii academice și eclesiale.

Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului devine astfel un bun prilej pentru Biserică de a celebra memoria ca vector de înțelegere a trecutului și de reafirmare a propriei conștiințe martirice. Sursa și articolul integral: Ziarul Lumina

Crimele comunismului, terorism de Stat - Conf. univ. dr. Radu Preda

Invitat la o serie de conferințe organizate în țară, Conf. univ. dr. Radu Preda, directorul Institului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a adresat celor prezenţi îndemnul să cunoască trecutul: „Am constatat această nevoie de a nu lăsa ca o perioadă atât de crâncenă să treacă fără urme, în sensul unor spaţii în care amintirea să fie învăţătură de minte pentru generaţiile care n-au făcut aceeaşi experienţă. Aceste victime sunt reale, sunt în sens penal, sunt crime voite, nu sunt nici rezultatul unor accidente, a unor greşeli de producţie. Nu! Sunt crime voite, planificate ca atare şi pe care noi trebuie să le scoatem în evidenţă, pentru a scoate, mai departe, în faţă, un alt element foarte important, de fapt esenţial, care este alfa şi omega muncii noastre, să documentăm şi să oferim un tablou cât mai exact despre modul în care ajunge ca statul să devină el însuşi terorist, să practice terorismul de stat, în raport cu proprii săi cetăţeni, pentru că asta a fost regimul comunist.

A fost terorism de stat în diverse forme, în diverse etape, evident, cu diverse intensităţi, dar a fost un terorism de stat. Adică, pe de o parte, Constituţia şi legile prevedeau una, pe de altă parte Statul, prin organele sale, făcea altceva”.

Recuperarea trecutului şi dreptate pentru victime

Radu Preda a vorbit despre concretizarea investigaţiilor în sesizările penale făcute la Parchetului General: „Noi, de 20 şi ceva de ani, aproape 30 de ani, asistăm impasibili, la o amnistie nu doar etică şi juridică ci şi biologică. Adică nouă ne mor, în egală măsură nu doar victimele dar şi călăii lor. Avem de a face cu o dispariţie gravă de generaţii care ar mai putea să întrupeze atât ipostaza de victimă cât şi cea de făptaş”. Scopul muncii celor care lucrează la recuperarea trecutului recent este acela de a face dreptate, „pentru că un stat de drept nu este credibil decât atunci când face dreptate şi în raport cu trecutul, nu doar în raport cu prezentul”.

Memoria istoriei recente este importantă în educaţie: „Degeaba ne lăudăm că suntem români, lăcrimăm când auzim cântece patriotice, când ignorăm cu atâta nepăsare eroi care au trăit sub acelaşi cer şi au respirat acelaşi aer, adică nu sunt din secolul XVI-XVII. Nu e vorba de Mihai Viteazul, e vorba de oameni care ar fi putut să ne fie bunici şi care încă sunt, din păcate într-un con de umbră”. De asemenea, Radu Preda s-a referit şi la partea de activitate a institului cu privire la exilul românesc, mai puţin cercetat: „A fi exilat în anii războiului rece nu era un lucru simplu, puţini au părăsit ţara de bună voie, au părăsit-o constrânşi, pentru a-şi salva familia, mulţi au trebuit să-şi reinventeze o viaţă nouă, de multe ori în condiţii umilitoare. Datorită acestui exil problematica situaţiei din România a căpătat un ecou internaţional. Dacă n-ar fi fost exilul românesc care să se organizeze (…) şi să atraga atenţia asupra încălcărilor sistematice ale drepturilor omului în România lui Ceauşescu, multe dintre atrocităţile regimului din interior n-ar fi fost cunoscute cu adevărat”.

Suferinţa, patrimoniu imaterial

Radu Preda a precizat că toată suferinţa celor care au trecut prin regimul comunist este un patrimoniu imaterial care trebuie păstrat şi transmis generaţiilor următoare. „Am şi iniţiat primele discuţii, chiar şi cu ambasadorul nostru la UNESCO, domnul Cioroianu, şi cu conducerea Institutului Naţional al Patrimoniul, să vedem cum am putea să realizăm un dosar de ţară, pentru 2019 când se vor împlini 30 de ani de la căderea regimului comunist în România şi în alte ţări din Europa de Est, cum am putea să înaintăm această propunere la UNESCO pentru ca să fie recunoscută suferinţa, în comunism, ca patrimoniu, cultural imaterial universal”. Radu Preda a amintit astfel că la nivel mondial, regimul comunist „a produs peste o sută de milioane de victime, aproape şase ţări cât România distruse complet”.

Memoria ca șansă, nu ca blestem

Conferenţiarul a mai subliniat faptul că „societatea românească nu va putea fi teafără, normală, cu adevărat liberă, democrată, decât dacă îşi va asuma prin cunoaştere toate aceste capitole mai puţin plăcute”. Astfel, „memoria nu este un blestem, este o şansă. A-ţi aduce aminte de cei care nu mai sunt este forma cea mai autentică şi mai sigură de a fi tu însuţi. Omul care nu ştie ce îi aduce viitorul are o singură certitudine, ştie ceea ce i-a adus deja trecutul. Comuniunea cu cei de dinaintea noastră este un patrimoniu complet, pe care nu-l mai poţi negocia, el există deja (…) Fără acestă memorie nu am fi oamenii prezenului, şi nu am avea forţa de a ne lăsa cumva în voia viitorului. De aceea, memoria este un medicament, un factor de vindecare (…) Indiferent de ceea ce ne desparte, acestă memorie este un liant şi, mai mult decât un liant, este baza unei comuniuni pe termen lung”. În concluzie, Radu Preda a remarcat că „acest trecut recent, care ne uneşte pe toţi trebuie să înceteze să mai fie o povară doar prin asumarea lui”. Astfel, „România va fi o ţară liberă cu oameni puternici doar în clipa în care ne vom asuma acest trecut, în care vom cunoaşte biografiile celor care au suferit, vom cunoaşte şi vom recunoaşte momentele de slăbiciune, vom accepta faptul că ne-am purtat nu tot timpul eroic, unii faţă de alţii, că am fost în situaţia de a ne omorî între noi, dar că toate acestea le-am trecut în seama unei forţe pe care nu am putut-o stăpâni, dar pe care putem, totuşi, astăzi, să o evităm. Lecţia cea mai importantă a istoriei nu este doar să plângem ceea ce s-a petrecut rău în ea ci să luăm forţa necesară pentru a preîntâmpina ca răul care s-a consumat deja să nu se mai repete”. Sursa: Ziarul Lumina 

Comunismul și timpul Rugului Aprins - Ioana Ursu, Istoric

Comunismul necesită o înțelegere, un răspuns creștin autentic; acolo unde întâl­nește acest răspuns, în sufletul credinciosului și înlăuntrul Bisericii, unde este celebrată Liturghia, el este anihilat; acolo unde simte că adevărul creștin lipsește, devine insolent, nerușinat, aproape de neînfrânt. Fără nici o exagerare și fără nici o metaforă, unei conștiințe treze comunismul îi apare drept evanghelia ine­xis­tenței lui Dumnezeu, drept cel mai desăvârșit catehism al întunericului (până la ora actuală) (André Scrima, 1956).

André Scrima își intitulează scrisul memorialistic Timpul rugului aprins – el vorbea într‑adevăr despre un timp al Rugului Aprins: nu numai într‑un sens istoric, de timp propice, potrivit pentru ceea ce s‑a întâmplat la Antim, ci și într‑un sens spiritual: felul în care experiența de la Antim și de după Antim a ieșit din timpul obișnuit și a câștigat un timp al veșniciei în sufletele celor de acolo.

Timpul veșniciei, redescoperit la Antim de cei din Rugul Aprins, a intersectat timpul dur al comunismului: întretăierea dintre timpul orizontal, al istoriei, și cel vertical, al recuperării veșniciei. Intersectarea celor două timpuri duce la o tensiune permanentă: pe de o parte, din cauza condițiilor istorice (opresivitatea regimului comunist), iar pe de alta, pentru că această întretăiere exprimă tensiunea din viața de zi cu zi a creștinului: a fi din lume și a nu fi din lume; a fi supus vremurilor și a fi totodată deasupra lor, de vreme ce logica creștinului o sfidează pe cea a lumii. În acest fel cred că poate fi definită și situația Rugului Aprins: o replică originală dată agresiunii propagandei comuniste de la mijlocul anilor 1940, centrată comunitardatorită apropierii sufletești generate de preocupări și interese comune. Acest răspuns a continuat prin încercările de supra­viețuire interioară într‑un regim totalitar, fără a face compromisuri de idei sau de credință, fără a renunța la libertatea gândirii și la felul de a fi reflexiv, nuanțat, critic, propriu intelectualului. Eticheta de „rezistență prin cultură” dată Rugului Aprins (în sensul unui demers intelectualist de anticomunism) nu reflectă suficient natura fenomenului: replica Rugului Aprins reprezintă, în esență, răspunsul unor creștini la exigențele absurde, idolatrizante ale cezarului acestei lumi.

Tensiunea planurilor se exprimă așadar prin contrastul de fond dintre timpul Antimului și comunism versus timpul comunismului și Rugul Aprins. La Antim, timpul Rugului Aprins a însemnat deopotrivă o întâlnire fericită a oamenilor de aceeași taină, o experiență vie a rugăciunii, mijlocită prin Ioan cel Străin, un context istoric care predispunea la priveghere, încordare, trezvie și trezire deopotrivă, dar și o formă pastorală și misionară extrem de originală.

Existența Rugului Aprins în timpul comunismului a însemnat și o încercare de conservare a moștenirii intelectuale a vechiului regim, a ceea ce rămăsese contrar sistemului nou de valori. Intelectualii de la Antim se încadrau într‑o tipologie a intelectualului interbelic: căutător, angajat, cultivat, îndrăzneț. Un astfel de profil nu transforma intelectualul într‑un favorit al regimului: obiceiurile și opțiunile sale culturale veneau în contradicție cu semidoctismul, propaganda și îndoctrinarea, consimțirea opresivității, compromisul moral și ideologic.

Putem vorbi de rezistență împotriva comunismului dusă de membrii Rugului Aprins? Ca o consecință, poate. Cu siguranță, nu ca o intenție declarată sau ca scop primar al celor din Rugul Aprins. Cercetătorii insistă asupra calității de „cerc cultural”, „cerc de studiu”, „grup de practică și reflecție religioasă” a acti­vităților de la Antim - și, de altfel, această expresie fericită care a întrunit deopotrivă monahi și mireni în căutările lor mai adânci asupra credinței creștine este ceea ce a făcut în primul rând ca Rugul Aprins să fie reținut în memoria colectivă. E o perioadă uimitoare, de adevărată sobornicitate înainte de intrarea în întunericul comunist.

Peste această formă de cerc cultural s‑a suprapus imaginea martirajului, căci, la un deceniu după instaurarea regimului comunist, cei mai apropiați din cercul de la Antim, alături de alți duhovnici sau teologi (părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae), precum și câțiva studenți care intraseră sub aripa spirituală a ieroschimonahului Daniil și a arhimandritului Benedict au fost arestați și con­dam­nați pentru uneltire contra ordinii sociale, constituind așa‑zisa „orga­nizație subversivă Rugul Aprins”. Ieroschimonahul Daniil, principalul artizan al întâlnirilor de la Antim și catalizator al întâlnirilor din anii 1950, a murit în închisoare la Aiud; medicul Vasile Voiculescu a murit la scurt timp după eliberare, purtând rana grea a anilor de temniță. Toți membrii lotului au fost atinși de semnele acestei suferințe și de consecințele statutului de fost deținut politic - fie că a fost vorba de urmărirea de către Securitate (Alexandru Mironescu), fie de șicanele acesteia (părintele Arsenie Papacioc), fie de neintegrarea socială (Șerban Mironescu), fie de suferințele medicale, psihice (George Văsâi) ca urmare a perioadei de detenție. Rugul Aprins devine astfel sinonim nu numai cu flacăra rugăciunii, ci și cu arderea‑de‑tot, cu jertfa.

Spre deosebire de alți mărturisitori care L‑au descoperit cu adevărat pe Dumnezeu prin detenție, pentru intelectualii de la Antim momentul închisorii nu a reprezentat începutul ancorării lor în credința creștină și al cunoașterii lui Dumnezeu, ci punerea lor la încercare, trecerea lor prin foc pentru idealul hristic pe care îl urmau de atâta timp. Sursa: Ziarul Lumina

Citiți și urmăriți și:
Sfinții închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi
Cine a fost satana roșie 
Alexandru Pantea, mărturisitorul lui Hristos în temnițele comuniste 
Sfinții închisorilor 
Martirii comunismului 
Apărătorii Ortodoxiei 



ACTUALITATEA religioasă
Niciodată Ortodoxia nu a însemnat nesimțire și lătrat în haită - Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

 

«Niciodată Ortodoxia nu a însemnat nesimțire. Niciodată Ortodoxia nu a însemnat lătrat în haită. Niciodată Ortodoxia nu a ridicat pumnul la arhiereu ca să dovedească că are dreptate.

Sunt convins ca nu știu tot ce se poate ști. Poate că am greșit, poate că nu respect canoanele ca preot, sunt sute de canoane pe care sunt convins că nici nu le-aș putea respecta, dar îmi respect jurământul înaintea lui Hristos. Iar eu am spus înaintea lui Hristos că toată viața mea o voi dărui lucrării Duhului Sfânt în mijlocul poporului.

Mie nu mi-a dat arhiereul în momentul hirotoniei o carte, mi-a dat TRUPUL LUI HRISTOS și mi-a spus: ai grijă, ACESTA se va cere de la tine la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. În raport cu Euharistia n-am să fiu ecumenist niciodată, dar în raport cu modul cum prezint Euharistia poporului am obligativitatea de a nu face nici un rabat de a o putea să o vestesc oricui, oriunde și oricând, indiferent de situație.

Sunt bucuros că-s ortodox dar nu am nici o nevoie de a umili pe nimeni că nu e. Nu pot decât să-i spun că-l iubesc în virtutea evangheliei lui Hristos.

S-a supărat cineva pe mine și mi-a spus: 

- Bă, am auzit că ai spus că îl iubești pe papă. Nu a subliniat pe care dintre ei. Problema mai gravă este ca eu n-am citit în Evanghelie, poate o fi și nu am văzut eu, NU-mi aduc aminte să scrie în Scriptură: "URÂȚI-VĂ UNII PE ALȚII".

Și am mai învățat ceva: eu în Decembrie '89 am fost militar al Armatei Române. Eu știu cum este când în spatele tău este poporul tău, indiferent de etnie, de limbă sau credință. Nu poți să RUPI PE FELII România doar pentru că nu ne convine cum e feliată.

Iar când am depus jurământul pe drapelul țării mele, am depus jurământul pe drapelul tuturor românilor care cred în integritatea statului român.

De aceea, cu tot respectul pentru cei care sunt convinși că au dreptate, îi rog pe ceilalți care știu că s-ar putea să nu aibă dreptate, să ne îngăduie să fim ceea ce am fost dintotdeauna: Martorii iubirii lui Hristos în mijlocul poporului. Hristos ne iubește mai mult decât ne închipuim noi.

Și eu cred, în continuare, că e mai de preț să ții în mână VIAȚA decât moartea, că e mai principial să fii preot decât cârtitor și că e mai de preț să-ți pui pieptul la bătaie ca să-i mântuiești pe oameni decât să-i hulești. E principiul meu. S-ar putea să n-am dreptate. O să murim și o să vedem. Mi-e teamă că n-o să murim și o să vedem. Și mi-e teamă că n-o să murim și unii n-or să vadă.

Asta-i frumusețea Bisericii. În Biserică se acceptă să gândești. Biserica este un spațiu unde NU există DELICT DE GÂNDIRE, decât atunci când acel delict de gândire te rupe și te așează în erezie.

Vă dau o temă, sufletească: vă rog frumos să vă rugați pentru noi să rămânem legați de UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLICĂ BISERICĂ. Să nu începem să credem că succesiunea apostolică nu mai are importanță sau să nu jignim cumva crezând că e mai important ce gândim noi, decât ceea ce gândesc ceilalți.»

Sursa: https://www.facebook.com/parintele.necula



Actul ce dovedește hirotonia Părintelui Justin Pârvu

 

Sfânta Mitropolie a Moldovei şi Sucevei

Nr. 2893 din 12 Mai 1945

CERTIFICAT

Avînd în vedere cererea înregistrată la Nr.2893/945,
Se certifică de Noi că numitul Pârvu Iosif a fost tuns în monahism la data de 20 Septembrie 1942, cu numele de Iustin, pe seama Sf. Mănăstiri Durău, jud. Neamţ.
În urma recomandării P.C. Stareţ al acestei Mănăstiri, Cuvioşia Sa a fost hirotonit Diacon la 27 Octombrie 1942, iar Preot la 14 Iunie 1943.
[…] spre a-i servi la arenjarea situaţiei militare.

Mitropolitul Moldovei, Irineu

Un site de dezinformări și plin de atacuri la adresa Bisericii a publicat știrea, cum că Părintele Justin Pârvu nu ar fi fost hirotonit canonic în Biserica Ortodoxă Română, sau cum că ar fi fost hirotonit de către altă biserică stilistă. În spijinul acestei minciuni, autorul articolului aduce inexactități datorate unor cărți despre viața Părintelui Justin și biografii întocmite “politic-corect”, și încearcă prin această manipulare să gireze anumite grupări stiliste sau schismatice de la noi. De altfel în finalul articolului, amintește de pseudo-sinodul din Creta, încercând o legătură parșivă între cei care se opun documentelor eretice semnate acolo și stiliștii de la noi. Părintele Justin a  fost categoric împotriva stiliștilor de la Slătioara, numindu-i schismatici și eretici..

Drept dezmințire site-ul Mănăstirii Paltin Petru-Vodă a publicat un act ce atestă hirotonia Părintelui Justin de către Mitropolia Moldovei, precum și alte date biografice importante.
Astfel: Părintele Justin Pârvu a fost tuns in monahism la data de 20 septembrie 1942, pe seama mănăstirii Durău, primind numele Justin.

La 27 Decembrie 1942 a fost hirotonit Diacon, iar Preot la 14 iunie 1943, când Mitropolit al Moldovei era IPS Irineu Mihălcescu.

 

Sursa: ortodoxinfo.ro

 

 

 



Uluitor: înalți prelați catolici și protestanți germani și-au scos însemnele creștine la vizitarea unor obiective religioase din Israel

Depinde cum privești…

În urmă cu mai bine de o lună, o simplă călătorie la Locurile Sfinte a ajuns să inflameze spiritele creștinilor din Germania atât de tare, încât totul s‑a transformat într‑o dezbatere publică departe de a se fi încheiat, cel puțin în mediul rețelelor de socializare. Ce s‑a întâmplat de fapt? Cei mai înalți reprezentanți ai catolicismului (cardinalul Reinhard Marx) și protestantismului (Heinrich Bedford‑Strohm) german dăduseră curs unei invitații de a vizita Israelul și locurile cu încărcătură deosebită pentru istoria creștinismului situate în acea țară. Printre obiectivele aflate în program s‑au numărat și locuri simbolice pentru celelalte două religii monoteiste prezente în Orașul Sfânt, cum ar fi Cupola Stâncii, Moscheea Al‑Aqsa pentru musulmani și Zidul Plângerii pentru evrei.

Se pare că la solicitarea reprezentanților musulmani și evrei care făcuseră invitația, cei doi exponenți ai creștinismului din Germania au renunțat la crucile pe care le purtau, atât ca însemne ale apartenenței confesionale, cât și ca însemne ale demnităților și rangurilor eclesiastice avute. Momentul, speculat de fotografi, a declanșat dezbaterea amintită mai sus.

Cei mai tradiționaliști dintre creștinii reprezentați de cei doi prelați s‑au simțit trădați în propria credință, observând această disponibilitate suspectă de a renunța la un simbol al identității religioase și atrăgând atenția asupra persecuțiilor la care sunt supuși creștinii în unele zone ale globului cu puternică influență musulmană. Întrebările lor, pe acest fond pertinente, au vizat disponibilitatea clericilor și/sau reprezentanților celor două religii de a renunța la propriile simboluri religioase în contexte marcate de creștinism.

Replica celor doi înalți reprezentanți creștini nu a întârziat, ea subliniind, într‑un political correctness de manual, importanța deschiderii și înțelegerii reciproce, precum și convingerea că identitatea creștină a lor nu a fost sub nici o formă diminuată prin înlăturarea crucilor pectorale.

Nu este locul aici să discutăm amănunțit implicațiile acestor gesturi asupra modului în care poate și trebuie să fie înțeleasă, mai ales în contextul actual, identitatea creștină prin raportare la alte identități religioase. Nici nu cred că acesta poate constitui un pretext pentru o separare, artificială de altfel, între creștinii conservatori și cei liberali. Evident că se poate naște întrebarea cu privire la legătura pe care noi, ortodocșii din România, o putem avea cu toată această poveste. Este treaba lor, nu ne interesează, ar putea suna o replică neaoșă. Totuși, pot fi astfel de gesturi traduse și într‑un limbaj care să ne intereseze? Există aspecte legate de credința și identitatea creștină care se pot negocia? Suportă reciprocitatea mai multe sensuri, adică unii pot ceda chiar și temporar simbolurile lor, în timp ce alții nu? Cât de convinși mai suntem astăzi de importanța mărturisitoare a gesturilor pe care le facem în calitate de creștini? Dacă ținem icoanele pe pereți, păstrăm religia în școală ori îndrăznim să ne gândim la familie ca la unirea bărbatului cu femeia lui, înseamnă că avem grijă prea mult de binele nostru și prea puțin de fericirea celor deranjați și defavorizați de aceste inițiative?

Depinde cum privești… Perspective sunt multe, adevărul este însă unul. 

Sursa: Ziarul LuminaPr. Cosmin Daniel Pricop

 

 



Poziția Bisericii Ortodoxe Române față de parteneriatul civil - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Patriarhia Română privește cu îngrijorare demersurile legate de eventuala oficializare a așa-zisului „parteneriat civil”, acțiuni materializate într-un proiect de lege aflat în acest moment pe agenda Camerei Deputaților.

Considerăm că instituționalizarea unei forme alternative de familie este contrară credinţei creştine şi tradiției poporului român, cu posibile consecinţe grave pentru viaţa morală, familială şi socială a acestuia.

Din punct de vedere creștin, dar și constituțional, cu excepția adopției și a înrudirii de sânge, familia se naște exclusiv prin căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Parteneriatul civil nu ar face decât să încurajeze concubinajul și să deresponsabilizeze pe cei doi parteneri în detrimentul mamei și al copilului. Mai precis, cadrul legal care protejează în mod optim „creșterea, educația şi instruirea copiilor” este doar familia (art. 48, al. 1 din Constituția României).

Încercările de redefinire a familiei naturale şi tradiționale, confirmată moral și legislativ de-a lungul istoriei umanității, par să facă parte dintr-o agendă ideologică care discreditează valorile și binefacerile sociale ale familiei.

Biserica Ortodoxă Română va continua să apere și să promoveze valorile fundamentale ale familiei tradiţionale, benefice pentru prezentul şi viitorul societăţii româneşti.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



Precizări privind prezența orelor de religie în școli - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Referitor la critica relansată în spațiul media cu privire la prezența orelor de religie în școli, Patriarhia Română reafirmă următoarele:

Constituția României garantează libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult, Curtea Constituțională a României interpretând în mod constant că predarea religiei în școli are ca temei articolul 32 alineatul 7 din Constituție. 

Religia predată confesional reprezintă regula în majoritatea statelor europene. Astfel, în argumentarea deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), din 29 iunie 2007, în cazul „Folgero contra Norvegiei”, se precizează că statele au dreptul de a difuza prin învățământ sau educație informații sau cunoștințe având, direct sau indirect, caracter religios sau filosofic (paragraful 84).

De asemenea, CEDO nu consideră o problemă caracterul confesional al orei de religie, constatând faptul că „în Europa, învățământul religios este profund legat de învățământul secular”. Dintre cele 46 de state membre ale Consiliului Europei (în anul 2007) doar în trei state religia nu este predată în școlile publice (Franța, Albania și Macedonia); ora de religie este obligatorie în 25 de state, în restul fiind facultativă sau opțională (conform celor reținute de CEDO în 9 octombrie 2007, cu ocazia judecării cauzei „Hasanși EylemZengin contra Turciei”, paragraful 30); iar în majoritatea statelor predarea religiei are caracter confesional (paragraful 31).

Majoritatea elevilor europeni au în programa școlară o oră de religie pe săptămână, însă în țări precum Germania, Austria, Irlanda, Cipru, Grecia, Italia și Croația au câte două ore, iar în Belgia au trei ore pe săptămână. În Germania, spre exemplu materia religie nu este doar parte din trunchiul comun, ci este chiar obligatorie, organizată de către culte și finanțată de către stat. Predarea este confesională. Situația este similară în Austria, Belgia, Cipru, Spania și Grecia.

Pe de altă parte, nu trebuie așezate în opoziție orele de religie cu cele de istoria religiilor. Dimpotrivă, ele trebuie să rămână distincte, pentru că sunt deopotrivă importante. Cunoașterea propriei culturi religioase este o etapă absolut necesară pentru înțelegerea celorlalte religii. Pentru a cunoaște specificul altor culturi este nevoie întâi de educarea în propria cultură și tradiție, altfel învățământul devine doar o sursă de relativism sincretist și confuzie. Este ca și cum în școlile românești s-ar învăța literatură universală sau istorie universală, fără studiul prealabil al literaturii și istoriei României. Elevii înscriși la ora de religie au posibilitatea de a se înscrie,  în liceu, și la cursul opțional de istoria religiei.

Manifestarea unui comportament moral în acord cu valorile religioase, unul dintre obiectivele predării religiei, este contestată în câteva articole recente de presă prin care se respinge, de fapt, ideea de morală publică, noțiune considerată în teoria generală a dreptului a fi unul dintre fundamentele dreptului.

De asemenea, este incorectă şi injustă jignirea generalizată a unei categorii didactice profesionale, şi anume totalitatea profesoarelor şi profesorilor de religie. Aceste persoane realizează educarea religioasă a copiilor în școli din încredințarea a peste 2.000.000 de părinți care și-au înscris copiii la ora de religie (peste 90% dintre copii).

 

Biroul de Presă al Patriarhiei Române



Știri externe - martie 2017 (EXT)

 

GRECIA: Casa natală a Sfântului Nectarie va fi reconstruită

Ozcan Isiklar, primar al Silivriei, un oraș din provincia Istanbul, de langa Marea Marmara, în Turcia, s-a întâlnit cu episcopul local, Mitropolitul Maxim de Silivria (Patriarhia de Constantinopol), pentru a furniza mai multe informații legate de activitatea de reconstruire a casei în care Sfântul Nectarie din Eghina a trăit în primii 14 ani ai vieții sale. Sfântul Nectarie s-a născut în această casă, pe 1 octombrie 1846, avand alți 5 frați, și a parasit-o când a plecat la studii în Constantinopol, ca adolescent. Casa a fost distrusă în 1976, dar municipalitatea intenționează acum să o reconstruiască, în colaborare cu Mitropolitul Maxim. Casa va servi ca muzeu, cu unele obiecte din viața Sfântului Nectarie. Se speră ca muzeul să atragă pelerini creștini ortodocși și să stimuleze economia locală. O imagine a proiectului a fost publicată pe locul viitorului muzeu (foto). Sursa: lonews.ro

GRECIA: Duminica Ortodoxiei propusă ca Zi Mondială a Fraternității

Restaurarea sfintelor icoane a fost sărbătorită în mod solemn la Catedrala Mitropolitană din Atena, în prezența președintelui elen Prokopis Pavlopoulos. Preafericitul Părinte Ieronim, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Elade, a oficiat duminică Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare la Catedrala Buna Vestire din capitala Greciei. În cadrul Liturghiei festive oficiate în data de 5 martie 2017, Înaltpreasfințitul Părinte Ignatie, Mitropolit de Dimitriada, a ținut un cuvânt în care a subliniat demnitatea omului de icoană sau chip al lui Dumnezeu.

Potrivit site-ului Arhiepiscopiei Atenei, Mitropolitul Dimitriadei a propus Duminica Ortodoxiei ca Zi Internațională de manifestare a fraternității omenești și a opoziției ferme față de marginalizarea celor săraci. De asemenea, Duminica Ortodoxiei ar putea fi o zi de comemorare a valorilor europene deoarece toate aceste idealuri creștine au condus la formarea unei Europe unite, pentru a deveni un far pentru întreaga omenire. Mitropolitul Ignatie și-a încheiat cuvântul reamintind tuturor că adevărata slujire a lui Dumnezeu se identifică cu respectul absolut față de fiecare persoană umană individuală. În aceeași zi a avut loc o procesiune cu sfintele icoane în amintirea restaurării cultului lor din anul 843. Sursa: basilica.ro

UCRAINA: Rugăciunea are efect vindecător

Un om de știință din Ucraina a demonstrat experimental că rugăciunea poate vindeca. Experimentele au durat 15 ani. Omul de știință a colectat sânge venos și capilar de la voluntari și l-a supus analizelor. Ulterior, a solicitat acestora sa citească rugăciuni timp de 10-15 minute, fie în gând, fie cu voce tare. Reluând testele de sânge, acestea s-au dovedit a fi diferite. "Am fost crescut într-o familie credincioasă. Nu m-am îndoit de puterea rugăciunii. Cu toate acestea, ca om de știință, a trebuit să dovedesc asta prin cercetări concrete. Noi știm că, după rugăciuni și imnuri ale Bisericii, omul simte o ușurare, calm spiritual. Dar, ce se întâmplă fizic? Și ce se întâmplă, în mod special, cu fluidul nostru principal, sângele? Am început să studiez toate acestea", spune omul de știință Michel Lazorik. "Sângele a devenit altul, la nivel celular! Îmi amintesc că primul nostru participant suferea de o infecție. El nu a citit rugăciunea, personal, ci altcineva a făcut-o pentru el. Când am comparat factorii de sânge, de dinainte și de după rugăciune, s-a dovedit că unul dintre indicatorii legați de nivelul infecției era de șase ori mai mic decât înainte de experiment. Acest prim caz a confirmat doar că ma aflam pe drumul cel bun", a declarat Michel Lazorik.

