Sfinții Trei Ierarhi   Ianuarie 2018
 
Sumar:
- Frați români, bucurați-vă! Mergeți înainte mândri, cu fruntea ridicată, pentru a vă închina Dumnezeiescului Soare al libertății!
- Interviu de excepție acordat Televiziunii Române de Preafericitul Părinte Daniel
- Scrisori și mesaje pastorale ale unor patriarhi și episcopi ortodocși din străinătate, cu ocazia Crăciunului și Anului Nou
- Ierusalimul este al tuturor
- Știri interne - ianuarie 2018 (RO)
- Știri externe -ianuarie 2018 (RO)
- Aspazia Oțel Petrescu - Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu!
- Tâlcuire la Fericiri III: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5)
- Despre Apa sfinţită sau Agheasma – mare şi mică - lucrare sfinţitoare a Duhului Sfânt
- Sfintele icoane - distribuirea lor fără discernământ pe rețele de socializare este sinonimă cu păcatul superstiției
- Libertate şi destin
- Scrisori pastorale cu prilejul Nașterii Domnului
- Nașterea Domnului, bucuria tuturor
- Iubirea de neam
- Sărbătorile lunii ianuarie (Video)
- Învățătură despre dobândirea Rugăciunii minții: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
- Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, mărturisitor de foc al Rugului Aprins
- Canonizarea sfinților închisorilor - Ce lașitate din lume poate justifica frica de proprii eroi?
- Ienicerul lui Hristos - Sfântul Efrem cel Nou
- Sfinții Trei Ierarhi (Video)
- Rugăciuni către Dumnezeu - Tatăl (Apanthisma)
- FAMILIA UMANĂ, de la simplitatea personală a relaţiei la complexitatea impersonală a socialului
- CENTENARUL MARII UNIRI (1)
- Fuga după kitsch, spectaculos şi senzaţional!...
- Proiect social - Burse pentru copiii săraci din România
- Cum să fii fericită în dragoste şi căsătorie - Valentina Moskalenko (CARTE)
- Căutând desăvârșirea în lumea artei - Maica Gabriela (CARTE)
- Patriarhul meu - IPS Bartolomeu Anania (Valeriu) (CARTE)
- Moşul din Carpaţi - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
- Bucuria darului - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
- Icoana. O poveste despre puterea credinței - Georgia Briggs (CARTE)
- Anne. Casa cu frontoane verzi - L.M. Montgomery (CARTE)
- Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)
- Pateric Carpatin - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
- Credința, nădejdea și dragostea - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)
- Ora 25 - Virgil Gheorghiu (CARTE)
- Vlahiia. Puterea iubirii - Danion Vasile (CARTE)
- Sfântul Nichifor Leprosul, făcătorul de minuni (1890-1964) - *** (CARTE)
- Sfântul Ierarh Spiridon, Păstorul cel bun - Catalin Grigore (CARTE)
- Sfântul Vasile de Ostrog. Minuni contemporane (după anul 1968) - *** (CARTE)
- Întrebări incomode și răspunsuri imparțiale - Ierom. Macarie Marchis (CARTE)
- Fericirea de a iubi - Natalia Lozan (CARTE)
- Tradiție și înnoire - Georgios I. Mantzaridis (CARTE)
- A deveni om: meditații de antropologie creștină în cuvânt și imagine - Pr. prof. John Behr (CARTE)
- Iubirea, prezent continuu - Luminita Gherman Balalau (CARTE)
- 12 luptători și eroi adevărați - Florina Jinga (CARTE)
- Ucenicia în fața Crucii - Ierom. Antonie Romeos (CARTE)
- 12 prințese și împărătese adevărate - Florina Jinga (CARTE)



Tema lunii
Frați români, bucurați-vă! Mergeți înainte mândri, cu fruntea ridicată, pentru a vă închina Dumnezeiescului Soare al libertății! - Cristina Roman
 

Frați români, a început numărătoarea inversă. Am ajuns, prin mila lui Dumnezeu, în anul jubiliar 2018, când celebrăm 100 de ani de la Marea Unire, înfăptuită la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918. Ce privilegiu să putem fi participanți activi la un nou act istoric! Cred că nu poate fi vreunul între noi, românii, oriunde am trăi, care să nu simtă un freamăt sufletesc la gândul că am primit darul de a fi continuatorii și cei care pot reconfirma decizia de unire a înaintașilor noștri, ale căror cuvinte memorabile ne răsună în inimi mai mult decât  oricând:

"Trăiască neamul românesc!"

"Frați români! A bătut ceasul!
După suferințe îndelungate, după jertfe supraomenești ce le-a adus neamul nostru, a răsărit, în sfârșit și pentru noi, clipa sfântă a libertății!

Frați români, bucurați-vă!
Lanțurile sclaviei s-au prăbușit în tină și neamul nostru își înalță fruntea obidită de până acum și privește în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorții sale.
Lăudat să fie Dumnezeul popoarelor ca ne-a învrednicit să ajungem aceasta sfântă zi!
Lăudată să fie amintirea atâtor mii și mii de eroi-martiri, frați ai noștri, cari prin sângele vărsat au stropit din belșug glia strămoșeasca, până ce a răsărit din ea floarea sfântă a libertății, egalității și frățietăți tuturor popoarelor din lume. (…)
Mergeți înainte mândri, cu fruntea ridicată, pentru a vă închina Dumnezeiescului Soare al libertății, ce a răsărit, în sfârșit, și pentru noi!
Deșteaptă-te, române!
Visul urât al trecutului să rămână uitat în întuneric – să-l uităm cu toții ca și când n-ar fi fost! (…)
Trăiască Neamul Românesc!

Blaj, 4 noemvrie n. 1918"
- Unirea – foaie bisericeasca / Blaj, luni, 4 noemvrie 1918 - Sursa: Jurnalul.ro

În fiecare lună a acestui an vom celebra sau comemora evenimente grandioase petrecute cu 100 și mai bine de ani în urmă, animați de vii sentimente de recunoștință, dragoste, respect și admirație pentru generațiile care s-au succedat până la noi, călăuzite de același țel: să fim frați, să fim mereu ca unul!

Ceasul mântuirii

"Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizațiunii omenești a scos și neamul nostru românesc din întunericul robiei la lumina cunoștinței de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte și vrem să trăim alături de celelalte națiuni ale lumei, liberi și independenți. (…) Toate neamurile din preajma noastră și-au determinat viitorul prin rezoluțiuni, in conformitate cu sufletul lor național. E rândul nostru acum. Națiunea româna din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său, hotărâtor, asupra sorții sale și, acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă, el este chiar așteptat pentru ca, la gurile Dunării și pe drumul larg, unde comunică pulsul vieții economice între Apus și Răsărit, să se poată înfăptui ordinea, și neamurilor prejmuitoare să li-se procure tihna trebuitoare la munca binecuvântată spre desăvârșirea umană. În scopul acesta convocăm Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de Dumineca, în 18 Noemvrie v. (1 Decemvrie st. n) a.c. La orele 10. a.m. (…) Suntem convinși că, (…) la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru poate pentru vecie, se va prezenta însuși poporul românesc în număr vrednic de cauză mare și sfântă. (…)Fii tare neam romanesc, în credința ta, căci, iată, se apropie ceasul mântuirii tale." - Românul/ Arad, 8/21 nov.1918, Sursa: Jurnalul.ro

La 24 ianuarie am sărbătorit 159 de ani de la Ziua Unirii Principatelor Române, și ce putea fi mai sugestiv, mai simbolic, mai patriotic, decât declarația românilor de peste Prut că vor unirea cu România? După ce localitatea Parcova din raionul Edineț a votat o declarație de unire cu România pe 23 ianuarie, alte patru localități s-au alăturat acestei acțiuni, informează Acțiunea 2012. Este vorba de primăriile satelor Ulmu, Bardar, și Ruseștii Noi, toate din raionul Ialoveni. La fel, Declarația de Unire a fost semnată și de Primăria satului Feștelița din raionul Ștefan Vodă. Iată declarația, semnată de Primar, secretar și consilierii comunei:

„În numele locuitorilor Moldovei răsăritene în general și a cetățenilor comunei noastre în particular, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna, comuna Ruseștii Noi, Raionul Ialoveni, se unește cu Țara-Mamă, România.

Facem această unire acum, în suflet și ca reparație morală pentru suferințele trecutului și ale prezentului, de la chipul buneilor noștri smulși împotriva voinței lor de la trupul Patriei istorice de voia lui Hitler și a lui Stalin, supuși execuțiilor, deportărilor și foametei, la greutățile pe care le trăim acum noi, cei de azi, facem unirea cu cei de aceeași limbă și tradiție cu noi pentru ca fiii și nepoții noștri să se bucure de un viitor de libertate și avuție, de șansele de împlinire pe care generațiile noastre nu le-au avut.

Iar dacă unirea noastră de azi este una simbolică, să ne ajute Dumnezeu ca ea să fie un pas hotărâtor spre unirea deplină, când nu va mai fi graniță peste Prut, iar oamenii dintre Nistru și Tisa vor munci împreună la realizarea și mulțumirea comună, alături de celelalte popoare ale Europei civilizate.

Prin prezenta declarație de unire ne exprimăm bucuria de a sărbători împreună cu frații noștri români de pretutindeni Centenarul Marii Uniri 1918-2018 și adeziunea la valorile naționale și democratice ale spațiului cultural românesc”.

Pe parcursul anului, astfel de declarații vor mai urma. Bulgărele de zăpadă și-a început rostogolul spre atingerea majorității celor din Basarabia care cer unirea cu România, iar în parlamentul nostru ce vorbește despre înființarea unui minister al reunificării. „Gestul aleşilor locali din cele cinci primării din nordul, centrul şi sudul Republicii Moldova atestă o stare de spirit patriotic şi o tendinţă geopolitică univocă. El ne readuce în memorie faptul că şi acum 100 de ani startul procesului de reunificare a Basarabiei cu România a fost dat de administraţiile locale ale timpului din judeţele Bălţi, Soroca, Orhei, cuprinzând până la 27 martie 1918 practic toată puterea locală din Basarabia”, a menţionat deputatul român Constantin Codreanu, citat de adev.ro/p36oxx.

Să luăm aminte cu prudență la piedicile pe care alții ni le vor scoate în cale spre a opri dezideratul nostru unionist și naționalist. Cu un ochi înspre Ungaria, cu altul către Rusia, să avem grijă a nu ne autosabota și pe plan intern prin diluarea semnificației aniversării Marii Uniri. Apelul este către voi, Frați români, către voi, români frumoși, care puteți fiecare, acolo unde v-a rânduit Dumnezeu, să triați informațiile ce vi se transmit și evenimentele la care luați parte, care puteți înfrumuseța ocazional ținuta voastră vestimentară cu fainul port românesc, mai ales participând la Sfânta Liturghie, care puteți citi împreună cu copiii voștri din paginile istoriei adevărate, peste care unii vor să aștearnă praful, care puteți porni în călătorii și pelerinaje de suflet în România noastră, cea autentică, cea de dincolo de falsele și manipulatoarele imagini din media, insprați de Actul redactat de Vasile Goldiș și intitulat ''Declarația de autodeterminare națională'': 'În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor (...) națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărî asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă''. - Sursa: a1.ro 

Mihai I, Regele, spunea: "Mi-am recăpătat liniştea, înţelegând că istoria se află în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna muritorilor". Avem așadar drept scut, ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar la acest început de an, în luna ianuarie, calendarul nostru ortodox este îmbogățit cu mulți și mari sfinți, de la care să învățăm și cărora să ne rugăm pentru poporul român. Îi găsim în paginile calendarului pe ianuarie deopotrivă pe Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Antonie cel Mare, Cuviosul Teodosie, începătorul vieții de obște, pe Sfinții Atanasie și Chiril, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul și pe Sfântul Serafim de Sarov, pe sfintele Xenia și Tatiana, dar și, de cîte două ori, pe Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Dacă simțim că ne împotmolim pe drumul cunoașterii identității de sine ca neam și ca popor, să ne raportăm la exemplul tuturor acestor sfinți rânduiți de pronia divină să ne copleșească prin harul lor în momentele de cumpănă.

Când dezamăgiți, tulburați, mâhniți, scârbiți, înverșunați față de toate nimicniciile și luările în derizoriu la care suntem supuși, ne vine a reacționa violent, chiar întorcând armele împotriva propriului frate, Sfântul Maxim Mărturisitorul, sărbătorit pe 21 ianuarie, ne mângîie și ne dă povață: Iubirea îmblânzește mânia, iar răbdarea stă neclintită în împrejurări aspre.

 „Iubirea are puterea să se milostivească şi să facă bine aproapelui, şi să fie cu îndelungă răbdare faţă de el, şi să îndure cele ce îi vin de la el, cum am spus adeseori. Avându-le, prin urmare, iubirea pe acestea, îmblânzeşte iuţimea celui ce a dobândit-o... A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu“Ziarul Lumina 

De la Sfinții Trei Ierahi învățăm că 'suntem ca și unu înaintea lui Dumnezeu', și că Școala și Biserica sunt temelii are formării noastre ca Oameni.

Cu toate că fiecare dintre cei trei Sfinţi Ierarhi are o zi specială de prăznuire (Sfântul Vasile cel Mare la 1 ianuarie, Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie, iar Sfântul Grigorie de Nazianz pe 25 ianuarie), s-a hotărât ca cei trei să fie serbaţi împreună. Motivul îl găsim în sinaxarul zilei din Minei. „Aflăm că pe vremea împăratului bizantin Alexie Comneanul, în secolul al XI-lea, s-a iscat o ceartă la Constantinopol între credincioşii admiratori, cinstitori ai celor trei Sfinţi Ierarhi, împărţindu-se în trei tabere. Sfânta Tradiţie a Bisericii ne spune că cei trei ierarhi s-au arătat în vis în chip minunat, deodată, episcopului Ioan al Evhaitelor, unul dintre cei mai luminţi ierarhi ai timpului, poruncindu-i să-i îndemne pe credincioşi să nu se mai certe, întrucât ei, cei trei ierarhi, sunt ca şi unu singur înaintea lui Dumnezeu. În acest chip luminat a fost aşezată sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi în data de 30 ianuarie“, ne spune pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad. Imnografia sărbătorii ne îndeamnă să «cinstim împreună pe înţelepţii ierarhi». Zice un text liturgic: «Pe care Dumnezeu i-a împreunat într-o unire, deopotrivă de cinstită, cei ce-i laudă să nu-i despartă, ci socotindu-i întocmai întru aceleaşi daruri, întocmai să-i şi învrednicească de aceleaşi laude» (Canonul al doilea al Utreniei)“, spune pr. Lucian Farcaşiu, doctor în Liturgică.

Sfinţii Trei Ierarhi, ocrotitori ai învăţământului teologic.  În anul 1949, patriarhul Iustinian Marina a hotărât ca toate şcolile de învăţământ teologic să fie ocrotite de către Sfinţii Trei Ierarhi. Motivul? „Aceştia au asociat mereu, în viaţa lor, cele două dimensiuni: Şcoala şi Biserica. Ei au cunoscut doar aceste două drumuri. Este foarte ilustrativă prăznuirea lor ca patroni ai şcolilor de teologie în sensul în care acesta este şi scopul educaţiei teologice pe care o dobândesc cei ce se pregătesc a fi slujitori ai Bisericii. Atunci ca şi astăzi, Şcoala şi Biserica reprezentau notele dominante pentru cei trei ierarhi. Acestea două, Şcoala şi Biserica, trebuie să devină şi nota călăuzitoare pentru orice viitor slujitor al Bisericii“, explică pr. Lucian Farcaşiu. Diac., într-un interviu realizat de George Aniculoaie pentru Ziarul Lumina.

Iubirea si cinstirea - temei al prieteniei adevarate

Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul au fost prieteni adevăraţi. Au fost o pildă de prietenie. De ce? Pentru că s- au iubit şi s-au respectat reciproc! Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie au dus în prietenia lor toată înzestrarea şi toată cultura, tot ce au avut, pentru că aşa e prietenia. Prietenia e un dar de la Dumnezeu. Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu au fost fericiţi în prietenia lor. De fapt, toţi oamenii care au şi o iubire, şi o cinstire curată, se oferă în prietenie cu toată capacitatea lor şi primesc din prietenie fericirea reciprocităţii în iubire şi cinstire.

Sfinţii s-au numit „prietenii lui Dumnezeu Asta însemnă că Dumnezeu Se împrieteneşte cu oamenii. Şi ce face Dumnezeu când Se împrieteneşte cu oamenii? Oferă iubire şi cinstire. Dar oamenii ce fac când se împrietenesc cu Dumnezeu? Oferă lui Dumnezeu iubire şi cinstire. Până la ce măsură? Până la măsura posibilităţilor lor. Fiecare oferă cât poate: Dumnezeu mai mult, omul mai puţin. De ce spun: de la Dumnezeu mai mult, de la om mai puţin? Pentru că Dumnezeu întotdeauna dă mai multe decât poate să dea omul. Asta nu înseamnă că omul este vinovat pentru că nu poate da cât dă Dumnezeu. De ce? Pentru că omul e mărginit. Dar când îţi pui toată puterea în angajarea pe care o ai, ajungi la fericire. - Arhim. Teofil Paraian, Sarbatori fericite, Editura Agaton

Unirea, frățietatea, prietenia, cinstirea, iubirea, răbdarea, să ne caracterizeze viața în acest an binecuvântat, să dăm dovezi la lume că suntem vrednici de admirație și respect, că apa trece, dar pietrele rămân. Dacă dorim aceste lucruri, dacă ne pasă, atunci să citim măcar o dată în acest an, Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa:

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte venim la tine, Doamne, cu pocăinţă şi durere în inimi, să ne rugăm pentru poporul nostru românesc. Ascultă cererea noastră, intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare. Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus ca cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au înstrăinat. Dar poporul acesta Te slăveşte, Doamne, nu numai cu buzele ci şi cu inima.

Adu-Ţi aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic se roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, chiar dacă suntem nevrednici de mila Ta. Pentru că toţi ne-am abătut, toţi am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoţii şi credincioşii. Nu mai este nici unul care să facă dreptate, nu mai este nici unul! Ci încetează Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc. Adu-Ţi aminte, Iisuse, de fraţii noştri care sunt în afara ţării, în exil sau vânduţi odată cu teritoriile cedate, şi-i miluieşte pe ei. Reunifică poporul Tău. Repune-l în cinstea pe care a avut-o la Tine mai înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutăţile, îndemnurile la desfrânare, la neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta. Rugători aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfântă, Pururea Fecioara Maria, Puterile Cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe mucenicii neamului nostru şi pe toţi mucenicii, sfinţii şi cuvioşii care au slujit Ţie cu credinţă curată. Adu-Ţi aminte, Stăpâne, de toţi cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserică şi Neam; adu-Ţi aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanţa iertării noastre.

Redă poporului nostru pământul care l-a păzit cu grijă şi credinţă prin veacuri, redă-i bisericile şi mânăstirile vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoţi dăruiţi Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor, adevăraţi secerători, aşa cum Îi vrei Tu, Milostive. Auzi-ne Doamne întru îndurarea Ta! Nu intra Stăpâne la judecată cu robii tăi, ci întoarce-Ţi iar privirea spre noi şi ne ridică din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare. Şi trecând prin patimile toate, curăţaţi prin suferinţă, să ajungem şi la Sfânta Ta înviere Iisuse slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin! - sursa: doxologia.ro

 

Citiți și: Am intrat în Centenarul Marii uniri, ce ne spune istoria - Digi24

              Repere istorice - Probasarabiasibucovina 

 

 

Sursa foto: centenar.cultura.ro - logo oficial al Centenarului Marii Uniri




ACTUALITATEA religioasă
Interviu de excepție acordat Televiziunii Române de Preafericitul Părinte Daniel
 

În preajma Sărbătorii Nașterii Domnului din anul 2017, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a acordat Televiziunii Române (TVR), primul interviu din ultimii zece ani. Interviul a avut loc în emisiunea „Universul credinţei“, realizată de jurnalistul Andrei Victor Dochia. Opiniile Întâistătătorului BOR au fost așteptate și primite cu mult interes de credincioșii din toată țara, interviul constituind o radiografie a mandatului Prea Fericirii sale de la întronizarea ca patriarh, cuprinzând răspunsuri la multe întrebări delicate din viața contemporană a Bisericii. Între subiectele abordate menționăm Catedrala Mântuirii Neamului, activitatea social-filantropică a Bisericii, influența sondajelor de opinie asupra Bisericii, scandalurile care au afectat imaginea Bisericii, tragedia din Clubul Colectiv etc. Cititorii care urmăresc constant activitatea și luările de poziție ale Patriarhiei Române vor constata că interviul confirmă poziția cunoscută, acum reiterată a Bisericii, fără a  aduce elemente surprinzătoare, cu atât mai puțin dintre cele de tip senzațional. Interviul este unul istoric prin raritatea aparițiilor publice ale PF Patriarh Daniel la alte posturi media decât cel care aparține patriarhiei Române.

 „Am acceptat acest interviu pentru că s-au împlinit  zece ani şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, după zece ani putem să continuăm“, a spus patriarhul zâmbind la începutul interviului.

Puteți urmări în continuare interviul complet, iar mai jos, fragmente transcrise din acesta, pe principalele teme de interes.

BOR în 2007 – trei mari priorități: Noi lăcașuri de cult; Educația tinerilor; Pastorația în diaspora

Patriarhul a subliniat că, în acele vremuri, poporul român, care încă se dezmorţea după cei 45 de ani sub un regim opresiv, „voia să-şi manifeste în continuare credinţa sa în libertate“ şi astfel şi-a descoperit dimensiunea pastorală. Priorităţile sale de atunci, ca Patriarh, au fost „construirea de biserici şi zidirea duhovnicească a sufletului“. „În primul rând a fost nevoie de noi lăcaşuri de cult. În al doilea rând, de educaţia tineretului, care dorea să aibă mai multă cunoaştere în privinţa credinţei. Ne-am impresionat cu toţii că, în timpul Revoluţiei din 1989, au fost o mulţime de tineri care s-au rugat şi şi-au arătat credinţa moştenită de la familie. A treia prioritate era o organizare pastorală mai eficientă şi o grijă sporită pentru românii din diaspora, a spus Patriarhul despre planurile sale de început. Totodată, Patriarhul Daniel a vorbit şi despre proiectele menţionate de la bun început în cuvântul său de la întronizare, şi anume înfiinţarea unui cotidian, a unui post de televiziune şi al unui radio, necesare „pentru a răspândi credinţa“.

Preafericitul Părinte Daniel -  „A fost nevoie de noi lăcașuri de cult, mai ales în cartierele noi. În al doilea rând, a fost educația tineretului, pentru că tineretul dorea să aibă o mai multă cunoaștere în privința credinței și ne-am impresionat cu toții că în timpul Revoluției din 1989 o mulțime de tineri care nu făcut ore de religie în școală s-au rugat, au rostit rugăciunea «Tatăl Nostru», au arătat credința moștenită din familie și prin lucrarea discretă, dar eficientă a multor preoți din parohie. Construirea de biserici, dar și zidirea duhovnicească, edificarea spirituală a sufletului, aceasta pot fi numite Biserica din exterior și Biserica din sufletul omului. Acestea erau priorități.” O altă prioritate era legată de diaspora română, dar și de o organizare pastorală mai eficientă. Patriarhul Daniel și-a stabilit „o grijă sporită pentru românii din diaspora, pentru că acest fenomen al migrației sau emigrației a devenit un fenomen nou necunoscut de Biserica noastră într-o proporție atât de mare, mai ales după anul 2000. Pe de o parte, aveam nevoi urgente, de rezolvat în țară. Pe de altă parte, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române avea și o grijă sporită față de românii din jurul granițelor țării și din diaspora occidentală.”

Anticipând potențialul media ca difuzor al credinței la o scară mai largă, Patriarhul a anunțat încă de la întronizare înființarea Centrului de Presă Basilica: „În cuvântul de la întronizare am fixat prioritățile și am arătat nevoia de a avea un post de radio, un post de televiziune și un cotidian pentru a răspândi credința și pentru trece dincolo de zidurile bisericii și anume, a transmite liturghia mai ales pentru familiile vârstnice, pentru oameni în vârstă, pentru oameni bolnavi. De aceea, se constată și astăzi că cea mai iubită emisiune este Sfânta Liturghie. Aceasta este urmată de Vecernia transmisă seara de la Catedrala Patriarhală”, a subliniat Patriarhul României.

Despre Catedrala Mânturii Neamului   - „Un mandat primit de la înaintași“

Conducătorul BOR a amintit că, tot atunci, şi-a propus să continue efortul pentru a începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului. „Acesta e un mandat primit de la înaintaşi“, spune Patriarhul în interviul pentru TVR, plan pe care-l consideră „o necesitate practică care are valoarea de simbol“. „Am dorit să construim deodată cu biserica nouă, Catedrala Mântuirii Neamului, și o biserică mai intensă în sufletele oamenilor. Posturile de Radio și Televiziune Trinitas, precum și Ziarul Lumina, au fost anunțate în 30 septembrie și la hramul Catedralei Patriarhale, în 27 octombrie, erau funcționale. Ne-a ajutat Dumnezeu ca în trei săptămâni și puțin să realizăm aceste rețele mediatice de comunicare”, a precizat Patriarhul Daniel, care a vorbit și despre proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, unul dintre cele mai reprezentative pentru România ultimilor 10 ani.

Preafericitul Părinte Daniel - „O altă lucrare mare a fost anunțul că vom continua eforturile pentru a începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului sau a eliberării poporului român de stăpâniri străine. Aceasta înseamnă mântuirea neamului, nu înseamnă mântuirea în sens teologic, ci într-un sens patriotic... Acesta este un mandat primit de la înaintași. Nu a fost ideea noastră. Noi ne-am asumat împreună cu Sfântul Sinod, clerul și credincioșii această sarcină, întrucât Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională cum o numim acum mai pe scurt, este o necesitate practică și deodată are și o valoare de simbol, adică un simbol al unei biserici dedicate comemorării eroilor neamului poporului român din toate timpurile”, a subliniat Patriarhul României.

Preafericitul Părinte Daniel despre Colectiv

De asemenea, un subiect al discuţiei între jurnalistul TVR şi Patriarhul Daniel a fost tragedia din clubul Colectiv, din 2015, când acesta şi-a cerut scuze în faţa tinerilor din România pentru atitudinea Bisericii la momentul respectiv:

Preafericitul Părinte Daniel -  „Noi trebuie să mărturisim adevărul, pe care uneori presa l-a ascuns. Prima instituţie care a facut apel la rugăciune după incendiul de la Colectiv şi care, apoi,  îndemnat la donare de sânge a fost Patriarhia Română. Preoţii noştri din spitale erau lângă răniţii din spitale şi făceau rugăciuni. Ei au stat alături de sicriile şi de familiile celor decedaţi. Noi suntem obişnuiţi ca, atunci când moare cineva, să stăm lângă sicriul lui, nu la locul de pelerinaj al accidentului unde a murit. Am observat atunci că e mai important locul de pelerinaj al accidentului (...) Dacă asta s-a dorit, preoţii noştri au mers şi acolo. E semnificativ faptul că, la două săptămâni după incendiul de la Colectiv, la Paris, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie, a avut loc un incendiu la clubul Bataclan (n.r. – atac terorist), unde au murit 100 de persoane. La scurt timp, Arhiepiscopul Parisului, cardinalul André Vingt-Trois, a făcut apel la rugăciune la catedrala Notre Dame, nu la Bataclan. Ceea ce confirmă că atitutinea noastră a fost corectă. (...)

Scandalurile care au zguduit BOR - Într-o societate secularizată, Biserica nu poate să fie lipsită de ispite“

Acesta a fost un alt moment în care Patriarhul şi-a cerut scuze în fața enoriaşilor, pentru verigile slabe din BOR. În emisiunea „Universul credinţei“, Pariarhul a declarat că trebuie „să promovăm o discipliină a clerului şi să  încercăm să recuperăm pe cei care au căzut“.

Preafericitul Părinte Daniel - „Se cunoaşte că atunci când credincioşii sunt tulburaţi, trebuie să facem acte de pocăinţă, de îndreptare şi, în acelaşi timp, să promovăm o disciplină a clerului. Dar, ca şi orice altă comunitate, avem în biserica noastră şi nevoie de o întărire a vieţii duhovniceşti. Într-o societate secularizată, Biserica nu poate să fie lipsită de ispite.[...] În înţelesul că se construieşte viaţa particulară sau socială fără referire la valorile religioase şi, din acest punct de vedere, noi trebuie să păstrăm fidelitatea şi să încercăm să recuperăm pe cei care au căzut“, a mai spus Patriarhul Bisericii Ortodoxe.  

Biserica în sondaje

Biserica nu trebuie să se descurajeze, indiferent de sondaje. Dumnezeu nu judecă după cifre. El nu judecă după câte am realizat, ci după cât de fideli am fost credinţei. Noi constatăm că, în general, oamenii umplu bisericile şi acest lucru arată fidelitate.

Întrebarea jurnalistului Andrei Victor Dochia a vizat încrederea populaţiei în Biserică pe baza ultimelor sondaje de opinie efectuate care indică o scădere accentuată. Potrivit Preafericirii Sale, sondajele ‘nu sunt determinante şi nici normative’ şi aceasta ‘se explică prin responsabilitatea pe care o are Biserica în societate’. Argumentul adus este afirmaţia Mântuitorului Iisus Hristos: «În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (Ioan 16:33). ‘Mântuitorul Iisus Hristos’, a continuat Patriarhul, ‘nu a spus că totul este succes, totul este din treaptă în treaptă. Aceasta s-a dovedit în timp de persecuţie, în timp de suferinţe de tot felul. Ceea ce este important este continuitatea misiunii Bisericii, fiindcă Dumnezeu nu judecă întotdeauna după cifre, cât de multe am realizat, ci cât de fideli am fost’.

În interviul acordat, Părintele Patriarh Daniel a apreciat că menţinerea credinţei este un criteriu la care Biserica se raportează.