"Rugăciunea nu este doar o sumă de cuvinte. Acestea sunt vibrații de o anumită frecvență. De mult timp s-a dovedit că rugăciunea schimbă structura apei. Într-adevăr, fenomenul Apei Sfințite la Sărbătoarea Epifaniei nu este un mit, ci un fapt științific. Omul este alcătuit din apă, aproape 80%. De asemenea, acționând asupra fluidului fundamental al corpului nostru, rugăciunea îl schimbă la nivel celular, chiar și în cazul în care rugaciunea este rostită în gând. Iar când ea este recitată sau vorbită, vibrațiile sonore acționează suplimentar asupra corpului uman și determină modificări ale indicatorilor sângelui, scăzand procesul inflamator și având un efect vindecător", a declarat Dl. Lazorik, pentru publicația "Medicul cel bun". Sursa: lonews.ro

EGIPT: Au fost hirotonite primele diaconițe

Luna trecută (17 februarie 2017), Patriarhul Alexandriei și al Întregii Africi, Teodor al II-lea, a hirotonit primele cinci diaconițe. Este vorba despre trei călugărițe și două catehete. Conform Patriarhiei Alexandriei si Intregii Africi, noile diaconite vor participa la lucrarea misionară a Mitropoliei Ortodoxe de Katanga, mai ales pentru a-i boteza pe adulți, la oficierea nunților și cateheze. Pe 16 noiembrie 2016, Sfântul Sinod al Patriarhiei Alexandriei a decis să deschidă dezbaterea privind restabilirea hirotoniei pentru diaconițe, care a existat în primele secole ale Creștinismului. Rolul diaconițelor este discutabil, fiind diferit în istorie de cel al diaconilor. Sursa: lonews.ro

CONSTANTINOPOL: Patriarhia Ecumenică sprijină unitatea Bisericii Ucrainei

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol va ajuta Ucraina să aiba o Biserica unită. Aceasta a declarat Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, la o întâlnire cu Primul-Ministru ucrainean, Vladimir Groisman, care a avut loc la Istanbul, la 15 martie 2017, confor publicației ucrainene oficiale a guvernului, KMU. "Ne rugăm ca poporul ucrainean să fie unit într-o singură Biserică. Biserica-Mamă din Constantinopol va ajuta în realizarea unei Biserici unificate. Putem fi optimiști, în ce priveste viitorul. Noi întâmpinăm cu drag întreaga națiune ucraineană iubită, la sediului central al Patriarhiei Ecumenice, nu ca pe străini, ci ca pe preaiubiți fii duhovnicești ai Bisericii-Mamă. Relațiile spirituale care unesc Biserica_Mamă cu ucrainenii, niciodată nu au dispărut. Suntem aproape de voi, mai ales atunci când totul pare a fi dificil, si o să vă însoțim cu rugăciunile și binecuvântarea noastră. Noi va binecuvântam, acordând dragoste și interes fiecărui ucrainean, fără excepție " - a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Constantinopol. Sursa: lonews.ro

CONSANTINOPOL: Patriarhul Ecumenic cheamă la trezvie și înnoirea vieții

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a transmis un cuvânt catehetic la începutul Sfântului și Marelui Post în care cheamă pe credincioși la reînnoirea vieții și la dobândirea trezviei și a pocăinței. Postul Mare, spune Patriarhul Ecumenic, este o perioadă în care trebuie să conștientizăm efemeritatea lucrurilor materiale și să ne îndreptăm spre lucrurile duhovnicești nevăzute. Patriarhul Bartolomeu subliniază nevoia trezviei duhovnicești și face referire la condacul Canonului Sfântului Andrei Criteanul care se cântă în timpul Canonului Mare ca la un strigăt al sufletului omului care conștientizează deșertăciunea și efemeritatea vieții. Numai atunci când ne pocăim de faptele care vin în contradicție cu învățăturile Evangheliei, continuă Patriarhul Ecumenic, primim har și milă de la Hristos Dumnezeu. Suntem chemați să trăim Postul Mare ca un timp de reînnoire conștientă și de trezvie, ca un moment veșnic al identității noastre ortodoxe. Această reînnoire spirituală este posibilă doar dacă trăim în Hristos și dacă îl experimentăm pe Hristos în Biserică.

Patriarhul Ecumenic încheie mesajul său prin invocarea mijlocirilor tuturor Sfinților pentru ca toți credincioșii să parcurgă perioada Postului după vrednicia chemării lor. Redăm în continuare traducerea în limba română a cuvântului catehetic al Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, adresat la începutul Postului Mare. - Traducere de Basilica.ro

TURCIA: Un cioban turc, gardian al unei biserici ortodoxe istorice

Un bărbat în vârstă de 60 de ani, cioban turc, este cunoscut drept gardian al unei biserici grec-ortodoxe din nordul Turciei, protejând lăcașul de vânătorii și jefuitorii de comori. Construita la mijlocul anilor 1800, în provincia turcă Giresun, odată cunoscută sub numele de Kerasounta si găzduind o populație nativă greacă înfloritoare, biserica a fost abandonată, populația grec-ortodoxă din regiune confruntandu-se cu genocidul și exilul de la începutul anilor 1900. Conform The Pappas Post, biserica este împodobită cu icoane care au rămas conservate și, datorită ciobanului Zivali și familiei sale, aceștia devenind astfel protectorii neoficiali ai acestei biserici. Sursa: lonews.ro

 

LINKURI la știri

Elveția voteză pentru vălul musulman - Lonews.ro

Noi sfinți din occident incluși în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse - Lonews.ro

Episcopul Grigorie a fost ales Mitropolit de Vratsa, Bulgaria - Basilica.ro

Mitropolitul Teofan participă la aniversarea restaurării unei biserici istorice din Cipru - Basilica.ro

 



Arheologii vor săpa în aceasta vară, sperând să găsească Chivotul Legământului

 

Arheologii vor să excaveze o așezare biblica nestudiată: Kiryat Ye'arim. Sit-ul biblic, anterior nestudiat, considerat a fi de importanță majoră, în care ar urma să fie localizat Chivotul Legii, va fi excavat de către arheologi în această vară. Zona este menționata în Biblie drept Kiryat Ye'arim sau Chiriat Iearim. Aceasta este situată la aproximativ 12 kilometri de partea de vest a Ierusalimului. Astăzi, regiunea se numește "El-Deir Azar", care este probabil derivata din personajul biblic Eleazar, responsabil cu aducerea Chivotului Legământului în această locație.

Este unanim acceptat faptul că El-Deir Azar și Chiriat-Iearim sunt unul și același loc. Movila de pământ în cauză se întinde pe o suprafață de cinci hectare. Organizatorii săpăturilor speră să facă lumină asupra locației, în ce privește perioada regelui biblic David. Biblia menționează Kiryat Ye'arim, de câteva ori, și se referă la el ca la un oraș iudait, situat în apropierea Ierusalimului. Unul dintre obiectivele cheie în această excavare este acela de a găsi ruinele unui templu antic, care se crede că ar fi existat aici. Dacă vor fi găsite, ruinele ar putea oferi mai multe relații despre practicile cultice de după Iuda, în epoca fierului. Alții cred că săpăturile ar putea aduce lămuriri, de asemenea, vizavi de informațiile biblice despre Iuda și statutul Ierusalimului în aceeași perioadă.

Totodată, ar putea ieși la lumină mai multe informații privind autenticitatea istoriilor biblice, mai ales privind Chivotul Legii. S-ar mai putea dovedi, în plus, că un templu antic dedicat Dumnezeului lui Israel a existat altădată, aici, specialiștii considerând că acest lucru ar fi "rezonabil". Potrivit Cărții lui Samuel, Chivotul Legii a fost păstrat în condiții de siguranță la Kiryat Ye'arim, timp de două decenii, după ce a fost returnat de filisteni fiilor lui Israel. Pe marginea acestei istorii au loc, astazi, unele dispute. Cu toate acestea, menționarea orașului în Biblie sugerează că un templu ar fi existat aici. Regiunea adăpostește, de asemenea, Mănăstirea Chivotul Legământului, care este situată lângă sit. Rămășițele unei biserici din epoca bizantină au fost excavate, de asemenea, în regiune, în secolul al XX-lea. Biserica se spune că a fost construită în amintirea Chivotului Legii.

Chivotul Legământului este un obiect descris în Biblie, care ar conține tăblițele de lut cu Cele Zece Porunci primite de Moise pe Muntele Sinai, Toiagul lui Aaron și o cantitate mică de mană, hrana cu care s-au hrănit evreii timp de 40 de ani în deșert. Nu există nicio mențiune despre distrugerea acestuia. Nu există nicio referință contemporană despre existența Chivotului Legii.

 

1. După aceea Beţaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm, lung de doi coţi şi jumătate, larg de un cot şi jumătate şi înalt tot de un cot şi jumătate;

2. L-a îmbrăcat cu aur curat pe dinăuntru şi pe din afară, iar împrejur i-a făcut o cunună de aur. 

3. A turnat pentru el patru inele de aur, pentru cele patru colţuri de jos ale lui: două inele pe o latură şi două inele pe cealaltă latură.

4. A făcut două pârghii de lemn de salcâm, le-a îmbrăcat cu aur,

5. Şi le-a vârât prin inelele de pe laturile chivotului, ca să poarte chivotul cu ele.

6. A făcut apoi capacul chivotului de aur curat: lung de doi coţi şi jumătate şi lat de un cot şi jumătate.

7. A făcut de asemenea doi heruvimi de aur, lucraţi din ciocan, pentru cele două capete ale capacului,

8. Şi i-a aşezat unul la un capăt şi altul la celălalt capăt al capacului. Heruvimii aceştia erau făcuţi ca ieşind din capac la cele două capete ale lui.

9. Cei doi heruvimi îşi întindeau aripile unul spre altul, umbrind capacul, iar feţele lor erau îndreptate una către alta, privind spre capac. (Ieşirea - a doua carte a lui Moise; 37)

 

Sursa: lonews.ro

 



Baldachinul Sfântului Mormânt a fost restaurat și sfințit - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Baldachinul Sfântului Mormânt a fost sfințit. Mii de oameni au vizitat edificiul restaurat

Mii de oameni au participat la 22 martie în Ierusalim la redeschiderea și sfințirea Baldachinului restaurat al Sfântului Mormânt. Slujba de sfințire a fost oficiată de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, împreună cu Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului și un sobor numeros de clerici din mai multe Biserici Ortodoxe.

În cuvântul rostit după slujba oficiată la Sfântul Mormânt, Patriarhul Ierusalimului a îndemnat la unitate și pace. Restaurarea acestui edicul nu este un dar numai pentru Țara Sfântă, ci pentru întreaga lume. Unitatea demonstrată prin această restaurare trebuie să reprezinte o inspirație pentru popoarele din regiunea noastră, în special în aceste vremuri tulburi, a spus Patriarhul Teofil al III-lea.

La festivităţi a participat, din partea Bisericii Romano-Catolice, un reprezentat al Suveranului Pontif. La eveniment a fost prezent și Premierul Greciei Alexis Tsipras. Reparațiile locașului au durat 9 luni și au costat aproximativ 3.5 milioane de dolari. Edificiul a avut nevoie urgentă de aceste lucrări pentru a evita riscul unei prăbuşiri.

Ultima restaurare a Baldachinului a avut loc în anul 1810.

Ierusalim | Baldachinul Sfântului Mormânt a fost restaurat

Lucrările de renovare executate la Baldachinul Sfântului Mormânt s-au încheiat. Echipa de experţi ai Universităţii Tehnice din Atena a renovat edificiul aflat deasupra mormântului unde a fost aşezat trupul Mântuitorului Iisus Hristos după răstignirea Sa. Dacă intervenţia nu ar fi avut loc acum, exista riscul unei prăbuşiri a baldachinului, a declarat Bonnie Burnham de la Fondul Internaţional pentru Monumente. Este o transformare totală a edificiului, a precizat acesta conform timesofisrael.com.

Fiecare dală de piatră din baldachin a fost desprinsă şi curăţată de impurităţi, apoi a fost aşezată la locul ei. De asemenea, au fost introduse şuruburi din titan în structura de rezistenţă şi a fost restaurată pictura baldachinului. Edificiul a avut nevoie urgentă de aceste lucrări după ce o perioadă îndelungată a fost expus unor factori de mediu precum: apă, umiditate, fumul de la lumânări etc. Lucrările au fost demarate în anul 2016.

În timpul lucrărilor de restaurare (miercuri, 26 octombrie 2016) a fost descoperită lespedea (catafalcul) pe care a fost aşezat trupul Mântuitorului Iisus Hristos după răstignirea Sa. Acest catafalc de piatră calcaroasă nu a mai fost văzut din anul 1555 d. Hr., fiind acoperit cu marmură.

De asemenea, au fost descoperite două plăci din marmură, una datând din secolul 14, iar cealaltă din secolul 4.

Miercuri, 22 martie 2017, a avut avea loc o ceremonie festivă care a marcat încheierea lucrărilor de renovare. În forma actuală, baldachinul Sfântului Mormânt datează din 1810.

Patriarhul Ecumenic a participat la sfinţirea Baldachinului Sfântului Mormânt

Patriarhia Ecumenică a anunțat printr-un comunicat de presă că Sanctitatea Sa Bartolomeu va participa la sfințirea Baldachinului Sfântului Mormânt, eveniment programat la 22 martie 2017, ca urmare a finalizării lucrărilor de restaurare. Această vizită are loc la invitația Patriarhului Ierusalimului. Patriarhul Ecumenic a ajuns în Ierusalim, însoţit de Mitropolitul Atanasie de Calcedon. La festivităţi a participat şi un reprezentat al Suveranului Pontif, Papa Francisc. Info aici.

Galerie foto:

https://www.facebook.com/JerusalemPatriarchateRadioTV/videos/921649144644477/

Sursa: basilica.ro

 



Știri interne - martie 2017 (RO)

 

Pr. prof. dr. Viorel Ioniță a conferențiat în Protopopiatul Brașov despre Sfântul și Marele Sinod din Creta

Pr. prof. dr. Viorel Ioniță a conferențiat în Protopopiatul Brașov. Conferința a avut ca temă Sfântul și Marele Sinod din Creta, desfășurat în anul 2016, informează site-ul oficial al Mitropoliei Ardealului. Evenimentul a fost organizat cu scopul de a clarifica unele aspecte referitoare la această întrunire care au generat numeroase polemici. În cadrul conferinţei, părintele profesor a exprimat clar faptul că textele discutate și aprobate de Sfântul și Marele Sinod sunt ortodoxe și nu conțin nicio afirmație în contradicție cu învățătura Bisericii. Acesta a amintit că părintele Rafail Noica a afirmat că nu a găsit nicio erezie în textele sinodale. Acest Sinod nu a emis nici dogme și nici canoane, ci numai hotărâri cu caracter pastoral și misionar, a spus pr. Ioniţă. În deschiderea evenimentului, părintele profesor a amintit că toate Bisericile Ortodoxe Autocefale au fost de acord cu organizarea sinodului în perioada Rusaliilor, 18-26 iunie 2016, și au confirmat prezența în cadrul Sinaxei presinodale de la Chambesy, din 21-28 februarie 2016. (...) În cadrul Sinodului din Creta, a evidențiat pr. Ioniță, toate temele au fost discutate în ordinea propusă de Sinaxa din 2016, iar hotărârile au fost luate în unanimitate. Lucrările s-au desfășurat în limbile: greacă, engleză, franceză, rusă.

În cele ce urmează vă prezentăm câteva din afirmaţiile părintelui profesor referitoare la unele teme prezente pe ordinea de zi a Sfântului şi Marelui Sinod din Creta:

Diaspora Ortodoxă – fiecare episcop din diaspora rămâne în legătură cu Biserica de care aparține;

Autonomia și modul de proclamare – în cazul în care există două Biserici care acordă autonomia în aceleași spațiu, atunci să se ajungă la o hotărâre panortodoxă;

Taina cununiei și impedimentele la căsătorie – Biserica recunoaște căsătoria, unirea dintre un bărbat și o femeie. După tradiția canonică nu sunt permise cununiile intercreștine. Totuși, se poate aplica principiul iconomiei după o cercetare atentă și cu dezlegarea de către episcopul locului;

Relațiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creștine – cea mai controversată temă și care a nemulțumit pe unii dintre fiii Bisericii pentru că au fost numite unele confesiuni „biserici”. Cuvântul „biserică” a ridicat cele mai multe probleme. Nu sunt numite „biserici” în sens eclesiologic, ci le numim „biserici” din punct de vedere sociologic. În Germania, în Constituție, cultele creștine sunt numite biserici, iar dacă cineva le consideră altfel riscă să fie în contradicție ca legile germane.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act de hotărârile Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe în ședința de lucru din Octombrie 2016.

Atac fără precedent al celor de la Adevărul la adresa Orei de religie

"Prozelitismul ortodox în școală, prevăzut în noua programă"

Este binecunoscută adversitatea ziarului Adevărul față de Biserica Ortodoxă Română. Ziarul aflat în insolvență atacă astăzi într-un articol Ora de religie, despre care spune că "seamănă a îndoctrinare și prozelitism", după cum spune Marian Staș. "Dacă este o singură programă, cea a cultului ortodox, eu nu sunt de acord cu chestia asta. Era firesc să facă presiune și reprezentanții celorlalte culte să își facă programele. Există pericolul folosirii orei de Religie pentru a se face prozelitism și nu pentru a deschide mințile copiilor", a spus pentru Adevărul Marian Staș.

Nici ministrul nu este iertat pentru că faptul că a aprobat programa școlară, care "contrazice recomandarea Consiliului Europei potrivit căreia Religia ar trebui predată în școli doar ca Istorie a Religiilor". Fostul deputat Remus Cernea, militant al homosexualității, a făcut o serie de afirmații dure la adresa religiei: "Copiii au minți vulnerabile la îndoctrinare și orele de Religie pot avea un dublu efect devastator asupra lor, pe de o parte să îndoctrineze cu o dogmatică ruptă de realitate, antiștiințifică și care induce o suspiciune față de valorile unei societăți democratice, iar pe de altă parte să îi anexeze unei moralități false, care este ostilă libertății și responsabilității necesare unui cetățean al secolului XXI”, a spus Cernea. Cei de la fosta Scânteia omit un lucru: 86,45% din populație s-a declarat ortodoxă la ultimul recensământ. Este absolut normal să învețe la școală, DACĂ DORESC (pentru că ora de religie NU este obligatorie), despre ortodoxie.

În urmă cu doi ani au fost adunate peste 2 milioane de semnături pentru introducerea orei de religie în școală. Sursa – Active News

Proiectul de redefinire a familiei în Constituție, aviz pozitiv

Un pas înainte pentru modificarea Constituţiei şi redefinirea termenului de familie. Schimbarea a primit votul Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor. Documentul, care specifică faptul că familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie, merge acum la votul plenului. Dacă legea va fi votată şi de Senat, Constituţia va fi modificată. Propunerea a fost depusă, anul trecut, la Parlament, de Coaliţia pentru familie, împreună cu semnăturile a trei milioane de români care vor ca în Constituţie s scrie că familia este format dintr-un bărbat şi o femeie.

În acest moment, articolul 48, aliniatul unu din Constituției stipulează că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. Formularea propusă de Coaliția pentru familie este: „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor''. Sursa – Digi 24

Ştirile TVR au filmat în exclusivitate la Catedrala Mântuirii Neamului

Pentru ca lăcaşul să fie sfinţit pe 30 noimebrie anul viitor, se lucrează inclusiv noaptea. Zidurile se înalţă deja la 50 de metri de sol iar pentru ridicarea turlelor şi închiderea incintei se estimează că ar mai fi nevoie de încă 20 de milioane de euro. Catedrala Mântuirii Neamului este ridicată în proporţie de peste 70%. Lucrările de interior vor începe după 2018 şi se estimează că se vor încheia în cel mult 6 ani.

Până acum, ridicarea celei mai mari catedrale din ţară a costat 60 de milioane de euro din care peste 20% au venit din donaţii. Pentru a o finaliza, reprezentanţii Patriarhiei spun că ar mai avea nevoie de alte 20 de milioane de euro. Potrivit Patriarhiei Române, Catedrala va fi gata abia anul viitor, pe 30 noiembrie. Sursa – TVR

Un elev îi răspunde studentului anti referendum pentru familie

Liderul studenților de Facultatea de Științe Politice al Universității București, Andrei Nicolae Popa - simpatizant PSD, a cerut boicotarea referendumului despre familie în mass- media, dar și „să ne asigurăm că părinții și bunicii noștri mai slabi la minte stau acasă în cazul unui potențial referendum”. Beniamin Blidariu, fost lider al consiliului județean al elevilor Timiș, a reacționat în urma acestor declarații pe care le consideră „o batjocoră la adresa părinților și a buncilor noștri care sunt mai tradiționaliști”. Cel care în acest moment este președinte al elevilor Colegiului Tehnic Henri Coandă spune că „familia este cel mai important lucru în Societate și ca adevarata familie este întemeiată așa cum putem vedea și în Biblie, între un bărbat și o femeie”.

„Să ne lăsăm bunicii și părinții să își spună părerea despre adevarata familie! Postarea lui Andrei Nicolae Popa este o batjocoră la adresa părinților și a buncilor noștri care sunt mai tradiționaliști. Eu personal am crescut într-o familie întemeiată dintr-un bărbat și o femeie care m-au învățat că familia este cel mai important lucru în Societate și ca adevarata familie este întemeiată așa cum putem vedea și în Biblie, între un bărbat și o femeie. Faptul că a adus sugestia ca tinerii care lucrează în jurnalism să se asigure că nu se mai aduc știri despre Coaliția pentru Familie, mă face să îi sugerez să apere democrația, nu să o încalce și să se lupte contra ei! Acei părinți și bunici mai slabi la minte și-au întemeiat familiile și au dus cu greu familia în spate ca unul ca Andrei Nicolae Popa să aibă un viitor. Părinții mei sunt tradiționaliști. Ei și-au întemeiat familia pe o bază clară și autentică. Nu știu despre părinții distinsului Popa, dar știu că părinții mei sunt PRO-FAMILIE! La fel și eu, și la fel și surorile mele!” Sursa – Active News

Călugării de la Petru Vodă şi cruciada buletinelor electronice

 „Nici un om cu mintea întreagă nu poate afirma că avatarizarea ar însemna un progres“

Monahii lăcaşului ctitorit de părintele Iusin Pârvu îi sfătuiesc pe credincioşi ca în cazul în care se va pune în aplicare această măsură, să aleagă cartea de identitate simplă, pentru a evita „avatarizarea“ prin acceptarea cărţii electronice. „Sfatul nostru pentru credincioşii din această ţară este ca la schimbarea actelor de identitate (în cazul în care Guvernul şi Parlamentul României vor respecta propria variantă propusă pentru modificarea Art. 16 al OUG nr. 97/2005) să aleagă cartea de identitate simplă, ne-electronică“, se arată într-un comunicat al mănăstirii Petru Vodă. Conform proiectului de lege pus în dezbatere publică, cărţile de identitate ar urma să fie schimbate cu cărţi electronice, care pot fi eliberate de la naştere, la solicitarea părinţilor, acestea urmând să aibă valabilitate doi ani, patru ani sau zece ani, în funcţie de vârsta titularului. Pe cartea electronică de identitate vor fi datele titularului care sunt şi acum în actul de identitate, precum şi date biometrice, respectiv imaginea facială şi amprentele de la două degete. Prin proiectul de lege se introduce, pentru prima dată, posibilitatea eliberării unei cărţi de identitate simplă sau cărţi electronice de identitate înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, la solicitarea unuia dintre părinţi. Astfel, vor putea fi eliberate cărţi de identitate cu valabilitate de 2 ani pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 0 şi 14 ani. O altă precizare este că persoanele care, din motive religioase sau de conştiinţă, refuză cartea electronică de identitate, vor putea obţine o carte de identitate simplă. Prin comunicatul din 21 martie 2017, călugării de la Petru Vodă sunt consecvenţi poziţiei susţinute în decursul timpului de Iustin Pârvu, cel care s-a declarat vehement împotriva introducerii cipurilor electronice în documentele de identitate, respectiv a cardului de sănătate. În susţinerea acestei atitudini, monahii de la Petru Vodă invocă faptul că toate statele puternice nu au implementat acte de identitate electronice (SUA, Japonia, China, Iran, Marea Britanie), ori anumite ţări care au făcut-o, au un control exclusive intern al informaţiilor conţinute în acest tip de documente, precum Rusia sau Israel. Sursa – Adevărul

LINKURI la Știri

Maica Domnului, ocrotitoare, iubitoare și rugătoare pentru toată lumea - Basilica

Ediția a șaptea a Marșului pentru Viață în capitală - Basilica

Fecioara Maria, oglinda femeii creștine - Basilica 

Drept la replică al APOR privind atacul la Ora de religie - Roncea.ro

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Rugăciunea este mult mai puternică în faţa icoanei - Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Prolog - de dr. Stelian Gomboş
Icoana Ortodoxă – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos…

Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”.
Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul. (Cuv. I. Despre icoane)
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9).
Iată un citat clasic a Sfântului Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, de Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clară şi limpede între idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult... îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni...”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor este legat  de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,... să fie aripile întinse pe deasupra... „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos.
    Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original.
    Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei. Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de  „icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos - umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Sfântul Teodor Studitul a unei Persone divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne spune Cuviosul Teodor Studitul.
    De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III - lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.
    Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materi, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiascăîn materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”... Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”. Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?... Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se  zugrăveşte în icoană la fel ca noi?...
    Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit... Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi... nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii... Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam... Depărtează-te, aşadar, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Iisus Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântoâătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”.
    Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos...
    Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…
Trebuie subliniat şi reţinut faptul că rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei”... Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată”, afirmă şi susţine Părintele Profesor de Liturgică, Pastorală şi Artă Sacră Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre sfinţirea, rostul şi folosul icoanei...

Interviu


- Preacucernice Părinte Profesor, cum recunoaştem o icoană pictată conform tradiţiei noastre ortodoxe?
- Acum există o întreagă industrie, dacă îi putem spune aşa, de icoane: magazine întregi, adevărate centre, unde se vând tot felul de reprezentări. O parte din aceste spaţii sunt uneori neadecvate pentru păstrarea lor. Faptul că aşezăm icoana alături de alte obiecte nu arată decât desconsiderare.
Să ştiţi că în tradiţia ortodoxă există un mod anume de a picta. Pentru noi, icoana nu este o reproducere după natură sau o redare a frumuseţii carnale sau trupeşti. Ci, pur şi simplu, este o pictură stilizată, o pictură spiritualizată, dacă putem spune aşa. Chipul apare transfigurat. Nu urmărim să reprezentăm frumuseţea carnală - un obraz frumos, ochi frumoşi, ci chipul interiorizat al omului care priveşte şi înăuntrul lui şi spre Dumnezeu. De aceea, sfinţii în pictura ortodoxă apar cu feţele trase de post, de rugăciune, de meditaţie. Nu sunt asemenea sfinţilor lui Rafael sau Michelangelo.
Mergem deseori prin casele credincioşilor, cu icoana sau cu Botezul şi vedem tot felul de kitsch-uri, că icoane în nici un caz nu sunt, şi ceea ce mă frapează este prezenţa tot mai pronunţată a icoanei, luată din tradiţia catolică, în care apar Iosif cu Maria şi cu pruncul. Iosif, un tânăr aproape de aceeaşi vârstă cu Maria - ceea ce nu corespunde realităţii şi adevărului istoriei -, cei doi sunt, să-mi fie iertat, ca doi îndrăgostiţi care privesc cu multă dragoste la copilul lor rubicond, aşezat într-un leagăn. Faptul că o găsim aproape peste tot este o abatere de la credinţa noastră ortodoxă şi le spun credincioşilor că o astfel de icoană nu este conformă cu tradiţia noastră.
- În aceste împrejurări şi conjuncturi, ce vă răspund oamenii?
- Ei zic şi susţin că ţin o astfel de icoană în casă pentru că este frumoasă. Este adevărat că este vorba despre Sfânta familie acolo, dar nu este redată după adevărul istoric şi nu după canoanele noastre. Noi pictăm sfinţii care privesc la lumea de dincolo, sfinţi care vin din lumea postului, a rugăciunii, a meditaţiei, a înclinaţiilor spre bine, spre Dumnezeu.
- Părinte Profesor, să înţeleg că mulţi nu cunosc semnificaţia unui obiect sfânt în casă, fapt pentru care icoana este văzută ca simplu obiect de podoabă?
- Da. Este un obiect care umple un colţ, pus alături de răpirea din Serai. Cred că aici este vorba şi de cultura maselor, în general, şi de lipsa de informare şi de cultură teologică a credincioşilor, şi de gust, în acelaşi timp. De aceea trebuie foarte mult lucrat în privinţa aceasta. Noi, preoţii, avem datoria ca atunci când ne prezintă la altar asemenea lucrări să le spunem oamenilor - fără să-i jignim sau să-i facem să se ruşineze - că nu este în tradiţia noastră ortodoxă o icoană zugrăvită astfel.
- Preacucernice părinte Profesor, sunt păreri şi opinii diferite în ceea ce priveşte sfinţirea icoanei. Unii spun că icoana este sfântă prin ea însăşi, alţii că este indicat ca o icoană să stea 40 de zile în Altar, după care trebuie sfinţită. Cum comentaţi acest lucru?
- Orice icoană pe care o folosim în casă sau în lăcaşul de cult se sfinţeşte. În biserică se sfinţesc icoanele odată cu târnosirea acesteia. În casele particulare, icoanele pe care le avem pentru suflet le sfinţim mergând cu ele la Sfânta Biserică. Tradiţia spune, dar nu este neapărat o regulă, ca icoana să stea în Biserică 40 de zile, după care se sfinţeşte de către preot şi se dă credincioşilor spre închinare. În Molitfelnic avem rugăciuni pentru toate categoriile de icoane - ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. În funcţie de icoanele care urmează a se sfinţi se citesc rugăciunile potrivite, cu rugăciuni începătoare, psalm, şi alte două, trei rugăciuni, după care sunt stropite cu apă sfinţită.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că dacă icoana poartă chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al unui sfânt este deja sfântă. Însă cred că nu este suficient numai atât. Tradiţia în biserică spune că orice lucru pe care îl întrebuinţăm trebuie sfinţit - aşa cum sfinţim biserica pe care o zidim din nou sau o resfinţim, în cazul în care o pictăm, la fel procedăm şi cu icoanele. Prin sfinţirea acestora le scoatem din întrebuinţarea obişnuită a materiei din care sunt compuse - lemn, sticlă, sau alte metale - şi le trecem în categoria obiectelor sfinte. Le dăm o destinaţie specială. Asta înseamnă sfinţire. El rămâne tot lemn, sticlă, dar cu o destinaţie exactă şi precisă. Cred că este obligatoriu să facem lucrul acesta, pentru că până şi crucea nu este sfântă prin ea însăşi, ci trebuie sfinţită la rândul ei. Este o încărcătură de har pe care o primesc şi crucea, şi icoana, întotdeauna prin rugăciunea pe care o citeşte preotul sau episcopul, urmată de stropirea cu apă sfinţită.
- Preacucernice Părinte, aţi menţionat perioada de 40 de zile, timp în care icoanele sunt ţinute în Altar, urmând a fi sfinţite. De ce 40 de zile?
- După practica pe care a urmat-o Moise, faptul că a ţinut postul de 40 zile. La fel şi posturile noastre care ţin aproape 40 de zile. Este un soroc această perioadă de 40 de zile pe care o întâlnim foarte des în Biblie sau Sfânta Scriptură. Considerăm că este termenul în care se încarcă cu energiile respective, cu harul o icoană sau alta.
- Părinte Profesor, de unde ar trebui să-şi procure oamenii icoane ortodoxe?
- De la magazinele de obiecte religioase şi bisericeşti ale Patriarhiei Române, fiindcă sunt destule şi în ţară. Fiecare Arhiepiscopie şi Episcopie are câteva magazine cu astfel de icoane. Noi avem numai puţin de 600 de pictori bisericeşti, dintre care şi foarte mulţi iconari, care trec printr-un examen, sunt oameni care cunosc exigenţele în materie de pictură.
- O icoană bine realizată costă, este sufficient de scumpă. Cei care nu şi-o permit, din punct de vedere financiar, este bine să cumpere litografii?
- Da, bineînţeles. Şi acestea se fac tot după nişte reguli precise. Nu toate icoanele pot fi pe lemn sau pe sticlă, sunt şi scumpe. Atunci omul îşi cumpără o litografie, o înrămează şi o pune în casă ca icoană. Şi aceste litografii se vând tot prin Patriarhia Română.
- Preacucernice Părinte Profesor, câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa lui?
- Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze. Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.
- Părinte Profesor, despre rostul şi rolul icoanei ce ne puteţi spune?
- Reprezentarea grafică a persoanelor Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a sfinţilor are rolul de a ne apropia de persoanele respective, de a ne întări credinţa în viaţa şi activitatea lor, de a urma pilda vieţii lor. Icoanele dintr-o biserică sunt o reprezentare a întregii iconomii a mântuirii. Avem acolo Biblia sau Sfânta Scriptură în imagini. De aici şi rolul instructiv-educativ al icoanei, care ne învaţă adevărul de credinţă. Au fost cazuri de persoane care s-au convertit sau şi-au schimbat viaţa dintr-o simplă privire a icoanei sau după ce au văzut cuvintele scrise sub ele.
- Ce fel de icoane ar trebui să nu lipsească din casa, din locuinţa nici unui credincios?
- Icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător, icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt modele pentru viaţa noastră creştină.
- Preacucernice Părinte Profesor, în altă ordine de idei, aţi fost întotdeauna un prieten mai mare al copiilor. Cum apreciaţi dorinţa, silinţa şi strădania acestora de a picta icoane?
- Ani de zile am fost în juriul pentru aprecierea icoanelor pictate de copii, am şi scris foarte multe articole la revistă “Chemarea Credinţei” şi vă spun sincer că am fost impresionat de cât dar au copiii noştri. După Revoluţie, a fost o explozie aş putea spune de mici talente. Sunt atât de hăruiţi, că uneori pictează mai bine decât pictorii calificaţi. Aceste daruri trebuie cultivate. Aceşti copii trebuie urmăriţi pas cu pas şi călăuziţi spre aşa ceva, pentru că de aceea au fost făcuţi. Au darul picturii. Am fost impresionat şi am scris articole elogioase despre ei de fiecare dată, pentru faptul că nu credeam că se poate lucra atât de frumos. Galeriile pe care le făceam la expoziţiile de pictură erau pe departe galerii de artă, fie că era vorba de picturi pe lemn, sticlă. Este nevinovăţia sufletească care îi ajuta să picteze. Acele icoane sunt sfinte prin sfinţenia copiilor care o pictează; aproape că nu mai are nevoie de sfinţire.
- Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumim în mod deosebit pentru toate cuvintele de folos, adresate nouă!...
- Cu multă placere. Doamne ajută!...