Preafericitul Părinte Daniel - ‘Uneori construim multe biserici, alteori nu s-au putut construi decât foarte puţine, deloc sau chiar s-au dărmat. Important a fost faptul că s-a menţinut credinţa. Faptul că populaţia a fost credincioasă într-un număr mai mare sau mai mic nu a depins totdeauna de Biserică, ci şi de factori externi pe care nu i-a provocat ea’, a spus Preafericirea Sa. ‘Importantă este fidelitatea’, a explicat Patriarhul care a detaliat: ‘În timp de laudă, critică, prigoană sau libertate trebuie să rămânem statornici în credinţă. Fidelitatea aceasta este necesară şi în familie şi în mănăstire. Dincolo de greutăţi, de ispite, important este să rămânem fideli jurământului sau idealului pe care ni l-am fixat. Noi constatăm că în general oamenii care vin la biserică şi umplu bisericile arată fidelitate... Sondajele sunt pe de o parte un criteriu, nu suntem indiferenţi, dar nici nu ne descurajăm. Pe de altă parte, avem bisericile pline de credincioşi. Când şi bisericile ar fi goale de credincioşi atunci sondajele se pot confirma mai mult. Atâta vreme cât bisericile sunt pline de credincioşi arată că încă mai avem nevoie de biserici la nivelul populaţiei noastre. În Bucureşti sunt puţine biserici în raport cu numărul credincioşilor... ‘Biserica este corabia mântuirii’, omul se întâlneşte aici cu Dumnezeu atât în timp senin, cât şi în timp de furtună. ‘Cartea «Constituţiile Apostolice» scrisă la sfârşitul secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea spune aşa: Biserica trebuie să fie mare şi să aibă formă de corabie, iar turla mare ce are cruce pe ea reprezintă un catarg al corabiei. Această corabie a mântuirii care ne aduce aminte de faptul că Mântuitorul Însuşi predica şi a făcut minuni adesea din corabie pe Marea Galileii ne arată că Biserica trebuie să fie o corabie a mântuirii, spaţiu în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu în modul cel mai apropiat, în timp senin şi în timp de furtună.’

În finalul răspunsului oferit, a fost adus în atenţie cazul Albaniei în care religia a fost interzisă în trecut mai bine de un sfert de secol. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a Albaniei a renăscut sub conducerea PF Anastasios, semn că ‘importantă este fidelitatea’, potrivit Patriarhului Daniel. ‘Noi nu considerăm că trebuie să ne înfricoşăm atât de mult încât să abandonăm misiunea noastră. Au fost vremuri foarte grele uneori când Biserica a fost interzisă cum a fost de pildă timp de 25 ani în Albania. Primul stat ateu din lume. Totuşi, oamenii se rugau pe ascuns şi, aşa cum mărturisea Arhiepiscopul Anastasios, acum a reînflorit credinţa. Sunt încercări în istorie de creştere a numărului credincioşilor, de diminuare, dar importantă este fidelitatea’, a explicat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Activitatea filantropică și socială a Bisericii

În condițiile în care în ultimii cinci ani Biserica Ortodoxă Română a cheltuit 100 milioane de euro pentru ajutorarea aproapelui, acesta a explicat că „este foarte multă nevoie de afirmare a credinței prin fapte”. Biserica Ortodoxă Română continuă eforturile ei concrete de diminuare a sărăciei și de ajutorare a persoanelor defavorizate din societatea românească, desfășurând în acest sens proiecte și activități cu caracter social și filantropic. În tot cuprinsul eparhiilor Patriarhiei Române se desfășoară activități social-filantropice și medicale în 718 instituții și servicii sociale. În prezent se află în derulare 617 proiecte și programe sociale.

Răspunzând întrebării moderatorului Andrei Victor Dochia privind activitatea socială, Patriarhul României a explicat că Biserica a devenit primul filantrop al țării „nu pentru că și-a propus, ci pentru că a simțit responsabilitatea de a uni Liturghia cu filantropia”.

Preafericitul Părinte Daniel- „În vremea noastră, dacă o predică frumoasă nu este însoțită și de o acțiune filantropică, culturală sau de ordin bisericesc nu este credibilă sau completă. Această corelare între spiritualitate și acțiune, între Liturghie și filantropie este o dominantă în toată tradiția Bisericii noastre... Biserica a fost redusă adesea la o instituție pur liturgică, fără impact social filantropic”, dar după schimbările din 1989 s-a revenit la „tradiția noastră veche, și anume a prezenței preoților de caritate în unități militare, spitale, penitenciare și alte unități ale statului pentru că este nevoie de o întărire a sufletului și de o conștientizare a relației dintre libertate și responsabilitate... Această dezvoltare social filantropică a devenit oarecum o întregire a Sfintei Liturghii din Biserică”, a subliniat acesta. El a oferit ca exemplu faptul că pe lângă multe parohii s-au dezvoltat cabinete medicale, stomatologice, cabinete de consultață și, în ultimii ani, unități de after school „pentru copiii care sunt buni la învățătură, dar nu au acasă suficiente condiții pentru a studia”.

Misiunea Bisericii Ortodoxe Române în rândul păstoriților ei a vizat dintotdeauna atât partea trupească cât și cea sufletească. Astfel că, în cadrul Bisericii funcționează 45 instituții de tip medical și farmaceutic care oferă servicii gratuite sau compensate, în funcție de caz. „În concluzie, am putea spune că am redescoperit tradiția veche a Sfinților Părinți în care, în timp de libertate, credința s-a manifestat și prin fapte ale iubirii milostive. Mai întâi celebrăm iubirea milostivă în Liturghie, așa cum a fost ea arătată în Iisus Hristos, și apoi în filantropie”, a spus Patriarhul Daniel.

De asemenea, acesta a făcut referire la faptul că „foarte adesea, Mântuitorul Iisus Hristos după ce a predicat Evanghelia Împărăției Cerurilor a vindecat pe cei bolnavi și, uneori, a înmulțit peștii și pâinile pentru a da puțină hrană celor care toată ziua și-au hrănit sufletul duhovnicește”. În acest context, el a precizat că „noi mergem după exemplul sau pilda Mântuitorului Iisus Hristos: predicăm Evanghelia, ne rugăm, dar în același timp ajutăm cât este posibil comunitatea ca să se întărească mai ales acolo unde sunt bătrâni, bolnavi, oameni singuri”.

În ceea ce privește cooperarea cu autoritățile statului în plan filantropic, Patriarhul a evidențiat că este „necesară” și „firească”, deoarece „cetățenii statului sunt în mare majoritate credincioșii Bisericii”.

Preafericitul Părinte Daniel - „Noi lucrăm pentru binele comun, adică lucrăm cu responsabilități diferite, de pe poziții diferite, dar cu un scop comun. Aceasta se vede nu numai la nivelul relației dintre Patriarhie și diferite Ministere, ci și la nivel judeațean sau local. Consilii locale, consilii județene sprijină activitățile Bisericii pentru că sprijină, de fapt, o lucrare în favorarea cetățenilor. Este o tradiție la noi de a coopera cu Statul pentru că avem o coresponsabilitate în ceea ce privește viața cetățenilor, a credincioșilor noștri.”  

În cadrul dialogului, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a adus în discuție legea cultelor nr. 489/2006 în care se menționează că „Statul sprijină cultele pentru că recunoaște rolul lor în societate: educațional, spiritual și social în general”. El a evidențiat că această lege prezintă „cultele oficial recunoscute ca parteneri ai Statului în activitățile sociale și factori ai păcii sociale”. „Cu alte cuvinte, ajutorul pe care noi îl primim de la stat nu este un simplu gest de bunăvoință, ci de a recunoașterea contribuției cultelor la viața societății. (…) Este vorba de o coresponsabilitate fără însă a ne depăși competențele sau atribuțiile. Noi rămânem oamenii Bisericii chiar și atunci când cooperăm cu Statul care are autonomia lui, este neutru din punct de vedere religios, dar nu este indiferent”, a spus Patriarhul României.

Regele Mihai, un simbol al suferinței și al speranței

Preafericitul Părinte Daniel - "Trebuie să recunoaștem faptul că Regele a iubit poporul român și a spus că a așteptat cu răbdare 45 de ani până când a căzut comunismul și a revenit în țară. A fost răbdător și răbdarea aceasta a avut o  mare doză de speranță în ea. Noi considerăm că a fost un gest de omagiu, de omagiere a unui om care a suferit mult și care, în același timp, a avut credință puternică și a avut speranță puternică, de aceea am intitulat Cuvântul nostru de la înmormântare - 'Regele Mihai I al României, un simbol al suferinței și speranței'.

Patriarhul Daniel: Biserica nu poate să fie lipsită de ispite

Scandalurile care au zguduit Biserica Ortodoxă Română au lăsat urme şi au provocat decizii fără precedent din partea liderilor Bisericii. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române vorbeşte în premieră despre aceste lucruri într-un interviu acordat în exclusivitatea Televiziunii Române, primul interviu al Patriarhului din ultimii zece ani.

Preafericitul Părinte Daniel - "Se cunoaște că atunci când credincioșii sunt tulburați, trebuie să facem acte de pocăință, de îndreptare și, în același timp, să promovăm o disciplină a clerului. Dar, ca și orice altă comunitate, avem în biserica noastră și nevoie de o întărire a vieții duhovnicești. Într-o societate secularizată, Biserica nu poate să fie lipsită de ispite.[...] În înțelesul că se construiește viața particulară sau socială fără referire la valorile religioase și, din acest punct de vedere, noi trebuie să păstrăm fidelitatea și să încercăm să recuperăm pe cei care au căzut".

Întâlnirile cu Patriarhul Kirill - Preafericitul Daniel vorbește în premieră la TVR despre vizita în Rusia

Preafericitul Părinte Daniel - "Prezența a fost o necesitate, deoarece anul 2017 este dedicat memoriei Patriarhului Iustinian și mărturisitorilor sau apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Era foarte greu de a săvârși o comemorare fără o prezență a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a suferit cel mai mult. Acolo a fost prigoana cea mai grea. Au fost zeci de mii de oameni care au fost uciși. După aceea am mers și noi la Moscova și am rămas impresionați de faptul că unele din momentele de la Moscova au fost aproape similare cu cele de la București."

 

 

A consemnat Cristina Roman. Surse web: Basilica; TVR; Activenews; Adevărul



Scrisori și mesaje pastorale ale unor patriarhi și episcopi ortodocși din străinătate, cu ocazia Crăciunului și Anului Nou
 

Am extras în rândurile de mai jos principalele mesaje adresate cu ocazia Nașterii Domnului și a Anului Nou de către unii dintre cei mai importanți întâistătători ai Bisericii Ortodoxe. Deopotrivă, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul întregii Rusii, patriarhul Ierusalimului și patriarhul Antiohiei, Patriarhul Serbiei și Episcopii ortodocși din Germania, au transmis credincioșilor din toată lumea, cuvânt de învățătură, de îmbărbătare și de părintească purtare de grijă. Dacă ar fi să rezumăm și să subliniem esența acestora, am putea spune că cel mai important lucru pentru 2018 este o profundă analiză de sine și adoptarea hotărârii ireversibile de a păzi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, vom renunța la avorturi și păcate contra firii, vom mărturisi Ortodoxia în ciuda opreliștilor seculare, vom fi făcători de pace, vom da slavă și mulțumire lui dumnezeu pentru toate. Amin!

Patriarhul Ecumenic: „Biserica susține, liniștește, consolează, hrănește, se luptă împotriva nedreptății, salvează speranța vieții, menține deschisă poarta cerului”

În primul discurs din anul 2018, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a afirmat că Evanghelia lui Hristos „răsună și anul acesta într-o lume plină de contradicții, în care sărăcirea insuportabilă a nenumărați oameni coexistă cu irosirea plină de provocări a bunurilor, în care într-o globalizare aplatizantă rezistă fundamentalismul religios extrem și violent, în care partizanii autonomiei economice și ai dezvoltării tehnologice nu par să se rușineze de reacția puternică a mișcărilor ecologice și a societății cetățenilor, în care se desfășoară inițiative și discuții despre pace, iar în același timp înflorește producția și comerțul cu arme de distrugere în masă”. Patriarhul Ecumenic reaminteşte tuturor că „Biserica susține, liniștește, consolează, hrănește, se luptă împotriva nedreptății, salvează speranța vieții, menține deschisă poarta cerului”. Iată principalele idei din primul cuvânt oficial al Patriarhului Ecumenic pentru anul 2018, în traducerea Basilica.ro:

În timpul sărbătorilor se trăiește iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de oameni, se descoperă profunzimea lucrurilor, timpul devine veșnicie, un timp al comuniunii vieții, se deschide poarta cerului, ceața grijilor vieții se risipește. Evanghelia „pogorârii Mântuitorului neamului omenesc” și a eliberării din stricăciune a omului și a întregii creații, precum și cuvântul inspirat de Dumnezeu, bisericesc, ascetic și profund teologic al arătătorului de cele cerești, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, iubitorul de Dumnezeu și de oameni, iubitorul pustiei și al comuniunii, hrănitorul săracilor, răsună și anul acesta într-o lume plină de contradicții, în care sărăcirea insuportabilă a nenumărați oameni coexistă cu irosirea plină de provocări a bunurilor, în care într-o globalizare aplatizantă rezistă fundamentalismul religios extrem și violent, în care partizanii autonomiei economice și ai dezvoltării tehnologice nu par să se rușineze de reacția puternică a mișcărilor ecologice și a societății cetățenilor, în care se desfășoară inițiative și discuții despre pace, iar în același timp înflorește producția și comerțul cu arme de distrugere. Acest nou an găsește nenumărați oameni indiferenți față de lucrurile principale și adevărate, față de dreptate și solidaritate, și interesați în mod real de drepturile lor individuale și auto-realizarea lor pătimașă. Studiile statistice arată că simțul pentru ceea ce este tainic scade treptat și că numărul persoanelor cu orientare socială și caritabilă este în declin constant.

În fața amenințărilor primordiale împotriva persoanei umane și a întregii creații, Biserica este chemată astăzi să dea buna ei mărturie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Biserica vorbește pentru apărarea omului „cel iubit de Dumnezeu”. De asemenea, Biserica poate tăcea pentru același motiv. Este imposibil, însă, să rămână indiferentă în fața strigătului celui nedreptățit și în fața suspinului creației. Biserica niciodată nu a uitat lumea, dar nici nu s-a identificat cu ea.

Desigur, sensibilitatea și interesul pentru om și pentru parcursul său nu conduc la secularizarea Bisericii, la o „modernizare” a ei, în sensul adoptării inevitabile de către ea a principiilor și metodelor de acțiune străine Evangheliei și Tradiției patristice. Cum ar putea să se „modernizeze” Crucea lui Hristos, Învierea cea purtătoare de viață, Dumnezeiasca Euharistie și asceza creștină, pocăința și iertarea, iubirea care „nu cade niciodată”?

Biserica lui Hristos, fidelă Domnului ei, care „nu a venit să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20:28), trăiește ca „Biserică slujitoare”. Ea sfințește viața credincioșilor prin Sfintele ei Taine. Ea ascultă glasul celor care zic „om nu am”: victimele tragice ale războiului, ale persecuțiilor, discriminărilor, nedreptății sociale și ale exploatării. Biserica susține, liniștește, consolează, hrănește, se luptă împotriva nedreptății, salvează speranța vieții, menține deschisă poarta cerului. Ea propovăduiește cu fermitate că, din perspectivă creștină, cel care subminează pe om Îl necinstește pe Dumnezeu și că este imposibil ca cel care nu-l iubește pe om să-L iubească pe Dumnezeu.

Într-adevăr, legătura indisolubilă și unitatea dintre iubirea de Dumnezeu și iubirea „care nu caută ale sale” manifestată față de aproapele reprezintă cel mai înalt etos pe care l-a cunoscut omenirea în cursul istoriei ei. În Hristos, credinciosul a primit multe, „toate”, și oferă foarte multe, „toate pentru toți”. „Ceea ce primește”, darul harului divin, și „ceea ce oferă”, iubirea jertfelnică, sunt esența identității în Hristos și în Biserica Sa a omului înnoit. Biserica lui Hristos, pregustând desăvârșirea eshatologică a tuturor în Dumnezeiasca Euharistie și în viața iubirii și a slujirii omului și a lumii, și întruchipându-o, avansează către Împărăția lui Dumnezeu, care este arătarea deplină și revelarea desăvârșită a celor pe care le trăim în drumul nostru în Biserică și ca Biserică. „Iisus Hristos, ieri și azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13:8).

Când lipsește credința în veșnicie, atunci întreaga noastră viață și activitate au stigmatul deșertăciunii. Faptul că dăm vieții noastre orice înțeles dorim nu reprezintă adevărata libertate. Nu există libertate adevărată fără Adevăr și în afara Adevărului, care pentru noi este „persoană”, cel întrupat, răstignit și înviat, care S-a înălțat la ceruri și iarăși va veni, Cuvântul lui Dumnezeu, „nădejdea noastră”. Fără această speranță dătătoare de viață, forțele creatoare ale omului se diminuează. „Omul-dumnezeu” autonom, închis în sine, nu are nici perspectivă nici viitor.  +Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului

Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii: „Harul lui Dumnezeu este forța principală care transformă viața interioară a omului”

Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii s-a rugat în noaptea dintre ani cu credincioşii prezenţi în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. Preafericirea Sa le-a transmis că ‘Harul lui Dumnezeu este forța principală care transformă viața interioară a omului’, notează site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse. Patriarhul Moscovei a rostit cuvântul său înainte de oficierea slujbei de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu pe parcursul anului ce a trecut. De asemenea, prin această ceremonie religioasă, a spus Preafericirea Sa, ‘este cerută binecuvântarea lui Dumnezeu pentru anul următor’. În omilia sa, Părintele Patriarh a insistat că e necesar să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ajutorul oferit. ‘Faptul că suntem în viață, sănătoși și ne-am adunat în biserică, mărturisesc bunătatea divină’, a spus Patriarhul Rusiei, accentuând că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu atât pentru bucuriile, cât şi pentru încercările prin care am trecut.

La final, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a îndemnat la rugăciune pentru a obţine binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. ‘Trebuie să ne rugăm pentru ca Domnul, cu mila Lui, să nu uite patria noastră, pentru întărirea credinței ortodoxe, pentru ca tinerii și copiii noștri să crească în înțelepciune, iubire, curăție şi credință. Pe lângă propriile eforturi, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu’, a subliniat Preafericirea Sa. Sursa: Basilica.ro

Patriarhul Ierusalimului: De Crăciun sărbătorim vizita paşnică şi intervenţia vindecătoare a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor

În cuvântul pastoral adresat cu prilejul Crăciunului, Patriarhul Ierusalimului vorbeşte despre „evenimentul divin şi ceresc” al Naşterii Domnului când celebrăm „vizita paşnică a lui Dumnezeu şi intervenţia vindecătoare în viaţa oamenilor”. În momentul în care face referire la Întruparea lui Dumnezeu, Patriarhul Ierusalimului citează cuvintele Evanghelistului Ioan care spune: Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1:14). „Prin întruparea şi naşterea din Fecioara Maria”, afirmă Preafericirea Sa, „Dumnezeu l-a reînnoit pe om şi l-a scos din adâncul căderii şi al stricăciunii şi l-a ridicat la înălţimea Cerului făcându-l părtaş «dumnezeieştii firi»” (2 Pt. 1:4).

De asemenea, în cuvântul său, Preafericitul Părinte Teofil prezintă martorii oculari ai „acestei taine nemaiauzite, şi anume prezenţa întrupată a lui Dumnezeu în lume”. El vorbeşte despre Fecioara Maria, cea care „a contribuit la această realitate”, Bătrânul Iosif care a însoţit-o pe Fecioara Maria de la Nazaret la Betleem, în Egipt şi înapoi în Nazaret, dar şi despre păstorii şi magii de la Răsărit. Magii din Persia, „cercetătorii tăriei cerului”, care au fost chemaţi „de departe de o stea” pentru a „vesti începutul Bisericii Neamurilor, astfel ca de la închinarea la stele să vină la adorarea Soarelui Dreptăţii”. Apoi, Preafericirea Sa evidenţiază faptul că Hristos „a luat chip de om, smerindu-Se pe Sine însuși, pentru ca în Sine să-l sfințească și să-l slăvească pe om”. El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi (2 Cor. 8:9).

De asemenea, în cuvântul pastoral, Patriarhul Ierusalimului face referire la moştenirea pe care Hristos a lăsat-o Bisericii, şi anume misiunea de a promova pacea Sa, reconcilierea, sfinţirea şi mântuirea. „Biserica din Ierusalim se roagă (…) pentru pacea întregii lumi, pentru pacea în Orientul Mijlociu și Țara Sfântă, pentru progresul, prosperitatea, binecuvântarea divină și mântuirea creştinilor”, spune Patriarhul Teofil.

Conducătorul Bisericii Ierusalimului aduce în discuţie actele de terorism şi războaiele care au loc în lume. „Biserica realizează și propovăduieşte lucrarea Lui membrilor ei, dar și tuturor acelora care, prin voința lor liberă, nu acceptă mesajul Stăpânului păcii, ci acționează în mod inuman, fără remuşcări, la fel cum s-a comportat Irod faţă de Împăratul care S-a născut şi faţă de prunci. Ei nu-și ascut plugurile pentru arat, nici secerele lor pentru a secera; dimpotrivă, își ascut săbiile pentru a se sfâşia reciproc. Ei cheltuiesc bogăția creației lui Dumnezeu pentru arme compatibile și incompatibile și războaie, sacrifică sute de mii de oameni nevinovați prin acte teroriste atroce și îndrăznesc să spună că fac acest lucru în numele Domnului”, spune Patriarhul Ierusalimului.

Însă, Biserica le vorbeşte acestora cu iubire, afirmă Preafericirea Sa. Biserica „îi învaţă pacea pe cei de aproape şi pe cei de departe. Îi sfinţeşte pe oameni, le îmblânzeşte moravurile şi rămâne o oază, un paradis și manifestarea văzută a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Prin filantropie oferă oamenilor bunurile ei spirituale şi materiale. Tolerează persecuția; fiind denigrată, iartă și se roagă”. Sursa: Basilica 

Interviu | Patriarhul Irineu al Serbiei a vorbit despre moralitate, avort şi contracepţie (VIDEO)

Într-un interviu acordat recent postului de televiziune Hram, Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Serbiei, a vorbit despre problemele morale cu care se confruntă societatea contemporană. Avorturile şi contracepţia au fost două dintre subiectele abordate de Preafericirea Sa care a avertizat că „sunt multe probleme în lume” pe care „numai credinţa şi Biserica le pot rezolva”.

Conducătorul Bisericii Ortodoxe a Serbiei a explicat că „libertatea nu înseamnă a accepta orice rău” şi a avertizat că, din păcate, „valorile morale nu mai sunt preţuite”.

Dacă acum tinerii sunt mândrii cu păcatele lor, „nu cu mult timp în urmă frumuseţea unei fete consta în onestitatea şi castitatea ei. Din păcate acestea nu mai sunt valori astăzi. Aceasta este problema timpurilor noastre”, a atras atenţia Patriarhul Irineu.

În ceea ce priveşte problema avorturilor, Preafericirea Sa a semnalat că părinţii „în loc să fie purtători de copii, să fie fericiţi că prin ei vine o viaţă nouă în lume, ei fac ceea ce animalele nu fac” şi a evidenţiat că „în lumea animalelor nu există avorturi”.

Patriarhul Serbiei a atras atenţia asupra faptului că „mulţi oameni au renunţat la a mai avea copii din comoditate personală”.

Totodată, Conducătorul Bisericii Serbiei a subliniat faptul că a aduce pe lume un copil este o „mare onoare” pentru femeie. „Un bărbat poate construi tot felul de maşinării însă nu poate da naştere vieţii”, a afirmat Preafericirea Sa.

Referitor la contracepţie şi la încurajarea tinerilor în acest sens, Patriarhul Irineu a spus că era de neînchipuit acum câteva decade. „Copiii ar trebui învăţaţi să îşi protejeze onoarea, castitatea, virginitatea şi să aducă în căsătorie puritatea sufletului şi a trupului lor”, a subliniat Părintele Patriarh Irineu. Sursa: Basilica

Patriarhul Antiohiei, în mesajul de Crăciun: Astăzi suntem chemați să căutăm prezența pruncului Iisus în mijlocul nostru şi în inimile noastre

În cuvântul pastoral adresat cu prilejul Crăciunului, Patriarhul Antiohiei face referire la necesitatea vieţii duhovniceşti şi a conştientizării prezenţei Fiului lui Dumnezeu în inima şi viaţa noastră. „Suntem chemați să-L căutăm în mijlocul nefericirii noastre, a dificultăților și a momentelor noastre de tristețe și bucurie. Suntem chemați să simțim prezența Lui în momentele de sărbătoare, precum și în momente de suferință pe tot parcursul vieții noastre”, îndeamnă Preafericirea Sa. În cuvântul pastoral, Preafericirea Sa abordează problema conflictelor militare din Orientul Mijlociu  şi evidenţiază necesitatea şi importanţa păcii în regiune. „Este timpul ca războaiele să înceteze în țara în care s-a născut Hristos și din care s-au răspândit mai apoi în toată lumea religiile cerești” atenţionează Patriarhul Ioan al Ierusalimului.

Mesajul de Crăciun al Patriarhului Antiohiei – Traducere de Pr. Gheorghe Costea, preotul comunităţii ortodoxe române din Siria:

Prin harul lui Dumnezeu, Preafericitul Părinte Patriarh Ioan

Patriarhul Antiohiei și al întregului Orient

Către toți frații mei, păstorii Bisericii Ortodoxe Antiohiene și către toți fii duhovnicești, credincioșii  Bisericii Antiohiei.

Pe cel după chip și după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare …” (Stihiră la Litia din cadrul slujbei Vecerniei Mari la Praznicul Nașterii Domnului)

În această imagine remarcabilă, Sfântul Ioan Damaschin, fiul Bisericii noastre antiohiene, a rezumat evenimentul nașterii glorioase și simbolismului ei. Când Dumnezeu, Creatorul tuturor, a văzut că primul Adam s-a separat de Dumnezeu din cauza neascultării și că a pierdut frumusețile paradisului și harul Său, El a trimis pe Fiul Său Unul-Născut către fiecare persoană umană, care a fost creată după chipul și asemănarea Sa, pentru a readuce firea umană la frumusețea sa originală.

Domnul a pătruns cerurile și cerurile cerului, de dragul mântuirii omului. El a pătruns în timp și a intrat în timpul nostru creat și l-a binecuvântat. El continuă să pătrundă și să ajungă la inimile și mințile oamenilor, cu multă grijă, pace și ușurință. Domnul a venit la noi și a găsit căldură într-o peșteră și a fost născut într-o iesle, pentru ca El să ne poată spune că tăcerea Lui este mai puternică decât orice cuvânt uman. Căci El continuă, chiar și în timpul nostru prezent, să pătrundă în adâncul sufletelor noastre și să insufle lumina Lui în ele.

Astăzi suntem chemați să căutăm prezența pruncului Iisus în mijlocul nostru: în inimile noastre și în fiecare parte a vieții noastre. Suntem chemați să-L căutăm în mijlocul nefericirii noastre, al dificultăților și al momentelor noastre de tristețe și bucurie. Suntem chemați să simțim prezența Lui în momentele de sărbătoare, precum și în momente de suferință pe tot parcursul vieții noastre.

Astăzi medităm și batem la ușa lui Hristos; ne închinăm lui Dumnezeu și spunem: Dă-ne, Doamne, lumina păcii tale. Înalță inimile noastre și adu pacea pe pământ. Căci din lumina Ta Hristoase și prin lumina ce o reverși asupra noastră noi creștinii antiohieni primim puterea. Prin Evanghelia Ta pe care ai sădit-o în inimile noastre, putem sta fermi în pământul nostru și în casele noastre. Din statornicia strămoșilor noștri care s-au încrezut în Hristos și au fost botezați în numele Lui, ne-am făurit scutul credinței noastre, și având Crucea Ta la baza credinței noastre, am rămas locuitori ai Orientului. Avem încredere deplină, că Tu cel care ai înlăturat piatra de la intrarea în mormânt, vei înlătura și greutățile grele din inimile noastre. În lumina Ta vom vedea lumina. Și cu puterea Ta, în ciuda tuturor împrejurărilor, vom rămâne, păstori și oi, ca o inimă și o minte, care poartă greutatea unii altora, astfel încât Evanghelia Ta se va împlini. Și ne deschidem brațele să primim în inimile noastre pe toți frații noștri indiferent de credința lor sau de statutul social spre a aduce liniștea și pacea pentru națiunile noastre și pentru fiecare persoană umană ce trăiește aici.

Este timpul ca întunericul să se depărteze din Orient și ca poporul de aici să trăiască în pace pe pământul în care s-a născut. Este timpul ca războaiele să înceteze în țara în care s-a născut Hristos și din care s-au răspândit mai apoi în toată lumea religiile cerești. Mesajul Orientului nostru este cel al libertății, al păcii și al inimilor deschise întregii lumi. Ne rugăm ca lumina peșterii să dea jos întunericul războaielor și să insufle în mintea tuturor oamenilor că regiunea noastră nu este o piață deschisă pentru a vinde arme și că destinul poporului nostru nu trebuie să se încheie tragic pe pământurile noastre.

Ne rugăm acum pentru pacea din Siria, pentru stabilitatea Libanului, pentru siguranța Palestinei și pentru bunăstarea Irakului sângerând; ne rugăm pentru fiecare loc și pentru toate popoarele. Ne rugăm pentru Ierusalim și pentru relicvele și instituțiile sale sfinte, astfel încât Ierusalimul să poată continua să fie orașul rugăciunilor. Ne rugăm pentru pacea întregii lumi; cerem Domnului nostru să încununeze Anul Nou cu bunătatea și binecuvântările Sale. Noi pomenim în rugăciunile noastre pe toți cei care sunt captivi și în special pe cei doi ierarhi: Mitropolitul Pavel Yazigi și Arhiepiscopul Ioan Ibrahim. Ne rugăm pentru cei ce sunt refugiați, pentru cei fără adăpost și pentru cei care sunt plecați să muncească în alte țări. În ajunul Nașterii, ne rugăm și pentru strămoșii noștri ce au adormit întru Domnul cu nădejdea în Învierea  lui Hristos și a vieții veșnice.

Ne rugăm ca Pruncul Iisus să ocrotească  pe toată lumea și mai ales să verse mila sa peste toți fiii duvohnicești ai Bisericii Antiohiei, atât din Orientul Mijlociu  cât și cei din întreaga lume.

Din inima Bisericii Antiohiei vă oferim cele mai călduroase felicitări în numele lui Hristos, care s-a născut în Betleem. Putem într-adevăr să ne amintim că, creștinismul s-a născut în Orient, și a trăit în frățietate cu toți locuitorii Orientului; și că Biserica creștină din Antiohia își întinde mâinile sale și îmbrățișează pe toți copiii ei și este mândră de ei oriunde s-ar afla. Prin prezența lor activă, Biserica Antiohiană poartă Evanghelia lui Hristos și mesajul său de veste bună către întreaga lume. Damasc, Siria. 20 decembrie 2017, Sursa: Basilica

Episcopii ortodocși din Germania adresează tinerilor o scrisoare despre iubire, sexualitate și căsătorie

În timpul sesiunii de toamnă care a avut loc luna aceasta în Frankfurt am Main, Adunarea Episcopilor Ortodocși Canonici din Germania (OBKD) a adoptat o „Scrisoare către tineri despre iubire, sexualitate și căsătorie”.

Potrivit unui comunicat de presă postat pe site-ul oficial al Adunării Episcopale, pe agenda de lucru s-a aflat un document alcătuit în ultimii trei ani de Comisia Teologică a OBKD, condusă de Episcopul Vasilios de Aristis din partea Mitropoliei Ortodoxe Grecești din Germania. În scrisoarea despre „iubire, sexualitate și căsătorie” adresată tinerilor, sunt abordate „problemele apăsătoare ale vremii”, privind „existența umană”, deoarece „împotriva fondului de extremism religios, care amenință cu intensificarea în multe locuri, suntem chemați în calitate de creștini să facem tot ce ne stă în putere să apărăm aceste valori”: pacea, libertatea, democrația și drepturile omului.

Textul de cinci pagini se referă la iubire și sexualitate, căsătoriile între persoane de confesiuni și religii diferite, precum și la parteneriatele între persoanele de același gen. Documentul subliniază necesitatea unei acțiuni responsabile a persoanei: „Rolul Bisericii noastre este să-l asiste pe credincios cu sfaturi duhovnicești și nu acela de a formula reguli într-o modalitate mecanică”.

Episcopii ortodocși îi atenționează pe tineri că „este foarte important să ne comportăm responsabil: responsabilitate față de propria sexualitate, sexualitatea partenerului, consecințele vieții sexuale; responsabilitate față de sine, față de societate și față de Dumnezeu”.

În scrisoare se menționează că „o persoană care crede în Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, căsătoria este mai mult decât un aspect lumesc și, în mod evident, mai mult decât festivitățile legate de nuntă. Căsătoria necesită promisiunea unei fidelități pentru toată viața și că relația dintre cei căsătoriți va fi adusă în unire cu Hristos. Soții sunt chemați să-și accepte relația ca un dar de la Dumnezeu și să o accepte ca o formă de exprimare a iubirii reciproce, care trebuie trăită în Biserica lui Hristos”.

O temă actuală la care au făcut referire reprezentanții Bisericii Ortodoxe din Germania este avortul, pe care îl numesc „uciderea organismului viu” și despre care spun că „nu poate fi luat în considerare” de creștinii ortodocși.

Episcopii spun că în societățile pluraliste din lume, printre care se numără și Germania, „căsătoriile dintre ortodocși și alți creștini nu sunt neobișnuite”. Deși sunt destul de răspândite, căsătoriile interconfesionale „au provocările lor”, iar cea mai mare dintre acestea privește „primirea Sfintei Euharistii”, care poate fi realizată doar „în deplină unitate de credință”.

„Ca orice înclinație trupească, și aceasta trebuie biruită prin exercițiul înfrânării, prin îngrădirea patimilor neînfrânate, prin ascetismul curăției, așa cum învățăm prin postire”, recomandă ierarhii ortodocși din Germania celor care se luptă cu atracția față de persoanele de același gen.

Episcopii afirmă că „potrivit cugetării ortodoxe, Taina Căsătoriei presupune o unire între un bărbat și o femeie și depășește perspectiva exclusiv socială”. De aceea, „încheierea de căsătorii a cuplurilor homosexuale nu este posibilă în Biserica noastră”. Întrebările deschise cu privire la persoanele homosexuale aparțin „domeniului pastoral și povățuirii cu tact de către Biserică”.

Scrisoarea adresată tinerilor se încheie prin îndemnul de a ne raporta la familie ca la o „mică Biserică”, celula de bază a Bisericii.

Sursa: Basilica; Foto credit: Sandu Floarea/Facebook

 

 

 

 



Ierusalimul este al tuturor
 

Preşedintele american Donald Trump a anunţat, pe 6 decembrie 2017, că SUA recunosc oraşul Ierusalim drept capitală a statului Israel și a cerut mutarea ambasadei de la Tel Aviv, la Ierusalim. Decizia liderului american a făcut repede înconjurul lumii și a stârnit reacții dintre cele mai diferite, de la entuziasm din partea liderilor israelieni, la amenințări cu proteste violente din partea liderilor palestinieni. Conducătorii celor mai importante Biserici cu sediul la Ierusalim și-au exprimat îngrijorarea într-o scrisoare adresată președintelui american în pragul Crăciunului. De asemenea, reacții în lanț au venit și din partea altor state europene, unele exprimându-și solidaritatea cu liderul american, altele dimpotrivă, îngrijorarea că Procesul de Pace din orientul Mijlociu ar putea fi compromis. Mai mult, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat pe 21 decembrie, cu o largă majoritate, un proiect de rezoluţie care condamnă decizia preşedintelui SUA, Donald Trump, de recunoaştere a oraşului Ierusalim drept capitală a Israelului (România, Cehia, Ungaria, Letonia şi Polonia s-au abţinut de la vot).

Poziția geopolitică a României

În ceea ce privește poziția României, Ministrul Afacerilor Externe, Teodor Meleşcanu a punctat că România subliniază necesitatea rezolvării juste şi de durată a conflictului israeliano-palestinian, prin implementarea „soluţiei celor două state”, Israel şi Palestina, care să co-existe în pace şi securitate, ca unică variantă viabilă şi capabilă să garanteze îndeplinirea aspiraţiilor părţilor. Totodată, Statutul oraşului Ierusalim reprezintă o temă centrală în cadrul Procesului de Pace din Orientul Mijlociu şi va trebui să fie stabilit în urma încheierii unui acord direct între israelieni şi palestinieni (poziţie susţinută atât de UE şi ONU, cât şi de administraţia americană).

Poziţia României faţă de statutul oraşului Ierusalim rămâne conformă cu cea stabilită de dreptul internaţional, prin rezoluţiile CS ONU în materie, şi, respectiv, cu poziţia UE faţă de acest subiect. România împărtăşeşte dorinţa preşedintelui Donald Trump de a pune capăt acestui conflict şi îşi exprimă speranţa că reiterarea, de către actualul lider de la Casa Albă, a angajamentului SUA faţă de soluţia celor două state, va  deschide calea către relansarea negocierilor de pace.

Într-o convorbire telefonică avută de președintele Klaus Iohannis cu prim ministrul israelian după votul din cadrul Adunării Generale a ONU, s-a făcut precizarea că în poziția exprimată cu prilejul explicației de vot, România a făcut apel la calm, a încurajat părțile să reia dialogul direct pentru deblocarea procesului de pace și a arătat că, în prezent, este necesară reînnoirea eforturilor internaționale pentru relansarea acestuia, context în care momentul promovării Rezoluției adoptate pe 21 decembrie 2017 a fost privit cu reticență de către țara noastră, ceea ce a și motivat decizia de vot „abținere”.

În consecință, o eventuală decizie în sensul mutării Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim poate fi luată doar pe baza parametrilor menționați, cu luarea în considerare a evoluțiilor viitoare privind Procesul de Pace în Orientul Mijlociu, iar, în cadrul acestuia, privind problema statutului Ierusalimului” – comunicat al Administrației Prezidențiale.

Ca reacție la poziția prudentă a României, Ambasada Palestinei la București a salutat, într-un comunicat de presă, declarația președintelui Klaus Iohannis de a reafirma poziția statului român în ceea ce privește statutul Ierusalimului: „Prin decizia de a nu considera mutarea ambasadei la Ierusalim o opțiune legitimă, România dovedește încă o dată respect față de principiile de drept și față de legea internațională”, este de părere Fuad Kokaly, ambasadorul Palestinei la București, citat în comunicat. „Procesul de pace din Orientul Mijlociu se află acum într-un impas și, așa cum se arată și în comunicatul Administrației Prezidențiale de la București, acesta nu poate fi deblocat fără implementarea soluției celor două state, astfel încât Statul Palestina cu capitala în Ierusalimul de Est să-și exercite dreptul la auto-determinare și să coexiste în pace cu vecinii săi, conform legii internaționale și tuturor rezoluțiilor emise de organizațiile internaționale citate mai sus”, se susține în comunicat. Sursa citată arată că „decizia unilaterală, singulară în context global, a Statelor Unite de a-și muta ambasada la Ierusalim nu poate decât să zădărnicească instaurarea păcii și a unui climat de normalitate în Cetatea Sfântă, simbol spiritual suprem pentru mai mult de jumătate din populația lumii”. „În acest context, ne exprimăm convingerea că România va rămâne în continuare un garant al respectării legilor internaționale și, de asemenea, un partener aparte în eforturile pe care Statul Palestina și misiunea lui diplomatică la București le întreprind pentru continuarea procesului de pace din Orientul Mijlociu”, se subliniază în comunicatul Ambasadei Palestinei.

       * Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat pe 21 decembrie, cu o largă majoritate, un proiect de rezoluţie care condamnă decizia preşedintelui SUA, Donald Trump, de recunoaştere a oraşului Ierusalim drept capitală a Israelului. Dintre cele 193 de state membre, 128 au votat în favoarea proiectului de rezoluţie care condamnă decizia lui Donald Trump privind Ierusalimul, iar nouă ţări, inclusiv Statele Unite şi Israelul, au votat împotrivă. Treizeci şi cinci de ţări s-au abţinut de la vot. Rezoluţia Adunării Generale ONU nu are caracter legal obligatoriu. Potrivit unor surse citate de cotidianul Jerusalem Post, 22 dintre cele 28 de ţări membre UE au votat în favoarea rezoluţiei.

Nota redacției: Istoria pune din nou România într-o situație geopolitică ingrată. Stat care a reconfirmat abia după anii 90 prietenia cu Israelul, România este partener strategic al SUA, aflându-se astfel sub presiunea de a nu le ofensa. În același timp, România este membru al organismelor internaționale și are obligația de a fi consecventă față de deciziile asumate în cadrul acestora, ca un stat democratic ajuns la maturitate instituțională. Nu este deloc de neglijat nici faptul că pelerinii români la Locurile Sfinte din Israel și Palestina sunt în număr tot mai mare în fiecare an, iar securitatea lor în cadrul acestor călătorii este esențială. Acesta este contextul geo-politic major în care s-a aflat România la momentul abținerii de la votul din cadrul Adunării Generale a ONU. România a fost nevoită să se alăture grupului de la Vișegrad (nucleul dur  și euroscpetic din Centrul Uniunii Europene), reiterând că susține Procesul de Pace, pe care decizia SUA de recunoaștere a Ierusalimului îl vulnerabilizează profund. Dincolo de aceste poziționări de natură diplomatică, cea care contează este realitatea din teren. De facto, Procesul de Pace este de mult înghețat, recunoașterea Ierusalimului de către SUA nu exclude ca partea de Vest a orașului să rămână de fapt, așa cum este și acum, a Palestinei. Decizia lui Trump nu este una personală, originală, ci consfințește o decizie mai veche a SUA, reiterată de toți președinții americani de până la Donald Trump, dar care au amânat sine die mutarea ambasadei din Tel Aviv. Este superficial a-l numi ageamiu pe Donald Trump în ale politicii externe și a spune că lasă Rusiei locul de primadonă în orientul Mijlociu, așa cum o fac unii analiști din presă, când ceea ce ce întâmplă este exact contrariul. SUA își reafirmă importanța în regiune (a se vedea și recentele mișcări de masă din Iran), dar după un scenariu diferit de cel al președintelui Obama.

Poziția Israelului

Istoricul Ierusalimului, considerat de evrei drept capitala de drept a Israelului, a fost reamintit într-un mesaj al Ambasadei Israelului la Bucureşti, prin care i se mulţumeşte preşedintelui SUA Donald Trump pentru "decizia curajoasă şi corectă" de a recunoaşte capitala statului Israel la Ierusalim, spunând că este un pas esenţial pe drumul spre pace deoarece nu poate exista pace care să nu implice Ierusalimul drept capitală a Israelului. „Îi mulţumim Preşedintelui Donald Trump pentru decizia curajoasă şi corectă de a recunoaşte capitala Statului Israel la Ierusalim. Ierusalimul este de 3000 de ani capitala poporului evreu, iar la momentul înfiinţării Statului Israel, în urmă cu 70 de ani, guvernul l-a ales drept capitală. De fapt, de la exilarea evreilor de pe pământul strămoşesc în urmă cu 2000 de ani, Ierusalimul nu a mai fost capitala niciunui alt popor. Această declaraţie are o importanţă istorică deosebită deoarece recunoaşte faptul că Ierusalimul este inima tradiţiei, istoriei şi religiei iudaice. Este un pas esenţial pe drumul spre pace deoarece nu poate exista pace care să nu implice Ierusalimul drept capitală a Israelului“, afirmă Ambasada Israelului, într-un comunicat de presă. Israelul cheamă toate ţările care doresc pacea să se alăture Statelor Unite în a recunoaşte capitala la Ierusalim şi a muta ambasada acolo, mai arată Ambasada Israelului la Bucureşti. Sursa

Scrisoarea patriarhilor și liderilor Bisericilor din Ierusalim

"Președintelui Donald J. Trump, Președinte al Statelor Unite ale Americii

Stimate domnule Președinte,

Suntem pe deplin informați și apreciem faptul că ați acordat o atenție specială statutului Ierusalimului, în ultimele zile. Urmărim cu atenție acest lucru și observăm că este de datoria noastră să trimitem această scrisoare Excelenței Voastre. La 17 iulie 2000, am trimis o scrisoare similară liderilor care s-au întâlnit la Camp David pentru a decide statutul Ierusalimului. Ei au luat în considerare, cu amabilitate, scrisoarea noastră. Astăzi, domnule Președinte, suntem convinși că și dvs. veți lua în considerare opinia noastră asupra importanței statutului Ierusalimului.

Țara noastră este destinat să fie o țară a păcii. Ierusalimul, orașul lui Dumnezeu, este un oraș al păcii, pentru noi și pentru lume. Din păcate, pamântul nostru sfânt și Ierusalimul, orașul sfânt, sunt astăzi un tărâm al conflictului. Cei care iubesc Ierusalimul își mobilizează toată voința, făcând din el un pământ și un oraș al păcii, al vieții și demnității pentru toți locuitorii săi. 

Rugăciunile tuturor credincioșilor - ai celor trei religii și celor două popoare care aparțin acestui oraș - se întorc către Dumnezeu și cer pace, după cum spune psalmistul: "15. Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi" (79.15). Inspira-i pe liderii noștri și umple-le mințile și inimile cu dreptate și pace."{79)

Dle Președinte, urmărim cu îngrijorare proiectele privind posibilitatea schimbării modului în care Statele Unite înțeleg și abordează problema statutului Ierusalimului. Suntem încrezători că astfel de decizii vor duce la ură, conflicte, violență și suferință crescute în Ierusalim și în Țara Sfântă, care ne vor îndepărta mai mult de obiectivul unității și ne vor împinge mai profund spre o divizare distructivă. Vă cerem, domnule Președinte, să ne ajutați pe toți să ne îndreptăm către o mai mare iubire și o pace definitivă, care nu poate fi realizată fără ca Ierusalimul să fie deschis tuturor.

Sfatul nostru solemn și cererea noastră sunt ca Statele Unite să continue să recunoască statutul internațional actual al Ierusalimului. Orice schimbare bruscă ar duce la răni ireparabile. Suntem convinși că, prin sprijinul puternic al prietenilor noștri, israelienii și palestinienii pot lucra pentru negocierea unei păci legale și durabile, în beneficiul tuturor celor care aspiră la împlinirea destinului Sfântului Oraș al Ierusalimului. Orașul Sfânt poate fi împărțit pe deplin satisfăcător tuturor, în urma unui proces politic în ajutorul eliberării inimilor tuturor popoarelor care trăiesc acolo, din situațiile de conflict și distrugerea cu care se confruntă.

Crăciunul vine în curând. Este o sărbătoare a păcii. Îngerii au cântat în ceruri, de aici: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! În acest Crăciun care vine, cerem ca Ierusalimul să nu fie privat de pace, vă cerem, domnule Președinte, să ne ajutați să auzim cântecul îngerilor. În calitate de lideri creștini ai Ierusalimului, vă invităm să mergeți cu noi pe o cale a speranței, pentru a putea construi o pace dreaptă și cuprinzătoare pentru toate popoarele acestui oraș unic și sfânt.

Cu cele mai bune doriri și cele mai bune urări, pentru un Crăciun fericit.

Ierusalim, 6 decembrie 2017

Patriarhii și liderii Bisericilor din Ierusalim:

+ Patriarhul Teofil al III-lea, Patriarhia Grec-Ortodoxă

+ Patriarhul Nourhan Manougian, Patriarhia Ortodoxă Armeană

+ Arhiepiscopul Pierbattista Pizzaballa, Administrator Apostolic, Patriarhia Latină

+ Francesco Patton, Custode al Țării Sfinte

+ Arhiepiscopul Anba Antonious, Patriarhia Coptă Ortodoxă, Ierusalim

+ Episcopul Swerios Malki Murad, Arhiepiscop ortodox sirian

+ Arhiepiscopul Aba Embakob, Patriarhia Ortodoxă Etiopiană

+ Episcopul Joseph-Jules Zerey, Patriarhia Catolică Greco-Melkită

+ Arhiepiscopul Mosa El-Hage, Exarhatul Patriarhal Maronit

+ Arhiepiscopul Suheil Dawani, Biserica Episcopală din Ierusalim și Orientul Mijlociu

+ Episcopul Munib Younan, Biserica Evanghelică Luterană din Iordania și Țara Sfântă

+ Episcopul Pierre Malki, Exarhatul Patriarhal Sirian

+ Georges Dankaye, Exarhatul Patriarhal Armean" (sursa: Lonews)

 

Declarația IPS Iosif, Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Ortodoxe a Americii de Nord, din Patriarhia Antiohiei, ca urmare a anunțului recent făcut de Președintele Trump, prin care se recunoaște Ierusalimul drept capitală a Statului Israel

"Noi, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, în semn de solidaritate cu lumea liderilor religioși și politici, ne exprimăm îngrijorarea față de anunțul recent făcut de Președintele Trump, prin care SUA recunosc oficial Ierusalimul drept capitală, și își mută Ambasada SUA din Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim. Îngrijorarea noastră principală, constă în aceea că vedem o decizie unilaterală, luată în afara cadrului Procesului de Pace din Orientul Mijlociu, iar această decizie va face și mai dificilă situația deja complexă.

Orașul Sfânt al Ierusalimului este centrul celor trei mari religii monoteiste și este locuit de popoarele lor. Ca creștini ortodocși, veneram locurile sfinte unde Domnul nostru, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a fost Răstignit și așezat în Mormânt și unde a Înviat din morți, în interiorul zidurilor Orașului Vechi.

În același timp, problema Ierusalimului a făcut obiectul unei dezbateri politice intense din 1948, când a fost creat Statul modern Israel. De atunci, și mai ales după Războiul de Șase Zile din 1967, cele două parți antagoniste au revendicat Orașul, ca fiind capitala lor politică. Dreptul Internațional și majoritatea țărilor lumii, inclusiv Statele Unite, au recunoscut această situație și au convenit că statutul final al Ierusalimului să fie parte a unui acord de pace durabil între palestinieni și israelieni.

Anunțul Președintelui Trump pare să fie o provocarea pentru perceperea SUA ca parte neutră pe scena mondială și ar putea submina eforturile SUA de a obține o soluționare durabilă a conflictului. Cele mai alarmante, rămân violența și neliniștea pe care acest anunț le-a născut. Le cerem celor care trăiesc în zonă, să folosească metode pașnice pentru rezolvarea acestui conflict și să nu recurgă la violență. Solicităm liderilor lumii și tuturor celor care sunt îngrijorați de acest anunț, să-și reînnoiască angajamentul față de dialogul și procesul de pace israeliano-palestinian. Lipsa luării de măsuri, nu doar că va spori violența și uciderea, ci va multiplica generațiile palestinienilor și israelienilor care, probabil, vor alege mai degrabă ura și conflictele armate, decât drumul către pace.

Pregătindu-ne pentru Sărbătorirea Nașterii Domnului nostru în trup în Orașul Betleem, atât de aproape de Orașul Sfânt al Ierusalimului, să ne rugam și mai intens pentru pacea lui Dumnezeu, pace care vine de sus și pătrunde în inimile tuturor". Sursa: lonews

Traducerea unui fragment din discursul Preafericitului Patriarh Teofil al III-lea, rostit cu ocazia deschiderii unei întâlniri de dialog între Biserica Ortodoxă și Iudaism, la Ierusalim, pe 6 decembrie 2017 - Lonews

"Ierusalimul este al tuturor. Orașul în sine poate fi mic, dar cuprinde toată omenirea. Și, în măsura în care mesajul divin al Scripturilor este un mesaj adresat întregii lumi, Ierusalimul întruchipează acest mesaj universal.

Biserica Ortodoxă în general, și în special Patriarhia Ierusalimului, sunt mândre de faptul că Biserica este universală în misiunea ei și în cuprinsul ei. Ne străduim să fim incluzivi, nu exclusivi, iar acest lucru este evident în special în rolul pe care Patriarhia îl are în asigurarea accesului tuturor la Locurile Sfinte. Iar această accesibilitate este de o manieră specifică, pentru că Locurile Sfinte nu sunt doar sit-uri arheologice; ele sunt locuri de întâlnire permanentă cu Dumnezeu Cel Viu, în rugăciune, evlavie și sărbătoare liturgică. Astfel înțelegem sensul spiritual și religios al Ierusalimului. Și, bineînțeles, așa înțelegem misiunea lui. 

Ierusalimul nu este doar un "simbol" în sensul modern al termenului, chiar dacă așa pare. Ierusalimul este o mărturie vie a păcii lui Dumnezeu, dorința lui Dumnezeu de reconciliere a tuturor popoarelor - împreună cu ceilalți, cu întreaga omenire și cu Dumnezeu. Această mărturie este de o importanță crucială în lumea contemporană, în care există o sete reală de pace adevărată.

Provocarea cu care ne confruntăm, este aceea de a permite ca această adevărată identitate religioasă și spirituală a Ierusalimului să înflorească în beneficiul omenirii și nu doar a Ierusalimului însuși. Provocarea constă în noi, în starea noastră umană, în slăbiciunea noastră umană. Există probleme care ne separă de adevărata natură a Ierusalimului, unde se întâlnesc Cerul și pământul. Adevărata natură a Ierusalimului trebuie considerată teocentrică, nu antropocentrică.

Vina celor care au încercat să dețină Ierusalimul de-a lungul secolelor, vine din eroarea lor fundamentală de înțelegere. Și, o astfel de eroare va duce întotdeauna la eșec, și vor fi întotdeauna obstacole în calea dezvoltării depline a Ierusalimului așteptat ca un adevărat oraș al păcii - vocația sa. Când luăm în considerare caracterul religios și spiritual al Ierusalimului, nu putem uita sensul eshatologic al Ierusalimului. Ierusalimul servește scopurilor lui Dumnezeu și, noi, mai presus de toate, trebuie să ținem cont de faptul că Ierusalimul pământesc este întotdeauna o reflectare a Ierusalimului Ceresc, o amintire vie că lăcașul suprem al omenirii este Ierusalimul Ceresc. Iar în acest Ierusalim Ceresc vom fi împreună, fiii lui Avraam, fiii Tatălui nostru comun.

Deși manifestarea acestui mare adevăr poate părea îndelungată ca realizare, să ne amintim cuvintele Epistolei a doua a Sfântului Petru, care spune: „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi" (2 Petru 3,8). 

Ierusalimul este casa de necontestat a Dumnezeului Cel Viu. Mesajul nostru pentru toți cei care iubesc Ierusalimul și au promis să încerce să-i dezvăluie viața autentică, este o chemare de a lăsa deoparte toate viziunile prea umane și neînțelegerile care împiedică puterea noastră de a descoperi și de a trăi, atât în ​​spirit cât și în practică, adevărata natură a Ierusalimului.

Va trebui să plătim prețul unui astfel de pelerinaj, care ne va obliga la un nou efort de kenoză și de curățare. Dar este calea mântuirii, este calea prin care lumea să cunoască din nou pacea și reconcilierea acestui Oraș Sfânt."

Gandul.infoDonald Trump recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului: ”După 20 de ani constat că nu ne apropiem de obţinerea păcii”

Donald Trump a argumentat că în ultimele decenii preşedinţii Statelor Unite au evitat, din diverse raţiuni, să recunoască Ierusalimul drept capitală a Israelului. “Fiecare preşedinte american a refuzat să mute Ambasada SUA la Ierusalim şi să recunoască Ierusalimul drept capitală a Israelului, considerând că amânările vor contribui la avansarea procesului de pace. Însă, după 20 de ani, constat că nu ne apropiem de obţinerea păcii... Am decis că a venit momentul să recunosc Ierusalimul ca fiind capitala Israelului“, a declarat preşedintele Statelor Unite, argumentând că hotărârea sa marchează “o nouă abordare”în efortul de soluţionare a conflictului israelo-palestinian. “Alţi preşedinţi americani au făcut această promisiune în campanie, dar nu au onorat-o. Astăzi, eu onorez promisiunea”, a subliniat Donald Trump. Liderul de la Casa Albă a activat un document executiv din anul 1995 prin care Statele Unite asumau angajamentul de a muta Ambasada din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Donald Trump a ordonat Departamentului de Stat să iniţieze pregătirile pentru mutarea Ambasadei SUA la Ierusalim.

“Consider că aceste decizii sunt în sensul celor mai bune interese ale Statelor Unite ale Americii şi în sensul continuării eforturilor de pace între Israel şi palestinieni. (…) Oraşul Ierusalim este una dintre cele mai sensibile probleme. Reafirm angajamentul Administraţiei mele pentru procesul de pace. Vom obţine pacea, pacea nu este niciodată imposibil de obţinut”, a subliniat Donald Trump, îndemnând liderii din Orientul Mijlociu să iniţieze eforturi active pentru pace.

Benjamin Netanyahu, Premierul israelian, a salutat, imediat după aflarea veștii, decizia preşedintelui SUA, Donald Trump, de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului, catalogând-o drept “un moment istoric crucial”. Benjamin Netanyahu a subliniat că orice eventual acord de pace cu palestinienii trebuie să includă statutul oraşului Ierusalim de capitală a Israelului, îndemnând alte ţări să urmeze exemplul Statelor Unite şi să mute ambasadele în Ierusalim.

HotnewsCu exceptia Israelului, anuntul lui Donald Trump privind recunoasterea Ierusalimului drept capitala a Israelului starneste reactii negative / Turcia: Gest iresponsabil

Mișcarea islamistă palestiniană Hamas a afirmat că decizia președintelui american deschide “porțile infernului pentru interesele americane din regiune”. Ismail Radouane, un înalt oficial al Hamas, a cerut țărilor arabe și musulmane să “rupă legăturile economice si politice” cu ambasadele americane și să expulzeze ambasadorii americani.

Secretarul general al ONU a afirmat și el că statutul Ierusalimului nu poate fi rezolvat decât printr-o “negociere directă” între israelieni și palestinieni. “Nu există alternativă la soluția celor două state” cu “Ierusalimul drept capitală a Israelului si a Palestinei”, a spus Antonio Guterres.

Președintele francez Emmanuel Macron a calificat decizia lui Trump “regretabilă” și a cerut “evitarea cu orice preț a violențelor”. Într-o conferință de presă la Alger, unde efectua o vizită, Macron a subliniat “atașamentul Franței și al Europei pentru soluția celor două state, Israel și Palestina trăind alături în pace și securitate în granițele internațional recunoscute, cu Ierusalimul drept capitală a celor două state”.

Turcia a calificat decizia lui Donald Trump drept “iresponsabilă” iar Iordania a denunțat o încălcare a dreptului internațional. “Condamnăm declarația iresponsabilă a administrației americane (…) această decizie este contrară dreptului internațional și rezoluțiilor ONU”, a reacționat ministrul turc al Afacerilor Externe, Mevlut Cavusoglu, pe Twitter.

Președintele palestinian Mahmoud Abbas a declarat miercuri că Ierusalimul este “capitala veșnică a Palestinei”, ca răspuns la anunțul făcut de președintele american Donald Trump, privind recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului, informează Reuters. Într-un discurs pre-înregistrat, difuzat de postul Palestine TV, Abbas a respins anunțul făcut de Trump, care a vorbit despre decizia de a muta ambasada SUA in Ierusalim, o mișcare despre care a spus ca “echivalează cu faptul ca Statele Unite abdică rolul său de mediator al păcii”.