Epilog - de dr. Stelian Gomboş
O viaţă la Biserica Icoanei…

De peste 48 de ani, Părintele Profesor Nicolae D. Necula slujeşte la Biserica Icoanei din Bucureşti. Cuvintele Părintelui Profesor Constantin Galeriu – “Nimic nu e întâmplător, totul e proniator” - îşi găsesc perfect reflexia în misiunea de preot, dar şi în cea ca dascăl a Părintelui Profesor Nicolae Necula. Acesta recunoaşte că venirea la Biserica păzitoare a Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului a fost ca o grijă deosebită pe care Dumnezeu i-a purtat-o de când se ştie. Firul vieţii şi-a urmat cursul firesc şi totul i-a fost dat, ca şi cum Îngerul păzitor l-ar fi purtat de mână.
După ce în anul 1964 a păşit pentru prima dată în această Biserică centrul capitalei, în calitate de cântăreţ, în perioada studenţiei, de atunci, Părintele Nicolae Necula nu a mai plecat din Grădina Icoanei. Este grădina din sufletul duhovnicului, dar şi grădina atent îngrijită din faţa casei sale, printre ai căror pomi se vede biserica frumoasă, înaltă, curată.
Cât priveşte minunile Icoanei Maicii Domnului, Părintele se rezumă doar la a prezenta sentimentul de protecţie deosebită şi la nădejdea pe care le trăieşte alături de credincioşi. Dincolo de toate acestea, un fapt este grăitor: Părintele Profesor Nicolae Necula are parte în fiecare zi de minunile Maicii Domnului, pentru că aceasta îl ocroteşte în însăşi grădina sa şi îi dă puterea să slujească lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor…

Material realizat de dr. Stelian Gomboş

 



Erminia icoanei Bunei Vestiri – An omagial 2017

 

În acest material media am ales să prezentăm icoana sărbătorii de astăzi. Buna Vestire este prima sărbătoare închinată Maicii Domnului confirmată în documente. Una dintre primele mărturii în acest sens o reprezintă biserica zidită în Nazaret (în secolele IV sau V), pe locul unde avusese loc episodul consemnat în Biblie.

Temeiul scripturistic al sărbătorii îl găsim în primul capitol al Sfintei Evanghelii după Luca:

Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.

De obicei, icoana care înfăţişează acest eveniment ocupă un loc vizibil în pictura murală a naosului. În bisericile mai vechi, scena Bunei Vestire este zugrăvită într-una din trompele de colţ de sub cupola centrală (în nord-est).

În bisericile de dată mai târzie, în care cupola centrală se sprijină pe coloane, Buna Vestire este pictată pe suprafaţa peretelui de deasupra coloanelor dinspre răsărit: Sfântul Arhanghel Gavriil deasupra coloanei din nord-est şi Fecioara Maria deasupra coloanei din sud-est. Când nu există astfel de coloane, Buna Vestire este zugrăvită în acelaşi mod pe peretele vertical de deasupra iconostasului.

După cum aflăm din volumul semnat de teologul Constantine Cavarnos, Ghid de Iconografie bizantină, în partea stângă a icoanei se află Arhanghelul Gavriil, cu mâna dreaptă întinsă, binecuvântând-o pe Preasfânta Fecioară Maria, care se află în partea opusă, iar în mâna stângă ţine un toiag, simbol al autorităţii mesagerului lui Dumnezeu. În unele icoane, în loc de toiag ţine un crin în mâna stângă.

Arhanghelul Gavriil poartă tunică şi himation. Este înfăţişat ca şi cum ar alerga, cu un picior înainte, cu genunchiul îndoit sub veşminte. Expresia chipului este solemnă, bărbătească, dar smerită. Uneori, o aripă se află încă în aer, cealaltă, lăsată în jos.

Fecioara Maria stă în picioare în faţa unui scaun înalt, alteori aşezată pe acesta. Poartă veşminte lungi care îi lasă doar faţa descoperită, gâtul şi mâinile. Chipul şi atitudinea ei exprimă modestie prudenţă şi smerenie. Stă cu capul înclinat în direcţia îngerului. Cu mâna dreaptă face un gest de consimţire, în timp ce cu stânga ţine un fus sau o batistă.

Privirea, atitudinea şi gestul ei, spune Constantine Cavarnos, exprimă cuvintele reproduse mai sus din Evanghelia după Luca: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Pe umeri şi pe cap, pe omoforul brun, Maica Domnului poartă trei steluţe, ca semn al fecioriei perpetue: înainte, în timpul şi după naşterea Fiului.

În fundal sunt clădiri a căror formă elegantă sporeşte frumuseţea compoziţiei. Deasupra lor, la mijlocul icoanei sau în apropiere, se află o reprezentare a bolţii cereşti sub formă de semicerc, de unde izvorăşte o rază de lumină. Lumina simbolizează harul Preasfântului Duh. Ea se opreşte la aureola Sfintei Fecioare sau lângă aureolă.

Uneori se mai adaugă şi alte elemente, dacă spaţiul permite – de exemplu, o masă lângă Maica Domnului, pe care se află Vechiul Testament şi o vază cu flori. Aceasta din urmă simbolizează fecioria ei.

 

Cea mai veche reprezentare a Bunei Vestiri este întâlnită în catacomba Priscillei din Roma, care datează din secolul al II-lea. Arhanghelul Gavriil este pictat lângă Fecioara Maria, care îl ţine pe Prunc în braţe.

O reprezentare diferită a scenei Bunei Vestiri întâlnim în arcul Basilicii „Santa Maria Maggiore“ din Roma, care datează din anul 440. Maica Domnului este zugrăvită ca o împărăteasă înconjurată de îngeri. Arhanghelul Gavriil zboară deasupra eu şi îi veşteste întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt reprezentat de porumbelul care coboară asupra ei. Alături de Fecioara Maria este înfăţişat şi Dreptul Iosif.- Sursa: basilica.ro



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Pastorala Sfântului Sinod al BOR în Duminica Ortodoxiei 2017 - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în prima duminică din Postul Mare, numită și Duminica Ortodoxiei, sărbătorim biruința asupra tuturor rătăcirilor doctrinare de la dreapta credință și de la dreapta vedere a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume.

Potrivit Sfintei Tradiții a Bisericii, icoana Domnului Iisus Hristos este chipul liturgic văzut al Dumnezeului celui viu și nevăzut, care S-a făcut om (cf. Coloseni 1, 15).

Fundamentul dogmatic al cultului sfintelor icoane este Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, la plinirea vremii. Părinții Bisericii care au teologhisit despre venerarea sau cinstirea sfintelor icoane, fiind purtați și luminați de Duhul Sfânt, au fost încredințați adeseori prin minuni și experiențe duhovnicești neîndoielnice de adevărul și puterea harică a sfintelor icoane.

Dealtfel, potrivit Sfintei Tradiții, prima icoană a Mântuitorului Hristos este Sfânta Mahramă sau Icoana nefăcută de mână omenească a Domnului, care a fost trimisă regelui Avgar al Edesei.

Prin venirea lui Mesia – Hristos pe pământ, „la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7), a fost dezlegată opreliștea dată lui Moise de a nu face „nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus și din câte sunt pe pământ, jos” (Ieșirea 20, 4). Interdicția din Vechiul Testament era una pedagogică și temporară pentru a nu se cădea în idolatrie, deoarece Dumnezeu Cel nevăzut din ceruri nu luase chip de om pe pământ. Însă, pentru noi, creștinii, icoana Domnului Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, este mărturie și mărturisire a Întrupării Sale, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Învățătura ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane a fost formulată, în mod deplin, la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787, de la care se împlinesc anul acesta 1230 de ani. Această învățătură este în deplin acord cu Sfânta Scriptură și cu Sfânta Tradiție, întrucât se fundamentează pe dogma hristologică a Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sinodul afirmă că Sfânta Scriptură și sfânta icoană se „arată” și „se explică” reciproc. Imaginea vizuală are aceeași valoare cu imaginea verbală. Așa cum Sfânta Scriptură este o imagine în cuvinte, tot astfel și icoana pictată este un cuvânt în culori. Prin icoană, conținutul Sfintei Scripturi nu este transmis sub forma unei doctrine abstracte, ci în chip liturgic, adică într-un mod integral și concentrat, care se adresează „față către față” persoanelor din biserică aflate în stare de comuniune – rugăciune cu Preasfânta Treime și cu toți sfinţii.

Citând cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, Sinodul al VII-lea ecumenic afirmă că „cinstea arătată icoanei trece asupra prototipului, iar cel care venerează icoana venerează persoana pe care aceasta o înfățișează[1]. Astfel, sfintele icoane fac posibilă comuniunea harică între persoanele reprezentate și credincioșii care le cinstesc și se roagă în fața lor.

Un alt eveniment important în care s-a confirmat și reafirmat rolul, sensul și importanța artei sacre sau liturgice în viața Bisericii a fost Sinodul de la Constantinopol, din anul 843. Făcând trimitere directă la imaginea reprezentată în icoană, Synodicon-ul acestui Sinod proclamă pomenirea veșnică a celor care cred, dovedindu-și spusele prin scrieri și acțiunile prin reprezentări, pentru răspândirea și afirmarea adevărului prin cuvinte și prin icoane[2].

Tot în acest document sinodal se subliniază faptul că icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei și, de aceea, icoana sfințește ochii celor credincioși și tămăduiește bolile sufletești și trupești ale celor care le cinstesc. La rândul său, Sfântul Ioan Damaschin spune că „harul lui Dumnezeu se odihnește deasupra icoanei”, pentru că „în timpul vieții lor sfinții erau plini de Duh Sfânt. La fel și după moarte harul Sfântului Duh rămâne pururea în sufletele lor, în trăsăturile și sfintele lor chipuri, iar aceasta nu prin fire, ci ca urmare a harului și a lucrării divine”. Iar pentru a face posibilă întâlnirea prin rugăciune și prin harul Duhului Sfânt, reprezentarea lui Hristos, a sfinților și a evenimentelor Istoriei Sfinte trebuie să exprime cu fidelitate realitatea istorică.

Rostul de a fi al icoanei este acela de a-i arăta pe moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, pe cei care o caută, o pregustă și o prefigurează încă din timpul vieții lor pe pământ. Și cu toate că sfinții pictați pe icoane sunt deosebiți între ei la chip, au totuși ceva comun și anume aureola sau nimbul de lumină. Aureola este semnul văzut al slavei dumnezeiești din Împărăția cerurilor, care nu se poate vedea cu ochii trupești, dar care se află tainic prezentă în sufletul și trupul sfinţilor.

De aceea, icoana este și o vedere prin credință a Împărăției lui Dumnezeu, iar nu doar un simplu element estetic și didactic în Biserică.

Iubiţi fii duhovnicești,

Sfânta Scriptură ne învață că omul este icoana vie făcută de Dumnezeu după chipul Fiului Său.

Așa cum icoana exprimă într-un mod văzut slava nevăzută a prototipului său ceresc, tot astfel și omul, „icoana” văzută a lui Dumnezeu, a fost făcut de Creator „după chipul Său” (Facere 1, 27) ca să se reflecte, în om și prin el, lumina cea necreată și neapusă a Dumnezeirii sau frumusețea preaslăvită și negrăită a Celui nevăzut. Întrucât Ortodoxia este atât mărturisirea adevărului unirii dumnezeirii și a omenității în Persoana Domnului Iisus Hristos, cât și mod de cunoaștere și de trăire în arvună a slavei Împărăției cerurilor, noi, creștinii, suntem datori să mărturisim dreapta credință și să căutăm „sfințeniafără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). Totodată, trebuie să armonizăm dreapta mărturisire și preamărire a lui Dumnezeu cu iubirea milostivă față de aproapele  nostru,  care  este  chipul  lui  Hristos  îndreptat  spre  noi (cf. Mt. 25, 40).

Întrucât fiecare om este făcut „după chipul lui Dumnezeu”, iubind pe aproapele nostru, iubim și pe Dumnezeu. Astfel, sfânta icoană ne arată „calea” iubirii milostive față de toți oamenii, pe care a mers Fiul lui Dumnezeu când S-a făcut Om și pe care au mers apoi oamenii credincioși și sfinți care s-au îndumnezeit, urmându-L. Cine ajută pe cel ce are nevoie de ajutor, acela iubește pe Hristos Care Se identifică cu toți oamenii aflați în suferință, zicând: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Întrucât în 2017 se împlinesc 1230 de ani de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul acesta a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Anul omagial al sfintelor icoane, al icona- rilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Întrucât sfintele icoane sunt reprezentări vizibile ale unor realități tainice, nevăzute și cerești, rostul sfintelor icoane este să ne înalțe sufletul spre pacea, bucuria și slava Împărăției cerurilor. De aici marea responsabilitate ce-i revine pictorului iconar. Potrivit Sinodului al VII-lea ecumenic „pictorului îi aparține doar natura tehnică”, în timp ce diataxis, compoziția sau forma artistică, depinde, în mod evident, de ce au hotărât Sfinții Părinți.

Dumnezeu a descoperit Sfinților Părinți prin experiențe duhovnicești ceea ce trebuie să redea icoana prin culori. Ei contemplau prototipul și apoi exprimau, în limbajul picturii, modelul sau chipul. Iar acele prototipuri care au fost descoperite Sfinților Părinți sunt rememorate în icoana ortodoxă, trezind în conștiința privitorilor stări spirituale sfinte. La rândul lor, pictorii iconari primeau și pictau icoanele după îndrumările venite de la Duhul Sfânt prin Sfinții Părinți, încât ei, ca martori și mărturisitori iconografi, nu se reprezentau și nu se mărturiseau pe ei înșiși, ci erau mărturisitorii lui Dumnezeu Cel Întrupat și ai sfinților Săi.

Așadar, scopul vieții duhovnicești creștine este să devenim și noi sfinți, icoane vii ale lui Iisus Hristos, înnoiți și transformați sau transfigurați de El prin harul Duhului Sfânt, pregustând slava dumnezeiescă, având ca înaintemergători pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe toți Sfinții Săi.[3]

Potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe Române statornicite în  timpul Patriarhului Justinian (1948-1977), cu ocazia sărbătorii numită Duminica Ortodoxiei, se realizează colecta pentru Fondul Central MisionarAșa cum în Biserica primară, prisosul unora plinea lipsa altora și „nimeni nu era între ei lipsit” (Fapte 4, 34), tot astfel și acum Biserica Ortodoxă Română îndeamnă la dărnicie și întrajutorare frățească pentru a susține multiple activități spre binele și folosul credincioșilor ei din țară și din diaspora.

La nivel național, bisericesc, social, liturgic, pastoral, misionar și cultural, aceste activități sunt de o importanță majoră. Darul în bani care va fi colectat acum, în Duminica Ortodoxiei și în următoarele trei duminici, până la 26 martie, va fi folosit pentru construirea de lăcașuri de cult din parohiile mici și sărace, pentru întreținerea așezămintelor social-filantropice din țară și de peste hotare, pentru sprijinirea și inițierea unor activități spirituale și culturale pentru apărarea și promovarea dreptei credințe, dar și pentru păstrarea identității etnice a românilor de pretutindeni și pentru ajutorarea parohiilor și a familiilor sărace ş.a.

Dorindu-vă să folosiți cu mult spor duhovnicesc vremea Marelui Post ca pregătire pentru sfânta sărbătoare a Învierii Domnului, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi şi să vă dăruiască sănătate și mântuire, pace și bucurie.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13,  13).

Cu părintești binecuvântări și doriri de tot binele,

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD,

†D A N I E L,

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei

şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Corneliu, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Fiecare îmbucătură de post este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!
 
Înfierbântarea este reprimată prin post. Mânia este potolită prin post. Fapta bună este stimulată prin post. Gândurile viclene sunt evacuate prin post. Nu îl putem contrazice pe Sfântul Simeon Noul Teolog. Ochii nu se mai rotesc încolo şi încoace. Şi fiecare dintre noi nu mai osândim păcatele altora, ci ne vedem mai degrabă propriile neputinţe şi scăderi. De fiecare dată când ne abţinem de la rău, postim. Ne folosim de post ca de un medicament, nu postim de dragul postului, ci de dragul unirii cu Dumnezeu prin despătimire. Creştinismul înseamnă cumpătare în toate, normalitate, lipsa oricărui exces. Ortodoxia este modul natural de a fi, de a trăi în regăsire. Moise s-a urcat pe munte pentru a intra în dialog cu Dumnezeu prin post. Teribilă armă, care zguduiec demonii! Care alungă lăcomia şi desfrâul. Dar, fără smerenie, postul nu are valoare, sfătuieşte părintele Sofian Boghiu:
„Poţi să mori de foame, dar, dacă nu ai smerenie, postul nu îţi este de nici un folos”.
Încet-încet, ne deprindem şi copilaşii cu postul, fără să îi forţăm, fără să exagerăm, fără să îi îndoctrinăm. Cumpătarea este norma. Dreapta măsură în toate înseamnă şi bun simţ, nu doar discernământ. Orice dezechilibru este o obrăznicie. Postul nu face decât să recompună echilibrul. Părintele Calinic Berger are o cateheză uimitoare în această privinţă. Iar Paul Siladi ne oferă mici editoriale despre nevoinţa pustnicilor. Un creştin imită postul Domnului Hristos. El nu avea nevoie de post – aşa cum noi avem – şi, totuşi, a postit. Cu atât mai mult noi… Chiar Domnul Iisus ne învaţă rugăciunea: modelul Tatăl nostru. Dar ne învaţă şi să ne rugăm discret, fără surle şi trâmbiţe, fără camere de luat vederi, fără publicitate. El posteşte şi Se roagă. Se oferă drept model. Şi îi mustră pe apostoli, atunci când aceştia nu reuşesc să vindece un demonizat, avertizându-i că demonii ies, dar numai cu rugăciune şi cu post.
Postim pentru că vrem să iasă patimile din noi
Cea mai importantă este motivaţia. De ce postim, aşadar? Doar pentru a mai da jos trei kilograme sau pentru că e la modă? Postul este o obişnuinţă, până la urmă, dar este, în acelaşi timp, o necesitate. Nici un aliment nu este necurat, doar ne antrenăm, ca – la nevoie – să fim bine instruiţi în teologia alegerii. Să fim atenţi la calmul nostru şi nu doar în zilele de post. Să fim vigilenţi cu corectitudinea noastră zilnică. Iată postul biblic:
Câştigăm corect şi facem milostenie.
Lipsa postului înseamnă că putem câştiga oricum şi putem cheltui pe orice. Postul nu este o interdicţie, ci o binecuvântare, pentru că ne elimină toxinele egoismului. Intrăm în ritmul ortodoxiei, pentru a căuta sensul profund. Altfel, rămânem aceiaşi superficiali, nepregătiţi pentru pocăinţă. Singura vindecătoare este credinţa, dar aceasta trebuie mărturisită şi practicată. Aceasta este propovăduirea nestânjenitoare a iertării. A împăcării cu cei ce ne enervează la culme. A renunţării la ambiţii şi orgolii. A revenirii la simplitate şi – până la urmă – la fericire.
Mintea golită de patimi, iată un obiectiv realist pentru acest post. Singura cale care atrage lumina. Unica dezîntunecire. Ne amintim cine suntem! Câtă valoare avem în faţa lui Dumnezeu! Cât de mult preţuieşte Dumnezeu sufletul nostru. Nimic din exterior nu ne poate constrânge sau convinge să postim sau să nu postim. Ţine de noi, de hotărârea noastră, de angajamentul nostru ferm de a Îl urma pe Domnul Hristos în toate împrejurările vieţii. Nu mai suntem sclavii biologicului, deci, avem mult mai puţine frustrări, mult mai puţine frici şi suntem din ce în ce mai fericiţi. Funcţionează!
Nu devenim fără de păcat, dar căderile sunt mult-mult mai rare şi de o insitate mult mai redusă
Până la urmă, păcatul este o boală. O boală care atrage moartea. Dar nu este o boală incurabilă. Credinţa în Hristos ne curăţă de orice păcat şi ne izbăveşte din orice moarte! Cât de frumos spune asta Sfântul Nicolae Velimirovici. Postul şi rugăciunea sunt medicamentele noastre pregătitoare. Nu sunt scopuri în sine, nu postim de dragul postului, ci pentru că vrem să devenim mai buni, mai iertători, mai aproape de Dumnezeu. Ele ne introduc în atmosfera de pocăinţă. Ele ne ghidează spre noi înşine, spre lăcaşul sălăşluirii lui Dumnezeu din noi.
Să postim fiecare zi de vineri ca în Vinerea Mare şi să ne împărtăşim mai des duminica ca în Duminica Paştilor
Ştim ce avem de făcut şi facem, dar prea puţin. Dacă doza e prea mică şi nu se ia regulat, ieşi din programul de recuperare duhovnicească. Pocăinţa este un proces de durată, ţine toată viaţa, nu doar câteva zile pe an, când ne amintim de lumânări şi colivă. De Dumnezeu să ne amintim şi să nu Îl uităm niciodată, pentru că fără El nu putem fi fericiţi, nu putem face absolut nimic. Există Leacul Nemuririi (Împărtăşania) şi noi vrem să inventăm altul… De ce? Pentru că nu vrem să ne rupem de rău. Împărtăşania necesită smerenie, pregătire, virtute, părăsirea patimilor.
Cei ce nu postesc nu vor să îşi schimbe stilul de viaţă, mentalitatea, traiectoria
Postind, nu doar ne rugăm mai mult, dar şi nu mai furăm, nu mai desfrânăm, nu mai bârfim, nu mai frecventăm anturajele dubioase, ne modelăm după sfinţi, nu după derbedei. Ne împrietenim cu sfinţii, postim ca ei, ne mântuim împreună cu ei. Ne îmbătăm cu derbedeii, vom fi osândiţi împreună cu ei. La fiecare Liturghie, cinăm cu Hristos şi cu sfinţii, anticipând bucuria veşniciei. Ce alegem? Eu vă recomand o carte: La masă cu sfinţii, de Mariangela Rinaldi.
Sigur, este cu neputinţă să nu fie pricini de păcat (Luca 17, 1), dar sminteala să nu vină prin noi! Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate spirituală pe care vrem să o experimentăm, deşi – clar – nu merităm. Dar să nu oprim măcar pe alţii să intre în ea. Să nu smintim prin nerâvna noastră, prin nepostirea noastră, prin alte mese şi măsuţe fără rost în această perioadă. Am observat că foarte multe botezuri se fac în post. Acum e liber la cantină, că nu se fac nunţi.
Sigur, poţi să îţi botezi copilul oricând, dar cine te pune să chemi manelişti în post şi să consumi hălci de carne?
Nu ştii să te bucuri altfel de încreştinarea copilului tău, de a cărui mântuire răspunzi direct în faţa lui Dumnezeu? Oricât de uşor sau de greu este să fii creştin şi să posteşti, să te smereşti şi să îţi ierţi duşmanii, este singura cale de a obţine fericirea. Pentru totdeauna. Pentru că postul este asigurarea că suntem pe drumul corect, cel către Ierusalim, către Golgota şi Înviere (Luca 17, 11), nu către Babilon, Sodoma sau Gomora.
Împărăţia lui Dumnezeu a şi venit, este printre noi, dar cei ce nu postesc nu au cum să o găsească. Ea se lasă ascunsă.
Şi se lasă descoperită pentru cei ce renunţă la patimi. Pentru cei ce îşi pun nădejdea în Dumnezeu şi conlucrează cu El pentru mântuirea altora. Fiecare rugăciune este deja îndeplinită. Nu este un apel în aşteptare, chiar dacă aşa îl percepem uneori şi ne pierdem răbdarea. Nu postim ca o cerere obligatorie. Nu ţinem un post pentru ca Dumnezeu să ne fie dator, să fie obligat să îndeplinească o cerere, poate dăunătoare. Nu ţinem post pentru răul altora, Doamne fereşte! Ţinem post pentru că recunoaştem că voia Lui înseamnă binele nostru. Nu postim ca să reuşim profesional sau sentimental, ci ca să ne apropiem de mântuire. Iar Dumnezeu ne va ajuta să ne găsim şi profesia şi familia, în drumul către mântuire.
Faceţi o probă: cât de bună este marmelada, după o catismă
Sunt convins că cei mai mari postitori sunt copii. Au ingredientul necesar: inocenţa. Se lasă îngrjiţi de părinţi, au puţine griji şi îndoieli. Şi sunt fericiţi. Rugăciunile lor sunt cele mai ascultate. Domnul Hristos este totdeauna limpede în exprimare: de nu vom fi ca ei, nu vom vedea Raiul. În capitolul XXII, evanghelistul Luca vorbeşte despre o pregătire pentru Paşte. Uitaţi-vă din nou la copii, cum îşi fac ei temele. Chiar dacă au unele reţineri iniţiale, devin conştiincioşi şi luptă pentru recompensele celor ce fac muncă suplimentară. Postul este tema noastră, pregătirea noastră pentru Înviere. Acel post care presupune dezlegarea lanţurilor răutăţii (Isaia 58).
Fiecare îmbucătură de post este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!
Mai ales în post, îl căutăm pe duhovnic. Nu există un „mari” duhovnici, este un pleonasm, un fel de cocoş galic. Dacă e duhovnic, e mare, automat, Dacă nu e mare, nu e duhovnic defel. Nu căutaţi duhovnici „cu nume”, nu vă schimbaţi duhovnicul pentru motive derizorii. Căutaţi acel „stomatolog” duhovnicesc capabil să vă scape de durere. Dacă doi-trei stomatologi te smintesc, nu stai cu durerea, ci cauţi acel salvator, care te salvează. Asta dacă îţi pasă. Dacă nu vrei ca infecţia să se extindă în tot corpul. Dacă îi veţi căuta, îi veţi găsi negreşit. Slavă Domnului, sunt atât de mulţi!
Cei ce cred – toţi aceştia – devin copii ai lui Dumnezeu. Devin liberi. Fericiţi. Luptă, având sigranţa victoriei, doar sunt de partea Invincibilului Dumnezeu. Veniţi creştini, veniţi la Liturghie! (- Post şi de la capăt – Lumea credinței, 28 februarie 2017 (Marius Matei)Sursa foto: pemptousia.ro)
 
Citiți și Sfaturi pentru o postire înțeleaptă - Ziarul Lumina
 
Epuizaţi de goana după o împlinire percepută în cheie materialistă, unii oameni încearcă să adopte o viziune mai spirituală asupra vieţii. Totuşi, din cauza unei cunoaşteri superficiale şi dintr-o lipsă de exemple autentice aflate în imediata apropiere, mulţi evită să se îndrepte spre practica ascetică şi mistică a Bisericii, alergând spre tot felul de spiritualităţi „neconvenţionale”. La început de Post Mare, aflaţi în nevoia rememorării, ori chiar a descoperirii adevăratelor repere ale ascezei ortodoxe, departe de orice bigotism sau relativism, găsim la Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V) o viziune echilibrată şi bine ancorată în trăirea evanghelică asupra postirii.
 