Șeful diplomației americane, Rex Tillerson, a spus, într-un comunicat de presă că decizia de a muta ambasada SUA în Israel a fost luată după consultări cu “numeroși prieteni, parteneri și aliați”. Acesta este de părere că mutarea va întări securitatea și îi va proteja pe americanii aflați în Orientul Mijlociu. “Credem ferm că există șansa unei păci durabile. Departamentul de Stat va începe imediat procesul de punere în practică a deciziei și va începe pregătirile pentru mutarea ambasadei Statelor Unite de la Tel Aviv la Ierusalim”, a spus Tillerson. Secretarul de stat a declarat ca au fost realizate planuri de securitate pentru a-i proteja pe americanii aflați în regiunile vizate și că au încredere în capacitatea SUA de a le asigura cetățenilor securitatea necesară. 

 

Citiți și excelenta analiză a Cristinei Cîmpeanu din Revista 22Ce a urmărit Trump cu recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului

 



Știri interne - ianuarie 2018 (RO)
 

Catedrala Mântuirii Neamului, gata pe 30 noiembrie

Catedrala Mântuirii Neamului va fi sfinţită pe 30 noiembrie, chiar de ziua ocrotitorului ei, Sfântul Apostol Andrei. Anunţul a fost făcut chiar de către Patriarhul Daniel, în prima zi a acestui an. Anul 2018 a fost declarat de Biserică drept An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi An comemorativ al  făuritorilor Marii Uniri. Ziua sfințirii a fost stabilită la începutul anului trecut, în urma unei întâlniri care a avut loc la reședința Patriarhală între Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și președintele Klaus Johannis. S-au discutat atunci şi detalii despre programul anului centenar 2018. La sfinţirea Catedralei Naţionale de pe 30 noiembrie este așteptat să participe şi Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic.  

Noua Catedrală din Bucureşti va fi a treia ca mărime din Europa după Sagrada Familia din Spania şi San Pietro din Vatican. Are o lungime de 126 metri, lăţime de 68 şi va ajunge la 120 de metri înălţime. Amprenta la sol este de aproape 13.700 mp. În prezent, Catedrala Mânturii Neamului este realizată în proporţie de 85%. Lucrările au ajuns la cota 62 de metri şi urmează ridicarea turlelor. Costurile finale pentru construcţia la roşu plus acoperişul sunt estimate la 90 de milioane de euro. Până acum au fost cheltuite 80 de milioane. Se lucrează în trei schimburi cu 600 de muncitori. Pe 15 ianuarie Patriarhia organizează şi o primă licitaţie pentru pictura catedralei. Se caută meşteri pentru realizarea iconostasului de peste 400 de metri pătraţi în tehnică mozaic.

Te Deum | Anul 2018 a fost proclamat drept An omagial al unității de credință și de neam și An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 în Patriarhia Română

După oficierea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare în prima zi a lunii ianuarie, a avut loc în Catedrala Patriarhală o slujbă de Te Deum. În cadrul acesteia, anul 2018 a fost proclamat ca An omagial al unității de credință și de neam și An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 în Patriarhia Română. În cuvântul rostit cu acest prilej, Părintele Patriarh Daniel a subliniat că "credința creștină este încă de la apariția poporului român în istorie principalul element constitutiv al conștiinței de sine a românilor, al identității românești, alături de latinitate sau romanitate. Este o realitate istorică incontestabilă faptul că etnogeneza românească, sau formarea poporului român, și încreștinarea lui au fost două procese concomitente și convergente, a explicat Patriarhul. Creștinați, adică uniți cu Hristos prin Botez, pe când se formau ca popor nou în istorie, românii poartă în sufletele lor pecetea Tainei Crucii și a Învierii lui Hristos". Totodată, Părintele Patriarh Daniel a explicat prezența în Catedrala Patriarhală la momentul de proclamare a Anului omagial și comemorativ 2018 a patru reprezentări grafice:

Patriarhul Daniel s-a rugat la final ca Dumnezeu să binecuvinteze Anul Centenar ca an al recunoștinței față de Dumnezeu și față de înaintași, dar și un an al comuniunii sau unității spirituale românești. Momentul solemn s-a încheiat cu intonarea Troparului Sfinților Români, a Imnului de Stat Deșteaptă-te române! și a cântării Mulți ani trăiască! Sursa: Basilica 

Bancnotele și monedele cu noua stemă a țării au fost puse în circulație

Bancnotele şi monedele care includ noua stemă a ţării, cu Acvila de aur încoronată cu Coroana de Oţel, au fost lansate luni pe piaţă de Banca Naţională a României (BNR). Acestea au fost emise pentru a include noua stemă a ţării, adoptată prin Legea nr. 146/2016, care modifică Legea nr. 102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului. Potrivit BNR, citată de news.ro, toate celelalte elemente grafice ale bancnotelor şi monedelor cu noua stemă, caracteristicile acestora, precum şi elementele de siguranţă ale bancnotelor cu noua stemă vor fi aceleaşi cu cele ale bancnotelor şi monedelor aflate în circulaţie. Noile emisiuni monetare au înscrise pe avers data de 1 ianuarie 2018 şi vor circula în paralel cu bancnotele şi monedele deja existente. Foto credit: news.ro, sursa: Basilica 

A început Anul Centenarului la Mănăstirea Putna: Tinerii din ASCOR au scris „100” cu torțe pe Dealul Crucii

Tinerii din Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România (ASCOR) au marcat începutul aniversării Centenarului Marii Uniri, scriind „100” cu torțe, în data de 1 ianuarie 2018, pe Dealul Crucii de la Mănăstirea Putna, informează Basilica. În perioada În perioada 30 decembrie 2017 – 2 ianuarie 2018, au fost prezenți la Putna peste 200 tineri de la mai multe filiale ASCOR, din: București, Iași, Cluj-Napoca, Suceava, Timișoara, Chișinău, Constanța, Brașov, Bacău. Inițiativei s-au alăturat și tinerii din Asociația Studenți pentru Viață. Manifestarea dedicată Anului centenar a avut loc cu binecuvântarea Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna, și deschide seria evenimentelor dedicate Anului omagial al unității de credință și de neam și Anului comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 în Patriarhia Română. Momentul culminant a fost Retragerea cu torțe din seara zilei de 1 ianuarie 2018. Pe Dealul Crucii din Putna tinerii au intonat imnuri religioase și patriotice. La întoarcere, Părintele Melchisedec s-a adresat studenților, vorbindu-le despre Marea Unire din 1918 de pe treptele Muzeului Mănăstirii Putna. „Pune-ți-vă întrebarea: Ce pot face eu pentru neamul și țara mea?” le-a spus părintele stareț tinerilor prezenți. Starețul i-a îndemnat să meargă „pe urmele strămoșilor cuminți, smeriți și demni, bucurându-L pe Dumnezeu și pe întreg neamul românesc”, a spus părintele Melchisedec. Sursa: Activenews.ro 

Hotărâre a Sinodului Mitropoliei Moldovei și Bucovinei: în fiecare episcopie din MMB se va înființa un departament pentru viață 
În ziua de 23 ianuarie 2018, la reședința mitropolitană din Iași s-a întrunit Sinodul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, sub preşedinţia IPS Teofan. Printre hotărârile Sinodului se numără:
– Înființarea unui Departament Pro Vita în fiecare eparhie din Mitropolia Moldovei și Bucovinei;
– Recomandarea utilizării cursului „Educație pentru o dezvoltare sănătoasă a adolescentului” și a disciplinelor opționale pe subiectul educației sănătoase a tinerilor pentru toate etapele de învățământ în fiecare eparhie a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Prin aceste hotărâri Biserica Ortodoxă sprijină preocuparea unui număr din ce în ce mai mare de oameni pentru sprijinirea vieții, a femeilor în criză de sarcină, a copiilor și a educației pentru viață. Sursa - alexandrunadane.ro 

Ziua Mondială Braille. Alfabetul pentru nevăzători este utilizat ca mijloc de pastorație și mângâiere pentru cei aflați în suferință

În data de 4 ianuarie este marcată în fiecare an la nivel mondial Ziua Braille. În această dată s-a născut, în anul 1809, francezul Louis Braille, inventator al alfabetului tactil cu puncte în relief pentru persoane cu deficienţe de vedere, folosit şi astăzi de nevăzători. Biserica utilizează acest instrument pentru a aduce mângâiere credincioșilor suferinzi. Biserica Ortodoxă pune un accent deosebit pe ajutorarea celor aflați în suferință. În acest sens, prin clericii și credincioșii Ei au loc numeroase acțiuni de sprijinire a persoanelor cu deficiențe de vedere. Prin Departamentul de Educaţie Religioasă al Arhiepiscopiei Americii din cadrul Patriarhiei Ecumenice au apărut recent la Editura National Braille Press trei volume ortodoxe în limbaj Braille: „Vorbind cu Dumnezeu”, o Carte de rugăciuni şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Astfel de proiecte dedicate persoanelor cu deficienţe de vedere au fost demarate de Biserica Ortodoxă Română de ceva vreme. În acest sens, în anul 2010 a fost înfiinţat la Drobeta Turnu Severin, Centrul „Didim cel orb” pentru nevăzători, în cadrul căruia se tipăresc materiale în scrierea specială Braille. De asemenea, la Piteşti au fost publicate în anul 2016 Paraclisele Maicii Domnului, o carte de rugăciuni şi Acatistul Sfintei Filofteia pentru persoane cu deficienţe de vedere.  Un alt proiect important demarat de Patriarhia Română în acest sens este cel intitulat Culori radiofonice în 1001 de voci. Acesta a fost dedicat copiilor nevăzători sau cu deficiențe de vedere, din România, realizat de Radio TRINITAS al Patriarhiei Române. Foto credit: videoblocks.com, Sursa: basilica

Patriarhul Daniel, despre părintele arhimandrit Deseille: Personalitate marcantă a Ortodoxiei franceze; foarte apropiat de România

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), Daniel, regretă trecerea la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Placide Deseille, ctitorul şi stareţul Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare din Franţa, despre care afirmă că a fost una dintre personalităţile marcante ale Ortodoxiei franceze, foarte apropiat de ţara şi Biserica noastră. "Una dintre personalităţile marcante ale Ortodoxiei franceze, fondator de mănăstiri, autor şi traducător, părintele Placide Deseille a fost foarte apropiat de ţara şi Biserica noastră. El mărturisea că în România a descoperit pentru prima dată 'un popor ortodox şi o Biserică care, în ciuda unei persecuţii dintre cele mai crude, nu au încetat să păstreze vie, prin sângele mucenicilor şi jertfelnicia a numeroşi mărturisitori, credinţa în Hristos şi unde, în pofida dificultăţilor, viaţa monahală înflorea în jurul unor părinţi duhovnici purtători ai focului Duhului Sfânt. Adesea făcea referire la momentele în care a vizitat mănăstirile din România şi a purtat discuţii duhovniceşti cu Părinţii Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Teofil Părăian, Dumitru Stăniloae şi alţi părinţi ortodocşi români cu trăire spirituală înaltă", afirmă patriarhul în mesajul de condoleanţe adresat Mitropolitului Franţei, Emmanuel, potrivit basilica.ro. Totodată, întâistătătorul BOR arată că "după primirea sa în Biserica Ortodoxă, părintele Placide a dus o viaţă mărturisitoare a valorilor ortodoxe într-o perioadă în care Franţa se confrunta cu tendinţe seculariste accentuate şi cu provocări majore la adresa familiei şi culturii creştine". Sursa: agerpres

Mihai Eminescu, evocat de papa Ioan Paul al II la Vatican

Tudor Nedelcea, autorul a 45 de cărți de eseistică și critică literară, dintre care, 12 sunt dedicate operei și vieții lui Mihai Eminescu, a fost intervievat recent de reporterii ziarului Lumina. Una dintre cărțile sale este intitulată „Eminescu și cugetarea sacră” și are pe coperta a patra o recoman­dare a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Latura profund religioasă a lui Eminescu, omul și scriitorul, nu este încă suficient cunoscută, iar criticul literar Tudor Nedelcea are o contribuție însemnată la promovarea acestui aspect.  Reporter: În ce context cartea dumneavoastră „Eminescu și cugetarea sacră” a ajuns la Vatican, la însuși Papa Ioan Paul al II-lea, care a și scris apoi despre poetul nostru?

Tudor Nedelcea: I-am trimis special Papei cartea prin Nunțiul Papal de la București, pentru că știam de originile sale românești, știam de preocupările sale culturale, el însuși fiind scriitor. Am primit și un răspuns de la Vatican, dar eu am crezut că e doar unul oficial, de complezență, o mulțumire firească, de protocol. Însă, ceva mai târziu, când am ajuns la Patriarhie, Preafericitul Părinte Teoctist mi-a spus așa, hâtru, cum era: „Domnule profesor, Papa l-a trecut și pe Eminescu al dumitale în rândul gânditorilor creștini europeni!” Și mi-a arătat ziarul oficial al Vaticanului, L’Osservatore Romano, în care apărea poetul nostru, așa cum am spus, în rândul gânditorilor creștini ai Europei, Papa citând din cartea mea, unde scriam că Eminescu este primul european care ia atitudine la afirmația lui Fr. Nietzsche că „Dumnezeu a murit...”. Eu comentez în acel studiu faptul că Mihai Eminescu a scris despre ce înseamnă „disparițiunea sentimentului religios într-un popor”... M-a bucurat enorm de mult că un papă a spus treaba aceasta despre Mihai Eminescu și l-a introdus într-un circuit larg, generos, în condițiile în care în România încă se mai crede că a fost un ateu. Dar el este un mare teolog! Revenind la Papa Ioan Paul al II-lea, el a citit poezia „Rugăciune” de Mihai Eminescu, în timpul evenimentelor care se petreceau la Timișoara la 18 decembrie 1989, a citit-o în Piața San Pietro în limba română. Sursa: Ziarul Lumina, foto: banatulazi.ro

 

Linkuri la știri

Spre Occident sau îndărăt? - Contributors 

Mesajul de Anul Nou către popor al Regelui Mihai I – Activenews 

Imagini inedite de arhivă cu Regele Mihai I de Bobotează 1940 – Activenews 

Retrospectiva lunară a evenimentelor religioase – Basilica

De ce a eșuat noul ateism – Dilema Veche

Ultimul boier al românilor, Neagu Djuvara - Contributors

Regele Mihai, urmărit de CIA – Evenimentul Zilei

 

 

 

 

 



Știri externe -ianuarie 2018 (RO)
 

RUSIA: Patriarhul Kirill al Rusiei vorbeşte din nou despre Sfârşitul Lumii

Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, a vorbit din nou despre momentul în care va veni Sfârşitul Lumii, despre care scrie în Biblia, într-un interviu acordat jurnalistului Dmitri Kiselev, la postul naţional de televiziune. Kirill a folosit prilejul de a-i face lui Vladimir Putin campanie pentru alegerile prezidenţiale din martie. „În ce condiţii ar putea veni şi va veni în general Sfârşitul Lumii? În cazul în care societatea umană nu va mai fi viabilă. Atunci când îşi va epuiza raţiunile de a mai exista. În ce situaţie s-ar putea întâmpla acest lucru? În situaţia în care va veni dominaţia totală a răului", a declarat Patriarhul. El a subliniat că „dacă răul va căpăta amploare şi va reuşi să înlocuiască binele din viaţa omenească, atunci va veni Sfârşitul Lumii". Patriarhul Kiril consideră că această „creştere impetuoasă" a răului în societate va începe anume atunci când „punctul de vedere care pune la acelaşi nivel binele şi răul va triumfa la scară globală". „Şi din moment ce astăzi noi nu suntem la începutul acestui proces, ci am depăşit deja o anumită perioadă, a fost epuizat un anumit segment istoric, cum ar putea Biserica să rămână impasibilă, să nu tragă un semnal de alarmă, cum să nu avertizeze că am păşit deja pe calea periculoasă a autodistrugerii? Dacă Biserica nu va vorbi despre asta, cine va vorbi atunci", a mai declarat Patriarhul Rusiei. Sursa: adevarul 

BULGARIA: Anunț surprinzător: trei județe vor alipirea la România

Trei județe din nord-vestul Bulgariei vor să organizeze o consultare populară în vederea obținerii unei declarații de independență față de statul de la sud de Dunăre, scrie site-ul televiziunii naționale NOVA, din Bulgaria. Organizatorul acestui „referendum” la nivel local, Boris Kamenov, a declarat pentru presa din țara sa că după obținerea independenței cele trei județe vor să adere la România. Conform televiziunii NOVA, locuitorii din județele Vidin, Vrața și Montana spun că vor să scape regiunea de corupția din țară. Inițiatorul mișcării de independență a adăugat că numai după ce regiunea va deveni independentă, va merge în România cu o propunere de a se alătura acesteia. Sursa: activenews

GRECIA: Premierul Tsipras face apel la Biserică să dea dovadă de reţinere privind numele Macedoniei

Premierul Greciei, Alexis Tsipras, a făcut apel vineri la Biserica Ortodoxă din ţara sa să dea dovadă de reţinere în privinţa numelui Macedoniei, care face obiectul unor negocieri între Atena şi Skopje. "Sper că veţi contribui (...) astfel încât Grecia (...) să facă faţă cu succes acestei probleme (...) fără a recădea în greşelile trecutului", i-a scris Tsipras întâistătătorului bisericii ortodoxe elene, arhiepiscopul Ieronymos.  Cu o zi în urmă, Biserica greacă s-a opus oricărui compromis privind numele de Macedonia, acelaşi cu al unei provincii din nordul Greciei. Statul vecin a fost primit în ONU sub denumirea de Fosta Republică Iugoslavă Macedonia (FYROM), reaminteşte AFP. Grecia consideră că denumirea simplă de Macedonia implică pretenţii teritoriale asupra provinciei sale cu acelaşi nume şi ar trebui adăugat, pentru ţară, un termen geografic distinctiv, cum ar fi "Macedonia de Nord". Opoziţia Greciei, din cauza acestei dispute, constituie un obstacol în calea aderării Macedoniei la Uniunea Europeană şi la NATO. Ministrul grec de externe Nikos Kotzias s-a întâlnit la Salonic cu omologul său macedonean, în încercarea de a relua eforturile diplomatice în vederea unui compromis, informează Reuters. Miercurea viitoare, cele două părţi vor discuta cu un mediator din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Sursa: agerpres

Crăciunul pe rit vechi, sărbătorit în lume. Implicații politice

Sunt multe popoare care sărbătoresc pe rit vechi Crăciunul - armenii, sârbii, ruşii, chiar şi egiptenii sau etiopienii. În unele zone însă, această sărbătoare religioasă are şi profunde implicaţii politice. În Biserica Naşterii Domnului de la Betleem, la slujba ortodoxă a participat alături de Patriarhul grec al Ierusalimului şi preşedintele palestinian Mahmoud Abbas. E o tradiţie. În acest fel, liderul palestinian vrea să arate că musulmanii sunt toleranţi şi că, într-un viitor stat palestinian, creştinilor li se vor respecta drepturile. Şi în Egipt se sărbătoreşte Crăciunul. Pentru creştinii copţi au fost luni grele, cu atentate, ameninţări şi violenţe. Dar şi aici autorităţile încearcă să dea aparenţa unei unităţi naţionale. Capul Bisericii copte, Papa Tawadros al II-lea, a condus slujba de la miezul nopţii întro nouă catedrală. Ca în fiecare an, una dintre cele mai frumoase slujbe a fost în Catedrala Iisus Mântuitorul de la Moscova. Potrivit tradiţiei, şi aici capul Bisericii, Patriarhul Kirill, a condus ceremonia. Şi pentru vecinii noştri sârbi e Crăciunul. Printre tradiţiile de aici se numără arderea ceremonială a unor crenguţe de stejar sau a unor copaci tineri, după apus. Este un ritual străvechi pentru prosperitate, care aminteşte de sacrificii. Originea sa este un mister, dar s-ar putea regăsi în vremurile păgâne. Sârbii mai şi împrăştie paie în faţa bisericilor sau în fața caselor, amintind de momentul nativităţii. Crăciunul pe rit vechi este marcat în 16 ţări potrivit calendarului iulian, numit astfel după Iulius Cezar - calendar care este însă greşit din punct de vedere astronomic şi care a fost înlocuit cu cel gregorian tocmai din secolul al XVI-lea. Sursa: tvr.ro

SERBIA: Sărbătoarea sfinților Chiril și Metodie, zi de sărbătoare națională

Vladan Bukosavlevic, Ministrul sârb al Culturii și Informării, a declarat că este sigur că în acest an ziua de cinstire a Sfinților Chiril și Metodie va fi celebrată ca sărbătoare oficială de stat. Ministrul a subliniat faptul că acest lucru va reprezenta o „umplere a decalajului cultural dintre Serbia și alte națiuni slave”. „În prezent, suntem singura țară slavă în care ziua Sfinților Chiril și Metodie nu este o sărbătoare de stat. Toate celelalte țări o celebrează ca sărbătoare națională și zi nelucrătoare”, a declarat Bukosavlevic săptămâna trecută la o conferință de presă, conform orthochristian.com. Sfinții Chiril și Metodie s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Cei doi frați au devenit misionari creștini printre slavii din Moravia și Pannonia. Prin munca lor asiduă, au influențat fundamental dezvoltarea culturală a acestor popoare, dobândind, ca urmare, titlul de „Apostolii slavilor”. Foto credit: foma.ru; Sursa: basilica 

ISRAEL: Lege ce urmăreşte să complice împărţirea Ierusalimului

Parlamentul israelian a adoptat marţi un proiect de lege ce vizează să complice trecerea sub suveranitate palestiniană a unor zone din Ierusalim în cadrul unui viitor acord de pace, relevă France-Presse. Actul normativ, propus de către o deputată a partidului naţionalist religios Căminul Evreiesc, prevede că orice acţiune de cedare către palestinieni a ceea ce Israelul consideră ca făcând parte din Ierusalim va necesita votul unei majorităţi de două treimi dintre deputaţi. Problema Ierusalimului este una dintre cele mai spinoase din conflictul israeliano-palestinian. În plus, procesul de pace se află într-un punct mort de trei ani. Liderii palestinieni revendică Ierusalimul de Est - ocupat şi apoi anexat de Israel în 1967 - drept capitală a statului la care aspiră. În acest timp, Israelul proclamă întregul Ierusalim - de Vest şi de Est - drept capitala sa „eternă şi indivizibilă“. Sursa: Adevărul

LITUANIA: Familiile cu copii vor fi sprijinite financiar de stat

Începând cu 2018, părinții din Lituania pot aplica pentru a primi ajutor guvernamental pentru fiecare copil minor, informează The News. Fiecare copil minor va primi un ajutor lunar de 30 de euro, în timp ce familiile cu venituri mici și cele cu mai mult de trei copii vor prim 58,5 euro. Wanda Krawczonok, parlamenatar din partea partidului minorității poloneze, a spus că alocația ar trebui să fie în același quantum ca în Polonia, respectiv 120 de euro pe lună, de copil. Răspunsul Executivului a fost că va crește anual alocația, astfel încât în 2020 să ajungă la 100 de euro pentru fiecare copil, precizează sursa citată.

În aprilie 2016, Guvernul conservator al Poloniei a inaugurat programul 500+, prin care fiecare copil din familiile cu venituri mici și pentru fiecare al doilea copil din celelalte familii, primește de la stat 500 de zloți pe lună. Partidul de Guvernământ de la Varșovia a afirmat că măsură a redus nivelul sărăciei la jumătate și aproape a eradicat sărăcia la copii. De asemenea, un efect al acestei măsuri a fost o creștere a ratei demografice. Sursa: Activenews

TURCIA: A fost redeschisă biserica ortodoxă bulgară Sfântul Ştefan din Istanbul

Biserica ortodoxă bulgară Sfântul Ştefan din Istanbul, numită şi ''Biserica de fier'', a fost redeschisă duminică în prezenţa liderilor turc şi bulgar, preşedintele Recep Tayyip Erdogan lăudând cu această ocazie politica Ankarei faţă de minorităţile religioase, relatează France Presse. ''Sunteţi liberi să vă practicaţi religia şi sunteţi sub protecţia noastră'', a spus preşedintele Turciei referindu-se la minorităţile din Turcia, ca răspuns la acuzaţiile că ţara, condusă de islamo-conservatori, nu ar face suficient pentru a proteja minorităţile creştine şi patrimoniul acestora. "Responsabilitatea statelor este de a proteja libertatea confesională pentru toţi cetăţenii, indiferent de credinţele sau originile lor", a adăugat el în prezenţa premierului bulgar, Boiko Borissov, a cărui ţară asigură până în iunie Preşedinţia Uniunii Europene.

Redeschiderea Bisericii Sf. Ştefan are loc după şapte ani de lucrări de restaurare. Clădirea, situată în cartierul Balat, pe malurile Bosforului, unde trăiesc în mod tradiţional comunităţi creştine şi evreieşti, a fost construită din fier în 1898, de unde apelativul de "Biserica de fier". Ceremonia este de asemenea văzută ca o dorinţă din partea celor două ţări vecine de a întoarce pagina unui trecut bilateral care a fost adesea furtunos, comentează AFP. "Sunt convins că întreaga Europă şi Balcanii vor vedea astăzi cum toleranţa etnică este un exemplu de urmat într-o ţară creştină şi într-o ţară musulmană", a spus Boiko Borissov. El şi-a exprimat dorinţa ca 2018 să ajute la "normalizarea" relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Turcia. La restaurarea bisericii Sf. Ştefan, care a costat 3,3 milioane de euro, au contribuit ambele ţări. Redeschiderea bisericii a avut loc la 7 ianuarie, data la care ortodocşii de rit vechi sărbătoresc Crăciunul. Sursa: Agerpres

PORTUGALIA: O fotografie din interiorul Mănăstirii Bujoreni, selectată pentru expoziția “Fascinating Lighting”

O fotografie din interiorul Mănăstirii Bujoreni a fost selectată pentru a face parte din expoziția “Fascinating Lighting”, ce va avea loc în perioada 11-13 ianuarie 2018, în Espaço Cultural Mercês din Lisabona, Portugalia. Conform paginii oficiale de Facebook a Mănăstirii, fotografia a fost selectată în urma unei competiții internaționale online la care au participat peste 17.000 fotografi. 3.200 fotografi au atins punctajul pentru categoria Elite – fotografii foarte bune iar 279 fotografi, categoria All Star – fotografii excepționale. Cele patru fotografii ale Mănăstirii Bujoreni s-au clasat pe poziția 83 din 279 la Categoria – All Star.

FRANȚA: Părintele Arhimandrit Placide Deseille a trecut la cele veşnice

Una dintre personalităţile marcante ale ortodoxiei franceze, fondator de mănăstiri, autor şi traducător, părintele Placide Deseille a vizitat Mănăstirile din România şi a purtat discuţii duhovniceşti cu Părinţii Cleopa Ilie, Petroniu Tănase şi Teofil Părăian. Născut în data de 16 aprilie 1926 la Issy-les-Moulineaux, părintele Placide a devenit monah la vârsta de șaisprezece ani, la mănăstirea cisterciană de la Bellefontaine. Împreună cu alţi monahi, în anul 1966 a înfiinţat o mănăstire de rit bizantin la Aubazine en Corrèze. În anul 1977, monahii se hotărăsc să devină ortodocşi, fiind primiţi în Biserica Ortodoxă în data de 19 iunie 1977, iar în februarie 1978 se închinoviază la mănăstirea athonită Simonopetra.

Trimişi în Franţa de stareţul Mănăstirii Simonopetra, Arhimalndritul Emilian, pentru a înfiinţa un metoc al mănăstirii, părinţii Placide şi Serafim fondează mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare în data de 14 septembrie 1978 la Saint Laurent en Royans. În urma ei a luat naştere Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, cunoscută şi sub numele de Mănăstirea Solan. Părintele Placide a predat teologie patristică la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris. El este fondatorul colecţiei « Spiritualité orientale » (Spiritualitate orientală) apărută la mănăstirea Bellefontaine. Este autorul a numeroase opere despre istoria monahismului şi spiritualitatea ortodoxă. Sursa: basilica

CHINA: A doua biserică demolată. Posibilă campanie îndreptată împotriva creştinilor

O biserică din nordul Chinei a fost demolată la jumătatea lunii ianuarie, a doua în mai puţin de o lună, fapt care a răspândit frica unei campanii întreptate împotriva creştinilor, în condiţiile în care autorităţile se pregătesc să pună în aplicare noi legi referitoare la religie, scrie The Guardian. O biserică catolică din apropierea provinciei Shanxi a fost, de asemenea, demolată, luna trecută, la 20 de ani de la deschidere. China garantează, pe hârtie, libertatea de practicare a religiei, însă, în practică, autorităţile au intervenit de multe ori pentru a reglementa multe aspecte ale vieţii religioase.

Într-un raport anual despre libertatea religiei, Departamentul de stat din SUA a descoperit că “guvernul abuzează fizic, bagă în detenţie, arestează, torturează atât adepţii religiilor înregistrate, cât şi pe cei ai religiilor neînregistrate pentru activităţi legate de religia lor, credinţe şi practici”. “M-am întristat când am văzut această demolare şi acum îmi fac griji să nu fie mai multe biserici demolate, inclusiv a mea”, a spus un pastor ajuns la biserica Golden Lampstand în timpul demolării şi care a cerut să nu-i fie dezvăluit numele. “Această biserică a fost construită în 2008, nu exista niciun motiv să fie distrusă acum”. Sursa: jurnalul

VATICAN: Papa Francisc, alertă privind un potențial atac nuclear

Papa Francisc avertizează că omenirea se află la un pas de izbucnirea unui război nuclear. Papa Francisc a declarat luni că omenirea se află 'la limită' în faţa riscului de izbucnire a unui război nuclear şi că această situaţie îl îngrozeşte, informează AFP şi Reuters. Suveranul pontif a făcut această declaraţie la bordul avionului cu care călătoreşte spre Chile şi Peru, la două zile după ce Hawaii a emis o alertă falsă privind un atac iminent cu rachete balistice, care a provocat panică în acest stat american şi a evidenţiat riscurile unui posibil război nuclear, declanşat accidental, cu Coreea de Nord. Papa Francisc, care a evocat adeseori pericolul izbucnirii unui război nuclear, iar în luna noiembrie a lăsat impresia că Biserica Catolică îşi înăspreşte poziţia oficială faţă de armele nucleare, a spus că ţările lumii nu ar trebui să stocheze acest tip de arme, nici măcar atunci când ele sunt folosite doar în scopul descurajării adversarilor.  Sursa: dcnews

VATICAN: Papa ar putea numi o femeie-cardinal!?!

Cardinalul catolic Joseph Tobin a făcut declarații uimitoare privind rolul femeilor în cadrul Bisericii Catolice, în mai multe interviuri raportate de publicații precum The New York Times (NYT) și Revista Iezuită America (Jesuit America Magazine). El a sugerat, pentru NYT, că preoția bărbătească este o "piatră de poticnire", și a mers mai departe, spunând: "Știu că, pe unele femei, această piatră de poticnire le îndepărtează de Biserică". Pentru Revista Jesuit America, Tobin a exprimat și mai puternic acest lucru, spunând că a devenit "din ce în ce mai conștient de modul în care femeilor li s-au dat multe motive să renunțe la Biserică", din cauza "lipsei de respect" de care au parte în sânul Bisericii.

Conform publicației LifeSite , care citează publicațiile de mai sus, dezvoltând ideea că femeile ar fi rănite prin faptul că sunt lipsite de participare la diaconat, Tobin a sugerat că misoginismul a afectat cultura Bisericii și, de asemenea, spiritul închis și privilegiul masculin. Întrebat de NYT: "Deci, vom vedea curând femei-cardinal?", Tobin a răspuns: "Nu cred că există un motiv teologic convingător, pentru care Papa Franicsc să nu poata numi o femeie pe post de cardinal". Biserica a văzut de mult timp hirotonirea femeilor ca pe o imposibilitate, întrucât Iisus a hirotonit doar bărbați. Mulți cercetători indică faptul ca femeile din Biserica timpurie ar fi fost diaconițe nehirotonite, dar alții susțin că ele ar fi fost, de fapt, hirotonite. Sursa: lonews

ISLANDA: Prima capelă ortodoxă, sfinţită în Reykjavik

Lăcaşul de cult cu hramul Sf. Ier. Nicolae va deservi temporar credincioşii, întrucât pe terenul unde este amplasat în viitorul apropiat va fi construită prima biserică ortodoxă din ţară, notează orthochristian.com. Ceremonia de sfinţire a fost oficiată de preotul paroh şi protopop Timotei Zolotusky ce aparţine de Patriarhia Moscovei. La eveniment au participat membri ai comunităţii ortodoxe, precum și Anton Vasilliev, ambasadorul Rusiei în Islanda. În prezent, comunitatea Parohiei Sfântul Nicolae se ridică la peste 600 de membri. Orașul Reykjavik a alocat în 2011 teren pentru construirea primei biserici ortodoxe din Islanda și a unui centru cultural pentru compatrioții vorbitori de limbă rusă. Proiectul de design a fost finalizat, iar în prezent se derulează o campanie de strângere de fonduri. Biserica va fi construită în centrul orașului, cu vedere la portul Reykjavik, fiind astfel vizibilă pentru cei care se apropie de oraș cu barca. Parohia ortodoxă rusă din Reykjavik a fost vizitată de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu în 14 octombrie 2017. Patriarhul a fost întâmpinat de preotul paroh căruia i-a urat mult succes în continuare în misiunea asumată. Potrivit site-ului www.orthodox.is, în Islanda există o comunitate română, cât și una sârbă, dar viitoarea biserică patronată de Sfântul Nicolae va fi în mod oficial prima biserică ortodoxă din țară. Sursa. Basilica 

 

Linkuri la știri

Imagini impresionante din Siria, de Crăciun – Activenews

Islamul va deveni a doua religie în SUA – previziuni – Digi24 



Aspazia Oțel Petrescu - Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu!
 

Am aflat cu tristețe vestea trecerii la cele veșnice, în 23 ianuarie 2018, a doamnei Aspazia Oțel Petrescu, fiică devotată a Bisericii Ortodoxe Române, care a mărturisit și apărat Ortodoxia cu prețul libertății sale în timpul regimului comunist ateu.

Autentică personalitate morală, deținută politic în perioada 1948-1962, doamna Aspazia Oțel Petrescu va rămâne pentru totdeauna în memoria vie a credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române. 

După eliberarea din închisoare, doamna Aspazia Oțel Petrescu și-a dedicat viața cinstirii și pomenirii victimelor prigoanei comuniste, scrierile ei constituind o adevărată bibliografie a eroismului românesc mărturisitor.

În aceste momente grele pentru toți cei care au cunoscut-o și au prețuit-o, adresăm un cuvânt părintesc de mângâiere sufletească și îi încredințăm de întreaga noastră compasiune. Ne rugăm lui Dumnezeu să odihnească sufletul doamnei Aspazia Oțel Petrescu împreună cu drepții, iar pe cei îndoliați și întristați să îi întărească întru nădejdea Învierii celei de obște și a iubirii milostive a Preasfintei Treimi!

Cu părintești binecuvântări și condoleanțe pentru familia îndoliată,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

 

Suferința este treaptă de iubire, nu este pedeapsă.

Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu! 

 

Acestea sunt cele două mari învățăminte care au dat sens vieții de prigoană trăite de doamna Aspazia Oțel Petrescu, cea care ne rămâne model de jertfă din iubire și credință în Dumnezeu. În anul 2016, doamna Aspazia Oțel Petrescu acorda un interviu, în revista Lumea Credinței, Preasfințitului Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, pe care îl publicăm mai jos, iar la sfârșitul interviului, putem parcurge o scurtă biografie a acestei minunate mărturisitoare și apărătoare a Ortodoxiei.

 

Suferința ca dar și treaptă de iubire

PS Macarie: Doamnă Aspazia, ați petrecut peste un deceniu în temnițele comuniste. Cum ați defini suferința?

Aspazia Oțel Petrescu:  Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care ați ieșit din închisoare? Și am spus, fără să ezit, două fraze: că suferința este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi așa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează și ne curăță de zgura pe care păcatul a așezat‑o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înțelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie și de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit‑o Bucuriile suferinței. Îți dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferință, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeți, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; și El o ridică, dându‑ne această cale. Deci noi prin păcat am știrbit din opera divină care este creațiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greșeala mea. Lucrul acesta nu‑l pot face decât prin suferință.

Și asta pentru că mi‑a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate șterge urma păcatului de orice fel. Și din clipa aceea, când înțelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înțelegem lucrul ăsta, ne‑am însușit cu bucurie nespusă suferințele închisorii, ne‑am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând‑o după amploarea suferinței care ni s‑a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Și din clipa aceea suferința a devenit prilej de iubire și prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l‑am spus fără șovăire și mi‑a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieșit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare și de suferință căreia nu ai cum să‑i faci față, pentru că diavolul este înfricoșător, într‑adevăr.

Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Și în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Și‑a lăsat cerul și a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui și cum poate să‑l ajute mai mult și mai bine, din momentul acela înțelegem într‑adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută și alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit și până la urmă înhățat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învățăminte cu care Dumnezeu ne‑a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferința ca pe un dar de iubire și să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârșită.

„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”

Una dintre cele mai tulburătoare experiențe pe care le‑ați trăit în închisoare a fost aceea în care ați fost pedepsită la izolator, într‑o celulă extrem de rece și plină cu șobolani. Și totuși, deși părea imposibil să mai scăpați cu viață, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v‑a salvat….

Întâmplarea cu șobolanii este o chestie pe care eu nu știu cum aș face să o îndrept. Că oamenii și‑au făcut o impresie greșită. A venit odată un preot și mi‑a spus: „Doamna Aspazia, am venit să vă întreb: cum ați putut acumula atâta har încât să puteți vedea lumina lui Dumnezeu?”. I‑am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageți cuvântul și să nu mai spuneți niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „Nu eram în stare de har, părinte, aduceți‑vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. Eram în cel mai negru păcat în care poate să fie un om, eram în mlaștina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaștină”. „Și atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Stați să vă spun de ce nu eram într‑o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecință a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, ați văzut ochi omenesc care să vadă lumina Dumnezeiască și nu‑i ardă privirea? Amintiți‑vă că Moise a trebuit să‑și scoată încălțările numai când a atins pământul învăpăiat de revelația divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să știu că ați înțeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls și asta i‑o datorez îngerului meu păzitor. Eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «Doamne Iisuse». Mă vedeam complet ronțăită de șobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieșire din această situație‑limită: marea îndurare a Bunului Dumnezeu. Și că este așa vă spun din cuvintele pe care le‑am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conștientizez păcatele, să vin cu șiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă‑mă, scapă‑mă de asta, că nu am să mai fac răul care m‑a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur și simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi‑a venit și, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din brațele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s‑a terminat cu mine!». Am știut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am știut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls și Dumnezeu, zic, s‑a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am știut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viața mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu și că El mă scapă. Și de‑aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I‑am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m‑a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m‑a scos din contingent și m‑a dus în mod virtual într‑un lăcaș din alea pe care le are pregătite pentru cei drepți. Cum să spun, acele locașuri pentru drepți sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobește Bunul Dumnezeu virtuțile, nu este dumnezeire. Deci explicația mea este că Bunul Dumnezeu m‑a scos din contingent și m‑a pus pe plan virtual, m‑a teleportat, ca să spun așa, într‑un spațiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepți. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locașuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Și spune: „Vă judec așa cum văd, în ceea cea ce vă aflați”; deci Mântuitorul ne dă toate explicațiile. Așa se face că eu doar într‑un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m‑am văzut într‑un astfel de lăcaș, și vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m‑a cuprins, mă simțeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s‑a scos din percepția mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaștere, imaginea cu șobolanii, din momentul acela am ieșit din acest spațiu și m‑am trezit din nou în celulă. A și venit imediat după aceea milițianca și mi‑a deschis ușa. Anchetatorul și‑a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în ușă cu disperare, să zic: „Scoate‑mă dintre șobolani, că spun tot ce vrei și semnez tot ce vrei!”, știa că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; și‑a dat seama că eu, într‑un fel sau altul, m‑am resemnat sau am făcut un șoc, sau s‑a întâmplat ceva cu mine, și au trimis‑o și m‑a scos de acolo. M‑a dus din nou în contingent și m‑a izbăvit de hruba cu șobolani. Întâmplarea din groapa cu șobolani arată că într‑adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate și cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu și că este posibil să o spui și în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuți, când suntem prăbușiți are grijă de noi, de aceea ne‑a și dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o șansă.

Între agonie și extaz

Ați mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de șobolani?

Am mai avut momente când mi‑a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu șobolani, pe care am să vi‑l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să‑mi revin din tremuratul ăla de frig… și m‑am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băț în mână, traversând un drum. Și am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, și eu mergeam pe sub acest întuneric și ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Și îngerul meu păzitor, am un înger așa de bun și de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi‑a spus „nu‑ți este rușine? Cum poți spune că ești singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul Dumnezeu ce este? Dar toți Sfinții care vă veghează ce sunt?”.

Și atunci am gândit un mic eseu, așa, în frigul ăla pe care îl simțeam concret: Doamne, eu știu că undeva și temnița asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă și rece în care și pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură și ocară și Te‑au azvârlit să zaci ca și noi, flămând de adevăr și însetat de iubire. Și pentru că m‑a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ți le‑am pricinuit eu Ție, m‑am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă și să‑ți aduc două daruri… Și îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; și un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii și prin care ne vine apa sfințită, izbăvitoare.

Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meșteșug, am o mână neghioabă, fără meșteșug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinței, la flăcările durerii, și știu că asta Mântuitorul o va prețui și va transforma în aur curat urâciunea candelei credinței mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Și am terminat așa: Binevoiește și le primește în celula Ta, în care știu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m‑am târât în brânci pe mijloacele de mișcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m‑au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ți le‑am pricinuit eu Ție.

Și în clipa aceea celula s‑a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Și mi‑am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi‑a mai fost frig, m‑am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne‑o aduceau la 10 noaptea și la 5 ne‑o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, și stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ți se făceau picioarele cât butucii. De obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ți se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te țină în chinuri. Nenorocitul ăsta, care are o cunoaște luciferică, știe că această suferință este doar spre binele nostru și, cu toate astea, ne‑o prelungește, pentru că el se hrănește cu durere, se hrănește cu ură, se hrănește cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. el chivernisește și ura, care este contrariul iubirii, chivernisește și deznădejdea, care este contrariul credinței, a crezului, a puterii de credință. El știe că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrănește din durerea și din suferința oricăruia dintre credincioși, este hrana lui de toate zilele.

„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”

Dar după eliberarea în lume ați mai avut astfel de trăiri?

Să știți că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viața în comuniune, când ea este închinată, într‑adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într‑ajutorul în comuniune este mult mai puternic și mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoiește, și ajunge la aceleași rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalți, meritul și răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ți‑o închin Ție; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalți, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…

Știu că toți frații mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu‑și poate da seama prin ce au trecut frații mei, ce a însemnat experimentul Pitești, de pildă. Deci, eu știu clar că ei sunt izbăviți, dar eu țin la un sfârșit creștinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are și o rugăciune de dezlegare.

Deci, în ultimul moment, părinții noștri, care au grijă de noi, au grijă să rostească și această ultimă dezlegare, și aș vrea să nu fi  scutită de ea, aș vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greșeli am făcut după experiența din închisoare, pot să spun că am greșit mai mult decât am greșit înainte de a intra.

Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi‑ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greșelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiți pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. Dar dacă sunt procese care coagulează aceste firișoare de nisip, se formează o stâncă, și stânca aceea, cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învățau părinții mei pe copii (părinții mei au fost învățători), Când se unește grăunte cu grăunte,/ O stâncă se‑nfiripă din firile mărunte/ Și ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s‑o miște nu‑i în stare…

Mă gândesc așa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici și mari, dar toate izvorăsc din aceeași sursă, păcatul, și toate împreună fac cât o stâncă.

În greutatea lor, deși ele sunt mici și multe, dar fac cât unul mare și zdravăn, și atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinților noștri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. Nu ne dăm seama cât de mici suntem față de marea iubire a Bunului Tată ceresc.

 

Biografia doamnei Aspazia Oțel Petrescu

Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, a murit în noaptea de luni spre marți la vârsta de 94 de ani.

Aspazia Oțel Petrescu se naște la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi) 1923, în comuna Cotul Ostriței, în casa bunicilor materni; primul copil din cei trei (fratele – Anatolie, sora – Ariadna, decedată la opt luni) al învățătorilor Ioan și Maria Oțel (născută Axani).

Urmează cursurile primare la școala din comuna Ghizdita (Fântânele), județul Soroca, județ de baștină al familiei Oțel.

Este înscrisă la Liceul din Bălți, oraș mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală.

Între 1936-1940 urmează cursurile la Liceul de fete ortodox Elena Doamna din Cernăuți. În frământările anului 1940 (prima cedare la opresiunea rusească) pierde din nou un an școlar. În 1941 reia cursurile la același liceu, recuperând anul pierdut și urmând regulat clasa a 5-a și în particular, concomitent, clasa a 6-a. Își ajunge din urmă generația în clasa a 7-a. La 18 martie 1944 se întrerupe școala, luând calea refugiului, dramatic și definitiv de data aceasta. Își ia bacalaureatul la Orăștie, în 1944, sub bombardamente.

Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată și apoi la Cluj. În timpul facultății conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Studențească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-și cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidența unei rânduieli tainice a făcut ca și Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie și caldă amintire, să aibă parte de o asiduă și nedreaptă prigoană comunistă, asemenea întregii sale generații de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniță, exil și marginalizare. 

Între 1946-1948 a funcționat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii și Cercetări Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir. 

La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă și fără posibilitatea de a susține examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniță grea pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Motivul arestării a fost unul simplu și devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: și anume aderența la Cetățuia – organizația de tineret a femeilor din Mișcarea Legionară, similară FDC-ului – organizația de tineret a bărbaților – activează în cadrul Liceului de fete ortodox Elena Doamna, din Cernăuți, și apoi în Centrul Studențesc Legionar din Cluj (C.S.L.).

În 1958, în loc de eliberare, i se acordă încă 4 ani de detenție, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoșani, Arad, de unde este eliberată.

În 1962 se stabilește cu mama (pensionară) în orașul Roman, tatăl fiind decedat (1958). Cu foarte multă dificultate reușește să funcționeze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătorește cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soția. Împreună cu acesta cresc pe cei doi copii orfani, care ajung calificați (fiul, inginer, iar fiica, medic). 

În 1977 îi moare mama, în 1987 soțul, iar în 1998, fratele. 

După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor și mucenicilor din temnițele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor și sfintelor din temnițele comuniste – a se vedea în acest sens volumul autoarei "Adusu-mi-am aminte" (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oțel Petrescu, rostite cu prilejul sfințirii Hramului Paraclisului Nașterea Maicii Domnului de la Mislea și la fiecare hram (8 septembrie).

În 2007 primește Premiul Fundației Culturale "LUCIAN BLAGA" pentru creație literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internațional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeș-Alba. Prețuiește enorm Diploma "Mihai Eminescu – Românul Absolut”, conferită pentru "restaurarea chipului creștin al lui Mihai Eminescu”, cea mai importantă printre altele.

Volume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne..., prima ediție, (București, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefață a profesorului Ion Coja, carte apărută grației îndemnului neobosit și generos al colegului de suferință, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul Nașterea Maicii Domnului (București, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2008), In memoriam. Spice. (București, Editura Elisavaros, 2009), A fost odată (București, 2011).

A îngrijit și coordonat pentru publicare volumele de memorii ale unor foști deținuți politic: „Starțun între temniță și vecie" de Victor Leahul, „Pe firul amintirilor" de Sofia Cristescu Dinescu, „Ale Tale dintru ale Tale" de Maica Patricia Codău. Este menționată (ca scriitoare) în antologia literaturii nemțene, în Analele Bucovinei și altele. (Sursa: Activenews ; Foto: Basilica)

Părintele Arsenie mă privea cu veşnicia!

Întâlnirea decisivă a Aspaziei Oțel Petrescu cu Sfântul Ardealului, Părintele Arsenie Boca. 

Simţeai cum împreună cu Părintele cântă copacii, cântau păsările, trilurile lor se împleteau cu cele ale psalmodiei părinţilor. Simţeai într-adevăr că toată natura este în genunchi şi se roagă ...” - Aspazia Oţel Petrescu.

Întâlnirea doamnei Aspazia Oţel Petrescu  cu părintele Arsenie Boca a fost providențială, a venit ca răspuns la rugăciunea curată a tinerei, pe atunci, Aspazia, de a avea un duhovnic, conștientă fiind de împrejurările potrivnice ale vieții din acele vremuri. Peste ani, Aspazia Oțel Petrescu a povestit cu de-amănuntul despre impactul întâlnirii cu Sfântul Ardealului:

„Infinitul albastru mă privea cu doi ochi de om“...  „Am zis Doamne, dă-mi şi mie un duhovnic la care să am eu curajul să mă duc să mă spovedesc şi sa mă impact cu tine. Am ieşit afară şi dau nas în nas cu Zorica Latcu şi ea mi-a zis «Bine că am dat peste ţine fiindcă vreau să te iau cu mine neapărat». Unde? «La părintele Arsenie Boca»“. Aspazia Oţel Petrescu îşi aminteşte întâlnirea cu părintele Arsenie Boca cu lux de amănunte. Nici măcar un detaliu nu-l ignoră când e vorba de duhovnicul ei de suflet. „M-a speriat expresia ochilor, privirea părintelui se prelungea undeva în infinit. Senzaţia mea a fost că infinitul albastru mă privea cu doi ochi de om. Din clipa aceea am amuţit şi părintele, el fiind clarvăzător, el a văzut tot ce se petrecea cu mine atunci, a zis de ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă vezi? Părintele Arsenie Boca i-a prevestit chinurile ce vor urmă. Viaţa Aspaziei nu era deloc uşoară, iar dorinţa ei de împăcare cu Dumnezeu era un semn că, în curând, o mare cumpăna o va aştepta.  Aspazia însă venise la părintele şi cu  o altă dilema să îmbrace sau nu haina monahală? «Uite cum o să facem o s-o întrebăm pe Maica Domnului». Eu trebuia să vin să iau răspunsul pe 15 august, ori în 9 iulie am fost arestată. 

Interviul mărturie despre relația duhovnicească dintre Aspazia Oțel Petrescu și Părintele Arsenie Boca, poate fi citit în totalitate pe pagina www.arsenieboca.ro

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Scriptură
Tâlcuire la Fericiri III: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5) - Cristina Roman
 

 

Spune-ți inimii...

Spune-ți inimii să tacă în durere și-n mânie

că-n mânie și-n durere omul spune ce nu știe

și lucrează ce nu-i bine și ia hotărâri nebune

- a putea tăcea-n mânie, este-o mare-înțelepciune.


TraianDorz

 

O, cât de mult ne-am dori să schimbăm felul în care am reacționat la situații și evenimente din  trecut! Câte vorbe grele am ajuns să regretăm, fără a le mai putea șterge din minte și memorie nici după cea mai sinceră spovedanie și pocăință?! De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi, spune un proverb românesc. Și tot din înțelepciunea populară am cules și vorba: dă-i, Doamne, omului, mintea de pe urmă! Adevărul este că, luați de valul mâniei, în acele momente nu ne-am mai putut stăpâni, deși știam că ar fi fost mai prudent și mai folositor să facem acest lucru, să trecem peste, să tăcem. Ni s-a urcat sângele la cap, am văzut negru înaintea ochilor, astfel ne explicăm ieșirile pline de violență fizică și verbală. În acel moment suntem sub imperiul nervilor, convinși de a fi îndreptățiți să protestăm, să urlăm, să jignim. La rece, apar remușcările. La rece, ne vin în minte și în suflet, simultan cu gustul amar al regretelor, cuvintele: „Mâniați-vă dar nu păcătuiți. Să nu apună soarele peste mânia voastră, și să nu dați prilej diavolului” – (Efeseni 4: 26 -27). Și iarăși: „Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni uni cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos“ - (Efeseni 4:31-32).

Ne dorim și ne propunem ca data viitoare, când suntem în pragul unei situații conflictuale, să avem mai multă stăpânire de sine, căci adâncul sufletului nostru tânjește după o nobilă trăsătură de caracter: blândețea. Am vrea să nu mai vorbească gura fără noi, adică să discernem mai cu calm și înțelepciune cum și cui vom da replica. Am dori să nu mai dăm drepturi celui rău asupra noastră, să nu mai apuce spumele îndrăcirii mânioase, ci să fim liniștiți, senini și stăpâniți de un calm desăvârșit.

În cea de-a treia Fericire din Predica de pe Munte, "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul", Mântuitorul îi fericește pe cei care dau dovada tăriei de caracter și a stăpânirii de sine, a reprimării nervilor, a renunțării la răzbunare. Mântuitorul știe că acestora li se cuvine a moșteni pământul, care în mod biblic simbolizează sufletul și Împărăția cerurilor.

Evreii, cei cărora li se adresa Mântuitorul la momentul Predicii de pe Munte, erau îndeosebi sensibili la cuvântul pământ. Popor ales, dar mereu prigonit și fără de țară, mereu în exil, poporul evreu a fost în mod inițiatic precum o turmă în căutarea Pământului făgăduinței. Astăzi se cunoaște că Pământul făgăduinței este teritoriul dintre Marea Mediterană şi râul Iordan, şi de la râul Egiptului până aproape de Ugarit (Siria) sau chiar până la Eufrat, se numea, în antichitatea preisraelită, pământul Canaan. A fost făgăduit poporului israelit şi pentru a locui în acest ţinut al făgăduinţei, evreii au părăsit Egiptul, unde locuiseră 400 de ani, şi au peregrinat patruzeci de ani în deşert.

Mai târziu, pretutindeni în lume, dar mai ales în America, misionarii plecați de pe vechiul continent, Europa, se aflau în căutarea tărâmului fertil, bogat și fericit, Eldorado. Pământul, cel din care de altfel suntem zidiți, este încă până în zilele noastre obiectul a numeroase conflicte și războaie, între oameni și între state. Toți râvnim la el. Noi vrem pământ! – poate și pentru că, sau uneori uitând cu totul că, pământ suntem și în pământ ne vom întoarce. „Întru început au făcut Dumnezeu cerul și pământul.” Prin „cer” se înțelege împărăția realităților duhovnicești, nevăzute și netrupești. Prin „pământ” se înțelege suma simbolurilor acelor realități, văzute și trupești. Pământul este, așadar, o imagine simbolică a cerului. Toate puterile fizice ale Pământului – de pildă, atracția și respingerea, căldura, electricitatea, radiațiile și celelalte – sunt simboluri ale puterilor duhovnicești din Împărăția Cerurilor. În sine, acele puteri nu ar fi puteri, nici nu ar putea să ființeze, dacă nu ar sta în spatele lor puteri neasemuit mai mari, originare, puteri duhovnicești. Și dacă deasupra puterilor fizice nu ar fi tăria și stăpânia puterilor înțelegătoare, veșnice, ele ar slăbi, s-ar turbura și ar preface în haos întreaga lume, precum este scris despre Dumnezeu și făpturi: „Întorcându-ți dară fața, se vor turbura; lua-vei duhul lor, și se vor sfârși.” /Psalmul 103/  - Sursa

"Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul" - capătă astfel sens deplin. Nu este deci vorba de a moşteni pământul acesta lumesc. Aici cei duri, cei fără scrupule moştenesc pământul! Ei sunt oamenii care conduc, ei sunt oamenii care au în mâna lor frâul, cuţitul şi pâinea, averea şi puterea. Moştenirea pământului pentru cei blânzi este alta. La sfârşitul lumii, spune Sfântul Apostol Petru, cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Acest pământ îl vor moşteni cei blânzi, nu pământul de acum! Pământul de acum e în mâinile satanei, pentru că cei care sunt puternicii zilei nu sunt trimişi de Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu se gândesc la cei slabi, decât numai în treacăt, numai cu intenţia de a-şi face propagandă". - Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Spune-ți inimii să rabde la necaz și la-ncercare

nu regretă niciodată cel care-a avut răbdare

dar regretă totdeauna cel ce n-a lăsat să treacă

și-a spus vorba ne-înțeleaptă care trebuia s-o tacă.

Blândețea, pe de altă parte, este o însușire a oamenilor pașnici, mereu calmi, binevoitori, împăciuitori. Nu ni-i putem imagina pe unii ca aceștia într-un conflict pentru dobândirea cu orice preț a vreunui bun material. Dimpotrivă, ni-i imaginăm pe cei blajini, ca fiind primii care renunță în caz de conflict, fiind astfel lipsiți de bunăvoie de bunuri materiale. “Pentru că se crede că cel blând pierde tot ce are, de aceea Hristos făgăduiește contrariul, spunând că omul blând, omul care nu-i îndrăzneț, nici mândru, stăpânește cu deplină siguranță bunurile sale, pe când cel lipsit de blândețe pierde de multe ori și averea moștenită de la părinţi şi sufletul. Şi pentru că în Vechiul Testament profetul David spunea adeseori că „cei blânzi vor moşteni pământul”, de aceea şi Hristos îşi urzeşte predica Sa şi cu cuvinte din Vechiul Testament, cunoscute ascultătorilor Săi, ca să nu le spună mereu cuvinte străine auzului lor. Prin cuvintele acestei fericiri Hristos nu mărgineşte răsplata celor blânzi la cele de aici, ci împreună cu acestea le dă şi răsplată în ceruri.”. Sf. Ioan Gura de Aur – Omilie la Fericiri

Cei blânzi sunt hotărâți să urmeze modelului desăvârșit al Mântuitorului Iisus Hristos, care spune: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mt. 11,29). Și totuși, acestora, celor blânzi, le făgăduiește Mântuitorul că vor moșteni pământul. De altfel, Mântuitorul Hristos ne arată și către ce tip de blândețe trebuie să tindem: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10: 16). “Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efes. 4.31) – ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, care aseamănă blândeţea cu o roadă a Duhului (Galateni 5, 22-23). Duhul Sfânt a luat ca singură înfățișare trupească, pe aceea de porumbel, cu ocazia botezului în Iordan a Domnului nostru Iisus Hristos (Luca 3:21-22), când s-a coborât peste El ca un porumbel. Porumbelul este simbolul păcii, iar Înţeleptul Solomon ne învaţă că un răspuns blând va domoli mânia (Pilde 15,1), aducând pace între oameni. Omul blând, asemenea porumbelului, are o grație, o gingășie sufletească, este nevinovat și bun, este fără de răutate (Mat. 10.16).

Spune-ți inimii s-aștepte când știi bine că-ai dreptate

vine-o zi când ea se-nalță mai puternic decât toate

n-a rămas nici de rușine nici de pagubă vreodată

cel ce-a așteptat dreptatea ce-i fusese încălcată.