Parcurgând scrierile Sfântului Ioan Casian, se poate observa că acesta priveşte viaţa spirituală ca pe o luptă supusă unei „discipline” şi unei „ordini” anume, de respectarea cărora ţine succesul ori eşecul. În acest sens, frecvent repetă cuvintele Sfântului Pavel: „Când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului” (2 Tim. 2, 5). Astfel, pentru Ioan Casian, nevoitorul este „atletul lui Hristos” care luptă pentru „cununa nestricăcioasă” (1 Cor. 9, 25), pe „trepte de triumfuri”, folosindu-se de „exerciţii duhovniceşti” ca de „antrenamentele atletice din palestre”.
Conform acestei ordini a lucrurilor, „fără să-şi biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta «după regulă». […] Dacă vom fi biruiţi în această luptă, vom dovedi că suntem robi ai poftelor trupului. Neînfăţişând din această cauză nici un semn de libertate şi de forţă, vom fi respinşi îndată de la luptele duhului, ca nişte nevrednici şi robi, cu ocara ruşinii. Căci «oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului» (Ioan 8, 34)”. Pe aceste considerente cuviosul sprijină faptul că orice străduinţă în plan duhovnicesc e necesar să înceapă cu exerciţiul postirii: „Negreşit este cu neputinţă ca un pântec sătul să încerce luptele omului lăuntric şi, de altfel, nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi uşor doborât”.
 
Este important de observat că Sfântul Ioan Casian înţelege încordările ascetice ca pe nişte exercitări ale libertăţii şi forţelor persoanei. Prin urmare, aparenta restricţionare, sugerată, poate, de noţiunea de „regulă” asociată vieţii spirituale, este, de fapt, un criteriu al căpătării libertăţii de mişcare. E paradoxal, fiindcă oricine, când aude cuvântul „libertate”, se gândeşte la lipsa oricăror constrângeri exterioare ale eu-lui, pe când Sfântul Ioan Casian aşază dobândirea libertăţii pe supunerea sinelui, începând cu trupul: „Nu vom avea duşman de temut în afară, dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului”. Libertatea interioară primează.
 
Posturile sunt pentru virtuţi, nu virtuţile pentru posturi
Sfântul ţine să precizeze, înainte de toate, care este natura postului şi locul lui între lucrările traiului după Evanghelie. În acest sens, el remarcă faptul că există lucruri bune sau rele prin esenţa lor şi care, în orice împrejurări, nu îşi schimbă caracterul. Aşa sunt virtuţile şi viciile. Pe acestea le numeşte bunuri sau rele „principale”. Pe de altă parte, dacă totuşi există lucruri care pot fi când bune, când rele, înseamnă că nu din natura lor sunt astfel, ci după cum dictează împrejurările (Eccl. 3, 1). Pe acestea din urmă cuviosul le numeşte lucruri „mijlocii”, care sunt „prin natura lor astfel, încât săvârşite sfinţesc, dar nu ne pătează dacă nu le luăm în seamă”. Postul face parte din ultima categorie şi el nu e bun sau necesar prin sine şi pentru sine, ci „numai atunci este potrivit pentru noi, dacă i se respectă condiţiile de timp, calitate, măsură, fără să fixăm în el termenul speranţelor noastre, ci doar să ajungem prin el la curăţia inimii şi la dragostea apostolică”. De altfel, subliniază Cuviosul Ioan Casian, virtuţile nu trebuie păzite pentru posturi, ci posturile pentru virtuţi, după cum nu meşteşugurile ori artele sunt pentru unelte, ci uneltele sau instrumentele pentru cele dintâi. Aici atinge un punct nevralgic pentru modul cum se practică, de multe ori, de către credincioşi lucrarea postului. Trebuie recunoscut că habotnicia, una dintre acuzele principale ale necredincioşilor la adresa vieţii ascetice bisericeşti, este o mare ispită pentru omul care, deşi a realizat necesitatea postului, nu i-a înţeles şi locul, rostul lui în viaţa spirituală. De aceea precizările Sfântului Ioan Casian sunt de mare importanţă. Posturile se practică „pentru a dobândi curăţia inimii şi a trupului, pentru ca mintea, tocite fiind imboldurile trupului, să se unească în pace cu Autorul ei, şi nu sunt întotdeauna şi fără schimbare bune”. Prin urmare, se cere o distincţie clară între scop şi mijloc. Orice înlocuire a unuia de către celălalt duce la ruină pe plan sufletesc şi trupesc. Postul, ca lucru „mijlociu”, nu trebuie niciodată să fie un scop în sine, ci o unealtă pentru câştigarea bunurilor „principale”, care sunt virtuţile, dar care, la rândul lor, îşi găsesc împlinirea numai în comuniunea cu Binele în persoană, Care este Dumnezeu. Asemenea, „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, ci împotriva răului (Ef. 6, 12) şi orice deviere nu e doar nefolositoare, ci chiar un „sacrilegiu”, fiindcă „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat” (1 Tim. 4, 4).
 
Nimic fără moderaţie
Sfântul Ioan Casian subliniază că darurile sunt împărţite (1 Cor. 12) şi fiecare om are propria alcătuire, iar înfrânarea de la mâncare se sprijină şi pe tăria sufletului, dar şi pe puterea trupului, astfel că, în privinţa condiţiilor postului „nu poate fi uşor păstrată aceeaşi regulă”. Cu toate acestea, principiul ce rezolvă problema diferenţelor este „nimic fără moderaţie”, păstrând un post „egal şi măsurat”, adică fără excese, nici în plus, nici în minus, deoarece „odată cu schimbarea hranei se schimbă de la sine şi calitatea curăţiei noastre”. Pornind de la această bază, sfântul poate afirma că „şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului, dacă îşi îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând şi nu plăcerea”.
 
Cuviosul Casian nu se limitează la îndrumări generale, ci, pornind de la ispitele lăcomiei pântecelui (a mânca des, mult şi bun), el recomandă ca hrana să se primească la timpul stabilit, fără a mai gusta nimic înainte ori după, iar aceasta să fie luată în chip cumpătat, fără a ajunge la saţietate, după cum aflăm şi în recomandările Sfântului Vasile cel Mare.
În al treilea rând, se cuvine să ne mulţumim cu orice mâncare, chiar din cea mai simplă şi ieftină, căci, zice şi Cuviosul Ioan Scărarul, „lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase” (Scara XIV, 2). De altfel, precizează Sfântul Casian, înfrânarea trebuie să fie egală şi în ce priveşte mâncărurile uşoare, ca pâinea şi apa. Prin urmare, trebuie aleasă o hrană care să fie uşoară la gătit, iar avantajul unui preţ mai redus să o facă uşor de procurat. La toate acestea, cuviosul ţine să adauge, subliniind: „Să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului”, despre care Duhul Sfânt, prin gura prorocului Isaia, spune că e postul care Îi place (Isaia, cap. 58).
 
În cele din urmă, ca şi Sfântul Ioan Casian în cuvântul „Despre duhul lăcomiei”, e de folos să amintim sfatul lui Avva Macarie: fiecare aşa să-şi orânduiască posturile, ca şi cum ar avea de trăit 100 de ani, şi aşa să-şi înfrâneze pornirile sufletului, ca şi când ar muri în fiecare zi, fiindcă, făcând aşa, va da dovadă de înţeleaptă judecată şi de un suflet măreţ.
 
 


Rugăciunea lui Iisus şi impactul ei asupra lumii secularizate de azi - Dr. Stelian Gomboş

...„Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”.

Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Stăniloae în aceeaşi lucrare – el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.

În altă ordine de idei, dacă ar fi să vorbim puţin despre volumul cel mai renumit şi mai important ce descrie rugăciunea - Filocalia, adică iubirea de frumos, vom pomeni de fapt, despre drumul evanghelic al împlinirii poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Împlinind zi de zi, ceas de ceas, poruncile lui Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii, creştinul se va afla pe un drum al despătimirii, un drum care se dovedeşte a fi un urcuş către o frumuseţe negrăită a iubirii dumnezeieşti pentru fiinţa umană. Foarte important este faptul că mulţi au pornit pe acest drum, au reuşit să biruiască propriile patimi şi să se „rănească” în final de către această frumuseţe divină. Mulţi dintre cei care au reuşit să parcurgă acest urcuş tainic, au lăsat în scris multe referinţe şi elemente din propria lor experienţă, spre ajutorul şi folosul duhovnicesc al celor ce se încumetă la acest binecuvântat drum. Una din principalele coordonate alea cestui urcuş spiritual este rugăciunea neîncetată, iar condiţiile prin care primii creştini şi mai ales primii care au ales punerea în practici a poruncilor lui Iisus Hristos, departe de zgomotul lumii, au determinat ca rugăciunea neîncetată să ia forma: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune a devenit o armă pentru cel angajat şi ancorat în urcuşul duhovnicesc, o armă pe care o putea folosi în toată vremea şi în tot locul, unde se afla ori vieţuia.

Aşadar, în Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Iisus Hristos cu iubirea şi cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Iisus Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare, aşadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii (semenii) mei, deci mă rog, în virtutea dorinţei de realizare a comuniunii, şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectaţi de nedreptăţile mele faţă de ei. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”.

Rugăciunea este, deci, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: - a mântuirii sufletului şi a trupului.

Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste…, să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”.

Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe… Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă.

La unii mari Părinţi Duhovniceşti rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă”.

„Actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sf. Maxim Mărturisitorul”. – Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.

Rugăciunea lui Iisus trezeşte în inimă o dragoste fără margini. „Ce este, oare, o inimă iubitoare? Se întreabă Sfântul Isaac Sirul. Şi iată cum răspunde: „Este o inimă care arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate făpturile… Iată de ce un astfel de om se roagă neîncetat… chiar şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei care-i fac rău… se roagă chiar şi pentru şerpi, însufleţit de mila nesfârşită care ia naştere în inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Şi tot el: „Ce este cunoaşterea? – Simţul vieţii nemuritoare. Şi ce este viaţa nemuritoare? – Să simţi totul în Dumnezeu. Căci dragostea vine din întâlnire. Cunoaşterea legată de Dumnezeu unifică toate dorinţele. Iar pentru inima care o dobândeşte, ea este numai dulceaţă revărsându-se pe pământ. Căci nimic nu se poate asemui cu dulceaţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, Care a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine, după cum aflăm scris în Filocalia – Vol. 8, pag. 421.

Totul culminează cu adevărata iubire de aproapele. Mă gândesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la începutul veacului XX: „Fără rugăciune, toate virtuţile sunt ca nişte copaci fără pământ; rugăciunea este pământul care îngăduie tuturor virtuţilor să crească… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie să trăiască numai prin Hristos. Atunci când îl va iubi în aşa măsură pe Hristos, va iubi fără îndoială şi toate făpturile lui Dumnezeu. Oamenii cred că mai bine trebuie să-i iubeşti pe oameni şi apoi pe Dumnezeu. Şi eu am făcut aşa, dar nu ajută la nimic. Dar când, dimpotrivă, am început să–L iubesc pe Dumnezeu, în această iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Şi în această iubire pentru Dumnezeu, vrăşmaşii mi-au devenit şi ei prieteni, făpturi ale lui Dumnezeu” – După cum aflăm consemnat în aceeaşi carte a lui Olivier Clement.

Drept măritorii noştri Părinţi subliniază faptul că trebuie evitat proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înţelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat acest chip de către puterile răului. Atunci poţi vedea inima omului ca loc în care binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forţă exterioară, care nu poate duce decât la acel „coşmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poţi interveni dacă-ţi pui toată încrederea , dacă te lepezi de orice dorinţă interesată, dacă, asemenea lui David, îţi arunci armele şi intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Şi atunci Numele, devenit Prezenţă, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare.

Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”: „Ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepţii freudo-marxismului! Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina fiinţelor şi a lucrurilor, faţa ascunsă a lumii. Primesc harismele paternităţii spirituale, darul vindecării, darul proorociei. Această paternitate – asemenea celei dumnezeieşti, pe care o reflectă – depăşeşte, integrând-o, dualitatea sexuală. Sfântul Serafim, reluând o străveche recomandare monahală, îl sfătuia pe stareţul Sarovului: „Fii ca o mamă pentru călugării tăi” – Găsim relatat tot în lucrarea lui Olivier Clement.

Andrei Scrima, în cartea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susţine că „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se înalţă deasupra acţiunilor şi gândurilor joase şi pământeşti, se retrag şi urcă împreună cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte înalt al singurătăţii, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor şi separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceşte într-o credinţă vie şi le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuţilor unde El îşi arată mai apoi, neacoperită, slava… şi strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”

Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înţelegere, la o gândire plină de pace şi de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual: ea răstigneşte şi învie mintea. Inima eliberată fiind de închipuiri ajunge să producă în ea însăşi tainice şi sfinte gânduri, aşa cum pe o mare liniştită vezi peştii mişcându-se şi delfinii dănţuind.

În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va mai da în Iisus Hristos. „Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă, o rugăciune în care nu ştim de ce să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm nici ce să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal. Şi deci nu este rugăciune” – Afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

Trebuie să precizăm, încă o dată, că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea îşi află odihna în inimă adică în adâncul inimii strâns unite cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale.

Uneori, celor înduhovniciţi li se dezvăluie tainele începuturilor şi ale sfârşitului omenirii şi universului. Ei participă la trecerea istoriei către Împărăţie, la naşterea noului Ierusalim; îşi află locul în comuniunea „păcătoşilor conştienţi”, cei care se roagă pentru mântuirea tuturor. Dacă Biserica a condamnat apocatastaza origenistă ca certitudine doctrinală şi ca automatism cvasiciclic, ea a încredinţat, în schimb, celor înduhovniciţi taina rugăciunii pentru mântuirea universală.

„Rostind în rugăciunea lui Iisus „miluieşte-ne”, ne amintim că nu te mântuieşti de unul singur, ci numai în măsura în care devii o persoană în comuniune, care nu mai e despărţită de nimic. Cel care invocă Numele devine prietenul Mirelui, se roagă ca toţi să fie uniţi cu Mirele: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez”. Nu mai vorbeşte de iad decât pentru el însuşi, cu o smerenie fără margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lecţie Sfântului Antonie, dezvăluindu-i că se roagă ca toţi să fie mântuiţi, el fiind singurul care merită să fie osândit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea că trebuie să-ţi priveşti toţi semenii ca pe nişte sfinţi şi să te consideri drept singurul păcătos, „spunându-ţi că în ziua judecăţii toţi vor fi mântuiţi, numai tu vei fi osândit” – Ne spune tot Olivier Clement. Şi atunci, Domnul i-a spus stareţului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Această întâlnire în iubire dar şi acest sentiment al diferenţei infinite dintre Dumnezeu şi mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci şi al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Şi fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea deja citată ne spune că „în întâlnirea cu Dumnezeu - Infinitul este perceput ca o bucurie nesfârşită, ca o lumină. Exprimându-le prin cuvinte, omul sugerează această bucurie care depăşeşte orice limite. Deşi încă foarte slab, cuvintele rugăciunii lui Iisus exprimă acest sentiment de bucurie, de recunoştinţă şi de smerenie infinită. Dar lucrul principal nu e să rostim cuvinte. Principalul se află în această experienţă a bucuriei, a recunoştinţei, a iubirii, a smereniei şi chiar a durerii nesfârşite care provoacă păcatul. Cuvintele nu mai formează un obiect de reflexie pentru cel care le pronunţă. Ele nu se mai interpun între om şi Dumnezeu, ci prin ele omul se adresează lui Dumnezeu Care este de faţă. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte totul”.

Prin urmare, trecând noi prin gama aceasta de stări sufleteşti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Linişte aducătoare de bucurie şi reconfortare sufletească, împăcare cu Dumnezeu şi cu sine. Minunea rugăciunii nu constă atât în împlinirea ei, în înduplecarea lui Dumnezeu, ci în atingerea tainică ce se efectuează între sufletul nostru limitat şi Duhul nemărginit al lui Dumnezeu. „Inima omului se află într-o stare prielnică primirii harului şi binecuvântărilor lui Dumnezeu. Din această atingere odrăslesc o serie de transformări binefăcătoare în fiinţa noastră. Rugăciunea se face între noi şi Dumnezeu în viaţa noastră umană. În adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă şi rodnică între noi şi Dumnezeu. Fără această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om” – Reliefează Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.

Trecând într-un alt registru, vom susţine că primul care s-a gândit că ar fi folositor pentru monahi şi pentru mireni ori laici laolaltă, să aibă adunate majoritatea textelor ce descriu partea practică a urcuşului duhovnicesc, a fost Sfântul Nicodim Aghioritul, care i-a şi dat numele acestei colecţii patristice, numită „Filocalia”. În introducerea primei ediţii, Veneţia anul 1782, Sfântul Nicodim cheamă pe toţi creştinii ortodocşi, laici şi monahi, la cina duhovnicească a Părinţilor Filocaliei, care ne vom învăţa cum să dobândim trezvia, mâncând pâinea cunoaşterii înţelepciunii şi bând din vinul ce veseleşte mintea coborâtă în inimă, unde vom desţeleni comoara ce se află ascunsă acolo, adică drumul ce duce la îndumnezeire. Scrierile strânse în această colecţie, îngrijitorul ediţiei, poate cel mai erudit om bisericesc din Ortodoxia secolului XVIII, le numeşte „dăscălie”, ca să folosim un cuvânt vechi românesc, pierdut dar apropiat de cuvântul folosit de Sfântul Nicodim. Drept urmare, textele Părinţilor neptici sau ai trezviei sunt o dăscălie a rugăciunii minţii, arma ce păzeşte mintea, îndrumarul neamăgitor al vederii dumnezeieşti, înşiruirea de aur a virtuţilor; sunt pâinea şi vinul, sarea şi piperul teologiei mistice a Ortodoxiei noastre, dreptslăvitoare şi dreptmărturisitoare.

Altfel spus, am putea zice, încercând să rezumăm conţinutul Sfintelor Evanghelii, că Domnul Dumnezeu s-a arătat oamenilor în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a se putea împărtăşi omul de şi din mila Sa, cea bogată şi nemărginită. Revelaţia sau descoperirea dumnezeiască, Scriptura Vechiului şi Noului Testament, este întemeiată şi fundamentată pe mila dumnezeiască, însă trebuie să înţelegem mila nu în sensul contemporan, lumesc, dispreţuitor, înjositor ci dimpotrivă, mila Sfintei Scripturi este manifestarea concretă şi practică a iubirii lui Dumnezeu pentru făptura umană, ce se chinuie căutând drumul ori calea, biruită fiind de păcat, de boală şi de moarte. Se simte în toată „Psaltirea” setea omenească pentru mila lui Dumnezeu. Ea se coboară practic în lume, în făptură, în firea umană, prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, care dintru început spune: „milă voiesc, iar nu jertfă”. Toate acestea le-au înţeles şi le-au trăit primii creştini, apostolii, ucenicii, primii asceţi, identificând rugăciunea neîncetată cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”.

Din punctul de vedere al caracterului liturgic al rugăciunii lui Iisus, răspunsul comunităţii euharistice: „Doamne miluişte!” este alături de Psalmi, cel mai vechi element al rugăciunii comune, liturgice. Biserica, adunată în numele lui Iisus Hristos, mărturiseşte nevoia acestei mile şi totodată mulţumeşte pentru ea. Comunitatea euharistică se află în acelaşi timp pe un drum numit eshatologic, un urcuş către Înviere, care se desfăşoară prin trăirea Sfintelor Taine în Biserică, prin pregustarea în fiecare dumnezeiască Liturghie a Împărăţiei cereşti, celei fără de sfârşit. Fiecare creştin trăieşte o liturghie după Liturghie prin rugăciunea neîncetată, prin pomenirea numelui lui Iisus Hristos în toată vremea existenţei lui şi prin dobândirea milei Acestuia.

Din perspectiva caracterului mărturisitor al rugăciunii lui Iisus, precum am arătat până acum mila lui Dumnezeu ca expresie concretă şi punctuală a iubirii dumnezeieşti pentru persoana umană în mod particular, dar şi faţă de întreaga creaţie în general, este strâns legată de persoana Mântuitorului Iisus Hristos, căci în şi prin această persoană se manifestă toate lucrările dumnezeieşti şi se descoperă Persoana Tatălui şi a Sfântului Duh. Primii creştini în majoritate de origine şi mentalitate iudaică au mărturisit persoana lui Iisus Hristos ca fiind Domnul Vechiului şi Noului Testament. Astfel, printre codurile de comunicare a creştinilor din primul secol întâlnim expresia „Domnul Iisus miluieşte şi mântuieşte”. Prin aceasta, creştinii care au devenit foarte repede incomozi pentru sinagogile din Palestina, se recunoşteau între ei prin această frază – mărturisire de credinţă. Începând cu intrarea în lumea greco-romană, mai întâi în Antiohia Siriei, apoi în Alexandria, a apărut problema că „Domnul”prin excelenţă erau fie anumite zeităţi orientale, fie Împăratul roman. Sfârşitul primului secol creştin şi începutul celui de-al doilea aduce o dezvoltare şi un curaj al Bisericii primare de asumare a unei erminii a persoanei lui Iisus Hristos, căci Biserica nu putea permite confuzia, relativitatea specifică unei epoci sincretiste, să pătrundă în viaţa şi învăţătura sa. Astfel titlul mesianic „Hristos” devine al doilea nume al Mântuitorului, alături de Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturisirile de credinţă se înmulţesc (dovadă avem şi epistolele Sfântului Apostol Pavel şi a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan) şi iau forma „Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (este)”. În acest fel este firească „utilizarea” în rugăciunea particulară a acestei mărturisiri a persoanei lui Iisus Hristos la care creştinii anahoreţi ai veacului III – IV au adăugat „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Practicarea rugăciunii în viaţa particulară deschide alte două dimensiuni ale acesteia, alături de cea eclesiologică şi de cea sacramantalo-liturgică, anume dimensiunea mărturisitoare şi cea personală. Prin pomenirea corectă a numelui Mântuitorului şi a titlurilor evanghelice, precum şi relaţionarea acestei persoane la actul de miluire a persoanei umane a fost pentru multe veacuri cea mai simplă metodă de mărturisire ortodoxă, precum şi o cale demnă de urmat şi fără pericolul de a cădea în amăgirea vreunei învăţături sau mărturisiri greşite.

Referindu-ne la caracterul personal al practicării rugăciunii lui Iisus, vom susţine că drumul mântuirii este unul personal, chiar dacă el se dezvoltă, decurge în spaţiul bisericesc, eclezial, înţelegând prin „spaţiu” locul tainic unde fiecare se luptă cu patimile şi urcă treptele desăvârşirii ca membru al trupului tainic al lui Iisus Hristos, ca parte a unui întreg nevăzut care este Biserica – Eclezia, comunitatea – organismul viu care cheamă neîncetat lucrarea lui Dumnezeu în lume. Lupta omului pentru eliberarea de sub povara păcatelor are un caracter personal pentru că scopul, ţinta finală a acestei lupte este unirea persoanei umane ce a biruit păcatul cu persoana Mântuitorului Iisus Hristos, unire ce deschide perspectiva unei relaţii, cuprinsă într-o iubire mai presus de minte şi de simţiri. În acest demers personal elementul care asigură legătura şi raportul cu adunarea euharistică şi fereşte persoana umană atât de amăgire, cât şi de multele curse ale vrăşmaşului este persoana duhovnicului. Acesta cunoaşte măsura duhovnicească a omului, slăbiciunile ce pot deturna urcuşul şi în aceste împrejurări şi condiţii sfaturile sale devin indispensabile, precum şi rugăciunile sale devin o pavăză şi un scut duhovnicesc.

Iar, în ce priveşte rugăciunea minţii şi mentalitatea omului postmodern, omul secularizat de astăzi, aşa cum am spus şi la începutul acestui material, se află într-o situaţie, din păcate lamentabilă, fiindcă pe de o parte recunoaşte marile probleme cu care se confruntă, atât la nivel personal, cât şi la nivel social, global şi mondial, am putea spune, pe de alta nu are curajul asumării unei soluţii, unei hotărâri care să-i schimbe viaţa. Ba chiar am putea observa, mai ales în urma supradimensionării problemei poluării mediului o tendinţă păguboasă, spre un sincretism haotic şi un panteism rudimentar, mai mult de tip social, de închinare la o forţă impersonală şi atotputernică, ce se ascunde în legile naturii. De aceste dereglări şi dezechilibre produse în firea şi persoana umană, de către modul de viaţă al omului în ultimii douăzeci de ani, se pare că nu se teme nimeni. Omului de astăzi îi este frică totuşi de o întâlnire cu un Dumnezeu personal, care propune o relaţie liberă de iubire. În interiorul popoarelor şi neamurilor ortodoxe există o frământare ce provine din intersectarea credinţei tradiţionale cu mentalitatea societăţii postmoderne, care ştie să-şi promoveze succesele, în special cele legate de bunăstarea materială şi de tehnologia modernă. Ortodoxul de astăzi nu ar vrea să-şi trădeze tradiţia în care a crezut, dar nici nu i-ar conveni să piardă accesul la „bunătăţile” postmodernismului. În final va cădea în magia acestor bunătăţi pentru că este destul de legat de valori ce definesc viaţa în lumea aceasta (casă, meserie, (re)nume şi bun, carieră, reuşită în viaţă). Totuşi, în paralel cu această luptă între vechi şi nou s-a născut în societăţile ortodoxe ideea (ce a creat un adevărat curent şi o veritabilă opinie) că înstărit şi bogat este, de fapt, cel care se defineşte printr-o cultură tradiţională, are o credinţă, iar din punct de vedere social are acces la propria cultură, la propria credinţă, precum şi la servicii sociale, de asemenea are acces la noua tehnologie. Societatea îi asigură dreptul de acces şi folosinţă a bunătăţilor postmodernismului, iar individul se îngrijeşte de identitatea lui spirituală şi culturală. Creştinul ortodox nu trebuie să se teamă de propria lui istorie şi tradiţie, trebuie să o cerceteze şi să „extragă” tot ceea ce este bun şi actual astăzi. De aceea credem că lucrarea de faţă este un prim pas către această cunoaştere şi către asumarea unui parcurs atât personal, cât şi comunitar. De asemenea nu trebuie uitat şi ignorat faptul că practicarea rugăciunii lui Iisus Hristos are valoare şi rezultatele cele adevărate, numai dacă îşi păstrează caracteristicile de care am vorbit până acum.

În încheiere, voi sublinia încă odată adevărul şi realitatea că, prin rugăciune omul păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi a morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului.

Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei din urmă, neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui.

Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!...



Obosiţi de prea multă odihnă - Iosif Badiu (Huedin)

Da, omul este obosit nu numai de prea multă muncă fizică sau intelectuală, ci şi de prea multă odihnă. Nimic din ceea ce nu este trăit cu dreaptă măsură şi bună cumpătare nu face bine omului. Îl poate îmbolnăvi trupeşte şi sufleteşte, e drept, nu iremediabil. Odihna cea soră bună cu lenea nu-i odihnă binecuvântată, ci oboseală dăunătoare trupului şi nefolositoare sufletului, iar într-un trup obosit sporul duhovnicesc este limitat, cu puţine valenţe de exprimare.

Învăţătura creştină ne ajută să apreciem grija de trup, căci în acest chip ne arătăm preţuirea pentru suflet, dorind să creştem în asemănare cu Bunul Dumnezeu. Oboseala trupească şi sufletească vine din dozarea greşită a efortului fizic şi din nepăzirea, sau, mai bine zis, nelucrarea poruncilor dumnezeieşti. Cine vrea să iasă din cercul de voinţă şi de putere al lui Dumnezeu, curând îşi va da seama că îi lipseşte tocmai ceea ce i-ar fi putut contura vizibil personalitatea lui de bun creştin şi de smerit ascultător. Din cuvintele Domnului Iisus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In.15,5b) e bine să înţelegem că marea putere a Lui stă ascunsă în mica lucrare a noastră. Avertismentul hristic îl ajută pe om să vadă în lucrarea omenească şi partea de contribuţie dumnezeiască, adică să nu-i fie ruşine a bate la uşa închisă, căci Cineva, sigur, i-o va deschide. Cel veşnic Viu Se „osteneşte” lucrând împreună cu noi, căci puterea lui Hristos Domnul Se ascunde în voinţa nepăcătoasă a omului, după cum spune şi Sf. Ap.Pavel: „În slăbiciunile mele se arată puterea Domnului” (cf. 2Cor.12,9b).

Odihna trăită fără Dumnezeu este batjocura vieţii, este asemenea unei „come induse”, administrată de şiretul „doctor” unui trup bolnav de păcate şi obosit de necumpătare Cel ce se complace într-o odihnă păgubitoare să ştie că „al lui trup nu este un bun slujitor, ci un viclean stăpân” (după zicerea unui Sfânt Părinte).

Nepăsarea şi uitarea, urmate de o somnolenţă autoritară, lipsesc viaţa omului de lumina Poruncilor, pe care Domnul i le-a dat lui spre mântuire. Averea acumulată într-o viaţă trăită, mare parte a ei, în trândăvie, rămâne, de multe ori, moştenire urmaşilor „legitimi”, căci şi păcatul săvârşit se hrăneşte cu otrava păcatului gândit.