Blândețea topește mânia și este soră cu înțelepciunea. Ea izvorăște din smerenie. Un om care își cunoaște și se pocăiește pentru păcatele sale, văzându-se pe sine ca cel mai  păcătos dintre toți, nu va fi niciodată mândru, ci blând și smerit. Sfinții Părinți spun că niciodată nu s-a auzit ca un om smerit să fie mânios sau ca un mânios să fie smerit. Duhul blândeții ceartă cu dragoste, făcându-se lucrător și în cele mai împietrite inimi: "Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii! Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege". (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel Cap. 5, 6)

"Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui". – Sf. cuv. Serafim de Sarov

Blândețea este cel dintâi rod al bunătății și iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănita și liniștită a sufletului, însoțită cu silința de a nu supăra pe nimeni și a nu se supăra de nimic. Cel blând nu murmură niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia" (Col. 4, 6). Omul blând dă cuvenita cinste și ascultare mai-marilor săi: nu batjocorește, nu grăiește de rău și nu osândește pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva potrivnic dorințelor lui, nu se lasă pradă mâniei și, mai presus de toate, nu se răzbună pentru jigniri. Cea mai înaltă treaptă a blândeții este iubirea față de cei ce ne prilejuiesc necazuri și supărări și care se arată prin iertare și împăcare (Matei 5, 23-24). Culmea blândeții stă deci în purtarea pe care ne-o poruncește Mântuitorul, prin cuvintele: "Binecuvântați pe cei ce va blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc" (Matei 5, 44). Singura mânie îngăduită și folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor și a patimilor și mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun. Ce a făgăduit Dumnezeu celor blânzi? Dumnezeu a făgăduit celor blânzi că vor moșteni pământul. Într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu blândețe să fie scutiți de multe supărări, necazuri și tulburări pe care le pricinuiește lipsa acestei virtuți, să capete chiar iubirea celor din jur, o buna înrâurire asupra semenilor și, în orice caz, să stingă mânia și ura îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea blândeții. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine, omul blând se bucură de o stare de liniște și siguranță deplină. Răsplata deplină, însă, va fi dată celor blânzi în viața viitoare. - Extras din Învăţătură de credinţă Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj 2001

Spune-ți inimii să creadă chiar și-n vremile mai grele

Dumnezeu e totdeauna mai puternic decât ele

vremurile nu țin veșnic, pe tirani îi ia furtuna

Dumnezeu, pe cel ce crede însă-l scapă totdeauna.

Blândețea este o trăsătura divină. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor al întregii activități a lui Hristos printre oameni. Blând cu miile de oameni care îl urmau, blând cu cei care erau nerecunoscători, blând cu cei care refuzau să-L primească și blând cu cei care L-au țintuit pe o nedreaptă Cruce. De ce? Pentru că blândețea este în mod indisolubil legată de iertare! Iar Hristos știe bine că vom avea destule prilejuri ca să iertăm. Știa bine în ce lume avem să ne ducem zilele: aceeași lume care și pe El L-a rănit și care nu va pregeta să rănească și pe cei care vor vrea să meargă după El. Iar blândețea este nerăzbunare. Este compătimire. Este acea milă nesfârșită în fața neștiinței și a neputinței umane. Este dragostea față de cel ce greșește tocmai pentru că nu-și dă seama cât greșește și față de Cine greșește. A fi blând înseamnă a lăsa mereu loc lui Dumnezeu între tine și aproapele tău. Un loc în care oricând să se poată naște iertarea și îndreptarea.

Dacă iubești fără a aștepta ceva, vei ști să fii blând. Căci mânia este semn de dezordine și de întunecare sufletească. Rănile proprii care îl rănesc pe celălalt! Un continuu lanț al urii și al neputinței umane de a mai lăsa șansa și lui Hristos să intervină. Nu ne cere Domnul o renunțare la lume, adică o apatie vecină cu sinuciderea morală și fizică. Ci ne cere o renunțare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nici fuga de celălalt, nici rănirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea și îmbrățișarea lui! Ne cere să învățam a-l accepta pe celălalt exact așa cum este: bun sau rău, urât sau frumos, criminal sau sfânt, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Acceptă-l fără a-l răni. Iartă-l, chiar și dacă nu ți-a greșit. Fii blând, chiar daca tu zici că nu merită să fii blând. Hristos nu a pus condiții Crucii Sale: dacă Mă primiți și credeți în Mine, accept să Mă răstigniți; dacă nu, atunci vă las și Mă duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun și frumos este și dezinteresat. Oferă înainte de a i se cere și iartă înainte de a i se fi greșit. Blândețea este acea lumină și frumusețe sub care până și cel din urmă păcătos îl poate vedea pe Dumnezeu.

Blândețea a “obligat” pe Hristos, pe Cruce fiind, să nu îi ceară socoteală tâlharului ce se pocăia pentru cele făcute până atunci, ci să-i deschidă raiul pe care chiar nu-l merita. Și tot blândețea L-a “împins” să intre în casele păcătoșilor, ale vameșilor și ale farisei­lor pentru a “scoate” de acolo sfinți și buni propovăduitori ai Cuvântului Său.

Blândețea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar și ea provoacă suferință, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci când a promis fericire celor ce sunt blânzi. Blândețea este una din cele mai mari suferințe. Căci nu e ușor lucru a ierta, a îndura, a întoarce obrazul și a te strădui din răsputeri să nu te superi, să nu te mânii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Dacă El a putut să fie blând cu cei ce îl urau, atunci și noi avem șansa la o astfel de blândețe. Cert este că El a spus clar cum că vom fi tratați de oameni cam cu aceleași gânduri și sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urât pe El, și pe noi ne vor urî; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame și josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Rămâne doar ca blândețea Lui să ne dea puterea să mergem mai departe. Până la El și la fericirea de a moșteni pământul, adică acest loc care, cândva, va fi din nou plin de Lumină, de Adevăr și de blândețe. (Pr. Paulin Lecca)

Ce înseamnă să fii blând?

Blândeţea presupune o stare sufletească ce îţi aşază în toată fiinţa liniştea, odihna. Cel blând se arată a fi după chipul Domnului, Care era blând şi smerit cu inima. Blândeţea înseamnă să ai pace înlăuntrul tău, pe care o transmiţi celor din jur. Cel blând este împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, este iertător şi împăciuitor, creează în jurul său oameni apropiaţi de Dumnezeu. Blândeţea covârşeşte chiar pe cei răi şi mai puţin necredincioşi sau indiferenţi.

Cum să înţelegem că cei blânzi vor moşteni pământul? Vor trăi o tinereţe fără bătrâneţe?

Nu e vorba neapărat de pământul pe care trăim. Este vorba de pământul lăuntric şi despre cel veşnic. Teologii noştri spun că Fericirile sunt o cântare a treptelor către iubirea lui Dumnezeu. Iar ca să ajungi la această moştenire presupune să ai şi fericirea celor smeriţi, a celor care au lepădarea de sine - a celor săraci cu duhul - şi a celor care plâng, pentru că prin lacrimile pocăinţei, ale părerii de rău, însoţite de dorinţa de a nu mai repeta greşelile, udăm pământul lăuntric. În felul acesta devenim moştenitori ai unui pământ peste care coboară harul lui Dumnezeu şi-l face roditor. Aşa i-a spus Mântuitorul Hristos femeii cananeence, că dacă ea ar fi cunoscut harul lui Dumnezeu, şi-ar fi dat seama Cine îi cere să bea. Deci omul, făcut din ţărână, însufleţit de suflarea divină, când cunoaşte harul lui Dumnezeu, devine pământ lucrător al faptelor bune şi al vieţii duhovniceşti. Femeia samarineancă, după ce a primit mângâierea şi pacea Domnului în suflet, a putut să vestească şi celorlalţi. Un alt înţeles care se desprinde din această Fericire este cuprins în cuvintele scripturistice pământ nou şi cer nou. Este vorba de pământul împărăţit de Dumnezeu, unde nu va mai exista păcat, nici durere, nici suspin. Şi acesta este pământul pe care-l vor moşteni cei blânzi. – interviu cu Pr. protosinghel Hariton Negrea

Nu fi mândru şi măreţ – ca să nu te asemeni dracilor; nu te înălţa cu inima – ca să nu fii la măsura lor. Ci fii blând şi smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul şi te vei uni cu îngerii: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!”, grăieşte Domnul (Isaia 66, 2). Dracii, mai vârtos prin aceasta sunt osebiţi de îngeri – prin aceasta au şi căzut de la Dumnezeu: nu au fost smeriţi şi cu bună supunere. Căci nimic nu este mai spurcat atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor, ca înălţarea de sine şi mândria, după cum nu este nimic mai plăcut şi mai binevoitor, ca blândeţea şi smerenia.

Cel smerit şi blând pururi petrece în pace; însă cel măreţ şi mândru mereu este tulburat şi neliniştit. „Îndrepta-va pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale” (Psalm 24, 10), „pe cei mândri Domnul îi pierde cu cugetul inimii lor, iar pe cei smeriţi îi sălăşluieşte în locaşurile harului Său”. Fii cu bună supunere şi te vei asemăna îngerilor. Nu te mândri în faţa nimănui, nici măcar pentru cel mai mic lucru – ca să nu fii tu însuţi lepădat de la Dumnezeu. În nici o împrejurare nu te înălţa – ca nu cumva, căzând, să te dedai la tot răul: „Cel mândru va cădea şi se va zdrobi şi nu-l vei ridica pe el” – spune proorocul. Nu umbla întru cele înalte – mai minunate îţi sunt ţie cele de jos; să ai frica lui Dumnezeu şi nu vei cădea şi nu vei rămâne în cursele vânătorului. - Din Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 68-69

Spune-ți inimii să lupte pentru cauza cea frumoasă

adevărul, de rușine, Dumnezeu în veci nu-l lasă

nici iubirea înjosită, nici dreptatea în osândă

cine luptă pentru ele, fie sigur de izbândă!

 

 

foto: porumbeialbibraila.ro



Sfânta Tradiţie şi ereziile
Despre Apa sfinţită sau Agheasma – mare şi mică - lucrare sfinţitoare a Duhului Sfânt

Introducere

Agheasma sau Sfinţirea apei este slujba cel mai des săvârşită în viaţa creştinului. Cuvântul agheasmă desemnează atât apa sfinţită, cât şi slujba de Sfinţire a ei. Agheasma este: mare şi mică. Agheasma mare se săvârşeşte o singură dată pe an, la Bobotează; iar cea mică, în foarte multe şi diverse împrejurări. Agheasma mică se mai numeşte sfeştanie, de la cuvântul slavon care înseamnă luminare; denumirea provine tocmai de la sfinţirea săvârşită la Bobotează, sărbătoare numită şi Ziua luminilor sau a luminării.

Pregătire aperceptivă

Cărţile de slujbă prezintă slujba Aghesmei, imediat după Sfintele Taine, ca prima dintre ierurgii. Slujba Aghesmei mici este o slujbă de sine stătătoare „care se face spre toată trebuinţa“, recomandată a fi săvârşită la fiecare început de lună „în biserici, în mănăstiri şi în case“ pentru „a stropi pe oameni... şi toate ale lor“. Apoi, există multe alte situaţii în care slujba de Sfinţire a apei însoţeşte rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea caselor, gospodăriilor şi vieţii credincioşilor sau în legătură cu unele sărbători.

Anunţarea temei

Prezentăm cele mai frecvente situaţii în care se săvârşeşte slujba de Sfinţire a apei sau în care rugăciunea preotului este urmată de stropirea cu apă sfinţită, făcând o clasificare a acestor rânduieli şi rugăciuni, pentru a descoperi ce daruri ale Duhului Sfânt se aşteaptă în fiecare împrejurare.

 Rânduieli de Sfinţire a apei premergătoare Tainei Botezului:

a. Sfinţirea apei în ziua întâi la femeia lăuză. Molitfelnicul începe chiar cu această rânduială de Sfinţire a apei, care să le fie „celor ce vor gusta din ea sau o vor lua sau se vor stropi, spre alinarea durerilor, spre iertarea păcatelor, spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare şi sfinţire a caselor“;
b. Stropirea casei femeii lăuze în a opta zi după naştere; 
c. Sfinţirea apei de Botez.

Sfinţirea cea mică a apei precedă, de regulă, rugăciunile de binecuvântare a casei, precum la:

a. Rugăciunea la începerea temeliei casei;
b. Rânduiala binecuvântării casei noi;
c. Rugăciunea pentru casa ce este supărată de duhuri rele.
d. Însă la rânduiala care se face la casa sau la locul ce sunt supărate de farmece sau de descântece preotul va stropi „casa şi locul casei pe dinafară“ cu apă sfinţită de la Botezul Domnului.

Dacă nu o are la îndemână, preotul face Sfinţirea cea mică a apei.

Sfinţirea cea mică a apei precedă, de regulă, rugăciunile de binecuvântare a diferite lucruri şi activităţi din viaţa casnică a omului, precum:

a. Rugăciunile la începutul şi la terminarea săpatului unei fântâni;
b. Rânduiala binecuvântării la începerea semănatului;
c. Rugăciunile la sădirea şi la culesul viei;
d. Rânduiala binecuvântării corabiei sau a luntrii celei noi, care este adaptată şi pentru binecuvântarea unui autovehicul.

Stropirea cu apă sfinţită spre curăţire se face, de regulă, cu Agheasmă de la Botezul Domnului, precum la:

a. Rânduiala ce se face când a căzut ceva spurcat în fântână, când preotul trebuie să toarne în fântână „în chipul crucii, de trei ori, apă sfinţită de la Botezul Domnului“;
b. Rugăciunea la sfinţirea vasului spurcat;
c. Rânduiala ce se face la ţarini (holde), la vii şi la grădini, când se întâmplă să fie stricate de sălbăticiuni sau de alt fel de vietăţi, la care se face stropirea cu Agheasmă de la Botezul Domnului şi undelemn din candele de la icoanele sfinţilor protectori ai holdelor, viilor şi grădinilor.

Stropirea cu apă sfinţită în cazul unor boli sau neputinţe:

a. Pentru oameni, astfel de stropiri se fac cu Agheasmă mică, dacă preotul săvârşeşte mai întâi sfeştania, sau cu Agheasmă de la Bobotează, precum la rugăciunea pentru dureri de cap (deochi);

b. Pentru animale există rânduiala care se face când se îmbolnăvesc animale de orice fel,precedată de Sfinţirea cea mică a apei, cu care se stropesc animalele bolnave.

Sfinţirea apei sau stropirea legată de anumite praznice:

a. Cea mai importantă şi fastuoasă slujbă de Sfinţire a apei este cea săvârşită la Bobotează. Mântuitorul a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci însăşi firea apelor, a apelor de pretutindeni. De aceea o numim Agheasma mare;
b. Rugăciunea la binecuvântarea salciei la Florii se încheie prin stropirea cu Agheasmă a ramurilor de salcie;
c. Rânduiala specială pentru Agheasma mică aşa cum se face după Paşti, în toată Săptămâna Luminată;
d. Rugăciunea la binecuvântarea în Sfânta Duminică a Paştilor a pâinii care este numită de popor paşti, se încheie prin stropirea pâinii cu apă sfinţită;
e. Rugăciunea de binecuvântare a brânzei şi a ouălor în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor este precedată de Sfinţirea cea mică a apei.

Stropirea cu Agheasmă spre sfinţire a lăcaşurilor şi obiectelor de cult:

a. Rânduiala la punerea temeliei bisericii şi la înfigerea crucii, ca şi cea de târnosire a bisericii;
b. Rânduielile binecuvântării şi sfinţirii noului chivot în care se vor păstra dumnezeieştile Taine; a îmbrăcămintelor dumnezeiescului prestol şi ale jertfelnicului; a vaselor de slujbă şi a acoperămintelor acestora; a cădelniţei, vasului pentru anafură, copiei şi vaselor pentru vin şi apă; a veşmintelor liturgice; a icoanelor; a clopotului; a crucii şi a troiţei celei noi, inclusiv a crucii ce se aşază la mormânt.

Recapitulare

Prin stropirea sau gustarea din Agheasmă, creştinul nădăjduieşte curăţire de toată întinăciunea, ferire de rele, binecuvântare şi sfinţire. Cel mai concentrat şi mai complet, aceste aşteptări ale credincioşilor sunt cuprinse în rugăciunea de la Slujba Aghesmei celei mari, rânduită într-o formă prescurtată şi la Taina Botezului: „Şi-i dă ei (apei) harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă...“

Asociere

La facerea lumii, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Fc. 1, 2). Mântuitorul îi descoperă fariseului Nicodim că de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5). Iar pe femeia samarineancă şi pe toţi cei ce credem în El ne lămureşte că Duh este Dumnezeu (In, 4, 24) şi, deci, apa cea vie nu poate fi decât cea asupra căreia se poartă Duhul lui Dumnezeu, făcându-se în cel ce o primeşte cu credinţă izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică (In. 4, 14).

Generalizare

Apa binecuvântată sau sfinţită a jucat un rol important în viaţa tuturor popoarelor, dintotdeauna; ea a fost întrebuinţată ca mijloc principal de spălare şi curăţire a oamenilor şi lucrurilor, fiind considerată simbolul cel mai expresiv al purităţii şi curăţirii spirituale. În Biserica creştină apa nu rămâne doar un simbol, ci elementul material - predominant în structura trupului omenesc - care, atunci când se umple de Duhul Sfânt, îl face pe om să renască.

Aplicare

Primul contact al omului abia născut cu Duhul lui Dumnezeu se face prin apa sfinţită în ziua întâi; ca o preînchipuire şi pregătire pentru naşterea din nou, din apă şi din Duh. Pentru ca să nu fie ispitit, precum Eva de şarpe, să se depărteze de Duhul lui Dumnezeu, creştinul, prin Agheasma folosită în atâtea împrejurări ale vieţii pământeşti, caută să-l aibă permanent pe Dumnezeu aproape; pentru curăţenia sufletului, dar şi a trupului. Chiar şi după ce sufletul se întoarce la Dumnezeu, de unde fiinţă şi-a luat, trupul creştinului care se desface în cele dintru care a fost alcătuit nu rămâne lipsit de Duhul lui Dumnezeu; căci este stropit cu vin, simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă. Uneori, vinul este înlocuit cu Agheasmă, cu nădejdea ca apa sfinţită să se facă în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică.

Despre Agheasma Mare în conştiinţa populară

Semnificaţiile apei sfinţite în ziua de Bobotează sunt cunoscute în profunzime de teologi, care, nu de puţine ori, au scris studii şi articole privind harul sfinţitor pe care aceasta îl poartă, însă şi tradiţia populară acordă o cinste aparte acesteia, dăruită omului spre binecuvântarea şi sfinţirea întregii creaţii.

Agheasma Mare este strâns legată de Botezul Domnului pentru că doar la acest praznic se săvârşeşte Sfinţirea cea mare a apei, care este folosită de preoţi pentru a binecuvânta casele credincioşilor. Foarte mulţi credincioşi merg la biserică în ziua praznicului Bobotezei pentru a participa la Sfânta Liturghie şi pentru a lua Agheasma Mare să o ducă şi la casele lor, pentru vindecarea bolilor trupeşti, dar şi pentru vindecarea sufletului de păcate. Ea se păstrează nestricată vreme îndelungată şi rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust. Însăşi rânduiala slujbei din cadrul praznicului Epifaniei lămureşte de ce este necesar să ne împărtăşim din apa sfinţită la Bobotează. În sfintele rugăciuni se reliefează beneficiile Aghesmei Mari, pentru că ne sfinţeşte sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile şi întreg spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. Prin această sfinţire a naturii, a tot ceea ce îl înconjoară pe om, sfânta noastră Biserică ne arată că Dumnezeu trebuie mărturisit şi lăudat nu numai în biserică, ci şi în afara ei. Trebuie să avem convingerea că apa sfinţită ne vindecă, întrucât ne sporeşte credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Binecuvântarea cu Agheasmă aduce rodire holdelor

În multe zone ale ţării noastre este o frumoasă tradiţie ca oamenii după ce îşi stropesc casele, să meargă la livezi să stropească cu Agheasmă şi holdele, atât pomii fructiferi, cât şi terenurile, ca să aducă rod bun în anul care tocmai a început. Legat de mergerea la câmp cu Agheasmă este şi tradiţia ruperii unui băţ în pomii fructiferi, ornat cu motive populare. Semnificaţia acestui băţ are o conotaţie agrară, dar ea reprezintă belşug de roade, pentru că aşa cum se rupe băţul, aşa să se rupă şi crengile copacilor cu rodul lor. Acest băţ numit „colendă“, sculptat cu motive populare, iar în vârf având aţe de lână colorate, este purtat de către copii atunci când merg cu colindul de Crăciun, bătând cu el în pământ pentru a-şi anunţa sosirea la casele gospodarilor, care la rândul lor îi răsplătesc cu daruri. De aceea, acest băţ este luat de către un membru din familie în ziua Bobotezei, atunci când merge cu Agheasma Mare pentru a stropi holdele, în livezile cu pomi fructiferi şi este pus într-unul din copaci, pentru că aşa cum băţul a adus daruri copiilor atunci când au mers cu colindul, tot aşa să aducă roadă şi pomilor fructiferi. În tot timpul cât oamenii stropesc cu Agheasmă holdele, ei spun rugăciuni şi cântă troparul praznicului „În Iordan“.

Agheasma Mare nu înlocuieşte Sfânta Împărtăşanie!

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că: "Dacă cineva ar dori să cunoască pentru ce harul se dă prin apă, nu printr-un alt element, acela să ia dumnezeieştile Scripturi şi va găsi răspuns.

Apa este mare lucru şi cel mai nobil dintre cele patru elemente care sunt în lume. Cerul este locuinţa îngerilor, iar cerurile sunt din apă. Pământul este locul de locuit al oamenilor, dar din apă este şi pământul. Înainte de facerea tuturor lucrurilor săvârşite în cele şase zile, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei. Apa este începutul lumii, iar Iordanul, începutul Evangheliilor." Apa sfinţită cu puterea Sfântului Duh la diferite ocazii din cursul anului bisericesc se numeşte Agheasmă. După importanţa şi modul ei de întrebuinţare, Agheasma este de două feluri: Agheasmă Mare şi Agheasmă Mică.

Agheasma Mare se sfinţeşte în ajunul Botezului (5 ianuarie), dar şi la 6 ianuarie, în cinstea sărbătorii Botezului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta are putere sfinţitoare deosebită şi se foloseşte pentru binecuvântarea creştinilor, a caselor şi a ţarinilor; a persoanelor şi a lucrurilor ce sunt stăpânite de duhuri diavoleşti; pentru curăţirea lucrurilor ce au fost spurcate (fântâni, vase); pentru sfinţirea prapurilor, a Crucilor, a troiţelor, a clopotelor şi a tuturor obiectelor şi veşmintelor liturgice; dar mai ales la sfinţirea bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir folosit la Taina Mirungerii.

Agheasma Mare se poate lua timp de opt zile începând cu sărbătoarea Botezului Domnului sau cu binecuvântarea duhovnicului atunci când nu ne putem Împărtăşi din cauza unor păcate grele; desigur, după ce am ţinut post sau ajunare.

Agheasma Mare nu înlocuieşte Sfânta Împărtăşanie! Însă, când am primit Taina Împărtăşaniei, se poate lua de îndată; ori înainte de a lua anafură, pe nemâncate.

Agheasma Mică se poate sfinţi oricând au nevoie credincioşii. Ea se foloseşte la binecuvântarea caselor (a casei nou-construite sau renovate) când se săvârşeşte slujba "Sfeştaniei"; la sfinţirea fântânilor, a izvoarelor, a icoanelor şi a unor locuri de trebuinţă din viaţa omului. Prin această apă sfinţită se izgonesc nălucirile diavoleşti şi gândurile cele întunecate; mintea se curăţeşte şi bolile sunt izgonite.

Agheasma Mică se poate lua în orice zi, în special în zilele de post; pe nemâncate.

Agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate, iar când se învecheşte (nu se strică) nu trebuie aruncată oricum, ci vărsată în locuri curate pentru a nu fi pângărită…

 

Câteva referinţe bibliografice:

  1. Pr. Lect. Univ. Dr. Alexandru Gabriel Gherasim - http://ziarullumina.ro/invataturi-ortodoxe/agheasma-lucrare-sfintitoare-duhului-sfant - 27.05.2013
  2. Diac. Pavel Cernea - http://ziarullumina.ro/spiritualitate/agheasma-mare-constiinta-populara - 09.01.2015
  3. Pr. Răzvan George Topală - http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/sfaturi-practice-biserica-agheasma-mare-nu-inlocuieste-sfanta-impartasanie - 17.03.2010

Material documentar, întocmit şi redactat de către Dr. Stelian Gomboş

 



Sfintele icoane - distribuirea lor fără discernământ pe rețele de socializare este sinonimă cu păcatul superstiției - Cristina Roman
 

Să fie oare totul ceea ce pare a fi??! Nu cumva drumul spre iad este pavat cu bune intenții??!! Probabil că niciunul dintre noi nu și-ar dori să adauge bolovani la zidirea unui astfel de drum înșelător! Facem de aceea, un cald apel către toți creștinii, către toți ortodocșii de bună credință, îndeosebi către deținătorii unui cont pe rețelele de socializare!!!... Să încetăm definitiv a mai posta sau a mai distribui imagini cu sfinte icoane, atunci când acestea sunt însoțite de astfel de condiționări și îndemnuri: "ICOANĂ făcătoare de minuni. Puneți-vă 3 dorințe și transmiteți la 50 persoane printre care să mă aflu și eu. Amin"; "Trimiteți această icoană la prietenii dvs. și ceva bun vi se va întâmpla astăzi. Dacă nu trimiteți, veți avea ghinion 3 ani!!"; "Trimite acest îngeraș, tuturor persoanelor dragi cărora le pasă de tine și ție îți pasă de ei." (am putea sublinia aici și eroarea de exprimare din punct de vedere al gramaticii limbii române)...

Oricât de nevinovate și bine intenționate ar părea, aceste postări sunt de fapt amăgiri și îndemnuri la păcat. Aceasta este superstiție, idolatrie, înșelare, necinstire a sfintelor icoane! Nu numai că acesta nu este nici pe departe modul potrivit de a le arăta prietenilor noștri că îi iubim, dar mai mult, dacă ne lăsăm călăuziți de acest "șantaj emoțional", bazat pe credința noastră în Dumnezeu, nu facem decât jocul celui rău, al diavolului. Promovăm fără a fi conștienți de gravitatea lui, păcatul superstiției, al falsei credințe în lucruri și întâmplări magice, facem reclamă, după modelul bulgărelui de zăpadă care crește rostogolindu-se, unor persoane sau site-uri dubioase care se află la originea acestui tip de postări. Adeseori motivația lor este de tip oneros, căci o pagina cu cât este mai vizitată, mai traficată, este candidată la a fi bine plătită de cei care doresc să își facă publicitate în mediul electronic. Porunca a treia din cele zece lăsate de Dumnezeu lui Moise spune ferm: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.

Poate vă întrebați cum de cădem atât de ușor în capcana superstițiilor, de ce nu există om să nu fie atras de ele și de ce nu ni se par deloc dăunătoare. Poate pentru că ne-am învățat să ne fie totul comod și practic, facil, aducător de rezultate instant. Asta pe când urcușul spre Înviere implică multă osteneală pe drum, luptă asiduă cu patimile, tânguirea pentru păcate, dobândirea rugăciunii permanente, călirea răbdării și jertfa de sine. Dacă ne numim creștini, dacă afirmăm că avem credință în Dumnezeu și că ne este dragă Biserica, avem datoria de a nu fi ignoranți, căci ne-am face vinovați de răspândirea falsului misticism. Ce înțelegem prin aceasta? Că tot ceea ce este cu putință la Dumnezeu și cu neputință la oameni, supranaturalul adică, este transformat prin ducere în derizoriu, în ceva ordinar, obișnuit.

"A pune manifestările lui Dumnezeu în rând cu manifestările naturii, înseamnă a uita că trebuie să trecem prin granița învierii, ca și Hristos, pentru a ne întâlni cu lumea supranaturală. Afirmând întâlnirea noastră cu Hristos în ordinea naturală, înseamnă a uita că El a intrat prin înviere în altă ordine. Cei ce văd minuni și vederi la tot pasul au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, cu asemănarea omului celui stricăcios” (Rom I,23). Credinciosul așteaptă scăparea de anumite greutăți, nu de la o îndreptare a vieții sale, ci de la miracole care îl dispensează de eforturi morale în vederea îndreptării vieții sale."  - crestinortodox.ro  

La urma urmei, să ne punem ipotetic într-o situație asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu și să reflectăm. Dacă vreunul dintre copiii noștri ne-ar informa scurt că are nevoie de bani, haine și dulciuri, trimițându-ne un simplu sms fără a spune te rog, mamă/tată, fără a spune mulțumesc,  noi i le-am oferi deîndată? Nu am prefera să vină copilul la noi personal și să ne vorbească frumos, să ne mulțumească pentru ceea ce deja i-am oferit și altădată cu toată dragostea, iar apoi să ne explice ce anume și pentru ce îi trebuie, rugându-ne cu conștiința că pricepe efortul pe care ni-l cere??!! Atunci, cu atât mai mult, cum să ne permitem a pretinde și a aștepta minuni de la Dumnezeu cu un simplu click??!!

Maica Siluana Vlad: "Ne dăm silința în tot felul de fleacuri, și de prostii, și de răutăți! Ne dăm silința să aflăm "Cine a zis de mine ceva?". Câte zile pierdem, câtă neliniște, câtă perspicacitate! Cineva s-a dus la vrăjitoare ca să afle nu știu ce... "Nu cred în vrăjitoare, dar am vrut să știu!" iată ce a făcut, a intrat în iad ca "să știe". În loc să se roage. În loc să se silească. Un sfert din silința pe care o faci spre calea răului dacă ai face-o pe calea binelui, câtă bucurie ai avea! Și câtă bucurie ai aduce în jurul tău! Aici e nenorocirea: că ne chinuim și pe noi, și pe ceilalți."

Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserică la fel ca şi vrăjitoria

Deși pare ceva cu totul nevinovat și poate chiar corect, a face uz de superstiția prin icoane și a o propaga prin rețelele de socializare, este un păcat care trebuie mărturisit grabnic la Taina Spovedaniei. Să nu ne păcălim că acest tip de păcat ar intra la capitolul diverse, adică la fac și eu, părinte, ca toată lumea – nu am dat în cap nimănui. În Biserica Ortodoxă, credința în superstiții este echivalată cu vrăjitoria, după cum ne învață Părinții Sinodului al VI-lea ecumenic, din anii 68-681, de la Constantinopol (canonul 61,65): „Superstițiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica la fel ca şi vrăjitoria”.

Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie. Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului. Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei.

Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:

„… Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului” I. Post. 22 (P. 32).