Odihna neplăcută lui Dumnezeu nu-i doar a trupului, ci şi a gândului şi a cuvântului, oprind de la auzire, de la arătare şi lucrare rugăciunea şi lauda, mulţumirea şi milostivirea, răbdarea şi iertarea. Dar să fugim de o asemenea odihnă, şi să trăim în lumina acestor virtuţi creştine amintite, care ne vor ajuta să vedem calea către biserică. Şi, ajunşi acolo, să grăim cuvintele de îndreptare ale vameşului ce s-a urcat la templu să se roage: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Lc.10,13). Să ne gândim la cel de al zecelea lepros, care s-a întors din drumul poruncit lui (lor) de a se arăta preoţilor, pentru a-I mulţumi Celui Ce l-a vindecat; căzându-I la picioare. Să ne fie pildă samarineanul milostiv, care, din milă, s-a oprit lângă cel rănit, spre a-i fi de folos cu puterea şi priceperea sa (Lc.10,33). Să-l iubim pe săracul Lazăr, care a răbdat în tăcere foamea şi durerea, fără a cere ceva bogatului nemilostiv, decât, poate, „favoarea” de a fi lăsat să stea la poarta lui, la bună vedere, măcar pentru câinii care, fiind în trecere pe acolo, se opreau şi îi lingaeu rănile (Lc.16,19-21). Să învăţăm nejudecarea păcătosului de la cei ce nu au avut puterea să arunce piatra asupra femeii prinse în adulter, fiind ruşinaţi în cugetul lor de cuvintele Celui Care mult rabdă şi iartă şi puţin pedepseşte (In.8,7-9). Să nu uităm de slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda, care a fost vindecat de Însuşi Hristos Domnul, Însoţitorul omului. Într-un moment de grea cumpănă, când se tânguia cu durere că n-are om să-l ajute pentru a intra primul în apă, slăbănogul a fost mângâiat de mila vindecătoare a Celui ce era şi Dumnezeu şi Om (In.5,5-9)

Cel obosit de prea multă „odihnă”, e posibil să-L „audă” pe Domnul, acum sau mai târziu, punându-i câteva întrebări, cu un vădit accent mustrător, dar şi iertător, cum ar fi: „Fiule, ce-ai lucrat tu pentru mântuirea ta, de eşti aşa de obosit? Cum te-ai pregătit tu pentru întâlnirea cu Mine, în Ziua Judecăţii? De ce n-ai dat pâine celui flămând şi loc de odihnă celui obosit? De ce ţi-au lipsit cuvintele de mângâiere pentru cel întristat şi paharul de apă pentru cel însetat?

Poate că grijile lumeşti şi vinovatul orgoliu te-au oprit de a Mă urma, căci nu te-am văzut venind după Mine. De ce Mă pui în siuaţia de a te întreba şi pe tine, precum pe Saul, pe drumul Damascului: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (F.A.9,4). Deşi tu poţi zice că nu Mă prigoneşti şi nici nu Mă „urmăreşti”. Nu te lasă nepăsarea şi negrija de mântuirea vieţii. Saul s-a convertit. Tu ce gânduri ai? Te-ai suit tu în „sicomorul” Sfintei Evanghelii, dorind să Mă vezi şi să Mă auzi, să Mă cunoşti şi să Mă pofteşti în casa inimii tale? Unde ai fost tu când Eu eram biciuit şi pălmuit, dezbrăcat şi uitat? Nu pricepi că şi pe tine te caut, precum i-am căutat pe protopărinţii tăi, în Eden, după ce au căzut în păcatul neascultării? Despre Adam ţi-ar fi de folos să ştii ceva despre starea lui de atunci, trădată de aceste cuvinte: Sufletul în taină-mi plânge / Cu mustrări de conştiinţă, / Că lumina mi se stinge / În dureri de neputinţă.

Fiule, ai tu un răspuns bun la Înfricoşata Judecată ce va să fie? Lacrimile tale sunt de bucurie binecuvântată sau de căinţă întârziată?

Adevărata şi folositoarea odihnă vine în urma efortului trupesc şi duhovnicesc, cheltuit în voia lui Dumnezeu, pentru cei aflaţi în mari suferinţe şi grele umilinţe, cu nădejdea la o răsplată eshatologică, nu la una „câştigată” în urma unor învoielii negustoreşti, cu tatăl minciunii.

Cel ce ajunge la odihna care biruie lenea, într-un concurs benefic mântuirii, se bucură, apropiindu-se de Dumnezeu. Odihna bună îl poate îmbrăca pe om în haina curată a faptei bune, dacă mintea limpede şi curăţenia inimii sunt ajutate de un trup viguros şi sănătos. De aceea, orice creştin, şi nu numai, trebuie să-şi odihnească sufletul în post şi rugăciune, şi trupul să şi-l „ostenească” în fapta bună a samarineanului milostiv. Deci, când ni se vorbeşte despre „prăpastia de dincolo, care îi desparte pe cei din sânul lui Avraam de cei nemilostivi”, să mergem la lucru în via Domnului, chiar şi în ceasul al unsprezecelea, căci El, Stăpânul viei, nu ne va lăsa fără dinarul făgăduit nouă şi celor sosiţi înaintea noastră.

Deci, iubite frate, să ne ostenim trupul în bucuria faptei creştine, căci numai aşa sufletul ni se va odihni în lumina răsplăţii divine.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Cum ajută Psihodrama Persoana şi Relaţia? În Familie, Biserică, Şcoală şi Societate - Pr. dr. Ciprian Valentin Bâlbă
Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc,
pe acela îl săvârşesc (Rom. 7, 19).

A) Parte teoretică

        În atenţia mamelor şi taţilor, preoţilor, profesorilor, psihologilor, medicilor şi asistentelor medicale, asistenţilor sociali şi, în general, în atenţia tuturor celor care lucrează cu oameni şi pentru oameni. În studiul de faţă, vom încerca să prezentăm modul în care putem folosi anumite instrumente pe care părintele psihodramei, Jacob Levi Moreno, le propune ca posibilităţi ale ameliorării şi optimizării relaţiilor pe care le avem în diferite contexte de viaţă.

Ne vom referi la tehnica dublului, a oglinzii şi cea a inversiunii de rol. Informaţia este expusă într-o parte teoretică, mai abstractă dar necesară pentru precizarea anumitor nuanţe conceptuale, şi una practic-aplicativă, în care să se poate identifica uşor “reţeta” relaţiilor substanţial ameliorate.

Sigur că nu e vorba despre un panaceu al tuturor ariilor de interes interpersonal. Nici apa nu e cel mai preţuit şi cel mai dorit aliment, dar apa este, totuşi, condiţia de bază a posibilităţii vieţii.

  Jacob Levi Moreno, născut la Bucureşti în 1889, a avut două intuiţii fundamentale. În primul rând, întemeietorul psihodramei a fost de părere “că Dumnezeu ne-a creat de două ori. Odată pentru ca noi să trăim în această lume şi odată pentru El însuşi”. Apoi a considerat că “matricea identităţii sugerează că unitatea şi integrarea apar înaintea diferenţierii” (MORENO, 2009, p. 228, 230).

Accesarea rezonanţelor semnificative al acestor intuiţii pe care le vom explicita mai jos, sunt cu atât mai necesare cu cât tehnicile dublului, oglinzii şi inversiunii de rol de care ne vom ocupa, au în spate eşafodajul unui concept specific propus de Moreno însuşi.

Funcţia dublului

1. Să le luăm pe rând. Ce poate însemna că Dumnezeu l-a făcut pe om de două ori? Odată pentru El însuşi şi odată pentru lume. O precizare: contextul în care Moreno folosea aceste cuvinte era susţinerea teoretică şi practică a funcţiei dublului în psihodramă.

El adaugă apoi că lucrul acesta este comun marilor religii, lăsând oarecum să se înţeleagă că este vorba despre creaţia lui Adam şi a Evei din Adam. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat dublul. Dincolo de recursul la fundamentarea transcendentă a funcţiei dublului, rămân nişte semne de întrebare care pretind lămuriri.

După psihodramatişti, “vorbim de funcţia dublului atunci când în interacţiunea dintre A şi B, polaritatea A oferă lui B stimuli care solicită în el o dinamică mentală pe care o are discursul interior şi dialogul cu sine însuşi” (PECICAN, 2013 – 2014, p. 15). Ceea ce se poate traduce ca fiind o relaţie polară între Adam şi Eva, relaţie în care polaritatea Eva îl stimulează pe Adam astfel încât trezeşte în el un dialog interior capabil să-i scoată lui Adam la iveală gânduri şi sentimente pe care altfel nu le-ar fi putut descoperi sau le-ar fi descoperit mai greu şi, poate, pe alte căi.

În general văzând lucrurile, discuţia cu celălalt îmi favorizează introspecţia. Mă determină cumva să mă gândesc la mine însumi şi la universul meu interior relevându-mi mie însumi nişte conţinuturi mentale şi sufleteşti din direcţia liniei de stimulare care-mi vine de la celălalt. Adică, celălalt se prelungeşte în mine prin intermediul trăirilor şi gândurilor mele dar pe care mi le provoacă gândurile, sentimentele şi cuvintele lui. Cam asta ar însemna că el este un dublu de-al meu.

Concluzionând, am putea considera că până la urmă acesta poate fi mecanismul psihologic al ispitei. Felul în care tu mi te adresezi şi bineînţeles că şi conţinuturile mentale şi emoţionale pe care mi le transmiţi, pot genera în mine stări interioare pasibile de anumite propensiuni cognitive şi acţionale, care deşi există în mine, nu s-au activate, totuşi, până când nu m-ai influenţat tu.

Lăsându-ne inspiraţi de părintele Stăniloae, am spune că reţeaua relaţională care uneşte persoanele umane între ele în baza naturii umane comune, reprezintă tot atâtea filiere de influenţe manifeste a unor persoane asupra aspectelor latente, deci nemanifeste, ale altor persoane, aceasta întâmplându-se, aşa cum spuneam, în baza naturii comune a oamenilor.

Poate că aşa au stat lucrurile şi în cazul ispitirii lui Adam prin Eva. Şi poate că tocmai pentru aceasta n-a primit nici Dumnezeu scuza lui Adam prin care o acuza pe Eva pentru, practic, propria lui opţiune (Fac. 3, 12). Aşa cum ştim, de fapt, Adam Îl acuza chiar pe Dumnezeu care a făcut-o din coasta lui pe Eva. Adam a procedat aşa cum procedează de regulă un copil de câţiva anişori şi care atunci când se loveşte de un obiect dă vina pe obiectul respectiv.

Poate că acum înţelegem ceva în plus referitor la ceea ce Moreno afirma despre Dumnezeu cum că l-a făcut pe om de două ori: odata pentru El şi odată pentru lume. Însă tot nu este suficient pentru a ne lămuri în totalitate.

Să facem un pas mai departe. Până în acest moment, am vorbit despre modul în care o persoană poate influenţa crearea premizelor introspecţiei pentru semenul său. Am observat, de asemenea, că acest lucru se întâmplă pe baza naturii umane comune tuturor persoanelor şi că tocmai datorită acestei naturi comune celălalt este dublul meu. Adică, celălalt, deşi este diferit, este totuşi ca mine. Funcţia dublului apare acum ca fiind ceva firesc şi se realizează între două persoane sau între două polarităţi care se află în raport de interdependenţă.

Însă, se poate întâlni şi situaţia când “bipolaritatea este conţinută în interiorul persoanei”. În acest caz, o persoană dispusă spre introspecţie are capacitatea să prindă în cuvinte, să exprime şi, deci, să conştientizeze conţinuturi mentale cu o încărcătură emoţională semnificativă (PECICAN, 2013 – 2014, p. 16). Acesta este solilocviul, o formă interiorizată a dublului. Atunci când o persoană experimentează trăiri şi simţăminte profunde şi pe care e posibil să le fi uitat, poate cu ajutorul cuvintelor să le aducă la suprafaţa conştientului atunci când, cum ar spune Moreno, sunt întrunite condiţiile spontaneităţii.

Poate că, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai bine exprimă funcţia dublului interior Sfântul Apostol Pavel: “Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7, 19).

Pentru a nu fi victima mea însămi, e nevoie să-mi controlez impulsurile interioare. Sunt sentimente cu un coeficient de emoţionalitate fierbinte şi care, tocmai pentru acest motiv, sunt transportate în spaţiul subconştient de unde asigură zona de fundal a diferitelor manifestări ale persoanei. E vorba de înclinaţia persoanei spre…, sau spre… altceva.

În general, în baza naturii umane comune, ceea ce unele persoane afişează la nivel manifest, altele deţin la nivel latent aşteptând doar apariţia condiţiilor de posibilitate. O vorbă românească spune că “hoţul neprins este negustor cinstit”. Bineînţeles că aici intervine şi cenzura morală, nivelul de dezvoltare personală şi spirituală a fiecăruia, dar, în esenţă, la nivelul firii umane lucrurile rămân aceleaşi. De aceea, e cu atât mai necesar ca eu ca persoană să mă cunosc pe mine însămi ca să mă pot şi controla. Nu există autocontrol fără condiţia prealabilă a autocunoaşterii. Iar solilocviul sau dialogul interior cu mine însumi, favorizează conştienţa de sine şi autocunoaşterea şi, în cele din urmă, întruneşte condiţia de posibilitate a existenţei controlului de sine.

Construind astfel drumul între subconştient şi conştient, înţelegând mai întâi cum funcţionează predispoziţiile firii umane, omul poate spera la reducerea tensiunii între ceea ce voieşte dar nu-i convine firii şi ceea ce nu voieşte să săvârşească dar firii îi place. Nu putem să nu ne gândim acum şi la circularitatea firească pe care o propune Sfântul Maxim Mărturisitorul referitor la plăcerea şi durerea care intracondiţionează această existenţă firească a omului.

2. Până acum am privit întemeierea funcţiei terapeutice a dublului din perspectivă filogenetică şi teologică. Aceasta a fost, aşa cum am arătat, linia de interpretare pe care a propus-o însuşi Moreno. Vom proceda acum la preluarea problematicii din unghiul de vedere ontogenetic. Transformarea perpetuă a persoanei umane chiar de la naştere începând, sintetizează in nuce parcursul evolutiv la scară largă a umanităţii. Spunând lucrurile pe şleau, aspectul fuzional al existenţei Evei în Adam, deoarece din Adam a fost “extrasă” ea şi nu invers, ca fundament creaţional şi antropologic al dublului pe care Moreno de altfel îl sugerează, se reiterează la nivelul existenţei pruncului în pântecele matern. Primul element al de-fuzionării îl reprezintă naşterea propriu-zisă a copilului. Şi imediat după naştere, pentru o perioadă de timp, copilul se găseşte în ceea ce se poate numi “universul identităţii”, univers în care copilul vede persoanele şi obiectele cu care intră în contact ca fiind prelungiri ale lui însuşi şi, ca atare, ca dubluri ale lui. Aşa ajungem la cea de-a doua intuiţie fundamentală a lui Moreno, conform căreia “matricea identităţii sugerează că unitatea şi integrarea apar înaintea diferenţierii” (MORENO, 2009, p. 230).

Ori, dincolo de orice îndoială, primul dublu al copilului este reprezentat de mama lui. Ea îi cunoaşte nevoile chiar înainte ca pruncul să poată vorbi. Îl simte atunci când îi este foame şi somn mai bine decât oricine altcineva. Îi zâmbeşte ca răspuns la zâmbetul lui, gesticulează congruent cu mişcările lui, rezonează cu el atunci când suferă de ceva, într-un cuvânt este primul dublu din viaţa copilului.

Funcţia oglinzii

Curând însă, ocupată fiind cu diferite activităţi, mama s-ar putea să-i răspundă cu o oarecare întârziere copilului ei şi, am putea spune că, oarecum, îi este refuzată pentru moment satisfacerea nevoii. Odată cu intrarea în “cel de-al doilea univers” (PECICAN, 2013 – 2014, p. 16), copilul începe astfel să înveţe că el este altcineva, că este diferit de lucrurile şi persoanele din viaţa lui. Încet, încet, această mitologie a identităţii începe să se destrame în favoarea percepţiei alterităţii.

Fiecare dintre cei care avem copii, am putut constata fenomenul petrecut atunci când, pentru prima dată, copilul s-a putut vedea pe sine în oglindă. De aici s-a inspirat şi întemeietorul psihodramei când a numit “oglindă” începutul procesului de separare dintre mamă şi copil, care ajunge astfel să-şi perceapă contururile propriei identităţi ca fiind separată de identitatea mamei sau a altor persoane semnificative din viaţa lui.

John Bowlby vorbeşte despre teoria ataşamentului şi, pe lângă faptul că îl defineşte în logica paradoxală a unirii-separării care îl însoţeşte pe om de-a lungul întregii sale vieţii, subliniază, dincolo de orice echivoc, importanţa relaţiei primare pe care copilul o are cu mama lui, ca fiind un model comportamental care îi va amprenta viaţa în diferite etape (BOWLBY, 2016, p. 194).  

Funcţia oglinzii “cere o maturizare a structurilor cognitive, care constă în atribuirea experienţei proprii fie lumii interne, fie celei externe” (PECICAN, 2013 – 2014, p. 16). Lucrul acesta echivalează cu sporirea capacităţii de independenţă a omului, un alt stadiu de dezvoltare şi manifestare a persoanei, care în fapt nu este altceva decât o nouă raportare la obiecte şi persoane, de pe poziţiile nefuzionale ale persoanei cu o identitate separată. În plus, ajungând la un astfel de nivel de diferenţiere, persoana se poate percepe pe sine şi din felul în care este văzută de cilalţi.  

Inversiunea de rol

Acesta este mecanismul empatiei. Punându-mă “în mocasinii celuilalt”, nu numai că îl înţeleg pe el şi nevoile lui mai bine – ca bază a unei interrelaţionări cât mai autentice – dar pot ajunge în acea poziţie de observator şi care-mi permite să-mi observ acele calităţi şi dimensiuni pe care, în mod normal, ca eu actor al propriei mele vieţi, nu le pot observa. Tezaurizarea valenţelor autoeducative ale propriilor atitudini şi acţiuni are loc mai ales atunci când mă pot vedea şi percepe pe mine însumi din poziţia unei alte persoane semnificative din viaţa mea cu care am realizat inversiunea de rol (PECICAN, 2013 – 2014, p. 17).

Fie vorba între noi, dar tot copiii sunt specialişti şi în acest caz. Atât de uşor intră ei în alte roluri şi se joacă de-a Făt-Frumos, de-a Albă-ca-Zăpada… .

În mod paradoxal, pe principiul coincidentia oppositorum, cu cât mă îndepărtez de mine însumi prin afirmarea competenţei de a mă “instala” în pielea altuia, cu atât mai mult mă unesc mai mult cu mine, adică mă cunosc mai bine şi pot, astfel, să intru mai bine şi mai autentic în relaţie cu mine însumi.

       

B) Dimensiunea părţii aplicative

        Concluzia lui Moreno este dincolo de orice îndoială: “Şi astfel putem spune că dublul, oglinda şi inversarea sunt ca cele trei stadii din dezvoltarea copilului care îşi au corespondentul în tehnicile terapeutice pe care le putem utiliza în tratamentul tuturor problemelor relaţiilor umane” (MORENO, 2009, p. 232). Şi la orice vârstă, am adăuga noi.

         În afară de aspectul medical care poate prevala în interpretarea acestei concluzii, justificat de altfel şi de o terminologie medicală specifică, cu adaptările de rigoare, aceste tehnici pot fi generalizate în scopul favorizării dezvoltării relaţiilor umane în toate etapele vieţii şi în toate formele concrete de desfăşurare a ei. Aceste lucruri privesc toate categoriile de vârstă şi toate compartimentele social-profesionale. Tocmai aceste idei vom încerca să le argumentăm schematic, dar şi sugestiv, în ultima parte a studiului nostru.  

         Am specificat mai devreme că problematica pe care o abordăm în studiul de faţă este relaţionată direct cu cea referitoare la “crearea şi ruperea legăturilor afective”. Se pare că aceste legături afective “stăruie ca parte importantă în echipamentul comportamental al persoanei. În cazul adulţilor, ele sunt în mod special evidente în situaţiile în care persoana este tulburată, suferindă sau speriată. Tiparele specifice comportamentului de ataşament manifestate de un individ depind, pe de-o parte, de vârsta actuală a acestuia, de sexul său şi de circumstanţe, iar, pe de altă parte, de experienţele pe care le-a avut cu figurile de ataşament în primii ani de viaţă” (BOWLBY, 2016, p. 194).

        În acest context de interpretare este mai mult decât evident că tehnicile dublului, oglinzii şi inversiunii de rol, utilizate adecvat, pot corecta sau ameliora anumite comportamente relaţional-afective a căror bază s-a pus încă din copilărie. Tehnicile sunt utilizate în grupuri şi cu ajutorul grupului. Membrii grupului devin co-terapeuţi (WHITAKER, apud MORENO, 2009, p. 8). Prin aceste tehnici, energiile vindecătoare ale grupului sunt canalizate spre folosul protagonistului, dar cu efecte şi asupra celorlalţi membrii ai grupului.

        Psihodrama, ca lucru în grup, are două dimensiuni esenţiale: pe de-o parte, rezolvă problemele într-un context grupal, deoarece aceste probleme de interrelaţionare s-au ivit tot într-un grup fie el familia, locul de muncă, grupul de prieteni etc. Înseamnă că putem spune că Psihodrama acoperă “întregul concept de atom social şi de spaţiu social” (MORENO, 2009, p. 8). Pe de altă parte, Psihodrama accentuează importanţa Persoanei şi a Relaţiei. Ameliorarea comportamentului interpersonal se face în grupul înţeles ca spaţiu social care conferă securitate emoţională.  

În continuare, vom încerca să ilustrăm prin câteva exemple concrete cum pot fi folosite aceste tehnici sau instrumente în contexte obişnuite de viaţă. Moreno însuşi se folosea de orice ocazie şi de orice spaţiu social pentru a-l transforma în spaţiu de lucru terapeutic. Spontan. La fel ca viaţa. Asta era şi un fel de reacţie la rigiditatea spaţiului terapeutic şi la aspectul prea teoretic al psihanalizei lui Freud.

Aşadar şi noi, fiecare acolo unde suntem putem aplica aceste tehnici în scopul ameliorării relaţiilor între oameni, dar nicidecum în speţe care presupun cazuri învederat mai complicate cum ar fi, de pildă, psihozele.

 

• În familie

Dacă fiul dumneavoastră, adolescent fiind, întârzie cu vreo trei-patru ore

peste ora la care aţi stabilit de comun acord să vină acasă, bineînţeles că sunteţi foc şi pară. Se prea poate ca după ce îl aşteptaţi o bună bucată de noapte cu sufletul la gură şi cu ochii împăienjeniţi de oboseală, să consideraţi că cea mai justificată reacţie o ceartă bună “din care să înveţe ceva”.

         Tehnica dublului; staţi de vorbă cu dumneavoastră înşivă, într-un dialog interior, şi vedeţi care este motivul real al nemulţumirii. Şi dacă, în calitate de părinte, ştiţi să staţi strâmb, dar şi să judecaţi drept, veţi vedea că teama dumneavoastră are legătură cu dragostea pe care i-o purtaţi copilului şi nicidecum cu dorinţa de răzbunare pentru nesupunerea lui faţă de cuvântul părintesc. Aşa că, în loc de imperativul: “Unde ai fost până la ora asta…?”, un “Mă simt îngrijorat/ă atunci când nu ştiu unde eşti şi ce faci pentru că te iubesc”, este nemăsurat mai preţios.

         Tehnica inversiunii de rol. În calitate de părinte al adolescentului mai puteţi şi să faceţi un exerciţiu de înţelegere a situaţiei lui. Şi dacă psihologia vârstelor nu este punctul dumneavoastră forte ca să înţelegi cum şi de ce îşi încalcă un adolescent promisiunea, atunci puteţi apela la propria dumneavoastră  experienţă de viaţă şi acest lucru vă va ajuta să vă puneţi mai uşor în pielea lui pentru a-i înţelege trăirile. Şi cu siguranţă că vă veţi da seama că fiul dumneavoastră nu are nimic personal cu dumneavoastră în sensul că nu v-ar iubi şi  nu v-ar respecta ca părinte, ci, mai degrabă, este vorba despre felul în care el înţelege să-şi manifeste “separaţia”, i.e. independenţa.

         Alt caz. Eşti acasă şi supărarea nu-ţi dă pace din cauza unor probleme de la serviciu. Se poate spune că ai avut o zi proastă. Între timp, soţia ta ajunge acasă şi, colac peste pupăză, este extrem de fericită pentru o reuşită profesională. Dacă prima ta reacţie este să i-o retezi din scurt, stai de vorbă puţin cu tine însuţi, adică mai gândeşte-te de două ori şi acţionează o dată. Asta înseamnă să aplici regula dublului. În continuare, poţi să mai faci ceva.

         Tehnica oglinzii; poţi să-i spui: “Draga mea, te văd acum foarte fericită şi mulţumită de ceva”. Asta înseamnă s-o oglindeşti. Dar trebuie ca şi oglinda să fie de calitate pentru a nu oferi o imagine distorsionată. Şi ai putea continua: “Acum sunt supărat şi aş vrea să fiu puţin singur. Dacă doreşti, putem vorbi un pic mai târziu”. Şi asta în cel mai rău caz. Ideal ar fi ca să-i poţi spune: “Draga mea, te văd că eşti fericită astăzi şi, dacă doreşti, împărtăşeşte-mi şi mie despre bucuria ta”.

 

         • La serviciu

Tocmai ai finalizat un raport de activitate pe care îl prezinţi şefului. Ai lucrat la el câteva ore bune şi acum şeful, dintr-o singură privire, consideră că raportul nu este bine realizat şi, ca atare, trebuie refăcut urgent. Mâine la prima oră trebuie să fie gata. Concluzia e cât se poate de simplă: tu trebuie să rămâi după program preţ de câteva ore şi să refaci raportul. A, şi era să uiţi ceva: să-ţi suni prietenii şi să le comunici că întâlnirea din după-amiaza aceea se suspendă pentru tine. Cu alte cuvinte, eşti un butoi cu pulbere care stă să explodeze. Soluţii?

Inversiunea de rol. Cred că doar ea mai poate face ceva. Se pare că tehnica oglinzii este neputincioasă în acest caz; doar n-o să-i spui şefului: “Şefule te văd acum foarte implicat în munca pe care o faci şi cred că îţi doreşti cu tot dinadinsul ca întâlnirea pe care o ai mâine cu superiorii tăi să fie una de succes”. Sau poate că nu este atât de neputincioasă. Poate chiar poţi să-i spui asta şefului tău. Dar, în nici un caz nu poţi să o faci fără ca în prealabil să te pui în locul lui şi să iei în calcul motivaţiile profunde care stau la baza comportamentului său.

• La Biserică

Tocmai ai terminat de spovedit ultima persoană şi deja este foarte târziu. Trebuie să ajungi undeva şi, când dai să ieşi din biserică, pe nepusă masă, mai apare o persoană… pentru spovedit. Reacţia ta umană poate fi de negociere a unei întâlniri ulterioare. Şi, totuşi.

Inversiunea de rol. A observa că persoana respectivă este abătută şi că nu face parte dintre persoanele din comunitate care frecventează cu regularitate biserica, este deja începutul punerii în situaţia celuilalt. Poate că este unul dintre cazurile acelea de tipul acum ori niciodată. Şi te întorci, citeşti molitva şi spovedeşti… .

Oglinda. Poate funcţiona şi oglinda. Adresarea: “Vă văd că sunteţi puţin abătut”,  invită la dialog şi poate genera un răspuns din care puteţi afla mai multe lucruri despre disponibilitatea persoanei respective. Şi dacă, totuşi, întâlnirea la care trebuie să ajungi poate suferi o amânare cu pagube minime, cred că ai putea încerca o alternativă de felul acesta.

 

• Cu prietenii

Eşti la un picnic cu nişte prieteni şi tocmai ai primit un telefon din categoria acelora care te indispun. Expresia feţei tale se schimbă instantaneu şi, în acelaşi timp, un prieten “prea prins de situaţie” continuă să facă glume, implicându-te uneori şi pe tine… . Nu are timp  şi, probabil, nici interes să facă o inversiune de rol cu tine şi, ca atare, îşi vede de treabă.

Inversiune de rol. Însă, poate reuşeşti tu să faci o inversiune de rol cu el şi să te gândeşti puţin la “scopul şi durata vizitei”. Poţi astfel concluziona că, în fond şi la urma urmei, prietenul tău este “omul potrivit la locul potrivit” şi, cel puţin pentru moment, nu eşti tu.  Se pare că e unul din acele momente în care e nevoie să îţi exerciţi autocontrolul şi să procedezi la o inversiune de rol multiplă cu celelalte persoane din grup, începând, poate, chiar cu prietenul cu pricina. Ar fi o dovadă de înţelepciune, sau, psihologic spus, de mare inteligenţă emoţională.

Dublu de confruntare (PECICAN, 2013 – 2014, p. 26).

Mai mult decât atât, în loc să-ţi pui la punct prietenul cu vreo vorbă de duh de care să-ţi pară apoi rău toată ziua, ar fi, poate, mai potrivit să-l surprinzi tu cu un dublu de confruntare. În situaţia în care prietenul tău se justifică şi-ţi spune că, de fapt, glumeşte cu tine pentru a te binedispune, ai putea să-i răspunzi cu acest fel de dublu: “Glumele pe care le faci la adresa mea, deşi eu nu sunt în apele mele, îmi arată că, de fapt, tu vrei să mă necăjeşti”.

Şi, bineînţeles că exemplele ar putea continua indefinit. Dar, nu cred că mai este cazul. Odată înţeles principiul de practică a tehnicilor dublului, oglinzii şi inversiunii de rol, nu mai trebuie decât exerciţii şi iar… exerciţii. Viaţa e generoasă şi vă oferă multiple ocazii de a vă exersa tehnicile de interrelaţionare autentică. 

Tehnicile dezbătute în acest studiu nu fac decât să schiţeze un proces mult mai complex, datorat spontaneităţii formelor experienţiale ale vieţii înseşi. Ele ne ajută doar să păstrăm echilibrul între separaţie şi dependenţă. Fericire absolută nu există. Cel puţin pe acest pământ, se pare că doar balansul între cele două extreme asigură o sporire a armoniei Persoanelor în cadrul Relaţiilor. “De fapt, evoluţia dialectică a persoanei constă într-un proces nesfârşit de simbioză şi izolare, de apartenenţă şi de sfidare sau de separare. Fiecare stare conţine anxietate; fiecare face presiuni către a evada în cealaltă parte a dialecticii; nu există rezolvare. Există doar o creştere treptată a confortului în reverberaţiile dintr-o stare în alta, şi iar înapoi” (s. n., WHITAKER, C. A. apud MORENO, 2009, p. 7). Tehnicile despre care am vorbit şi pe care le-am exemplificat astăzi, pot contribui la creşterea noastră personală şi relaţională.   

BIBLIOGRAFIE:

  1. BOWLBY, John, 2016. Crearea şi ruperea legăturilor afective, Bucureşti: Editura Trei.
  2. MORENO, Jacob, Levy, 2009. Scrieri fundamentale – despre psihodramă, metoda de grup şi spontaneitate, Bucureşti: Editura Trei.
  3. PECICAN, Maria, Monica, 2013 – 2014, Instrumentele Psihodramei, Sibiu: Curs universitar.  