„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii. Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul” – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar” I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61). – sursa: Ortodoxia.rol.ro http://ortodoxia.rol.ro/mare-pcat-este-sa-credem-in-superstiii-vezi-ca-inseamna-si-cum-ne-afecteaza--969144.html

Cum suntem noi, creștinii ortodocși, îndemnați să iubim, să cinstim și să ne folosim  de icoane?

Sfintele icoane sunt rodul întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om. Dumnezeu ne-a arătat astfel că Îl putem înfățișa și cinsti și prin intermediul icoanelor. Prima icoană a lui Hristos Dumnezeu este nefăcută de mână omenească și reprezintă chipului însângerat al Mântuitorului, care pe drumul către răstignirea pe Golgota, s-a oprit o clipă și Sfânta față i-a fost ștearsă cu o maramă de către Sf. Veronica, chipul sfânt imprimându-se astfel pe țesătura din pânză. Studii recente acreditează ipoteza că adevărata "mamă a tuturor icoanelor", numită "Sfânta Faţă din Manoppello", de lângă Pescara, din Italia, ar fi tocmai această maramă. O pânză din lână albă, transparentă, de 17/24 cm, care, pe măsură ce te apropii de ea, se colorează din ce în ce mai mult până ce se conturează chipul unui om suferind. Relicva este păstrată în sanctuarul fraţilor capucini "Sfânta Faţă" din Manoppello, iar cercetări efectuate asupra ei pun în evidenţă o asemănare impresionanată cu chipul Mântuitorului de pe Giulgiul de la Torino, ceea ce i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că marama de la Manoppello este originalul pânzei cu care a fost ştearsă faţa lui Hristos.

Așadar, cinstim sfintele icoane pentru că ele ne ajută să înălțăm rugăciunile noastre către Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții care au pătimit și s-au nevoit pentru dreapta credință. Așa cum o fotografie ne trimite cu gândul la persoana reprezentată în ea, la relația specială pe care o avem, la amintiri comune, și stârnește în noi o înrâurire de sentimente, așa o icoană ne trimite cu gândul la sfinți, pe care îi chemăm să fie mijlocitori ai cererilor noastre către Dumnezeu. Este limpede și clar: Dumnezeu și sfinții sunt cei care înfăptuiesc minunile prin intermediul harului transmis prin sfintele icoane sau sfintele moaște. Obiectul în sine nu este putător al vreunor puteri magice. Să credem acest lucru este greșit. Este păcat. Este superstiție. Este vrăjitorie.

Atunci când preotul sfințește o icoană, spre a o diferenția astfel, prin har, de un simplu tablou, se citește această rugăciune, din care înțelegem fără drept de tăgadă că harul și mila vin de la Dumnezeu, pentru mijlocirea sfinților, prin rugăciunea și evlavia noastră către ei:

Sfințirea icoanelor - Rugăciune

Doamne, Dumnezeule atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, Care de demult în Legea Veche ai poruncit să se facă în Cortul mărturiei asemănare de heruvimi din lemn și din aur și de lucru cusut; Care și acum chipurile și asemănările sfinților plăcuți Ție nu le lepezi, ci le primești, pentru ca robii Tai credincioși, privind la ele, să Te preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit, și să se nevoiască a fi următori vieții și faptelor prin care aceia s-au învrednicit a dobândi harul Tău și împărăția Ta, Ție ne rugam, caută și acum la această icoană (sau: la icoanele acestea), care s-a închipuit și s-a zugrăvit în cinstea și pomenirea sfântului Tău (sau: a sfinților Tăi) (N), și, cu binecuvântarea Ta cea cerească, binecuvânteaz-o și sfințește-o. Și tuturor celor ce o vor cinsti, se vor închina și se vor ruga Ție înaintea ei și vor chema în rugăciunea către Tine pe Sfântul (N), să le fii ascultător, milostiv și dătător darnic de tot binele, mântuind-i de toată supărarea și nevoia și de toate durerile sufletești și trupești, învrednicindu-i harului și milei ce vor dori de la Tine, pentru rugăciunile sfântului Tău (sau: sfinților Tăi) (N). Că Tu ești izvorul sfințirii și Ție slavă înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Trebuie să subliniem și să tragem un semnal de alarmă că orice altfel de raportare la icoane este o superstiție, iar superstiția este, ne spune pravila bisericească, o credință falsă, prin care Dumnezeu este defăimat. Odată ce le facem loc în mințile și inimile noastre, superstițiile se vor înmulți și ne vor adânci în capcane, furându-ne libertatea de decizie, interpunându-se peste puterea liberului nostru arbitru. Orice coincidență care ar confirma ocazional justificarea vreunei superstiții, nu face decât să mărească gradul de ambiguitate și înșelare.

Ce simplu a devenit să ni se îndeplinească dorințele, nu? Apăsăm un buton de distribuire a unei imagini și focus-pocus, peștișorul auriu ne împlinește cele trei dorințe. Fără a mai merge la biserică, fără a ne pocăi, fără a posti, fără măcar a ne ruga. Minunile sunt la un click distanță. Să nu fie! Să ne temem oameni buni, oameni credincioși, de astfel de ușurătate în a primi cele bune și de folos în viețile noastre, căci de fapt „Cine nu lucrează nici să nu mănânce” [2 Tes. 3, 10], avertizare care cuprinde mult mai mult decât ceea ce înțelegem prin lucru ca serviciu, job, treabă casnică. Aceasta întrucât nu numai că cine nu muncește ajunge de flămânzește și cerșește, dar și cine lenevește înspre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și a rugăciunii, devine tot mai slăbit la suflet până când moare duhovnicește:

Fiindcă aşa cum cel ce nu lucrează cu mâinile pofteşte mâncărurile — căci „tot cel ce nu lucrează e în pofte [Pr. 13,4] —, dar nu se împărtăşeşte de ele, ci flămânzeşte din pricina lipsei celor necesare, tot aşa şi cel ce nu se îngrijeşte de lucrarea gândirii, deschide intrarea unor gânduri extrem de variate şi, însoţindu-se cu ele din indolenţă [rathymia] şi zăbovind în ele, se aseamănă [fiului risipitor] celui plecat în ţara îndepartată şi care mânca hrana porcilor şi nu se sătura [Lc.15, 13—16]. Şi iată cum, nemeditând cuvintele dumnezeieşti, ajunge trândav, şi ca trândav nu primeşte de mâncare; iar nehrănit cu pâinea cuvintelor dumnezeieşti moare, bolind de necunoaşterea lui Dumnezeu. Căci aşa cum cel ce are cunoaşterea lui Dumnezeu se împărtăşeşte de viaţă — „Şi aceasta este viaţa de veci, ca să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe lisus Hristos, pe Care L-ai trimis” [In 17,3] — tot aşa şi cel ce suferă de necunoaşterea lui Dumnezeu are drept păstor moartea şi se lipseşte de viaţă [Ps. 48, 15].

Dumnezeu Cuvântul Se arată celor ce se roagă curat şi care stăruie mereu în meditarea cuvintelor dumnezeieşti, căci zice: „Cine păzeşte poruncile Mele acela este cel ce Mă iubeşte pe Mine, şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui” [In 14,21]. Rugăciunea unită cu atenţia face să răsară cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea dumnezeiască, atrăgând la sine iubirea sufletului, leagă sufletul cu Dumnezeu. Iar iubirea care pironeşte toată inima de Dumnezeu face contemplarea minţii cu neputinţă de smuls de cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci iubirea e o legătură a minţii cu Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti; când luminează, ea risipeşte ca o ceaţă orice înţeles şi orice gând al veacului acestuia, căci „iubirea”, zice [Apostolul], „nu gândeşte răul” [I Co 13,4]. (Teolipt al Filadelfiei, Despre viața ascunsă în Dumnezeu-cuvinte duhovnicești, imne, scrisoriI, Ed. Deisis, Sibiu 2010, p.264-265)

Putem folosi în mod corect imaginea sfintelor icoane pe internet astfel: să urăm la mulți ani de ziua onomastică a cuiva, să amintim că într-o anumită zi este prăznuirea unui sfânt sau a unei icoane, să  împărtășim cu ceilalți, prin fotografii, bucuria de a ne fi aflat într-un pelerinaj. În niciun caz să nu mai folosim icoanele cu mesaje de condiționare. Să nu oferim amăgirea împlinirii magice de dorințe, nici să nu semănăm teama că dacă cineva nu ar intra în cercul vicios al distribuirilor, ar putea păți ceva rău. Să cerem sfatul preotului paroh și/sau al duhovnicului înainte de mai apela la acest mijloc păcătos de a folosi sfintele icoane.

 

 



Libertate şi destin - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
 
“Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3).
“Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Iezechiel. 18, 2)
“Nu există destin” (Metodiu din Olimp)

Cred că acesta este titlul corect, scris cu particula “şi” la mijloc. Libertatea şi destinul nu se exclud. Experienţa de fiecare zi ne arată că deşi nu putem să facem absolut tot ceea ce dorim cu datele trupului şi cu ideile care se succed în universul nostru sufletesc, totuşi, o mare parte dintre posibilităţi pot fi amplificate, urmărite şi adăugite după bunul plac şi după potenţialităţile imaginaţiei noastre. Şi, se pare că ceea ce noi ne imaginăm cu putere şi în diverse culori de semnificaţie, de la negru la roz, ne impactează până şi asupra somaticii. “Forţa gândirii pozitive” şi efectele ei benefice pentru sănătate, este tot mai des invocată ca parte a unui stil de viaţă ecologic din punct de vedere personal. Aşadar, suntem limitaţi, însă statutul limitelor este unul cât se poate de discutabil şi incert. Altfel spus, suntem liberi deşi îngrădiţi.

Cum am putea explica altfel experienţa libertăţii şi jubilaţia interioară pe care a încercat-o monahul de la Rohia în închisoare unde s-a născut “conceptul” Jurnalului Fericirii? Sau cum am putea să acceptăm că Victor Frankl a descoperit iradierea luminoasă şi dătătoare de nădejde a Sensului Vieţii tocmai în experienţa concentraţionară a lagărului nazist? Din experienţele citate reiese că dincolo de pre-scrierea unui destin carceral, omul înrădăcinat în ceva sau, mai probabil, în Cineva, scapă printre gratii şi se duce, cel puţin prin spontaneitatea imaginaţiei şi voinţei, unde pofteşte. Nimic nu-l poate opri să se ducă unde vrea şi când vrea.

Dintr-un anumit punct de vedere, puşcăria este ca şi cuţitul. A-morală. Doar atitudinea mea şi felul în care mă raportez la o situaţie (închisoarea) sau în care fac uz de un obiect (cuţitul), poate determina apariţia binelui meritoriu sau a răului imputabil moral. În închisoare pot să blestem sau pot să mă jertfesc pentru binele celui de lângă mine, tot aşa cum cu ajutorul unui cuţit pot tăia o bucată de pâine pentru semenul meu sau pot înţepa sacul lui cu bucate pentru a-l sărăci. Deci omul, atitudinea şi acţiunea sa, întemeiază existenţa răului în lume deoarece “ce altă acţiune rea poţi arăta în afara celei a oamenilor? Cât despre cel ce săvârşeşte răul, acela nu este rău prin firea sa, ci după felul în care îşi dirijează alegerea, pentru că el hotărăşte să facă fapte care-i aduc calificarea de om rău” (Metodiu de Olimp, 1984, cap. XIII, p. 226).  

Răul nu este în mod substanţial legat de om, deoarece, în acest caz, el n-ar mai fi pasibil de răspundere morală pentru faptele şi acţiunile sale. La fel şi cu binele pe care îl săvârşeşte. El nu este substanţial legat de om, în sensul că binele făcut nu-l scapă de posibilitatea de a cădea din nou în zona răului.

         Omul este destinatarul libertăţii şi nu poate să nu fie liber în nici o situaţie. Paradoxul libertăţii este că omul “a renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, într-un fel care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei” (Stăniloae, 1978, p. 413). Şi în acest caz, complementaritatea principială se menţine: dacă omul ajunge să facă binele, deşi e tot mai greu să facă răul, poate reveni oricând la vechile obiceiuri nesănătoase moral. Aceasta este, în acelaşi timp, şi marea şansă a existenţei libertăţii cu care Dumnezeu a dotat persoana umană, şi astfel “riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii a Sale, ca să poată fi cea mai înaltă” (Stăniloae, 1978, p. 414).

Noi nu suntem condamnaţi la libertate. Dacă am fi condamnaţi la libertate, atunci Dumnezeu nu şi-ar mai asuma cu noi nici un risc. Şi, totodată , nici n-ar mai exista responsabilitate şi judecată pentru iniţiativele şi acţiunile noastre (Groza, 2011, p. 142). În cele din urmă, nici n-ar mai putea fi vorba despre vreun fel de implicaţie morală a vieţii.

Trebuie făcută o precizare: când spunem că “nu suntem condamnaţi la libertate”, nu ne referim la faptul că ar putea exista vreo situaţie anume în care nu ne-am mai putea bucura de privilegiul libertăţii. Din păcate pentru unii – răufăcătorii incorigibili– acest lucru este imposibil. Într-adevăr, nu putem să nu fim liberi.

Numai că aşa cum înţelegea faptul libertăţii antichitatea greacă spre exemplu, libertatea putea fi socotită fără doar şi poate ca o condamnare. Erau trei legi fundamentale: legea divină, legea familiei şi legea cetăţii. Aşa cum rezultă din tragediile greceşti – şi poate că acesta este şi motivul principal pentru care se numesc astfel – eroul este pus în situaţia paradoxală de a nu putea să nu aleagă, pe de-o parte, şi de a alege un lucru, să împlinească o lege, dar care  ineluctabil se va opune cel puţin uneia din celelalte două legi. Oricum, orice alegere ar fi făcut omul antichităţii greceşti, o lege tot ar fi încălcat-o – hybris – şi ar fi fost pasibil de pedeapsa tragică.

După această filosofie religioasă, raportul dintre divinitate şi om copia fidel relaţia stăpân-sclav. Nu e loc de comentarii. Fie că vrei, fie că nu, eşti condamnat la o libertate care chiar şi sub cele mai optimiste auspicii şi intenţii morale nu lăsa să se întrevadă nimic de tipul vreunei posibile fericiri absolute. Făcând o paranteză, am putea spune că şi zeii antichităţii erau proiectaţi mai mult după chipul şi după asemănarea oamenilor şi a relaţiilor sau problemelor lor de viaţă, tragismul unei societăţi fiind marca oamenilor imperfecţi în felul lor.

Creştinismul, însă, aduce noutatea legii iubirii şi a iertării. Raportul stăpân-sclav este înlocuit cu raportul tată-fiu. Fericirea absolută pe care o promite viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu se obţine într-un procentaj majoritar prin darul divin – vezi semnificaţia teologică a Întrupării Fiului lui Dumnezeu “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” – şi prin contribuţia benevolă a persoanei care se angajează în cea mai deplină conştiinţă a libertăţii pe traseul existenţial al izbăvirii.

“Oscar Wilde, printre altele autor şi de parabole, în urma unor experienţe triste din viaţa lui, povesteşte una dintre ele. Spune că un mare păcătos s-a prezentat dincolo, la Casa judecăţii şi Marele judecător i-a spus: “Te voi trimite în iad”. El i-a răspuns: - “Nu mă vei putea trimite în iad”. – “De ce?” -  “Pentru că mi-am trăit toată viaţa pământească în iad. Sunt deja acolo. Mi l-am pregătit din vreme eu însumi”. Dumnezeu a gândit că aceasta ar putea însemna că omul a venit pocăit. “Te voi trimite în rai”, i-a zis. – “Nu mă vei putea trimite în rai”.  – “De ce”? – “Pentru că nu mi l-am imaginat niciodată, şi nu m-am instalat în el când aş fi putut-o face”” (IPS Plămădeală, 1996, p. 460).

         Acum putem înţelege mai bine de ce, în creştinism, libertatea este un dar. Acum, nu orice alegi este oricum rău, ci ai şanse de fifty-fifty să ajungi în Rai sau să nu o faci. Ba chiar aş spune că Dumnezeu este mai mult decât echitabil şi echidistant. Ne-a făcut “după Chipul Său”, când am căzut prin neascultare în păcat a venit la noi şi ne-a mântuit, legându-l în lanţuri grele şi slăbindu-i puterea celui mai mare duşman al mântuirii noastre – diavolul. Imediat după Taina Sfântului Botez urmează Taina Mirungerii, când persoana este unsă pe tot corpul cu Sfântul şi Marele Mir, devenind lunecoasă şi greu de capturat de către orice ispită.

Fără riscuri deci, am putea spune că destinul nostru pământesc şi veşnic ne este prescris – dar, atenţie, nu predeterminat – pentru Rai şi rămâne la latitudinea noastră cum vrem să folosim darul libertăţii pe care îl avem. Aşadar şi libertate şi destin împreună, evitându-l pe disjunctivul “sau” care predispune lucrurile la un maniheism păgubos atât pentru credinţa cât şi pentru logica noastră.

        

         1. Destin şi libertate în trupul omenesc

Pentru idea de destin, aşa cum este el perceput în creştinismul ortodox, argumentarea poate merge şi mai departe. Doctorul Paulescu ne vorbeşte despre cauza finală a lucrurilor pe care o argumentează, printre altele, şi cu modul de existenţă şi funcţionare a fiziologiei umane: “Observaţia mai arată că fiinţa vieţuitoare construieşte, cu o perfecţiune uimitoare, încă din starea embrionară, diferitele organe care îi alcătuiesc corpul – organe care nu vor funcţiona decât mai târziu, adică după naştere – şi a căror funcţionare este perfect adaptată unui scop util. Ori, construcţia organelor şi funcţionarea lor ulterioară se îndeplinesc fără ştirea fiinţei vieţuitoare care le execută, în plus, această fiinţă pare a nu fi conceput ea însăşi scopul acestor acte morfologice şi fiziologice pe care le îndeplineşte, căci îl ignoră în mod absolut. Ea urmăreşte un plan prestabilit, al cărui autor nu este fiinţa vieţuitoare însăşi; ea se supune orbeşte unui ordin primit “la origine” (cum zice Cl. Bernard), ordin căruia i s-au supus, de asemenea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de când rasa şi specia ei există” (Paulescu, 2007, p. 171).

Acelaşi destin al trupului omenesc este pus în evidenţă şi de către psihologul şi profesorul Nicolae Mărgineanu de la Cluj, în a sa celebră lucrare intitulată “Psihologia persoanei”; vorbind despre genele dominante şi cele recesive din componenţa lanţului cromozomial, profesorul notează că: “geneza (gena s.n.) normală, care formează organul şi-i conduce funcţiunea în condiţii normale, a fost numită geneză dominantă; iar geneza defectuoasă, a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită geneza recesivă. Geneza care creşte creierul, prin care se mijloceşte funcţiunea inteligenţei, e o geneză dominantă; iar aceea care-l împiedică, şi deci produce prostia, e o geneză recesivă. Genezele dominante sunt de 3 ori mai numeroase decât genezele recesive sau defective” (la pr. Boca, 2006, p. 228).

Aşa cum se poate observa, planul genetic prestabilit, include o dominanţă pozitivă a genelor sănătoase faţă de cele defctuoase, fapt ce ne trimite cu gândul la geneza lumii când Dumnezeu le-a făcut pe toate “bune foarte”. Deci scopul existenţei tuturor fiinţelor este Binele. Dar dacă luăm în calcul cantitatea enormă de boala prezentă azi în lume, putem conchide că toată această predispoziţie genetică optimistă nu trece dincolo de angajamentul libertăţii persoanei care singură decide cui slujeşte: lui Dumnezeu sau sinelui egoist şi autonomizant, ajungând să se îmbolnăvească.

 

2. Destin şi libertate în sufletul omului

Dar nu numai la nivelul trupesc putem întâlni posibilitatea unei pre-destinări fiziologice, chiar complexitatea sufletului omenesc trimiţându-ne spre anumite înclinaţii sau predispoziţii.

Din unghi freudian, emoţiile se cuantifică dedesubtul pragului conştient al vieţii persoanei şi rămân acolo în stare latentă. Tot ceea ce ne produce frică şi tot ce ne produce plăcere dar nu este acceptat din punct de vedere al conduitei sociale, se sedimentează în inconştientul personal al fiecărei persoane. Se pare că fantezia, visele şi chiar unele intuiţii sunt poduri între conştient şi inconştient. Ele aşteaptă doar ocazia existenţială favorizantă şi astfel îşi fac apariţia. Dacă nu sunt conştientizate, adică dacă nu este clarificată originea şi mesajul lor, ele rămân la pândă şi izbucnesc ori de câte ori au ocazia.

Sentimentele deţin o elasticitate aparte şi dacă, să zicem un copil va observa că atunci când plânge primeşte ceea ce-şi doreşte, va continua să facă acest lucru şi la maturitate, evitând astfel să-şi exprime onest în primul rând faţă de sine însuşi furia sau frustrarea (Oancea, 2002, p. 172). Astfel că, ceea ce este dezirabil social va fi urmat chiar dacă nu reprezintă sinceritatea emoţională a persoanei, la fel cum ceea ce este sincer se reprimă pentru a nu crea complicaţii de relaţie. Însă, atunci când presiunea emoţională creşte dincolo de pragul de suportabilitate al persoanei respective, până la urmă adevăratele emoţii ies la suprafaţă atunci când omul se aşteaptă mai puţin şi cu costuri sociale şi uneori materiale însemnate.

Concluzionând acest paragraf, considerăm că în lipsa unei autocunoaşteri adecvate, persoana actuală se poate lăsa manipulată de propriile-i sentimente care, cumva, îi creează un plan prestabilit şi, deci, involuntar, de acţiune. Aceasta cu privire la inconştientul personal. În acest caz, libertatea urmează travaliului autocunoaşterii.

După Jung, alături de inconştientul personal mai este un inconştient colectiv, un fel de moştenire arhetipală a tuturor experienţelor umane din toate locurile şi timpurile. Aceste experienţe, zice Jung, se transmit ereditar şi nu au fost niciodată conştientizate de către persoana care le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de inconştientul personal care conţine lucruri pe care persoana le-a putut conştientiza şi care apoi au dispărut din conştiinţă fiind uitate sau refulate (Jung, 2003, p. 53).

Se vedem acum anumite aspecte ale formării şi transmiterii conţinutului mental al inconştientului colectiv de la o generaţie la alta, folosindu-ne de ultimele descoperiri într-ale neurobiologiei, lucruri pe care Karl Gustave Jung nu avea cum să le ştie la vremea lui. Ceea ce, aşa cum am văzut, nu l-a împiedicat să intuiască esenţa lucrurilor. 

De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal valabil că a simţi anticipează pe a gândi.

Din punct de vedere filogenetic (discuţiile despre evoluţionism şi limitele lui ştiinţifice le vom lăsa pe altădată) se pare că prima dată s-a format creierul limbic sau emoţional, deci centru al emoţiilor şi apoi a apărut neocortexul care este răspunzător de gândire. Pentru aceasta noi oamenii mai întâi simţim şi după aceea gândim. La început, mai înainte de zorii civilizaţiei, supravieţuirea depindea de reacţii emoţionale rapide şi nu de procesualitatea strategică a gândirii. Simţind frică, omul fugea înainte să-şi clarifice toate articulaţiile situaţiei periculoase şi lucrul acesta indubitabil i-a salvat de nenumărate ori viaţa (Goleman, 2008, p. 36 ş.u.). De aici decurge şi toată problematica legată de instinctul lui „luptă sau fugi”.

        Din punct de vedere ontogenetic, lucrurile au rămas la fel, în sensul că înainte de a gândi noi simţim. Orice ni se întâmplă şi orice auzim sau vedem într-o anumită situaţie sau de la anumiţi oameni, trece mai întâi prin sistemul limbic şi solicită un răspuns emoţional, pentru ca, după aceasta, să se implice cortexul prefrontal şi decizia pe seama gândirii. Bineînţeles că e vorba de fracţiuni de secundă. Poate că pe astfel de considerente se bazează şi vorba populară de duh după care e bine să te gândeşti de două ori şi să acţionezi numai odată. Şi acesta este un fel de destin personal prescris pe baze transpersonale, dar care poate fi corectat şi să nu fie lăsat să ghideze unilateral şi involuntar viaţa persoanei. Repetăm: autocunoaşterea – adevărul despre noi înşine – ne va face liberi.

 

3. Destin şi libertate în teologie

Poate că una dintre cele mai puternice afirmaţii dogmatice din teologie este că „Arhetipul omului nu este deci pur şi simplu Logosul, ci Logosul întrupat” (Nellas, 2002, p. 70). Aceasta înseamnă că omul fiind făcut după chipul lui Hristos, este astfel chemat sau, am putea spune, este predestinat spre unirea cu Hristos, Logosul întrupat.

„Dincolo, însă, de această analiză statică sau anatomică realitatea „chipului” revelează şi elanul dinamic al fiinţei umane, predestinarea (ton proorismo) ei” (Nellas, 2002, p. 64). Omul este chemat să se desăvârşească prin unirea cu infinitul datorită darului „Chipului”. Afirmaţia este făcută în cel mai autentic duh patristic. „Dar ca nu numai să existe, ci ca să existe bine, a binevoit Dumnezeu să Se pogoare Înţelepciunea Sa la creaturi, ca să aşeze o întipărire oarecare şi o pecete a Chipului său în toate, în comun şi în fiecare, pentru ca cele făcute să se arate înţelepte şi lucruri vrednice de Dumnezeu” (Sfântul Atanasie cal Mare, 1987, p. 319).

         Paradoxul chipului divin din om este că deşi omul a primit acest dar incomensurabil nu l-a păstrat cum se cuvine şi, mare minune, a fost lăsat să poată alege el însuşi dacă să-l păstreze sau nu aşa cum i l-a dat Dumnezeu Însuşi. Iarăşi libertatea şi destinul merg împreună pe acelaşi drum şi în aceeaşi direcţie.

        Dumnezeu însă nu s-a oprit aici. Dacă a văzut că omul nu L-a ascultat, nicidecum nu l-a obligat în vreun fel să urmeze cu de-a sila voii Lui, ci a încercat să-l salveze din cursa morţii – urmarea neascultării – făcându-i noi şi noi oferte-profeţii. Adică a încercat să Se facă tot mai atrăgător pentru libertatea umană, încercând să-l salveze pe om dar nu fără colaborarea acestuia.

„Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce, cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi, şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce, dintru nefiinţă întru fiinţă, ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi după asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui care cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire, Însuţi, Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre…” (Liturghier, 2000, p. 134-135).  

         Deşi suntem predestinaţi prin Chipul lui Dumnezeu cu care suntem dăruiţi şi hăruiţi, nu suntem obligaţi să îmbrăţişăm o traiectorie pe care nu o dorim şi, în consecinţă, pe care nu o cerem de la Dumnezeu. Dovadă că a fost posibilă căderea protopărinţilor. Adam şi Eva, deşi erau înclinaţi spre bine, libertatea nu le-a fost anulată şi astfel au avut posibilitatea să aleagă prin neascultare răul. Iar după cădere, voinţa omului a slăbit atât de mult încât nu numai că înclină în mod covârşitor spre rău, dar săvârşeşte răul chiar şi atunci când raţiunea îi arată limpede că e rău” (Remete, 1997, p. 199). Însă, nici acum n-am putea spune că păcatul a nimicit total libertatea de voinţă şi că chipul divin din om a fost total distrus, un argument pentru asta constituindu-l chiar producerea atâtor şi atâtor valori artistice, culturale şi spirituale şi, nu în ultimul rând, a atâtor oameni sfinţi care au umplut calendarele (Remete, 1997, p. 201).  

         Aşadar, libertate încă este şi din belşug este, zona predilectă de manifestare a ei fiind configurată de chipul divin din persoana umană. Din nou libertate şi destin împreună. Obligaţia fundamentală a omului rezidă în recuperarea discernământului propriu pentru a elibera aurul chipului divin din el de aluviunile păcatelor şi patimilor, care oxidează şi erodează manifestarea adevăratei libertăţi care este dată de „robia lui Dumnezeu”. „Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică” (Romani, 6, 22). Dacă printr-un efort constant şi profund de autocunoaştere duhovnicească îmi dau seama de cât de mult am pierdut din chipul divin din mine prin păcat şi conştientizez odată în plus ce sau, mai exact, pe Cine am pierdut, voi şti astfel care este esenţialul şi voi părăsi conivenţele sociale uzuale pentru a deveni cu adevărat liber în Hristos Dumnezeu (Yannaras, 2004, p. 71). „Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni, 7, 22).

  

Bibliografie:

  1. ATANASIE CEL MARE, (1987). Cuvântul al doilea împotriva arienilor, în PSB vol. 15, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: EIBMBOR.
  2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Bucureşti: EIBMBOR.
  3. BOCA, Pr. Arsenie, (2006). Cărarea Împărăţiei, Deva: Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului.
  4. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere din limba engleză de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche.
  5. GROZA, Horia Ion, (2011). Laudă bunătaţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.
  6. JUNG, Carl, Gustav, (2003). Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din limba germană de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti: Editura Trei.
  7. LITURGHIER, (2000). Rugăciunea cântării celei întreit-sfinte, Bucureşti: EIBMBOR.
  8. METODIU DE OLIMP, (1984). Despre liberul arbitru, PSB – 10, Studiu introductive, traducere, note şi indicii, de Pr. Prof. Constantin Corniţescu, Bucureşti: EIBMBOR.  
  9. NELLAS, Panayotis, (2002). Omul – animal îndumnezeit, perspective pentru o antropologie ortodoxă, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis.
  10. OANCEA, Constantin, (2002). Tehnici de sfătuire/consiliere, Bucureşti: Vavila Edinf SRL.
  11. PAULESCU, N. C. (2007). Noţiunile de SUFLET şi DUMNEZEU în Fiziologie, Editura Credinţa strămoşească.
  12. PLĂMĂDEALĂ, IPS Antonie, (1996). Tâlcuri noi la texte vechi, Bucureşti: Editura Pronostic SRL.
  13. REMETE, George, (1997). Dogmatica Ortodoxă, Alba-Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe.  
  14. STĂNILOAE, Dumitru, (1978). Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti: EIBMBOR.
  15. YANNARAS, Christos, (2004). Libertatea Moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Bucureşti: Anastasia.