Biserica şi Neamul.Politica.Lumea
Constituţie şi constituţionalism în România anului 2017. Neîmpliniri şi propuneri de revizuire - Dr. Marius Andreescu

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 
1. Semnificaţii politice şi juridice ale Constituţiei
2. Scurte consideraţii privind principiul supremaţiei Constituţiei
3. Stabilitate şi reformă constituţională
4. Neîmpliniri ale democraţiei constituţionale în România
5. Soluţii posibile

 

 

1. Semnificaţii politice şi juridice ale Constituţiei

Anul trecut, la 8 decembrie, s-au împlinit 25 de ani de la adoptarea, prin referendum, a Constituţiei României, eveniment ce reprezintă şi un prilej de reflecţie asupra Legii fundamentale şi a constituţionalismului în România, dar mai ales asupra împlinirilor şi neîmplinirilor democraţiei constituţionale din ţara noastră în aceste două decenii şi jumătate. Analiza noastră are ca baza teoretică noţiunile de Constituţie, constituţionalism si supremaţia Legii fundamentale.

Pentru orice popor, pentru orice formă de organizare statală modernă, Constituţia a fost şi este un ideal, dat fiind semnificaţiile şi rolul legii fundamentale mai ales pentru existenţa socială a fiecăruia. În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi Constituţia, ca lege fundamentală a statului. Faţă de importanţa şi semnificaţiile Constituţiei, de practica în domeniu, Constituţia este considerată ca fiind aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituţia a fost şi este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci şi ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează şi pentru care adoptarea sa dobândeşte semnificaţia unei adevărate revoluţii1.

În Constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă faţă de Constituţia lui, sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, altfel ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie şi nici o valoare. Cât de actuale sunt cuvintele marelui filozof care afirma că „fiecare popor îşi are Constituţia care i se potriveşte şi care i se cuvine”.

Valoarea, conţinutul şi semnificaţiile constituţiei ca ideal al unei societăţi democratice au fost clar exprimate în actele constituţionale şi constituţiile care au deschis drumul procesului constituţional. Astfel, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din anul 1789 stabilea că „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”. Prima constituţie scrisă din lume, Constituţia americană din anul 1787, arăta în preambulul său că „ Noi poporul american, în vederea formării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării apărării comune, dezvoltării bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii, pentru noi şi urmaşii noştri poruncim şi stabilim prezenta constituţie”. Aşa cum spun chiar juriştii americani, în constituţia americană şi-a găsit punctul culminant spiritul constituţionalismului. Prin urmare, încă de la apariţia sa constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. Odată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istoriei, el propunându-şi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

Poate că idealul constituţionalismului este exprimat cel mai bine, de noţiunea de stat de drept. Trecerea de la dreptul statului la statul de drept a fost şi este încă un proces îndelungat şi anevoios, înscris între polii unor valori contradictorii. În plan ideatic, la fundamentarea construcţiei statului de drept se află ideea de raţionalizare a sistemului dreptului şi de accentuare a eficacităţii lui. Cerinţa esenţială a idealului constituţional de stat de drept îl reprezintă subordonarea statului faţă de drept şi limitarea puterii statului prin drept. Supremaţia dreptului şi implicit a constituţiei obligă autorităţile statale să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti, să se abţină de la orice ingerinţă arbitrară în exercitarea acestora, mai mult, să adopte în plan politic şi juridic măsuri adecvate şi necesare pentru conservarea şi afirmarea drepturilor fundamentale.2

Într-adevăr, constituţiile prin ele însele, într-un stat de drept, care presupune între altele respectarea legii şi a ordinii de drept, protecţia individului şi a cetăţeanului în raporturile lui cu puterea, desfăşurarea întregii activităţi statale pe baza şi în limitele stricte ale legii, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală iar respectul faţă de ele devine o „ religie”, atât pentru guvernanţi, cât și pentru cei guvernați.

Idealul constituţiei dar şi al constituţionalismului este exprimat şi prin conceptul de supremaţie a constituţiei. Spunem că supremaţia legii fundamentale este o calitate a acesteia care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din constituţie sursa tuturor reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic. Consecinţele cele mai importante ale supremaţiei constituţiei sunt conformitatea întregului drept cu normele constituţionale şi obligaţia fundamentală a autorităţilor statului de a-şi exercita atribuţiile în limita şi spiritul constituţiei.3

Desigur supremaţia constituţiei ar reprezenta numai un ideal dacă nu ar exista şi garanţii specifice, care în esenţă permit controlul puterii şi evitarea evoluţiei acesteia spre arbitrar. Dintre aceste garanţii două sunt mai importante: controlul constituţionalităţii legilor, care reprezintă o contrapondere importantă faţă de puterea discreţionară a parlamentului şi a executivului iar cea de-a doua, se referă la consacrarea principiului accesului liber la justiţie. Într-un sistem constituţional bazat pe supremaţia constituţiei și pe respectarea riguroasă a legilor, rolul jurisdicțional al instanţelor judecătoreşti reprezintă o garanţie importantă a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, mai ales în raporturile cu autorităţile executive ale statului.4

Esenţa şi finalitatea constituţiei dar şi a constituţionalismului ca proces istoric constă în realizarea unui echilibru între realităţi şi forţe diferite, dar care trebuie să coexiste şi să se armonizeze pentru a asigura stabilitatea socială, libertatea individuală, dar şi legitimitatea şi funcţionabilitatea autorităţilor care exercită puterea statală. Altfel spus, scopul oricărei constituţii democratice constă în a realiza un echilibru just, raţional între realităţi sociale diferite, între interesele individuale şi interesul public. În sensul celor de mai sus, profesorul Ioan Muraru afirma: „ În realităţile socio-juridice şi statale contemporane, constituţionalismul trebuie privit ca o stare politico-juridică complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: a) pe de o parte, receptarea în constituţie a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa) privind statul de drept şi democraţia, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor; b) pe de altă parte, receptarea în masa largă a subiectelor de drept a dispoziţiilor constituţionale. Această receptare reciprocă este singura care poate asigura eficienţa şi mai ales viabilitatea constituţiei, poate asigura concordanţa între regulile constituţionale şi practica politică.”.5

Am discutat despre ceea ce s-ar putea numi idealul constituţiei şi al constituţionalismului. Realitatea unei constituţii înseamnă în esenţă, interpretarea şi aplicarea legii fundamentale dar mai ales respectarea dispoziţiilor acesteia de către autorităţile publice. Nu poate exista o constituţie ideală, perfectă, imuabilă. Constituţia, ca lege fundamentală pentru a fi eficientă, trebuie să fie adecvată realităţilor sociale, economice şi politice ale statului. Dinamica acestor factori va determina, în cele din urmă şi modificări ale normelor constituţionale. Realizarea unui raport adecvat între constituţie şi realităţile statale, politice, ideologice şi economice ale unei comunități social-umane este o problemă complexă, care nu trebuie înţeleasă formal. Subliniem faptul că pe plan strict juridic constituţia poate defini atât un regim liberal cât şi unul dictatorial. Dacă în orice tip de stat, fie el democratic sau totalitar există o constituţie, nu se poate susţine că peste tot există şi un veritabil regim constituţional. Trăsăturile regimului constituţional existent la un moment istoric determinat într-un stat, dar şi modul în care este receptată şi respectată constituţia, determină realitatea legii fundamentale şi a constituţionalismului.

Diferenţele ce pot apărea între idealul constituţional exprimat mai sus, iar pe de altă parte, realitatea constituţionalismului existent în fiecare stat, se justifică prin factori obiectivi şi subiectivi. Între factorii obiectivi identificăm: a) dinamica vieţii sociale în raport cu stabilitatea constituţiei. Transformările inevitabile în viaţa socială, economică, politică sau juridică a unui stat, duc la o distanţare a acestor realităţi faţă de viabilitatea şi eficienţa normelor unei constituţii. Această situaţie este unul dintre factorii care determină revizuirea legii fundamentale; b) constituţia are toate caracteristicile unui act normativ, prin urmare aplicarea legii fundamentale necesită o operă de interpretare din partea autorităţilor publice, ceea ce la rândul ei poate implica o receptare diferită a constituţiei. Desigur, instanţele constituţionale au un rol fundamental în a evita interpretarea arbitrară a legii fundamentale; c) pot exista situaţii în care reglementările constituţionale, deşi democratice în esenţa lor, sunt în contrast evident cu realităţile social-economice ale momentului, mult inferioare faţă de standardele și principiile democratice constituţionale. O astfel de situaţie duce inevitabil la o receptare redusă a normelor constituţiei în rândul populaţiei şi implicit la ineficienţa acesteia. Istoria constituţionalismului român oferă un exemplu concludent, în acest sens, dacă avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1866 şi 1938, în care realitatea constituţionalismului românesc era inferioară faţă de valorile şi principiile reglementate de Constituţiile din 1866 şi 1923.

Există însă şi factori subiectivi ce pot determina o diferenţă între valorile constituţionale iar pe de altă parte, modalitatea în care ele sunt respectate şi aplicate. Tendinţa autorităţilor statale de a abuza de putere, de a încerca să îşi exercite în mod autoritar atribuţiile, uneori chiar în dispreţul normelor constituţionale, reprezintă un important factor subiectiv care denaturează litera şi spiritul constituţiei cu consecinţa construirii unei realităţi politice, economice, dar şi sociale în contrast evident cu legea fundamentală.

Vom exemplifica cele afirmate mai sus cu scurte referiri la Constituţiile României din anii 1866, 1923 şi 1991.

Constituţia din 1866 a fost în esenţă o constituţie liberală care a consacrat în domeniul practicii politice şi juridice liberalismul românesc, afirmând „rolul şi rostul istoric” al burgheziei române în crearea unor forme de guvernare şi a unor instituţii democratice întemeiate pe valorificarea creatoare a tradiţiilor noastre în acest domeniu. Funcţionalitatea Constituţiei a ridicat o problemă controversată privind incapacitatea monarhiei şi a autorităţilor statale ale vremii de a face față realităţilor sociale ale ţării. Din punct de vedere social-economic, societatea românească era polarizată, clasa mijlocie fiind extrem de redusă ca pondere ( alcătuită numai din funcţionari şi cei ce desfăşurau profesiuni liberale). În schimb, majoritatea ţărănimii recent eliberată din servituţi, în bună parte analfabetă, contrasta cu ponderea redusă a marilor proprietari, mulţi dintre ei având o educaţie aleasă primită în şcolile occidentale. În aceste condiţii, regimul monarhic şi sistemul statal românesc au fost obligate să-şi adapteze regimul politic parlamentar (consacrat în dispoziții constituționale), la structura socială şi politică existentă iar de aici au izvorât în mare parte, limitele constituţionalismului românesc, întrucât interesele societăţii în ansamblu se interferau şi erau în contradicţie cu cele ale marilor proprietari, pe fondul unei slabe puteri economice a burgheziei fărâmiţată în mai multe fracţiuni şi grupări politice. La acestea se adăugau veleităţile personale ale unor oameni politici, care, adeseori au complicat grav natura spectrului politic, îngreunând accelerarea reformelor şi amplitudinea modernizării.

Analizată în perspectivă istorico-politică, Constituţia din 1923, ca expresie a raportului real de forţe din perioada 1919-1923 a reprezentat aşezământul juridic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic parlamentar. Constituţia din 1923 menţine în mare parte structura Constituţiei din 1866, preluând şi adâncind o serie de principii care au conferit caracterul de modernitate, precum şi posibilitatea reală de democratizare a statului şi a societăţii româneşti interbelice. În acest sens, sub imperiul acestei constituţii principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor, al legalităţii şi legitimitatea legilor, controlul de constituţionalitate, ca şi principiile privind sistemul electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în aşezământul din 1866. Deci, Constituţia din 1923 a constituit un factor de progres în democratizarea societăţii româneşti.

Aplicarea în practică însă a Constituţiei din 1923 a purtat amprenta a două tendinţe: pe de o parte, o serie de legiferări ulterioare au încercat să dezvolte conţinutul democratic al unor prevederi, iar pe de altă parte, anumite legi au îngustat drepturile şi libertăţile fundamentale. Poziţia monarhiei în practica politică a dus la realitatea că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu reprezentanţii principalelor partide, consultări care de multe ori erau rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi personale manifestate în schimbările guvernamentale. În perioada interbelică s-au succedat 11 corpuri legiuitoare, ceea ce înseamnă desfăşurarea lor în cadrul a jumătate din timpul legal statornicit prin Constituţie.6

Indiscutabil, Constituţia României în vigoare, adoptată în 1991 a însemnat renaşterea vieţii constituţionale în România. Legea fundamentală a ţării reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice. Cu toate acestea, realitatea constituţionalismului în România contemporană demonstrează, de multe ori o abandonare a valorilor şi spiritului Constituţiei din partea unor autorităţi ale statului, prin tendinţa evidentă a acestora, de a evolua spre exercitarea discreţionară a atribuţiilor stabilite de lege şi interpretarea partinică a unor norme constituţionale. Vom da două exemple:

Dreptul la un nivel de trai decent este consacrat de dispoziţiile articolul 47 din Constituţia României, care în alineatul (1) prevede: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Este un drept fundamental al omului care îşi are temeiul în caracterul de „stat social „ al statului român,consacrat de articolul 1 alin (3) din Constituţie şi care implică obligaţii cu caracter constituţional pentru stat, respectiv de a lua decizii cu caracter politic şi legislativ în plan economic şi social, a căror finalitate să fie nu numai garantarea dar şi realizarea acestui drept fundamental. Această obligaţie este mai mult un ideal constituţional şi politic decât o obligaţie juridică, deoarece nu există criterii normative în baza cărora s-ar putea evalua de către instanţa constituţională, dacă măsurile cu caracter legislativ dispuse de stat au ca rezultat asigurarea în sens material,efectiv şi nu teoretic abstract a unui nivel de trai decent pentru toţi cetăţenii. Singurele sancţiuni în cazul când statul nu îşi respectă aceste obligații pozitive sunt mai mult de natură politică şi numai indirect de natură constituţională,cum ar fi de exemplu adoptarea unei moţiuni de cenzură de către Parlament.

Un alt exemplu. Potrivit dispoziţiilor articolului 80 din Constituţia României, Preşedintele statului are obligaţia să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, dar şi între stat şi societate. Este o reglementare constituţională care poate rămâne în sfera idealului constituţional, sau un principiu politic, deoarece nu este concretizată sub aspectul mijloacelor şi procedurii de realizare şi nici însoţită de sancţiuni constituţionale specifice. Practica politică a ultimului deceniu în România a demonstrat că există posibilitatea unei manifestări discreţionare de putere a Şefului statului în baza acestui text constituţional.

Evident exemplele ar putea continua. Dorim să subliniem că norma constituţională chiar dacă are de multe ori valoarea unui principiu, impune în logica elaborării ei respectarea silogismului ipoteză–dispoziţie–sancţiune, pentru a nu rămâne numai în sfera idealului constituţional.

Modificarea Constituţiei poate fi necesară dacă realităţile sociale şi politice impun acest lucru. Apreciem însă că autorităţile statului ar trebui să fie mult mai preocupate în prezent de aplicarea corectă a Legii fundamentale şi numai în al doilea rând de o eventuală modificare a acesteia. În cele ce urmează analizăm unele aspecte juridice şi de altă natură pe care le implică iniţiativele de revizuire a Constituţiei în România.

 

2. Scurte consideraţii privind principiul supremaţiei Constituţiei

Legea fundamentală a unui stat îşi realizează rolul său numai dacă este supremă, altfel spus supraordonată faţă de toate celelalte acte normative şi în acelaşi timp o realitate juridică, politică şi socială, în raport de care se structurează întregul sistem social, politic, cultural al unui stat. Problema esenţială este aceea de a determina în ce măsură supremaţia Constituţiei este nu numai o simplă afirmaţie teoretică, dar şi o realitate practică. Subliniem că de modul în care se înţelege şi se aplică principiul supremaţiei Constituţiei depinde însăşi viabilitatea constituţionalismului în orice stat. În cele ce urmează realizăm câteva reflecţii asupra supremaţiei Constituţiei în vigoare şi garantarea acestui principiu.

Supremaţia constituţiei exprimă poziţia supraordonată a Legii fundamentale atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic al fiecărei ţări. În sens restrâns, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei rezultă din forma şi conţinutul acesteia. Supremaţia formală este exprimată de forţa juridică superioară, de procedurile derogatorii faţă de dreptul comun privind adoptare şi modificarea normelor constituţionale, iar supremaţia materială rezultă din specificul reglementărilor, din conţinutul acestora, în special din faptul că, prin constituţie, sunt stabilite premise şi reguli de organizare, funcţionare şi atribuţii ale autorităţilor publice.

În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremaţiei legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Şi nici nu ar fi posibil altfel: Constituţia legitimează puterea, convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat; ea conferă autoritate guvernanţilor, îndreptăţindu-le deciziile şi garantându-le aplicare; ea determină funcţiile şi atribuţiilor ce revin autorităţilor publice, consacrând drepturile şi datoriile fundamentale, diriguieşte raporturile dintre cetăţeni, dintre ei şi autorităţile publice; ea indică sensul sau scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic; constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanţiale care converg spre una şi aceeaşi concluzie: supremaţia materială a Constituţiei. Dar constituţia este supremă şi în sens formal. Procedura de adoptare a constituţiei exteriorizează o forţă particulară, specifică şi inaccesibilă, care se ataşează dispoziţiilor ei, aşa încât nicio altă lege în afara unei a constituţionale nu poate abroga sau modifica dispoziţiile aşezământului fundamental, dispoziţii care se sprijină pe ele însele, postulându-şi supremaţia”7.

Conceptul de supremaţie a constituţiei nu poate fi însă redus la o semnificaţie formală şi materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări”8. Deci, supremaţia constituţiei reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea fundamentală în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal şi exprimă poziţia supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic.

Temeiul juridic al supremaţiei Constituţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Supremaţia Constituţiei nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă constituţională. Dimensiunea normativă a supremaţiei constituţiei implică obligaţii juridice importante a căror nerespectare poate atrage sancţiuni juridice. Altfel spus, ca principiu constituţional, consacrat normativ, supremaţia Legii fundamentale este şi o obligaţie constituţională cu multiple semnificaţii juridice, politice, dar şi valorice, pentru toate componentele sistemului social şi statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligaţia (de a respecta supremaţia legii fundamentale n.n.) se adresează cetăţenilor români. În realitate, respectarea Constituţiei, inclusiv a supremaţiei sale, precum şi a legilor, era o obligaţie cu totul şi cu totul generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice (naţionale şi internaţionale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român”9.

Semnificaţia generală a acestei obligaţii constituţionale se referă la conformitatea întregului drept cu normele constituţiei. Prin „drept” înţelegem nu numai componenta sistemului normativ, dar şi activitatea complexă, instituţională, de interpretare şi aplicare a normelor juridice, începând cu cele ale legii fundamentale. „A fost intenţia Parlamentului Constituant derivat din 2003 de a marca importanţa decisivă a principiului supremaţiei Constituţiei faţă de orice alt act normativ. S-a dat un semnal, în deosebi, instituţional public cu rol de guvernare de a respecta cu stricteţe Constituţia. Respectarea Constituţiei este inclusă în conceptul general de legalitate, iar termenul de respectare a supremaţiei Constituţiei impune o ierarhizare piramidală a actelor normative în vârful cărora se află Legea fundamentală”10.

Respectarea acestei obligaţii constituţionale şi realizarea ei nu numai în sfera strictă a sistemului normativ, dar în întreaga dialectică a mişcării şi evoluţiei ordinii sociale şi de drept, este temeiul pentru ceea ce se poate numi constituţionalizarea dreptului, dar şi a întregului sistem social organizat statal. Pentru a susţine această afirmaţie, avem în vedere că, în mod constant, în literatura de specialitate, principiul supremaţiei Constituţiei nu este redus numai la semnificaţia sa normativă, iar Legea fundamentală este considerată şi din perspectivă valorică, cu implicaţii majore pentru întregul sistem social. În acest sens, Constituţia este definită în doctrină ca fiind „un aşezământ politic şi social fundamental al statului şi societăţii”11.

În mod obişnuit, nerespectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale se manifestă prin adoptarea de acte normative contrare principiilor şi normelor constituţionale. Sfera dreptului nu se reduce însă la actele juridice cu caracter normativ. Prin urmare, Constituţia şi supremaţia acesteia pot fi încălcate prin orice acte juridice ale unei autorităţi publice. Astfel, actele juridice emise cu exces de putere sau cele emise cu nerespectarea competenţei materiale reglementate constituţional reprezintă unele din modalităţile prin care autorităţile publice pot încălca obligaţia stabilită de art.1 alin. (5) din Constituţie. Sancţiunea aplicabilă actelor juridice indiferent de caracterul acestora contrare Constituţiei şi supremaţiei acesteia nu poate fi decât nulitatea.

Există un sistem de garanţii al respectării supremaţiei Constituţiei care, în opinia noastră, are două componente. O garanţie specifică şi cea mai importantă este controlul de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională. În acest sens, dispoziţiile art.142 alin.1 prevăd în acest sens: „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei constituţiei”.

Cealaltă componentă a sistemului de garanţii îl reprezintă controlul general al aplicării Constituţiei realizat de autorităţile statului în baza şi în limitele competenţelor materiale stabilite de lege. Controlul judecătoresc reprezintă o importantă modalitate de garantare a supremaţiei legii fundamentale, deoarece prin natura atribuţiilor pe care le au instanţele judecătoreşti interpretează şi aplică legea, ceea ce implică şi obligaţia de a analiza conformitatea actelor juridice supuse controlului judecătoresc cu normele Constituţiei.

Raportul dintre Constituţie şi lege, înţelegând prin „lege” sfera actelor normative inferioare ca forţă juridică Legii fundamentale, analizat în conformitate cu cerinţele şi consecinţele principiului supremaţiei Constituţiei, relevă două dimensiuni:

Prima are în vedere constituţionalitatea actelor normative inferioare ca forţă juridică Legii fundamentale, iar în sens general constituţionalitatea întregului drept. În esenţă, această cerinţă corespunde uneia dintre consecinţele supremaţiei Legii fundamentale, şi anume conformitatea întregului drept cu normele constituţionale. Realizarea acestei obligaţii constituţionale, consecinţă nemijlocită a principiului supremaţiei Legii fundamentale, este în principal un atribut al legiuitorului infra-constituţional în opera de elaborare şi adoptare a actelor normative. Îndeplinirea cerinţei de constituţionalitate a unui act normativ presupune în primul rând adecvarea formală şi materială a legii la normele, principiile, valorile şi raţiunile Constituţiei. Latura formală a acestui raport exprimă obligaţia legiuitorului de a respecta normele de competenţă materială şi procedurile legislative, rezultate în mod explicit din normele Constituţiei sau din alte acte normative considerate a fi izvoare formale ale dreptului constituţional. Conformitatea formală a actelor normative cu Legea fundamentală presupune o adecvare strictă a primelor la normele şi principiile Constituţiei, neexistând o marjă de apreciere sau interpretare din partea legiuitorului.

Dimensiunea materială a acestui raport este mai complexă şi se referă la conformitatea conţinutului normativ al unei legi cu principiile, valorile, normele, dar şi cu raţiunile Constituţiei. Şi această latură a conformităţii legii cu normele constituţionale este o obligaţie constituţională generată de principiul supremaţiei Legii fundamentale. Realizarea acestei obligaţii este un atribut în principal al legiuitorului infra-constituţional, care în opera de legiferare este chemat să realizeze nu numai o simplă funcţie legislativă, de adoptare a unui act normativ conform cu Legea fundamentală, dar şi o operă juridică, politică, şi, am spune noi, valorică şi ştiinţifică, de elaborare şi adoptare a legii în conformitate cu raţiunile, conţinutul normativ şi principiile Constituţiei. În acest fel, pentru a da eficienţă principiului supremaţiei Legii fundamentale, în opera de legiferare legiuitorul trebuie să realizeze o activitate complexă, de interpretare a Constituţiei, interpretare care nu trebuie să ducă la eludarea sensurilor, semnificaţiilor şi mai ales a conţinutului concret al normelor constituţionale. Acest proces complex, de adecvare a conţinutului normativ a unei legi la normele constituţionale, nu mai este unul strict formal şi procedural, deoarece implică o marjă de apreciere specifică operei de interpretare realizată de legiuitor şi, totodată, corespunde libertăţii de legiferare, care, în cazul Parlamentului, se regăseşte în însăşi natura juridică a acestui for instituţional definită în art. 61 alin. 1 din Legea fundamentală: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Aceasta este expresia a ceea ce în literatura de specialitate se defineşte ca fiind principiul autonomiei parlamentare.

Un al doilea aspect al realizării cerinţei de constituţionalitate a legii, foarte important în opinia noastră, se referă la obligaţia legiuitorului infra-constituţional de a transpune şi dezvolta în actele normative elaborate şi adoptate, în funcţie de specificul acestora, conţinutul normativ, principiile şi valorile constituţionale. Putem afirma că în activitatea de elaborare a actelor normative, înţeleasă ca atribuţie principală a Parlamentului şi Guvernului, după aderarea României la Uniunea Europeană, în opera de legiferare este foarte puţin prezentă preocuparea de a concretiza principii şi valori constituţionale, aspect ce ar da individualitate elaborărilor normative, mai ales pentru domeniile importante ale activităţii statale şi ale vieţii sociale şi politice. Aşa cum demonstrează practica legislativă şi aşa cum, din nefericire, s-a întâmplat şi în cazul Codului penal şi al Codului de procedură penală, recent adoptate, de cele mai multe ori se caută „modele” în legislaţia altor state sau în sistemul normativ al dreptului Uniunii Europene. Refuzând să dea eficienţă tradiţiilor juridice româneşti, dar şi principiilor şi valorilor înscrise în Legea fundamentală, şi nu în ultimul rând realităţilor social politice concrete ale statului şi societăţii, de foarte multe ori legiuitorul, prin adoptarea unui act normativ complex pentru domenii importante de activitate, realizează o activitate eclectică, formală, cu consecinţe negative importante asupra activităţii de interpretare şi aplicare a unui asemenea act normativ, cu deosebire în activitatea judiciară.

Subliniem faptul că respectarea principiului supremaţiei Constituţiei nu poate fi rezumat numai la conformitate formală şi materială a unei legi cu normele constituţionale, reţinând faptul că supremaţia are un caracter calitativ, complex, fapt ce implică un sistem valoric regăsit în normele Legii fundamentale. Respectarea principiului supremaţiei Legii fundamentale în opera de legiferare înseamnă în primul rând originalitatea actului normativ printr-o judicioasă adecvare a acestuia la realităţile sociale şi statale pe care le reglementează, prin preluarea ideilor şi tradiţiilor valoroase ale doctrinei şi jurisprudenţei, toate acestea realizate pin transpunerea valorilor şi normelor constituţionale în actul normativ elaborat. În acest fel, şi eficienţa unui asemenea act normativ este mult mai ridicată, iar cerinţa de constituţionalitate devine o calitate mult mai pregnantă a legii, deoarece, în opinia noastră, depăşind criteriul formal şi material al conformităţii dreptului cu normele Legii fundamentale, constituţionalitatea unui act normativ înseamnă şi eficienţa acestuia în raport cu obiectul de reglementare.

 

3. Stabilitate şi reformă constituţională

În plan istoric, Legea fundamentală actuală a României este cea mai stabilă în comparaţie cu celelalte Constituţii, întrucât în decursul celor două decenii şi jumătate de existenţă a fost revizuită o singură dată.

Raportul dintre stabilitate şi reformă în drept este una dintre cele mai interesante şi controversate probleme care a format obiectul de cercetare şi analiză a multor specialişti în domeniu, iar soluţii au fost diferite. Fără a încerca o abordare sistematică în acest studiu a unei probleme atât de complexe, subliniem ideea generală care se conturează şi care formează opinia majoritară, potrivit căreia stabilitatea normei juridice este termenul dominant, iar noutatea legislativă este termenul recesiv, astfel spus norma juridică, în vigoare la un moment dat, trebuie să îndeplinească două condiţii pentru a fi viabilă şi legitimă: să corespundă realităţilor sociale la care se aplică şi să constituie un element în baza căruia dinamismul vieţii sociale economice devine o realitate. Adoptarea unui act normativ trebuie să fie realizată numai în măsura în care realitatea social - economică impune o astfel de măsură, şi nu numai datorită unor interese cu caracter politic sau de altă natură a celor care, la un moment dat, exercită guvernarea statului. Stabilitatea şi predictibilitatea dreptului este o condiţie pentru progresul social, dar şi pentru garantarea drepturilor omului într-o societate democratică. Această concluzie se aplică cu atât mai mult unei constituţii, având în vedere rolul ei în sistemul juridic, dar şi în toate componentele sistemului social. În acest sens, autorii vorbesc de ceea ce se numeşte „rigiditatea constituţională”, adică garanţii conferite de normele legii fundamentale, potrivit cărora stabilitatea acesteia devine o realitate în raport cu fluctuaţiile inerente în actul guvernării unui stat. Există mai multe metode pentru a asigura stabilitatea Legii fundamentale: interzicerea expresă a revizuirii Constituţiei pentru o anumită perioadă de timp; interzicerea modificării unor norme constituţionale, considerate a fi esenţiale pentru identitatea statului, a naţiunii, dar şi a sistemului democratic. Această metodă este aplicată şi în Constituţia României; reglementarea unei proceduri considerate a fi derogatorii de la procedura legislativă obişnuită, care impune condiţii deosebite în cazul în care se intenţionează modificarea Constituţiei. Şi această metodă este reglementată de Legea fundamentală a României.

Decizia de declanşare a procedurii de revizuire a constituţiei unei ţări este, fără îndoială, una politică, dar în acelaşi timp trebuie să fie fundamentată juridic şi să corespundă unei necesităţi istorice, a sistemului social organizat statal din perspectiva evoluţiei sale ulterioare. Prin urmare, actul de revizuire a Legii fundamentale nu trebuie subordonat intereselor politicianiste ale momentului, oricât de frumos ar fi prezentate, ci interesului general social, bine conturat şi posibil de exprimat juridic.

Regretatul profesor Antonie Iorgovan preciza cu deplin temei: „În materie de revizuire a Constituţiei, îndrăznim să spunem că acolo unde există o viaţă politică normală, se dă dovadă de prudenţă, de reţinere, imperfecţiunile textelor la confruntarea cu viaţa, cu realităţile ulterioare, sunt corectate prin interpretările Curţilor Constituţionale, respectiv prin uzanţele sau cutumele parlamentare, motiv pentru care în literatura occidentală nu se vorbeşte numai despre Constituţie, ci despre blocul constituţionalităţii”12.

Revizuirea Constituţiei nu poate avea ca finalitate satisfacerea intereselor politicianiste ale deţinătorilor de moment al puterii în direcţia de întărire a puterii discreţionare a statului,cu consecinţa inadmisibilă a lezării unor valori şi principii constituţionale democratice, cu deosebire a pluralismului politic şi instituţional, a principiului separaţiei puterilor în stat a principiului supremaţiei legislative a Parlamentului. De altfel limitele revizuirii Constituţiei României sunt prevăzute de articolul 152 din Constituţie, totuşi interpretarea politicianistă a cestor dispoziţii constituţionale poate să denatureze sensul şi finalitatea lor.

Cele două decenii şi jumătate de viaţă constituţională democratică în România au demonstrat că puterea politică, prin deciziile luate, de multe ori a denaturat principii şi reguli constituţionale prin interpretări contrare spiritului democratic a Legii fundamentale pentru scopuri politice şi susţinerea unor interese conjuncturale. Consecinţele au fost şi sunt evidente: restrângerea sau încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, generarea unor tensiuni sociale, nerespectarea rolului constituţional al instituţiilor statului, într-un cuvânt, acţiuni politice, unele îmbrăcate în haină juridică, contrare constituţionalismului care trebuie să caracterizeze statul de drept în România.

În aceste condiţii, un posibil demers al revizuirii Legii fundamentale ar trebui să fie axat pe necesitatea întăririi şi sporirii garanţiilor constituţionale pentru respectarea cerinţelor şi valorilor statului de drept, pentru evitarea excesului de putere specific politicianismului subordonat exclusiv unor interese de grup, de multe ori conjuncturale şi contrare intereselor poporului român, care conform art.2 alin.(1) din Constituţie deţine suveranitatea naţională.

În opinia noastră, preocuparea clasei politice şi a autorităţilor statului în perioada actuală, în raport de conţinutul actual al Legii fundamentale, ar trebui orientat nu atât spre modificarea Constituţiei, cât mai ales în direcţia interpretării şi aplicării corecte a acesteia şi respectarea finalităţii democratice a instituţiilor constituţionale. Pentru consolidarea statului de drept în România, este necesar ca formaţiunile politice, cu deosebire cele care deţin puterea, toate autorităţile statului să acţioneze sau să-şi exercite atribuţiile în limitele unui comportament constituţional loial care implică respectarea sensului şi semnificaţiilor democratice ale Constituţiei.

Unele propuneri de revizuire a Legii fundamentale au vizat trecerea sistemului constituţional al României de la bicameralism la unicameralism şi întărirea puterii executive, în special a instituţiei prezidenţiale.

Apreciem că în România bicameralismul este adecvat sistemului statal şi social în acest moment istoric și corespunde mai bine necesităţii de a realiza nu atât eficienţa procedurilor legislative parlamentare cât mai ales „ponderarea normării” şi calităţii actului legislativ. Bicameralismul este o necesitate pentru România pentru ca Parlamentul să reprezinte o contrapondere viabilă faţă de executiv, în contextul exigenţelor şi echilibrului puterilor într-un stat democratic. Cu deplin temei profesorul Antonie Iorgovan sublinia: „Ar fi fost un risc politic foarte mare, în acea tensiune postrevoluţionară, ca în România să fi fost proiectat un Parlament unicameral şi un asemenea risc există şi la ora actuală, în condiţiile în care nu se poate vorbi despre o viaţă politică aşezată în culoarele fireşti ale doctrinelor democratice acceptate în Occident (doctrina social-democratică, doctrina creştin-democratică, doctrinele liberale şi doctrinele ecologiste”)13.

Unicameralismul într-un sistem constituţional semiprezidenţial cum este cel al României, în care puterile şefului de stat şi în general cele ale executivului sunt semnificative, ținând cont de politicianismul excesiv al momentului, ar avea drept consecinţă deteriorarea gravă a echilibrului instituţional dintre legislativ şi executiv, cu consecinţa creşterii puterii discreţionare a executivului şi minimizarea rolului Parlamentului ca organ suprem reprezentativ şi al poporului român, și unica autoritate legiuitoare a ţării, aşa cum prevăd dispoziţiile art.61 alin. (1) din Constituţie. Trecerea la un Parlament unicameral nu trebuie tratată simplist aşa cum din nefericire rezultă din conţinutul proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei elaborat de Guvern și transmis Parlamentului spre dezbatere și adoptare în 2011, ci necesită o modificare de ansamblu a sistemului constituţional român, o reconfigurare a rolului şi atribuţiilor autorităţilor statului pentru ca echilibrul între legislativ şi executiv să fie menţinut şi să nu se creeze posibilitatea unei evoluţii spre o preponderenţă exagerată a instituţiei şefului de stat în raport cu Parlamentul. Subliniem faptul că toate statele cu structură unitară din Europa care au un Parlament unicameral au totodată un sistem constituţional de tip parlamentar în care atribuţiile şefului de stat privind guvernarea sunt reduse.

Nu dorim să realizăm o analiză amănunţită a acestei probleme constituţionale, subliniem numai concluzia că unicameralismul ar putea fi justificat politic şi constituţional în România şi adecvat valorilor democraţiei într-un stat de drept numai dacă legitimitatea şi rolul Preşedintelui României, ca instituţie constituţională ar fi schimbate în mod fundamental. Alegerea Preşedintelui ar trebui să se realizeze de către Parlament. Totodată, în situaţia unei structuri unicamerale a Parlamentului ar fi necesar să se reducă semnificativ atribuţiile Preşedintelui în raport cu cele ale Guvernului. Într-o astfel de reconfigurare a instituţiilor statului trebuie să crească rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale şi ale justiţiei, acestea fiind garanţii ale supremaţiei legii şi Constituţiei şi pentru evitarea excesului de putere din partea celorlalte autorităţi ale statului. Într-un cuvânt, în opinia noastră, unicameralismul nu ar putea fi asociat în România decât cu existenţa unui sistem constituţional de tip parlamentar. Unicameralismul este de natură să creeze o disproporţie între Parlament şi executiv prin faptul că Parlamentul compus dintr-o singură cameră, nu reprezintă o garanţie suficientă pentru a constitui o contrapondere eficientă în raport cu executivul, mai ales că atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui ca participant la actul guvernării sunt evident semnificative. Disputa dintre bicameralism sau unicameralism cu aplicare la condiţiile României este bine caracterizată de profesorul Antonie Iorgovan: „... orice sistem parlamentar bicameral sau unicameral poate să ducă la grave disfuncţionalităţi cum se exprimă profesorul Tudor Drăganu, oricât de reuşite ar fi soluţiile constituţionale,dacă în practica parlamentară se dă dovadă de politicianism, de demagogie, de lipsă de responsabilitate.”14

Actualul sistem parlamentar al României corespunde oare exigenţelor tradiţiilor democratice ale bicameralismului şi este oare adecvat realizării rolului şi funcţiilor Parlamentului ? Profesorul Tudor Drăganu, într-o logică argumentativă fără cusur, într-un amplu studiu, răspundea la această întrebare: „Constituţia revizuită instaurează un sistem care se pretinde bicameral dar funcţionează în mod curent ca un sistem unicameral, condamnat să încalce prin anumite aspecte ale lui cele mai elementare principii ale regimului parlamentar şi care cuprinde în sine pericolul producerii în viitor a unor grave disfuncţionalităţi în înfăptuirea activităţii legislative”.15 Ilustrul profesor avea în vedere faptul că Legea de revizuire a Constituţiei din 2003 nu cuprinde referiri exprese cu privire la numărul deputaţilor şi senatorilor; pune problema legitimităţii de fond a celor două Camere, deoarece membrii lor sunt desemnaţi de acelaşi corp electoral şi prin acelaşi tip de sistem şi de scrutin electoral; atribuţiile Camerelor în materie legislativă nu sunt suficient de bine diferenţiate; exercitarea dreptului la iniţiativă legislativă a senatorilor şi deputaţilor, aşa cum este reglementat, generează contradicţii constituţionale.

Susţinem, în perspectiva unei viitoare revizuiri constituţionale, să se reglementeze diferenţierea dintre cele două Camere şi prin tipuri deosebite de reprezentare. Dreptul comparat, oferă suficiente exemple de acest fel (Spania, Italia, Franţa) şi chiar Legea electorală a României din 27 martie 1926 oferă un punct de reper în acest sens. Senatul poate reprezenta interesele colectivităţilor locale. Astfel, senatorii ar putea fi aleşi de un colegiu electoral format din membrii aleşi ai consiliilor locale. Interesant de subliniat este faptul că în proiectul Constituţiei din 1991 Senatul era conceput ca reprezentant al colectivităţilor locale, grupate în judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti.

Este justă critica profesorului Tudor Drăganu potrivit căreia actuala reglementare constituţională nu realizează o diferenţă funcţională între cele două Camere. Acest aspect a fost remarcat şi de către Curtea Constituţională, care referindu-se la procedura legislativă parlamentară introdusă prin proiectul de revizuire a Constituţiei din 2002, sublinia: „Examinarea în cascadă a proiectelor de lege, într-o cameră în primă lectură iar în cealaltă, în a doua lectură transformă Parlamentul bicameral într-unul unicameral”16. Prin urmare o nouă iniţiativă de modificare a Legii fundamentale ar trebui să aibă în vedere şi acest aspect şi să realizeze o reală diferenţiere funcţională a celor două Camere.

 

4. Neîmpliniri ale democraţiei constituţionale în România

Sunt posibile două modalităţi de analiză a neîmplinirilor realităţilor constituţionale. Prima dintre acestea se referă la deficiențe ale conținutului normativ a Legii fundamentale, considerate ca atare în raport cu realităţile politice, sociale, economice ale statului, dar şi cu cerinţele de progres istoric, ale unei naţiuni. A doua modalitate are în vedere neîmpliniri ale constituţionalismului, altfel spus ale modului de receptare şi de aplicare a normelor, dar şi a spiritului Legii fundamentale. În considerentele următoare, avem în vedere punctual această din urmă modalitate.

I. Analizele de doctrină au evidenţiat că Legile fundamentale ale României adoptate în 1866, 1923, dar şi prezenta Constituţie, corespund cerinţelor timpului pentru o societate democratică. Prin urmare, conţinutul normativ al reglementărilor constituţionale pot constitui bazele juridice, dar şi valorice pentru realizarea democraţiei sociale şi a statului de drept, inclusiv pentru garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Problema istorică în România a constituit modul în care principiile constituţionale au fost receptate şi respectate în viaţa politică şi socială a statului şi au reprezentat, aşa cum spune Hegel, însuşi dreptul poporului. Aşa cum subliniam şi în cele arătate mai sus, în România, în perioada postbelică, spre deosebire de alte state ale Europei, constituţiile au fost adoptate nu atât ca urmare a unor revendicări coerente ale poporului, cât mai ales prin iniţiativa politică a unei clase minoritare formate din elita intelectuală a societăţii româneşti, purtătoare, în momentul respectiv, a idealurilor şi valorilor democratice, altfel spus expresia vie a ceea ce în literatură se numeşte „puterea constituantă”. Prin urmare, toate constituţiile democratice ale României au fost mai ales opera unei elite intelectuale şi politice care s-a identificat cu imperativele democratice ale timpului respectiv. Evident, mişcările populare, revoluţiile populare, cum ar fi şi cele din decembrie 1989, au avut un rol important în opera de adoptare a unei constituţii democratice, însă nu aceste mişcări, cu caracter mai mult sau mai puţin revoluționar, au determinat în mod nemijlocit adoptarea Legii fundamentale, ci, aşa cum afirmam mai sus, activitatea intelectuală şi politică a unei elite care a preluat şi a materializat valorile şi principiile constituţionale democratice ale timpului. De aici discrepanţa dintre calitatea democratică a normelor Constituţiei, inclusiv a celei prezente, iar pe de altă parte, slaba receptare a acestora atât în activitatea instituțiilor statului, dar mai ales în viaţa curentă, obişnuită a populaţiei. Constituţionalismul românesc contemporan este marcat de această contradicţie fundamentală, între idealul valoric al normelor constituţionale care rămâne însă unul abstract şi general, specific oricărei norme juridice, iar pe de altă parte viaţa de zi cu zi a fiecărui om, dar şi a societăţii în ansamblu, care se caracterizează printr-o slabă receptare a valorilor normative ideale ale Legii fundamentale. În concret, o largă majoritate a populaţiei nu cunoaşte şi nu conştientizează drepturile şi libertăţile de care poate benefica şi acceptă o existenţă pasivă într-un surogat de libertate, inclusiv o subordonare care înseamnă, în esență, o servitute mai mult sau mai puţin evidentă nu atât faţă de instituţia publică a statului cât mai ales faţă de persoana care exercită atribuţii de putere satală. În experienţa pe care o am ca judecător, am cunoscut numeroase situaţii în care oamenii se arătau miraţi că au drepturi pe care le pot opune în cazul unui litigiu judiciar, civil sau penal autorităţilor statului. Acesta este numai un simplu exemplu din această realitate marcantă a vieţii sociale contemporane în România. Desigur, o astfel de realitate are multiple cauze şi nu numai modalitatea de adoptate a Legii fundamentale. Una dintre cauzele importante este şi aceea a nivelului cultural redus pentru o sferă largă a populaţiei, ceea ce are drept consecinţă imposibilitatea înţelegerii şi recepţionării principiilor şi valorilor democratice ale Legii fundamentale.

II. Doctrina şi practica aplicării Legii fundamentale în unele ţări occidentale a conturat şi dezvoltat conceptul de „comportament constituţional loial”. Este o obligaţie importantă a celor care exercită puterea dar şi a tuturor celor care interpretează şi aplică Legea fundamentală, în sensul de a avea în vedere întotdeauna finalitatea acesteia, realizarea efectivă şi respectarea normelor şi valorilor constituționale. În România contemporană, acesta este numai un simplu concept teoretic, deoarece realitatea politicianismului excesiv, contrar unei activități politice coerente, a avut drept consecință interpretarea şi aplicare denaturată a multor prevederi importante ale Constituţiei, ceea ce a dus la conflicte cu caracter politic, mascate, sub forma unor contradicţii de natură constituţională. În esență, aceste conflicte au evidențiat interesele mai mult sau mai puţin obscure, oricum altele de cât cele specifice de „bunei guvernari” ce constituie un drept al cetăţeanului şi oobligaţie pentru cel care guvernează.

III. Constituţionalismul celor două decenii şi jumătate în România nu a putut soluţiona unul dintre obiectivele majore ale statului şi implicit ale Constituţiei, respectiv asigurarea unui nivel de trai decent pentru majoritatea populaţiei. Realităţile economice şi sociale din România demonstrează existenţa unor discrepanţe majore între un grup minoritar care beneficiază de o existenţă materială opulentă, iar pe de altă parte o sferă largă a populaţiei, care trăieşte în condiţii la limita nivelului de existenţă normal sau sub acest nivel. Polarizarea socială este extrem de accentuată în România, cu mult peste ceea ce se întâlneşte în alte state europene, iar contradicțiile existențiale generate de o astfel de realitate sunt şi mai puternice, deoarece „clasa de mijloc” este foarte puţin conturată şi nu are o realitate bine definită.

Este îngrijorător faptul că, dintre toate statele europene şi nu numai, România a cunoscut în perioada contemporană cea mai mare migraţie de populaţie, într-o perioadă de pace. Aproximativ 4 milioane de români au ales să părăsească ţara pentru a lucra în străinătate, de cele mai multe ori în activităţi sub nivelul lor de calificare intelectuală şi profesională.

Constituţia României afirmă „caracterul de stat social” ca unul definitoriu pentru puterea statală în România, ceea ce trebuie să genereze implicarea statului în garantarea dreptului la un nivel de trai decent. Nu dorim să insistăm asupra acestui aspect, dar realitățile contemporane demonstrează că statul social este un simplu ideal constituțional, şi nu o realitate. Lipsa locurilor de muncă, un sistem de învățământ public incoerent şi supus unor numeroase fluctuaţii, un sistem sanitar cu mult sub nivelul standardelor internaţionale şi, de asemenea, şi nu în cele din urmă, veniturile salariale şi de altă natură obţinute de către români, mult sub media europeană, sunt numai câteva exemple ale acestei discrepanţe majore între idealul constituțional al statului social care până la urmă nu este numai un simplu ideal deaorece este consacrat de o normă a Constituţiei, iar pe de altă parte, realitatea socială caracterizată prin grave căderi sub standardele unui trai decent.

IV. Lipsa unui comportament constituţional loial, a celor care au guvernat ţara în cursul ultimilor două decenii şi jumătate, a avut o consecinţă importantă, şi anume accentuarea dstanţei existenţiale dintre guvernanţi şi guvernaţi. De multe ori, guvernanţii au identificat interesul public cu interesul personal, mai bine spus au avut ca scop numai interesul personal pe care au dorit să îl mascheze sub forma unui interes public. Justiţia nu a putut oferi garanţii suficiente pentru restabilirea echilibrului social încălcat şi pentru reprimarea unor forme infracţionale majore existente în societatea română. Unii dintre cei care ar trebui să înfăptuiască justiţie, „să spună dreptul” au abandonat două dintre calităţile importante definitorii ale înaltei profesii de magistrat şi anume independenţa şi imparţialitate alegând căderea în exterioritatea precarităţilor existenţiale de tot felul inclusiv ale slavei deşarte, ale orgoliului, ale nepăsării şi indiferenţei, ale vânzării actului de justiţie inclusiv pentru foloase politice.

Consecinţa unei astfel de distanţări între cei care guvernează, iar pe de altă parte titularul puterii statale, respectiv poporul, constă în neîncrederea accentuată a poporului faţă de bunele intenţii ale guvernaţilor şi posibilitatea cestora de a răspunde cerinţelor specifice unei societăţi democratice precum şi absenteismul de la manifestările democratice ale vieţii în spaţiul public. Avem în vedere în special lipsa de interes faţă de procedurile electorale.

V. Excesul de putere manifestat în toate formele de către guvernanţi, indiferent de culoarea lor politică, reprezintă incontestabil o dramă a societăţii româneşti. De multe ori, actul de guvernare nu este subordonat scopului social, respectiv unui interes public ci este determinat mai mult sau mai puţin vădit de interese politice, interese de grup, sau interese economice a celor care temporar au competenţa de a-l exercita.

Excesul de putere se manifestă la toate categoriile de autorităţi: Parlament, autorităţile administarţiei publice, parchete şi instanţele judecătoreşti. Este o denaturare evidentă a scopurilor democratice pe care principiile constituţionale le proclamă şi în acelaşi timp pot genera o restrângere nejustificată a libertăţilor democratice ale cetăţenilor.

Excesul de putere se manifestă uneori în forme deosebit de subtile, în sensul că actul de guvernare în sens formal este unul legal, însă nu are legitimitatea necesară pentru că nu este adecvat nici situaţiei de fapt şi nici principiilor democratice ale Legii fundamentale, cuprinzând intenţii obscure legate de interese, altele decât cele impuse de buna guvernare.

VI. Se spune că trăim o epocă a globalizării, a uniformizării, ceea ce corespunde realităţii. România, din nefericire prin guvernanţii ei, s-a integrat masiv în această tendinţă a evoluţiei sociale contemporane, cu scopul de a satisface imperativele unor centre de putere externe şi în detrimentul priorităţii suveranităţii naţionale. Globalizarea şi integrarea la nivel european, în care ţara noastră s-a implicat activ prin deciziile guvernamentale, a avut mai multe consecinţe nefaste: preluarea necritică şi inadecvată a unor modele legislative occidentale dar şi a unor valori relative; renunţarea cu uşurinţă la imperativele constituţionale privind suveranitatea statală, suveranitatea puterii statale şi suveranitatea naţională; subordonarea nepermisă a vieţii sociale, economince şi culturale în România faţă de imperative străine realităţii acestora; acceptarea necritică a unor principii şi valori neaplicabile realităţilor sociale, economice, legislative sau culturale din România şi, ce este mai grav, minimalizarea şi chiar ignorarea propriilor tradiţii şi valori care definesc însăşi fiinţa poporului român cu consecinţa abandonării identităţii existenţiale a acestuia, inclusiv pentru limba naţională. Evident, enumerarea ar putea continua.

În acest fel, dispoziţiile art. 1 alin (3) din Constituţie care obligă ca întreaga viaţă politică, socială,economică a statului să se realizeze în baza tradiţiilor democratice ale poporului român rămâne un simplu ideal constituţional, care este din ce în ce mai mult dominat de realităţi abstracte, străine poporului român, specifice procesului de globalizare integrare şi uniformizare.

Câteva exemple cred că sunt relevante. „Toleranţa” este nu numai o valoare morală dar şi o calitate existenţilă a poporului român. Cu toate acestea, sensurile acestei calităţi au fost deformate uneori în spiritul aceleiaşi tendinţe de uniformizare şi integrare europeană. S-a considerat astfel că simbolurile religioase creştine nu sunt binevenite în şcoli şi nici educaţia creştină ortodoxă nu trebuie să mai fie o realitate a culturii în România. Avem în vedere în special unele decizii ale Curţii Constituţionale a României dar şi opiniile exprimate în spaţiul public de aşa zişi intelectuali sau reprezentanţi ai societăţii civile. O astfel de situaţie, în opinia noastră, tragică, ne reamintesc constatările părintelui Arsenie Boca care spunea că în perioada iconoclastă icoanele erau considerate o venerare greşită a divinităţii şi prin urmare au fost distruse. În perioada contemporană, icoanele sunt de asemenea înlăturate pentru că amintesc de existenţa lui Dumnezeu.

Ignorarea tradiţiilor culturale româneşti a avut consecinţe negative şi în ceea ce priveşte învăţământul de toate gradele din România, bulversat de mult prea multe încercări nereuşite de a-l armoniza unor imperative impuse de globalizare şi uniformizare.

Aplicarea necritică a acestui proces de integrare europeană, în plan constituţional duce la nerespectarea contractului social dintre stat şi cetăţeni, al cărei expresie este însăşi Legea fundamentală.

VII. Infracţionalitatea, în general, şi ceea ce se numeşte fenomenul corupţiei, forma cea mai dură a unui comportament neloial antisocial din partea celor ce exercită puterea în stat este o realitate tragică a vieţii sociale din România. Cauzele sunt multiple : dorinţa de îmbogăţire rapidă, identificarea dintre persoana care deţine o anumită funcţie în stat şi însăşi funcţia deţinută, dorinţa de dominare şi subordonare a cetăţeanului, dispreţul faţă de valori şi faţă de om, şi nu în ultimul rând nivelul extrem de scăzut al culturii şi ateismul accentuat,dispreţul faţă de valorile credinţei ortodoxe. Toate acestea caracterizează din nefericire pe foarte mulţi dintre cei care exercită atribuţii de putere în stat.

VIII. În final, trebuie să amintim şi faptul că în baza actualei Constituţii nu sa putut asigura un sistem normativ coerent şi stabil care să permită un comportament corect, previzibil pentru toţi subiecţii de drept inclusiv autorităţile statului. Există numeroase acte normative adoptate atât de Parlament cât şi de Guvern multe dintre ele fără să aibă o raţionalitate determinată de realităţile sociale şi politice la care se aplică. Din punct de vedere statistic, România se află pe primul loc în Europa în privinţa numărului de acte normative adoptate în ultimii 25 de ani, aproximativ 35.000. La acesta se adaugă lipsa codificărilor în domenii importante ale activităţi economice şi sociale; nu eixtă încă un Cod administrativ. Este de asemenea îngrijorător şi faptul că noile Codul penale şi Codurile civile adoptate din nefericire în regim de urgenţă conţin numeroase reglementări declarate neconstituţionale. Se demonstrează astfel superficialitatea actului legislativ exercitat de guvernanţi în dorinţa acestora de a prelua necritic modele europene şi de a răspunde astfel cerinţelor globalizării şi integrării europene sau mai grav intereselor personale

 

5. Soluţii posibile

În partea finală a acestui studiu ne vom referi la unele aspecte pe care considerăm că ar trebui avute în vedere într-o viitoare procedură de revizuire a Constituţiei.

Aşa cum arătăm mai sus, faţă de politicianismul excesiv şi manifestările discreţionare de putere ale executivului, contrare spiritului şi chiar literei Constituţiei, cu consecinţa încălcării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, manifestate pe parcursul ultimelor două decenii de democraţie originară în România, apreciem că demersul ştiinţific şi nu numai în materia revizuirii Legii fundamentale trebuie orientat spre a găsi soluţii de garantare a valorilor statului de drept, de limitare a încălcării dispoziţiilor constituţionale în scopul unor interese particulare şi pentru evitarea excesului de putere din partea autorităţilor statului.

1. Dispoziţiile art. 114, alin.(1) din actuala redactare a textului constituțional prevăd : „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.”

Angajarea răspunderii Guvernului are un caracter politic şi este un mijloc procedural prin care se evită fenomenul de „disociere a majorităţilor17 în situaţia în care în Parlament nu s-a putut întruni majoritatea necesară pentru a se adopta o anumită măsură iniţiată de Guvern. Pentru a determina forul legislativ să adopte măsura, Guvernul, prin procedura angajării răspunderii, condiţionează continuarea activităţii sale solicitând un vot de încredere. Acest procedeu constituţional garantează că majoritatea cerută pentru demiterea guvernului, în cazul depunerii unei moţiuni de cenzură să coincidă cu aceea pentru respingerea proiectului de lege, ori a programului sau a declaraţiei politice de care guvernul îşi leagă existenţa sa.

Adoptarea legilor ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului, are ca importantă consecinţă absenţa oricăror discuţii sau deliberări parlamentare asupra proiectului de lege. În cazul în care Guvernul este sprijinit de o majoritate confortabilă în Parlament, prin această procedură poate obţine adoptarea legilor prin „ocolirea Parlamentului”, ceea ce poate avea consecinţe negative privind respectarea principiului separaţiei puterilor în stat dar şi în privinţa rolului Parlamentului aşa cum este definit de art.61 din Constituţie. În consecinţă, recurgerea la această procedură constituţională de către Guvern pentru adoptarea unei legi, trebuie să aibă un caracter excepţional, justificat de o situaţie politică şi un imperativ social bine conturate.

Acest aspect deosebit de important pentru respectarea principiilor democratice ale statului de drept de către Guvern a fost bine evidenţiat de Curtea Constituţională a României: „La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura curentă sau de urgenţă”18. Practica politică a Guvernului din ultimii ani este contrară acestor reguli şi principii. Executivul a recurs în mod frecvent la asumarea răspunderii nu numai pentru o singură lege, ci şi pentru pachete de legi fără o justificare în sensul celor arătate de Curtea Constituţională.

Politicianismul Guvernului clar exprimat prin frecvenţa mare a recurgerii la această procedură constituţională aduce atingere gravă principiului pluralismului politic care este o valoare importantă a sistemului de drept consacrat de dispoziţiile art.1 alin.(3) din Constituţie dar şi principiului dreptului parlamentar care arată că „opoziţia se exprimă şi majoritatea decide”19 Cenzura Curţii Constituţionale nu s-a dovedit suficientă şi eficientă pentru a determina Guvernul să respecte aceste valori ale statului de drept.

În contextul acestor argumente propunem ca în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale să se limiteze dreptul Guvernului de a recurge la angajarea răspunderii sale pentru un singur proiect de lege într-o sesiune parlamentară.

2. Toate guvernele postdecembriste au recurs masiv la practica ordonanţelor de urgenţă, fapt amplu criticat în literatura de specialitate.

Condiţiile şi interdicţiile introduse prin Legea de revizuire a Constituției din 2003 privind regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă, se dovedesc insuficiente pentru a limita această practică a executivului iar controlul Curţii Constituţionale s-a dovedit de asemenea insuficient şi chiar neeficient. Consecinţa unei astfel de practici este încălcarea rolului Parlamentului ca „unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 din Constituţie) şi crearea unui dezechilibru între executiv şi legislativ prin accentuarea puterii discreţionare a Guvernului, care de multe ori s-a transformat în exces de putere.

Propunem, în perspectiva unei revizuiri a Legii fundamentale, ca art. 115 alin. (6) din Constituţie să fie modificat în sensul de a se interzice adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domeniul legilor organice. În acest fel, se protejează un domeniu important de relaţii sociale considerate de legiuitorul constituţional ca esenţiale pentru sistemul social şi statal, de excesul de putere al executivului prin practica emiterii de ordonanţe de urgenţă.

3. În condiţiile actuale, caracterizate prin tendinţa executivului de a profita de politicianismul evident şi de a forţa în mod nepermis şi periculos limitele Constituţiei şi ale constituţionalismului democratic, este necesar de a crea mecanisme de control ale activităţii executivului în măsură să garanteze în mod real supremaţia Constituţiei şi principiile statului de drept.

În opinia noastră este necesar ca rolul Curţii Constituţionale de garant al Legii fundamentale să fie amplificat prin noi atribuţii cu scopul de a limita excesul de putere al autorităţilor statului. Nu suntem de acord cu cele afirmate în literatura de specialitate că o posibilă ameliorare a justiţiei constituţionale s-ar putea realiza prin reducerea atribuţiilor instanţei de contencios constituţional20. Este adevărat, Curtea Constituţională a pronunţat unele decizii discutabile sub aspectul respectării limitelor exercitării atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei, prin asumarea rolului de legiuitor pozitiv.21. Reducerea atribuţiilor instanţei constituţionale pentru acest motiv nu este o soluţie cu fundament juridic. Desigur reducerea atribuţiilor unei autorităţi a statului are drept consecinţă eliminarea riscului de exercitare defectuoasă a acelor atribuţii. Nu în acest mod se realizează într-un stat de drept perfecţionarea activităţii unei autorităţi a statului, ci prin căutarea unor soluţii juridice de realizare în condiţii mai bune a atribuţiilor care se dovedesc a fi necesare sistemului statal şi social.

În atribuţiile Curţii Constituţionale poate fi inclusă aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.(6) din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social şi statal. Prin urmare este necesar un control de constituţionalitate deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării unor valori constituţionale importante. Pentru aceleaşi argumente ar trebui ca instanţa noastră constituţională să poată controla sub aspectul constituţionalităţii şi decretele Preşedintelui de instituire a procedurii referendumului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa, să adopte decizii în procedura recursului în interesul legii, care sunt obligatorii pentru instanţe. În lipsa oricărui control de legalitate sau constituţionalitate, practica a demonstrat că în numeroase situaţii instanţa supremă şi-a depăşit atribuţia de a interpreta legea, şi prin astfel de decizii a modificat sau completat acte normative comportându-se ca un veritabil legiuitor încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat22. În aceste condiţii, cu scopul de a evita excesul de putere al instanţei supreme, considerăm că se impune a se atribui Curţii Constituţionale competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptate în procedura recursului în interesul legii.

4. Proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit în reglementări constituţionale, legislative şi instrumente juridice internaţionale. Este bazat pe valorile dreptului raţional ale justiţiei şi echităţii şi exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat între acţiuni, situaţii, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale şi evitat excesul de putere al autorităţilor statului. Proporţionalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispoziţiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană23.

Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conţinutul dispoziţiilor art.53 din Constituţie, cu aplicare în domeniul restrângerii exerciţiului unor drepturi este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificaţie şi importanţa a principiului pentru statul de drept.

Este util ca la art. 1 din Constituţie să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituţională s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege. Totodată, se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea Parlamentului şi a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

5. Susţinem iniţiativa legislativă de modificarea a dispoziţiilor articolului 48 alin 1 din Constituţie în sensul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie„. În fond populaţia României este în majoritate covărşitoare creştin ortodoxă iar tradiţiile existenţiale de secole ale poporului român au ca temelie credinţa ortodoxă. Mai mult, însăşi existenţa poporului român de-a lungul timpului este datorată puterii credinţei în Dumnezeu şi adevărurilor creştin ortodoxe care s-au identificat cu viaţa fiecărui om dar şi cu existenţa poporului. Legea fundamentală a statului nu poate ignora sau abandona această realitate impusă de întreaga istorie a poporului român.

 

1 Pentru dezvoltări privind definiţia constituţiei şi a constituţionalismului a se vedea : Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale –în dreptul român şi dreptul comparat, Editura Ch. Beck,Bucureşti,2006,pp 208-223; Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitatea şi constituţionalism,Editura Naţional,Bucureşti,1998: Ioan Muraru,Elena Simina Tănăsescu,Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Ch.Beck,Bucureşti,2011,Vol I, pp.41-45;Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura CH.Beck,Bucureşti,2010,pp.25-32; Marius Andreescu, Andra Puran, Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii constituţionale, Editura CH. Beck, Bucureşti,2016, pp. 29-80.
2 A se vedea : Ion Deleanu, op.cit.,pp. 68-93; Petre Miculescu,Statul de drept, Editura Lumina Lex,Bucureşti 1998; Tudor Drăganu,Introducere în teoria şi practica statului de drept,Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992; Cristian Ionescu,Tratat de drept constituţional contemporan,Editura All.Beck,Bucureşti,2003, p 567
3 A se vedea : Cristian Ionescu, Constituţia României,Titlul I Principii generale art.1-14.Comentarii şi explicaţii,Editura Ch.Beck,Bucureşti,2015, pp 47-48; Marius Andreescu, Andra Puran,op.cit, pp131-153;Gheorghe Ionacu,op.cit. pp 56-60
4 Ion Deleanu,op.cit,pp.242-256
5 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,op.cit,p 42
6 Pentru dezvoltări privind istoria Constituţiilor şi constituţionalismului în România a se vedea : Ionescu Cristian, Dezvoltarea constituţională a României.Acte şi documente 1741-1991, Editura Ch. Beck, Bucureşti,2016 ; Angele Banciu,Istoria constituţională a României,Editura Lumina Lex, Bucureşti,2001;Gheorghe Ioancu op.cit pp 76-95;Ioan Scurtu,Monarhia în România 1866-1947,Editura Danubius,Bucureşti,1991, Ioan Muraru,Gheorghe Iancu,Constituţiile Române.Texte.Note.Prezentare comparativă,Editura Actami,Bucureşti,2000
7 Ion Deleanu – Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul roman şi în dreptul comparat –, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, pp.221-222
8 Ioan Muraru - Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.18
9 Cristian Ionescu – Constituţia României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.48
10 Cristian Ionescu, Op. cit p.48
11 Pentru dezvoltări a se vedea Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, pp.85-88
12 Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei şi bicameralismul, în „Revista de drept public” nr. 1/2001, p.23.
13 Antonie Iorgovan, op.cit., pp. 18-19.
14 Antonie Iorgovan,op. cit., p.16
15 Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de legea de revizuire a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi în Senat, în Revista de Drept Public nr.4, pp.55-66
16 Decizia nr. 148 din 16,04,2003, publicată în M. Of. Nr. 317 din 12 mai 2003.
17 Gheorghe Iancu, op.cit, p. 482.
18 Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. Nr. 40 din 19,01,2010.
19 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 55-69.
20 Genoveva Vrabie,Natura juridică a curţilor constituţionale şi locul lor în sistemul autorităţilor publice, în Revista de Drept Public,nr.1/2010 p. 33
21 Ne referim cu titlu de exemplu la Decizia nr.356/2007,publicată în M.Of.nr.322din 14 mai 2007 şi la Decizia nr.98/2008 publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
22 Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi ale deciziilor pronunţate, în Curierul Judiciar nr. 1/2011, pp. 32-36.
23 Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Proporţionalitatea, principiu al dreptului Uniunii Europene,în Curierul Judiciar nr. 10/2010, pp. 593-598, Marius Andreescu, Andra Puran, op.cit, pp 123-130


Sfinţii Închisorilor în Biserica Neamului - Cezarina Condurache

Comemorarea lui Valeriu Gafencu şi a tuturor mărturisitorilor din temniţa Târgu Ocna a fost organizată şi anul acesta de Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, cu binecuvântarea ÎPS Ioachim. Pentru că Patriarhia Română a închinat anul 2017 apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste, şi manifestarea de la Târgu Ocna a avut un caracter aparte, mult mai complex şi mai diversificat decât în anii trecuţi. Având în vedere că Arhiepiscopia se implică de trei ani consecutiv în această comemorare (şi în altele, bineînţeles), putem spune că cinstirea şi comemorarea Sfinţilor din Închisori a ieşit din „clandestinitate”, a ieşit din sfera anonimatului, a ieşit din zona privată şi a intrat în legitimitate, devenind publică. Prin implicare, Biserica şi-a asumat jertfa fiilor săi din secolul trecut şi nu poate fi bucurie mai mare pentru noi, cei care de ani şi ani încercăm în faţa mormintelor şi monumentelor închinate lor, să suplinim prin prezenţa şi implicarea noastră, locul şi rolul Bisericii în promovarea cultului Sfinţilor din Închisori.

Cu tristeţe şi nedumerire am constatat că între cei care îi cinstesc pe Sfinţii Închisorilor şi cer canonizarea lor sunt destui nemulţumiţi de implicarea Bisericii şi construiesc fel şi fel de teorii ale conspiraţiei, încercând sabotarea unei acţiuni oficiale prin care se încearcă reaşezarea acestor mărturisitori în locul de unde au fost izgoniţi pe nedrept de istoria scrisă de ateismul comunist. Nemulţumiţii se folosesc de Sfinţii Închisorilor ca de un paravan din spatele căruia încearcă să legitimeze un fanatism religios care nu are nimic în comun cu ortodoxia. Nu ne surprinde faptul că mulţi dintre aceştia, oameni care se află teoretic în interiorul bisericii, sunt cei care acuză şi lovesc de fiecare dată în ierarhie şi Biserică, acuzând-o când de trădare, când de erezie, când de impostură (ne referim la militanţii anti-cip, anti-ecumenism, antisinod, şi în general anti orice vine dinspre BOR).

Ne este peste putinţă să înţelegem felul întortochiat în care gândesc aceşti oameni. Cum poţi să militezi pentru canonizare şi în acelaşi timp să te opui implicării Bisericii în cultul Sfinţilor din Închisori? Aceşti oameni care fac parte din biserică, nu ştiu că singura autoritate care poate consfinţi canonizarea este BOR? Dacă BOR nu este bună, de ce îi mai solicitaţi canonizarea, ca apoi să o arătaţi cu degetul ca trădătoare şi acaparatoare? În anii în care Biserica nu s-a manifestat pentru acest cult era acuzată de neimplicare, acum că se implică, este acuzată de confiscare... Biserica este singura instituţie care se află aici, pe pământ, de peste 2000 ani; oameni, regate, împărăţii, state, organizaţii şi grupări - indiferent de măreţia, dreptatea sau injusteaţea lor, au dispărut în negura istoriei. Biserica este tot aici unde va rămâne până la sfârşitul veacurilor! Şi atunci? Unde e locul Sfinţilor din Închisori? În administrarea privată a unor oameni sau grupări, sau în sânul Bisericii?

Noi suntem încredinţaţi că martirii temniţelor sunt sfinţi în slava lui Dumnezeu, dar canonizarea lor, aici pe pământ, se face numai prin şi de către BOR! Tot aşa cum, mărturisitorii catolici pot fi beatificaţi şi canonizaţi numai prin şi de către Biserica Catolică!

În plus, toţi mărturisitorii despre care vorbim au rămas în ascultare faţă de Biserica lor în toate momentele cumplite pe care le-au trăit! Au rămas în ascultare faţă de Biserică chiar şi atunci când vremuri sângeroase se înstăpâniseară peste ţară şi când Patriarhul Miron Cristea a transformat mănăstirile în lagăre pentru deţinuţi politici. Au rămas în ascultare chiar şi atunci când Biserica era încorsetată de balaurul roşu şi încerca, cu respiraţia pe jumătate tăiată de strânsoarea lui, să salveze ce se mai putea salva din calea ateismului. Au rămas în ascultare şi nu şi-au pierdut credinţa nici atunci când Biserica (Greco-Catolică) a fost obligată să intre în clandestinitate. Şi atunci? Dacă ei au stat sub ascultare în cele mai grele momente pe care le traversa neamul, deopotrivă cu Biserica, noi cei de astăzi care ne bucurăm în libertate de mângâierea şi implicarea Bisericii, ce motive avem să lovim la temelia neamului, ignorând învăţătura creştină şi exemplul înaintaşilor noştri? Poate unora le plăcea mai mult o atitudine pasivă a BOR care le permitea lor o poziţionare superioară. Poate că militau pentru canonizare pentru că îşi doreau să fie situaţi în prim plan, pe o poziţie de apărători ai adevărului - în opoziţie cu Biserica - şi acum se văd intraţi în anonimat? Valeriu Gafencu, alături de toţi martirii prigoanelor carliste, antonesciene şi comuniste s-au jertfit pentru Biserică şi Neam. Şi atunci cu ce îndrăzneală se ridică unii împotriva Bisericii şi a ierarhilor ei? Cu ce îndrăzneală judecă ierarhii, dau sentinţe asupra hotărârilor Sfântului Sinod, decid ei care-i calea de urmat în ortodoxie, pe cine trebuie pomenit şi pe cine nu? Şi culmea, fac toate astea din postura (impostura) de apărători ai Sfinţilor din Închisori! Acum, după 50 de ani de comunism şi încă 26 de ani de libertate cu iz neocomunist, fiii bisericii sunt primiţi cu cinste, pe uşa din faţă a casei Tatălui lor. Şi noi toţi ar trebui să dăm slavă lui Dumnezeu pentru asta şi pentru faptul că, din mila Lui, încă mai sunt în viaţă destui mărturisitori cărora EL le-a dat ani îndelungaţi să mărturisească, dar şi să vadă dreptatea lui Dumnezeu aşezându-se la locul ei.


Cezarina Condurache  - text asumat în integralitate de către Fundaţie

Sursa: Revista Permanenţe



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Bunavestire (poezie) - Prof. Maria Gabor

 




Anunţuri. Apeluri
Luptă şi tu împotriva avortului. Participă la marşul pentru viaţă! - Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

22.638.755 de vieţi au fost curmate în ţara noastră, prin avort, din anul 1958 până în 2014.

Alătură-te şi tu Bisericii Ortodoxe Române şi Asociației „Studenți pentru viață” în lupta purtată împotriva avortului şi participă la Marşul pentru viaţă. Evenimentul, aflat sub tema Ajută mama şi copilul. Ei depind de tine, se va desfăşura pe străzile Capitalei, în data de 25 martie.

Participă şi tu! Arată că îţi pasă!

Potrivit învăţăturii Bisericii, avortul este o crimă comisă împotriva unei fiinţe (persoane) nevinovate care nu se poate apăra. Biserica Ortodoxă Română luptă împotriva acestui flagel al societății contemporane și îndeamnă să prețuim viața ca dar al lui Dumnezeu.

Suntem creștini, dar nu viețuim creștinește întru totul, spune Patriarhul Daniel care trage un semnal de alarmă faţă de acest fenomen.

Preafericirea Sa atenţionează cu regret că există și familii care pot naște copii, dar nu o fac, ci îi avortează, îi ucid înainte de a se naște, ceea ce este un păcat deosebit de grav.

Patriarhul nostru evidenţiază faptul că Biserica îndeamnă ca familiile cu mulţi copii să fie ajutate de cei care nu au şi care, fie pot adopta un copil părăsit de părinți, fie pot ajuta material și spiritual o familie cu numeroși prunci. Astfel cei care au copii pot simţi că Dumnezeu îi iubește și că pot deveni o binecuvântare pentru Biserică și societate.

Crima mascată prin avort este condamnată şi de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Ierarhii noştri îndeamnă tinerii căsătoriţi să trăiască potrivit valorilor creştine, să preţuiască viaţa şi să îşi educe pruncii potrivit perceptelor evanghelice.

Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie și pentru popor, să îi sfătuim și să îi sprijinim pe tinerii căsătoriți să fie roditori de copii, să-i crească și să îi educe, transmite Sinodul Bisericii noastre.

Există anumite excepţii cu privire la avort prezentate în poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române pe această temă. - Imagini video. Sursa: basilica.ro

 

Citiți și: Marșul pentru viață, o mișcare a compasiunii

Iași, 28.02.2017

COMUNICAT DE PRESǍ

Cea mai mare mișcare pro-viață din lume vine la Iași!

Cea mai mare mișcare pro-viață la nivel internațional, campania  40 de zile pentru viață,  începe în data de 1 martie la Iași. Creștinii ieșeni se vor uni în post, rugăciune și veghe pașnică pentru încetarea avorturilor. Campania va însuma 40 de zile de veghe pașnică în rugăciune, desfășurată în spațiul public, pe Bulevardul  Ștefan  Cel  Mare (la Cub), în perioada 1 martie – 9 aprilie.

Sunt invitați să ia parte la inițiativă toți cei care prețuiesc viața, care dau valoare demnității umane și care se simt responsabili să apere ființa umană indiferent de statutul acesteia.

Evenimentul de lansare va avea loc în data de 28 februarie, începând cu ora 18.30, în Sala de Conferință 502 din Corpul R al Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Campania 40 de zile pentru viață este coordonată de către Benedicta Toma, studentă în anul II la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Al. I.Cuza” din Iași, alături de o echipă de tineri ieșeni de diverse confesiuni creștine. La desfășurarea campaniei va contribui și un grup de aproximativ 200 de voluntari care vor sta de veghe în stradă zi de zi.

În esență, campania 40 de zile pentru viață este o inițiativă pașnică, foarte specifică și independentă, care se axează pe 40 de zile de post, rugăciune și veghe în spațiul public și care are la bază o motivație educațională. Toți acești piloni au o contribuție semnificativă la atingerea obiectivelor campaniei. Postul și rugăciunea reprezintă o susținere necesară în lupta pentru viață și pot fi îndeplinite în mod individual, indiferent de locul unde se află persoanele implicate și de programul de lucru al acestora. Însă prezența fizică în stradă este importantă pentru ca Dumnezeu să cultive efectele rugăciunii și ale postului. Sunt așteptați în stradă toți cei pentru care viața este valoroasă! Toți participanții la veghea de rugăciune vor fi rugați să semneze o declarație de pace, angajându-se să se comporte în permanență precum ambasadori ai lui Dumnezeu.

Campania 40 de zile pentru viață nu este o campanie agresivă și nu condamnă pe nimeni. Scopul prezenței în stradă este de a oferi sprijin și alternative la avort, de aceea mesajele sunt pozitive, invită la dialog și comuniune. În perioada 1 martie – 9 aprilie vor fi puse la dispoziție, 12 ore/zi (7.00 – 19.00), pancarte cu mesaje pro-viață, materiale informative și îndrumare către modalitățile de intervenție pentru femeile care se confruntă cu sarcini neplanificate. Ajutorul pe care organizatorii de la Iași îl pun la dispoziție constă în consultații și ecografii gratuite în cadrul clinicii Providența, consiliere psihologică, pre- și postnatală, maternală și juridică pentru mame și ajutor financiar pentru femeile care sunt constrânse să avorteze din considerente financiare.

Inițiativa 40 de zile pentru viață, aflată la prima ediție în Iași, vine ca răspuns la numărul de avorturi îngrijorător de mare și la răspândirea acestui fenomen în ultimii ani. În ultimii 60 de ani, numărul copiilor avortați în România depășește numărul populației țării, fapt care poziționează România pe locul doi în lume. În medie, în România se fac, la momentul actual, 220 de avorturi pe zi. În anul 2014, numai în județul Iași au fost avortați peste 2000 de copii.

Concomitent, gazde ale campaniei 40 de zile pentru viață sunt alte 5 orașe din România, printre care București, Cluj, Timișoara și Baia Mare. La nivel mondial, campania se desfășoară încă din 2004, începând din Texas și astăzi numărând peste 500 de orașe în aproximativ 40 de țări. În decursul a 12 ani, prin aceste campanii, au fost salvate peste 12.000 de vieți iar numărul avorturilor pe plan local a scăzut – chiar și cu 28%.

Pentru informații legate de campania 40 de zile pentru viață în Iași, vizitați:  www.40.proviata.ro  sau www.facebook.com/40zilepentruviata.

CONTACT

Benedicta Toma

Coordonator 40 de zile pentru viață Iași

Telefon: 0766 302 477

iasi.40zilepentruviata@gmail.com

www.40daysforlife.com

 

 



Conferinţa Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi

 

Conferinţa „Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”

Fundația Profesor George Manu, împreună cu Parohia Buna Vestire Corbeanca, 
organizează sâmbătă, 11 martie 2017, ora 12, conferința: 
„Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”

Invitații noștri sunt:

Ciprian Voicilă – scriitor

Cedry2k – muzician

foști deținuți politici pătimitori ai temnițelor comuniste

Conferința va avea loc la Biserica Buna Vestire din Corbeanca/Ilfov și se adresează în principal tinerilor.
La eveniment va exista și un stand de carte Evdokimos/George Manu și unul cu tricourile LegendeVii.

Vă așteptăm cu drag! Împreună pentru Sfinții Închisorilor!

Cezarina Condurache

Fundaţia Profesor George Manu



Despre mărturisitorii întemniţaţi şi fenomenul reeducării de la Piteşti, din perioada totalitară (13 martie 2017)

Invitatie: Eveniment spiritual, comemorativ si omagial

Din seria: „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul si al aparatorilor Ortodoxiei in timpul comunismului”

Locul: Biserica "Sf. Cuv. Antonie cel Mare" - Titan - Str. Jean Steriadi nr. 19/A, sector 3, Bucuresti
Data: Luni - 13 Martie 2017
Ora: 19,00
Subiectul/tema: "Despre marturisitorii intemnitati si fenomenul reeducarii de la Pitesti, din perioada totalitara"

Invitat: Domnul Alin Muresan - Director General la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICMER) si Presedinte al Centrului de Studii in Istorie Contemporana - Bucuresti 

Organizator si Moderator: Stelian Gombos
Gazda si Amfitrion: Parohia "Sf. Cuv. Antonie cel Mare" - Titan - Bucuresti
Intrarea: Libera
Prezenta, participarea si implicarea: bine venite, folositoare si ziditoare oricarei persoane
Va asteptam, cu multa bucurie si aleasa pretuire!...
Dumnezeu sa ne ajute, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!...
Post usor si binecuvantat, in continuare!...
Cu deosebita consideratie, in numele Comitetului Parohial Organizatoric, Stelian Gombos.
 
 
       In cadrul programului nostru parohial, spiritual - comemorativ din cuprinsul acestui an - 2017, dedicat Patriarhului Justinian si aparatorilor Ortodoxiei in timpul comunismului, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu binecuvantarea Parintelui nostru Paroh si cu aprobarea Conducerii Penitenciarului Jilava, din judetul Ilfov, vom organiza, in cadrul si la nivelul comunitatii noastre parohiale, o vizita la Memorialul - Fortul 13 Jilava, in ziua de sambata - 18.03.2017, orele 12,00, cu scopul de a-i cinsti, si in acest mod, pe toti slujitorii, propovaduitorii si marturisitorii Ortodoxiei din si in timpul comunismului!...
       Deplasarea la fata locului se va realiza de la biserica noastra, undeva, in jurul orei 11,00, urmand ca acolo sa vizitam locurile de detentie, celularul si locurile de tortura ale intemnitatilor din perioada totalitara si, totodata, am obtinut incuviintarea de a oficia acolo, la capela/bisericuta Penitenciarului, o slujba de pomenire/de parastas pentru toti acesti luptatori si aparatori, vrednici si autentici!...
       Pe toata durata vizitei vom fi insotiti/asistati de ghizi si persoane angajate, calificate, din cadrul institutiei!...
Potrivit normelor, regulilor si procedurilor interne, specifice, suntem obligati ca, pana la data de 14.03.2017, sa inaintam conducerii Penitenciarului Jilava, un tabel nominal cu toti doritorii/vizitatorii sau participantii la aceasta manifestare, care sa cuprinda: numele, prenumele, ocupatia, adresa de domiciliu, seria si numarul Cartii de Identitate (C.I.), tabel ce trebuie sa fie semnat/asumat, datat si stampilat de catre Parintele nostru Paroh Nicolae Gavrila!...
       Prin urmare, toti cei interesati, trebuie sa ne adresam conducerii Oficiului nostru Parohial, personal Doamnei Mirela Kirkpantur sau lui Dragos Tuinea, iar acolo sa avem asupra noastra Cartea de Identitate (C.I.), de asemenea, noi vom duce acolo cele necesare savarsirii Slujbei de Pomenire a Parastasului!...
       Dumnezeu sa ne ajute, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!...
       Post rodnic si binecuvantat, in continuare!...
       Cu deosebita consideratie, in numele Comitetului Parohial Organizatoric, Stelian Gombos.



CĂRŢI NOI / Produse noi
O călătorie în lumea portului popular românesc - Ciprian Vidican, Aniela Siladi (CARTE)

De același autor: 

A doua călătorie a celor trei magi

Fiul risipitor pierdut și regăsit

David cel viteaz și lira fermecată

Povestea viteazului Samson

Detalii despre carte / COMANDA

 

 

 



Carte de rugaciuni (Agapis, 180 pag., 18x10)

 

Alte cărți de rugăciuni și acatiste, disponibile în stoc.

Detalii despre carte / COMANDA



Mărturii ale experienței monahale - Cuviosul Iosif Isihastul (CARTE)

 

Prezentare:

Staretul Iosif a fost fara stiinta de carte, dupa cultura lumeasca abia a terminat clasa a doua primara, insa a fost intelept in cele dumnezeiesti. A fost un teodidact. Universitatea pustiului l-a invatat cele de care mai ales avem nevoie: cele ceresti.
Stim ca din cuvantul Staretului se vor folosi monahii, precum si cei din lume care lupta lupta cea buna. Daca se vor mai folosi si altii, aceasta numai Domnul o stie si sa faca asa cum binevoieste bunatatea Sa. Oricum acestea nici nu se inteleg usor fara o cugetare barbateasca si nici nu se pot pune in lucrare fara multa nevointa si osteneala.

Detalii despre carte / COMANDA



Taina veacurilor Unirea timpului cu eternitatea in rugăciunile Bisericii, Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati (CARTE)

 

Prezentare:

Volumul „Taina veacurilor. Unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii" este o versiune revăzută, adăugită și completată a tezei de doctorat pe care pr. dr. Valentin Istrati a susținut-o la Universitatea “Lucian Blaga“ din Sibiu sub îndrumarea Înalt Preasfințitului Laurențiu, Mitropolitul Ardealului. Cartea face referire, după cum o arată titlul, la unirea timpului cu eternitatea în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe.

“Se numește «Taina veacurilor» pentru că am observat diversitatea imensă, aproape infinită, a cântărilor bisericești. Cât de important este momentul în care Hristos Mântuitorul vine și Se face prezent în inima omului. Majoritatea troparelor, dacă sunt tratate cu atenție în duhul lor originar, în limba în care au fost scrise, descoperă un tezaur dogmatic, liturgic, teologic extraordinar. Din ele aflăm că Biserica trăiește un astăzi al veșniciei. Astfel am luat aceste mii de tropare, le-am citit nu doar în limba română ci și în cea greacă după care am reconfigurat teologia timpului în Biserică. Am încercat să aflu care este concepția despre timp, despre eternitate, despre unirea dintre ele în teologia Sfinților Părinți“.

Pr. dr. Ioan Valentin Istrati

Detalii despre carte / COMANDA



Nebunia de a gândi cu mintea ta - Gabriel Liiceanu (CARTE)

Prezentare:

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“

Gabriel Liiceanu

Detalii despre carte / COMANDA



Starețul meu Iosif Isihastul - Arhim. Efrem Filotheitul (CARTE)

 

Prezentare:

Aceste pretioase referiri, insuflate de Duhul Sfant parintelui Efrem cu privire la cuviosul sau staret, Iosif Isihastul, au fost adunate in volumul de fata pentru ca plinatatea Bisericii Ortodoxe sa-l cunoasca pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe vazatorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucratorul neinselat al Rugaciunii mintii si pe innoitorul traditiei palamite.

Detalii despre carte / COMANDA



Sinaxarul Sfinților Români pentru copii - Narcisa-Mihaela Cada, Ani-Eliza Busuioc (CARTE)

Alte povești și rugăciuni pentru copii, disponibile în stoc.

Detalii despre carte / COMANDA



Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii - Pr. Prof. Ioan C. Tesu (CARTE)

 

Detalii despre carte / COMANDA

 


Pagini despre sufletul românesc - Constantin Noica (CARTE)

Prezentare:

„Nu stiu daca si in alte parti Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. In orice caz, eternitatea romaneasca despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorica, nu realizari majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut cand sa le infaptuiasca – dau garantia duratei; ci sentimentul ca, in fond, exista un plan fata de care toata framantarea istorica este irosire si pierdere. Dar – si aici e aspectul nou fata de tanguirea biblica – neamul romanesc e si el, intr-un fel, solidar cu acel plan neschimbator. I se intampla si lui multe, se framanta ceva in marginea lui, in inima lui, peste trupul lui chiar – dar el ramane neschimbat. «Trece si asta» e una din cele mai curente vorbe romanesti. Neamul nostru ramane pentru ca si el participa, in felul lui, la eternitatea fiintei.“

Constantin Noica

Detalii despre carte / COMANDA



444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara (CARTE)

 

Prezentare:

Aceasta carte aniversara condenseaza viata si opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile si spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum si ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevarat importante în viata.

Detalii despre carte / COMANDA



Căsătorie și feciorie în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur - Pr. Josiah B. Trenham (CARTE)

 

Prezentare:

Viziunea creștină despre feciorie și sexualitate este adânc înrădăcinată într-o antropologie complexă. Această realitate este incontestabil prezentă în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur. Precum majoritatea autorilor patristici, el își construiește percepția despre sexualitatea umană și, în special, despre feciorie, dintr-o viziune mult mai amplă asupra omului, axată pe două coordonate: protologică și eshatologică.

Pr. Josiah B. Trenham

Detalii despre carte / COMANDA



Valoarea actuală a canoanelor - Pr. Constantin Dron (CARTE)

 

Prezentare:

„Studiul de faţă va încerca să împlinească, în parte, [...] lipsa şi să aducă puţină lumină şi rânduială în haosul de păreri, care domină spiritul nostru public. Încercarea e îndrăzneaţă. Noi nu ne încumetăm a spune că vom dezlega definitiv întrebări atât de vechi şi atât de grele, dar totuşi, ridicând puţin măcar un colţ al vălului în care, de atâta vreme, stă învelit mecanismul vieţii noastre bisericeşti, înţepenit din cauza neîntrebuinţării şi dat uitării, din cauza grijilor curente, sperăm ca să deschidem altora - mai harnici şi mai pricepuţi - drumul cercetărilor utile, înteţindu-le râvna pentru a face, mai târziu, lucrări complete şi superioare”.

Constantin Dron

Detalii despre carte / COMANDA



Din comorile teologiei Părinților Capdocieni (CARTE)

 

Prezentare:

Din cele treizeci de studii care alcătuiesc cuprinsul acestei cărți, toate incitante, bine documentate și ancorate în dialectica teologică a Sfinților Părinți, se remarcă îndeosebi următoarele contribuții: „Familia creștină și problemele ei în lumina canoanelor Sfântului Vasile cel Mare – o abordare pastorală“ (Pr. Prof. Dr. Viorel Sava), „Hermeneutics and Exegetics at Old Cappadocia's Saints“ (Pr. Prof. Dr. Petre Semen), „Person, Prosopon and Hypostasis in Gregory of Nyssa“ (Lucian Turcescu – Concordia Univ., Montreal), „Experiența cunoașterii lui Dumnezeu: sistematizări teologice ale Părinților Capadocieni“ (Pr. Lect. Dr. Dan Sandu), „Deschideri ale fizicii recente spre cosmologia patristică răsăriteană“ (Diac. Drd. Sorin Mihalache), „Cultural Influences and Confluences in Cappadocian Education“ (Diac. Dr. Cătălin Vatamanu).
Volumul beneficiază de un cuprinzător Cuvânt înainte scris de Părintele profesor Viorel Sava în care sunt surprinse coordonatele temelor abordate aici: a). temele reflectă complexitatea și profunzimea teologiei Sfinților Capadocieni și în special a Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa; b). este reliefat dinamismul intern al teologiei Sfinților Capadocieni („Când teologia contemporană face trimitere la spusele Sfântului Vasile cel Mare sau ale altor Sfinți Părinți, nu o face doar cu scopul de a da autoritate unor afirmații, ci și pentru actualitatea conținutului afirmațiilor Sfântului sau Sfinților citați într-un discurs teologic“); c). studiile oglindesc diversitatea, dinamismul și realismul teologiei ortodoxe actuale, receptivă la mulțimea întrebărilor care i se adresează, preocupată să le dea răspuns și ancorată în contextul în care se exprimă; d). lucrările simpozionului reprezintă semnul integrării teologiei ortodoxe moldave în comuniunea preocupărilor de cercetare teologică „inițiate, binecuvântate și susținute de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și de centrul bisericesc tutelar, Mitropolia Moldovei și Bucovinei și este, totodată, un pios omagiu adus Sfinților Capadocieni față de teologia și evlavia poporului român au fost totdeauna atașate“.

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567