Predici. Cateheze. Pastoraţie
Scrisori pastorale cu prilejul Nașterii Domnului - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Redăm în continuare scrisorile pastorale ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos – 2017:

  1. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: Bucurie mare că S-a născut Mântuitorul
  2. Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei: Naşterea Domnului – Taina creştinului mărturisitor.
  3. Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului: Icoana Naşterii Domnului – descoperirea Tainei Întrupării.
  4. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului și Sălajului: Mărturie şi contramărturie.
  5. Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului: Pastorală la Naşterea Domnului.
  6. Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale: Iubirea mântuitoare a lui Hristos.
  7. Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: Iubirea de neam.
  8. Înaltpreasfinţitul Părinte Nicolae, Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi: Pastorală la Praznicul Naşterii Domnului 2017.
  9. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei: Pastorala de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, 2017.
  10. Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului: Pruncul Dumnezeu ne dăruieşte putere să trecem peste toate relele istoriei.
  11. Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor: Pastorală Crăciun 2017.
  12. Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei: Pastorală la Naşterea Domnului 2017.
  13. Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului: Nașterea Domnului – bucuria cerească revărsată pe pământ.
  14. Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului: Nașterea Domnului, centrul lumii și al timpului.
  15. Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei: Nașterea Domnului – bucuria creștinilor.
  16. Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos: Naşterea Domnului – temeiul bunătăţii creştine şi umane.
  17. Înaltpreasfinţitul Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului: Icoana Naşterii Domnului.
  18. Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor: În căutarea duhului pierdut al Crăciunului.
  19. Preasfinţitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului: Pastorală la Naşterea Domnului.
  20. Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei: Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.
  21. Preasfinţitul Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei: Naşterea Domnului – întrupare şi smerenie.
  22. Preasfinţitul Părinte Vincențiu,  Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor: Pastorală Crăciun 2017.
  23. Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei: Dreptul Iosif – model de smerenie și ascultare.
  24. Preasfinţitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului: Pastorală Crăciun 2017.
  25. Preasfinţitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului: Sărbătoarea Crăciunului – chemarea omului la iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.
  26. Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor: Privatizarea lui Dumnezeu.
  27. Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii: Nașterea Domnului – Taina creștinătății.
  28. Preasfinţitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului: Pastorală la Naşterea Domnului.
  29. Preasfinţitul Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei: Pruncul Iisus și Poarta adâncă spre Absolut, care există în fiecare dintre noi.
  30. Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei: Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului 2017.
  31. Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei: Scrisoare Pastorală la Luminatul Praznic al Nașterii Domnului la anul mântuirii 2017.
  32. Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei: Omul – icoană vie a lui Hristos.
  33. Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord: Naşterea Domnului – Taină a jertfei.
  34. Preasfinţitul Părinte Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande: Smerenia Maicii Domnului și credința Dreptului Iosif, au dăruit lumii mântuirea, prin Fiul lui Dumnezeu Întrupat! Sursa: Basilica


Nașterea Domnului, bucuria tuturor - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

 



Iubirea de neam - ÎPS Serafim Joantă
 
Arhiepiscop Ortodox Român
al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi
Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
 
 
 
Pastorală la Naşterea Domnului 2017
Mânutuiește Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea ta....
 

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Dăm slavă bunului Dumnezeu şi-I mulţumim că am ajuns cu pace la sărbătorile de iarnă prilejuite de Naşterea Domnului care revarsă în sufletele noastre dragoste şi bucurie, lumină şi căldură. Fiecare ne-am pregătit, pe măsura credinţei şi a râvnei pentru Dumnezeu, cu post şi rugăciune, ca şi prin Taina Spovedaniei şi a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului, să întâmpinăm după cuviinţă acest mare Praznic. Slujbele din aceste zile şi minunatele colinde de Crăciun ne dezvăluie marea Taină care s-a petrecut în Betleem şi-L preamăresc pe Dumnezeu Care se smereşte şi se face om, intră în umanitate, împărtăşeşte condiţia omenească pentru ca să mântuiască lumea din interiorul firii noastre. Pruncul născut în Betleem - Dumnezeu şi om - este ca o sămânţa dumnezeiască pusă în aluatul umanităţii, adică în inima fiecărui om în care se concentrează toată umanitatea, pentru ca toată umanitatea să dospească şi să devină o singură Pâine. Mântuitorul Iisus Hristos spune despre Sine că este „Pâinea care s-a coborât din cer“ (Ioan 6, 51) şi că cei ce mănâncă această Pâine, adică Trupul şi Sângele Său, devin una cu El şi au parte de viaţa veşnică. Fiecare om este chemat să crească în Hristos, străduindu-se, zi de zi, să creeze condiţiile necesare pentru ca sămânţa dumnezeiască din inima sa să-i dospească întreaga fire.

Orice sămânţă, pentru a creşte şi a rodi, are nevoie de un pământ bun, de apă şi de căldură. Sămânţa harului primit la botez în sufletul nostru are nevoie, pentru ca să crească, de pământul bun al inimii pe care-l pregătim mereu prin rugăciune, prin post şi prin fapte bune. Dacă nu ne rugăm în fiecare zi, dacă nu participăm cu evlavie, duminica, la Sfânta Liturghie şi nu ne spovedim şi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, dacă nu postim miercurea şi vinerea, ca şi în cele patru posturi de peste an, dacă nu ne silim să facem cât mai mult bine semenilor noştri, inima ni se împietreşte şi devine insensibilă la prezenţa lui Hristos în ea. Astfel, în loc să creştem duhovniceşte şi să ne asemănăm tot mai mult cu Hristos, ne cufundăm în bezna păcatelor şi patimilor care ne distrug treptat şi sufletul şi trupul.

A creşte în Hristos înseamnă a creşte în iubire, a ne umple inima de iubire şi a deveni una cu El: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine, zice Sfântul Apostol Pavel (Galateni 2, 20). Acelaşi Apostol ne îndeamnă să avem în noi „gândul lui Hristos“ şi „simţirea lui Hristos (cf. I Corinteni 2, 16 şi Filipeni 2,5), adică să gândim şi să simţim ca Hristos, pentru că cine se străduieşte să câştige gândul şi simţirea lui Hristos în inima sa, acela va şi iubi ca Hristos. Urmarea lui Hristos, o carte foarte populară în Evul mediu, dar şi astăzi, ne îndeamnă ca în fiecare împrejurare a vieţii să ne întrebăm: „ce-ar face Hristos dacă ar fi în locul meu?” Dacă ne-am pune mereu această întrebare, ne-am feri de multe păcate şi am scăpa de multe suferinţe! În acelaşi timp, trebuie să avem mereu în vedere că scopul rugăciunii, al postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine şi al tuturor faptele bune este iubirea: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştrii cu care trăim în familie, în Biserică şi în societate. Dacă rugăciunea, postul şi orice împlinim din credinţă nu ne fac mai buni, mai iertători, mai iubitori de semeni, înseamnă că ne ostenim în zadar. Din Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că Dumnezeu ne va judeca după măsura iubirii, adică după cât bine am făcut semenilor noştri (Matei 25, 31-46). De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că „iubirea este împlinirea Legii“ (Romani 13, 10). Cine iubeşte cu adevărat, împlinişte deodată toate poruncile. Şi numai cine iubeşte cu adevărat este liber. Omul liber se fereşte de păcat, fiindcă ştie că păcatul îl transformă în sclav: „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului“ (Ioan 8, 34). De aceea Fericitul Augustin zice: „Iubeşte şi fă ce vrei!“

Iubiţi credincioşi,

Am intitulat această scrisoare pastorală „Iubirea de neam, pentru că în anul care vine se împlinesc 100 de ani de la întregirea poporului român. Anul 2018 a fost declarat de Patriarhia Română ca „An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri“. Sute de ani, românii au trăit, datorită vitregiilor istoriei, în trei ţări separate până când în 1859, Moldova şi Ţara Românească s-au unit sub sceptrul Principelui Alexandru Ioan Cuza, iar în 1918, Transilvania a revenit la Patria-Mamă. Dar deşi despărţiţi atâtea secole, românii şi-au păstrat unitatea de limbă şi de credinţă. Un adevărat „miracol românesc“, după cum spun istoricii. Îndeosebi credinţa i-a ţinut pe români uniţi. Ştim că poporul nostru a primit credinţa creştină în procesul însuşi al formării sale (sec. II-VII), încât putem spune că avem credinţa în sângele nostru. Virtuţile evanghelice au modelat firea românului de-a lungul secolelor şi a făcut din poporul nostru un popor paşnic, harnic, inteligent, smerit şi iubitor de străini. Dumnezeu ne-a hărăzit în istorie cu voievozi evlavioşi şi înţelepţi, unii dintre ei trecuţi în rândul sfinţilor, ca Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab şi Constantin Brâncoveanu. De asemenea, am avut regi iubitori de neam şi de credinţa lui. După cel de-al doilea război mondial, a venit însă peste poporul nostru, ca un tăvălug, comunismul ateu care i-a distrus în mare parte fiinţa modelată de credinţa sa ancestrală, cultivând în locul ei patimile contrare virtuţilor strămoşeşti: necredinţa, ura de clasă, minciuna, hoţia. După căderea comunismului, românii au fost cu totul nepregătiţi să facă faţă concurenţei economice străine care i-a distrus industria. Tot la fel, cei mai mulţi n-au fost pregătiţi să-şi asume o libertate responsabilă. Astfel migrarea în străinătate a milioane de români în căutare de lucru, ca şi natalitatea extrem de scăzută, încurajată de liberalizarea avortului (peste 20 milioane de la Revoluţie) pun în pericol dăinuirea însăşi a neamului. Populaţia îmbătrâneşte, satele sunt pe cale de dispariţie. Ne putem întreba: câtă credinţă mai curge prin sângele nostru? Dar nu-i suficient să ne lamentăm. Ce putem face fiecare pentru neamul şi ţara noastră? Bogăţia unei ţări o formează în primul rând oamenii ei. Ţara are nevoie de noi. Cine se întoarce acasă, acela se aseamănă cu marele Moise despre care Sfânta Scriptură spune că a preferat să sufere cu poporul său şi să se întoarcă în Canaan decât să aibă dulceaţa păcatului cea trecătoare a Egiptului (cf. Evrei 11, 25-26). Dar dacă nu ne putem întoarce toţi acasă, cel puţin să mergem cât mai des în ţară, să ne vizităm familia şi rudeniile şi să ajutăm pe cei rămaşi acasă. Să fim convinşi că un concediu făcut în România, chiar şi când nu mai avem pe nimeni din familie, dar avem mormintele părinţilor, ne odihneşte mai mult decât concediile făcute în alte părţi, pentru că locurile în care ne-am născut - înscrise în fiinţa noastră - ne dau o pace adâncă. Şi, mai cu seamă, să iubim pe confraţii noştri, pe cei de acasă şi pe cei din Diaspora, aşa cum este fiecare, cu părţile sale pozitive şi negative. Să nu cădem în păcatul de a-i împărţi pe oameni în buni şi răi. Pentru omul credincios şi smerit, toţi oamenii sunt buni. El singur se vede pe sine rău şi de aceea nu condamnă pe nimeni. Să ne ferim deci de a vorbi de rău ţara şi neamul, pentru că ţara se identifică cu mama şi mama cu ţara!

Iubiţi credincioşi,

Bunul Dumnezeu ne-a ajutat şi în anul care se încheie să continuăm lucrarea duhovnicească şi pastorală, prin înfiinţarea de noi parohii sau filii şi prin strădania de a ne procura sau construi biserici proprii. Din păcate, din cele peste 120 de parohii şi filii din Arhiepiscopia noastră, doar 20 au bisericile lor proprii. Aceasta îngreunează foarte mult lucrarea noastră pastorală. În prezent avem în construcţie biserici pentru parohiile din Traunreut, Leipzig, Bonn, Saarbrücken şi Viena, ca şi Mânăstirea şi Așezământul bisericesc din München. Îndeosebi Așezământul bisericesc din München, care este o lucrare mare şi de importanţă pentru toată Diaspora românească, are nevoie de sprijinul tuturor. Aşa cum am spus şi în Pastorala de Sfintele Paşti, cei care ajută în mod deosebit vor fi mereu pomeniţi la Altarele noilor biserici ca şi ctitori.

Mă rog Pruncului Iisus, născut în Peştera Betleemului, să scrie aceste cuvinte de învăţătură în inima fiecăruia şi să le facă roditoare, sporindu-vă iubirea de Ţara şi neamul nostru, iubirea faţă de țările în care trăim şi faţă de toată creaţia lui Dummnezeu.

Vă urez tuturor, părinţi şi copii, tineri şi vârstnici:
Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi!  

 

 

 



Sărbătorile lunii ianuarie (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Învățătură despre dobândirea Rugăciunii minții: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” - Arhim. Efrem

 

Părintele Efrem Filoteitul: 

Pe acestea nu vi le-am mai spus până acum. E o scăpare a mea și, ca să spun așa, îmi asum vina. Inima omului e centrul mișcărilor mai presus de fire, a celor după fire, și a celor împotriva firii. Toate încep din inimă. Dacă inima se curățește, atunci Îl va vedea pe Dumnezeu; atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu. Cum Îl vom vedea? Oare Dumnezeu are asemănare omenească sau înfățișare omenească, pentru a-L vedea? Nu. Dumnezeu este duhovnicesc, noetic. Dumnezeu este Duh și, ca Duh, se află în univers. Dar se află și în inima omului, când aceasta devine vas primitor. Iar ca să devină vas primitor, inima trebuie să se curățească. Nu s-o spălăm cu apă, ci să se curățească de gândurile necurate. Dar, ca să se curățească, inima trebuie să bea un medicament. Medicamentul este Rugăciunea.

Unde merge Împăratul, de acolo sunt alungați dușmanii, iar unde merge Hristos, Numele Lui cel Sfânt, de acolo sunt puse pe fugă oștirile demonilor. Iar când înlăuntru S-a înscăunat definitiv Hristos, atunci toate I se supun Lui. La fel cum un împărat care a cucerit o țară merge să se înscăuneze în capitală, supunându-i pe toți răzvrătiții de mai înainte și umplând țara de soldați și arme și, potolindu-se toate tulburările interne, va domni peste norod cu pace și cu mulțumire. Atunci împăratul șade pe tron și vede că toate îi sunt supuse, și se bucură și e mulțumit.

La fel și cu țara inimii noastre. Are înlăuntrul ei dușmani, are răzvrătiri, are gânduri, patimi, slăbiciuni, una-alta, răscoliri, furtuni, vijelii, tulburări și contradicții. Toate se petrec în inimă. Și, ca să poată țara aceasta a inimii să-i potolească și să-i supună pe vrăjmași, trebuie să vină Hristos, Împăratul, cu oștirile Lui, să cucerească țara, să-l izgonească pe diavolul și să domolească orice neliniște venită de pe urma patimilor și a neputințelor, să domnească precum un monarh absolut, ca un Atotputernic. Starea aceasta, spun Părinții, poartă numele de „isihia inimii”. Acest lucru se va numi „isihia inimii”, anume să domnească Rugăciunea fără a se întrerupe, iar Rugăciunea să odrăslească curăția și liniștea inimii.

„Rugați-vă neîncetat”

Felurile de rugăciune sunt multe. Există, desigur, rugăciunea cu glas tare. Adică să spunem rugăciunea cu gura. Felul acesta trebuie să-l întrebuințăm la început, când ne apucăm să lucrăm Rugăciunea, ca să ne atingem scopul nostru final.

Din pricină că mintea este veșnic în mișcare – și nu din pricina firii, ci din pricina abuzului și a neîngrijirii, dar și a multei ignoranțe –, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă și se complace în felurite plăceri. Când se pleacă spre cele trupești, când spre altă patimă. Din pricina împrăștierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune. Mereu însă, oriunde s-ar duce și orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere și mulțumire.

Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugați-vă neîncetat” (1 Thessaloniceni 5:17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minții sale, care s-a împrăștiat pe toate ulițele, făcându-l să se strângă cuminte și supus, și să se așeze în bună-rânduială, trebuie să-i dăruiască minții ceva, s-o îndulcească – fiindcă, precum am spus, mintea e mulțumită și simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. Începătorul care învață Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, străduindu-se să-și tragă mintea de la cele lumești. Cuvintele spuse cu glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mișcarea limbii, încetul cu încetul, va aduna mintea din împrăștiere. Buna intenție, silința, atenția și scopul pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră să înceapă să se adune.

Însă rugăciunea aceasta va începe totodată să ne aducă și o oarecare mulțumire, o bucurie, o anume pace, ceva duhovnicesc. Ei! Acesta-i Dumnezeu! Simțământul acesta de mulțumire duhovnicească atrage mintea. Înaintând rugăciunea aceasta cu voce tare, atrăgând mintea spre cele dinlăuntru, i se dă o anume libertate minții să spună și ea rugăciunea fără a mai deschide gura. Începe, așadar, să se ivească un oarecare rod. După ce o spune omul, când cu mintea, când cu gura, mintea începe încet-încet să stăpânească rugăciunea. Tot rostind mintea neîncetat, rugăciunea începe să intre și în inimă. Și omul, acolo unde șade, vede cum inima lui spune Rugăciunea.

Metoda Rugăciunii

Însă, ca să ajungem acolo, ne va ajuta mult felul cum se spune Rugăciunea, despre care, desigur, poate ați mai auzit și altădată, sau poate ați citit deja. În orice caz, acum vom sistematiza lucrul acesta pentru a o pune în practică, fiindcă va aduce rezultate bune.

Am spus că inima este centrul tuturor mișcărilor, sufletești și noetice, dar și al durerilor trupului. Fiecare durere trupească lovește în inimă. Și când te doare dintele, tot în inimă lovește. Și mâna, când se rănește, și rinichiul, și toate celelalte, în inimă vor lovi. Inima se mișcă prin intermediul respirației, iar dacă omul încetează să mai respire, încet-încet se oprește și inima. Prin inspirație, inima omului primește aer curat, îl trage înăuntru, apoi primește altul, și astfel, încet-încet, se menține viața.

Atunci când lăsăm ritmul firesc al inspirației și expirației, și inspirăm și expirăm mai rar, are loc o anume anomalie în inspirația și expirația inimii. Prin urmare, câtă vreme există această anomalie, se ivește o durere, o strângere, cum ar veni, în inimă, fiindcă inima nu mai primește aerul după ritmul firii. Adică, în loc să i-l dăm imediat, îi dăm aerul mai târziu. După această consecință firească, durerea care se ivește atrage mintea să păzească inima, și atragerea aceasta a minții către inimă duce la unirea minții cu inima. La fel cum, atunci când te doare dintele, mintea face ce face și tot la durere se întoarce, la fel se întâmplă și cu inima.

Când vom începe să spunem Rugăciunea cu o inspirație și expirație lentă, se va ivi durerea aceasta, necăjirea aceasta a inimii, ca o consecință firească. Necăjirea aceasta ne va ajuta până ce mintea va păzi inima. Spunând, așadar, Rugăciunea în chip ritmic, cu o inspirație și expirație lentă, mintea se va coborî la durere, prin urmare împrăștierea va fi alungată.

Împrăștierea, fiind astfel alungată, mintea va găsi isihia și nu va mai avea de ce să se împrăștie. Durerea o va strânge.

Metoda aceasta, prin inspirația și expirația lentă, este un mijloc precis, împreună cu atenția, ca mintea să nu fugă. Astfel vom putea să tăiem împrăștierea, care e „vampirul” esenței Rugăciunii. Fiindcă împrăștierea ne fură folosul Rugăciunii pe care vrem să o săvârșim.

Rugăciunea și închipuirea

Înlăturând, așadar, împrăștierea, îi dăm aer minții, ca să se curățească și să păzească inima. Începem, așadar, să respirăm încet-încet, iar respirând, unim cu respirația și rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Vom spune fie o rugăciune, fie două, fie trei pe inspirație. După aceea, expirând, iară ne vom uni mintea cu Rugăciunea. De trei ori vom spune în expirație și de două ori în inspirație, după cum putem. În orice caz, astfel vom găsi ritmul Rugăciunii pe respirație.

Acum, dacă putem să spunem Rugăciunea cu mintea pe inspirație și expirație, bine va fi. Dacă însă întâmpinăm greutăți, fiindcă mintea simte vreo greutate din ispită, atunci să inspirăm pe gură, iar limba poate să se miște puțin, puțin, spunând cuvintele, și asta ne va ajuta în chip binefăcător la început.

După ce vom spune Rugăciunea cu această înțelegere, punând Rugăciunea pe ritmul inspirației și expirației, va începe să se ivească în inima noastră o durere, iar mintea se va lipi de locul acela. Mintea se va sili să stea nemișcată în inimă.

Când tragem aer pe gură sau pe nas, vom spune Rugăciunea. Iar dacă mintea va fi în inimă, va urmări nu inima, nu forma ei, nu-și va închipui forma inimii, ci mintea va fi cu luare-aminte în inimă, fără să și-o închipuie. În chip simplu, mintea se va afla în inimă, și nu ne vom închipui inima, fiindcă, de ne-o închipuim, încet-încet se va strecura înșelarea, și vom face o rugăciune a închipuirii.

Neînșelată este rugăciunea care se face fără împrăștiere, fără contururi, cu mintea fără de închipuire, fără nici o formă, fără nici o figură, absolut nimic. Mintea va fi curată de orice închipuire, fie dumnezeiască, fie omenească. Nici Hristos, nici Preasfânta, nimic. Numai mintea va sta noetic în inimă, în piept, nimic mai mult. Numai să fie cu luare-aminte că se găsește acolo, înlăuntru. Ci, odată cu respirația, mintea va începe să spună Rugăciunea, fără să-și închipuie nimic altceva. Inima, ca un motor, va lucra Rugăciunea, iar mintea, ca un simplu spectator, va urmări cuvintele Rugăciunii.

Când vom pune lucrul acesta în practică, vom întâmpina o oarecare dificultate la început, dar după aceea vom afla lărgime, lățime, înălțime și adâncime. Mai întâi se va ivi o bucurie amestecată cu durere, după care, încet-încet, doar bucurie, pace, seninătate.  Dar și mintea, după ce se va îndulci, n-o vom mai putea desprinde de Rugăciunea în inimă și de „Doamne Iisuse…”.

Mintea, oriunde se va afla, va spune Rugăciunea

Se va ajunge la o asemenea stare, încât nu vom dori s-o mai pierdem. Ne vom pune într-un ungher, fie în picioare, fie șezând, ne vom pleca capul și nu vom mai vrea să ne ridicăm de acolo ore întregi. Putem să stăm una, două, trei, patru, cinci, șase ore, și să nu ne lase inima să ne ridicăm, nici mintea să nu mai vrea să se ducă nicăieri în altă parte. Îndată ce o vedem că pleacă în altă parte, imediat capul se pleacă în jos. Se ajunge, adică, la o înrobire din pricina Rugăciunii. Felul acesta de rugăciune este foarte eficient. Mai întâi va aduce după sine Rugăciunea neîmprăștiată, va aduce bucuria, pacea, și va mai aduce totodată și lacrimi de bucurie, străvederea minții. Mintea va fi pregătită pentru vederile dumnezeiești, se va naște apoi isihia cea desăvârșită a inimii. Omul nu va mai vrea să audă absolut nimic. Va crede că se află într-un pustiu al Saharei. În același timp, Rugăciunea se va putea face și mai scurt. Vreau să o spun mai repede, o vreau mai rar, cum se odihnește sufletul, cum îi va plăcea în ceasul acela.

Spunem, așadar: „Doamne – Iisuse – Hristoase – miluiește-mă – Doamne – Iisuse…”, și mintea va urmări Rugăciunea, la fel cum urmărește un inginer motorul în funcțiune. Mai târziu, dacă nu vom putea să luăm altă Rugăciune pe inspirație, vom expira, încet-încet: „Doamne – Iisuse – Hristoase – miluiește-mă – Doamne – Iisuse…”, încât să ajungem la capăt. Și iar vii cu altă inspirație, încet-încet. Nu cu grabă. Lin, cu pace, liniștit, fără să forțezi. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și veți vedea mai târziu, după puțină vreme, când vă veți face treburile voastre, că, atunci când veți trage aer, veți spune și „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, iar apoi, în expirație, din nou Rugăciunea. Singură inima atât se va odihni, încât mintea, oriunde se va afla, va spune Rugăciunea atunci când veți trage aer în piept. Desigur, se poate să nu spuneți trei rugăciuni pe inspirație, totuși măcar una tot veți spune. Și mai târziu se va dobândi un ritm, un mecanism ritmic făurit, și veți vedea apoi rezultatele pe care le va aduce Rugăciunea aceasta. Va trage totul către și mai mult. Veți spune: „A trecut un sfert de oră?”. Și vor fi trecut două ore. Așa de mult nu va mai vrea omul să se despartă mintea lui de inimă și din a asculta Rugăciunea. Ce să mai vrei psalmodii, ce să mai vrei altele? De aceea Părinții în pustie nu aveau nevoie de astfel de lucruri. Desigur, acestea sunt adeverite de Biserică. Însă oamenii care au găsit chipul acesta al Rugăciunii minții, care e mult mai înaltă decât rugăciunea de tipic, au lăsat tipicul și au prins esența. Noi, din cauză că am pierdut esența – poate pentru că nu am avut învățători care să ne spună, sau poate pentru că nu am avut noi intenția cea bună și voință –, am pus mâna pe tipice. Astfel, monahii de azi își fac vecerniile lor, slujbele lor, dar în afară de asta, nimic. Își fac treaba și spun că și-au făcut datoria. Dar nu așa se face datoria.

„Vor fi arse și neputințele, și gândurile, și patimile”

Sfântul Ioan cel Milostiv a întemeiat o mănăstire și a zis:

– Părinților, faceți-vă îndatoririle voastre duhovnicești, iar eu vă voi hrăni, ca nu cumva să aveți griji lumești și să lăsați Rugăciunea pe planul al doilea. Eu vă voi da cele de trebuință, iar voi să vă rugați.

Și zice igumenul:

– Preasfințite Stăpâne, noi ne împlinim îndatoririle noastre. Citim Ceasul Întâi, al Treilea, al Şaselea, al Nouălea, Vecernia, Pavecernița, Liturghia…

– A! spune Sfântul. Adeverit îmi este că sunteți delăsători. Și în celelalte ceasuri ce faceți?

Ce-a vrut să spună Sfântul Ioan? Că nu-și împlineau îndatorirea lor, fiindcă nu se rugau neîncetat.

Când ne sculăm pentru slujba noastră, îndată ce începem cu „Împărate Ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, Psalmul 50, vom înclina puțin capul spre piept, vom încerca să ne desprindem mintea de toate celelalte și să o îndreptăm înlăuntrul pieptului, înlăuntrul inimii noastre. Împreună cu înclinarea capului vom împinge și mintea să intre acolo, înlăuntru. Îndată ce a intrat acolo, înlăuntru, vom începe, pe respirație: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, iar metanierul va lucra în mână. Și veți vedea. Desigur, la începuturi, se poate întâmpla să fie un pic mai greu, dar cu puțină stăruință și răbdare vom avea și roade. După aceea, ca și cum ai lua foc, te vei îndulci puțintel și vei intra în noima Rugăciunii, și de-acum nu ți-o mai ia nimeni, noaptea întreagă să tot stai. Și atunci, veți vedea, va trece vremea și veți spune: „De-abia am început Rugăciunea”. Și veți afla cel mai mare folos în felul acesta de rugăciune.

Și oare care este scopul pentru care am venit aici? Nu am venit ca să-L găsim pe Dumnezeu? Nu am venit aici ca să găsim pacea? Ca să ne izbăvim de patimi?

Deci Rugăciunea aceasta, după această înțelegere, îndată ce va aduce înlăuntru căldură, va isca o flacără înlăuntrul sufletului, pentru că Rugăciunea va mișca căldura, iar căldura va naște Rugăciunea. Și, după ce se va face aceasta, veți vedea că vor fi arse atunci și neputințele, vor fi arse și gândurile, vor fi arse și patimile, încetul cu încetul, și vom ajunge la curăția inimii, când vor veni Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și vor zidi mănăstire și sălășluire.

  (…)

 

Din „Πατερικές ὁδηγίες καί ἐμπειρικές

ὑποθήκες γιά πνευματική τελείωση”

(Mănăstirea Filotheu, Sfântul Munte)

Traducere realizată de Mănăstirea Diaconești, via Familia Ortodoxă

Foto: ortodoxwiki

 



Misiune.Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, mărturisitor de foc al Rugului Aprins
 

Viața Părintelui Daniil Sandu Tudor, realizatî de maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă

Motto„Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Ne trebuie o preoție purtătoare a Cuvântului viu”.

„Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel blând!/Sunt și eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând./Către Tine mă aplec cu fruntea,/și mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt./Strâns adunat în mine, așezat fără cuvânt/Aștept ca orbu-n puntea «Luminii din adânc cea fără înserare,/și care-i pusă-n om ca un lăuntric soare/să lumineze întreagă în încăperea ființei»./Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,/Te pipăi cu sfială,/cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,/cu deget bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială,/Și neajuns aș pune încă cealaltă mână;/dar inima străpunsă de fulger de arsură,/îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână/chemarea Ta întreagă și fără voia mea/bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aliluia!” (Condacul 9 din Imnul Acatist la Rugul Aprins alcătuit de Sandu Tudor în 1948).

PREAMBUL BIOGRAFIC

Hărăzit cu măiestria cuvântului plămădit în frământătura unei existențe mult încercate pe tărâmul atât al vieții laice cât și al celei monahale, Alexandru Teodorescu – cunoscut sub pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor și slobozit de deșertăciunea lumii în adumbrirea de har a călugăriei ca monahul Agaton, mai târziu schimnicit cu numele de Daniil – s-a născut în familia unor magistrați din București la 22 decembrie 1896, având și un frate mai mic, pictorul Mircea Teodorescu. De la tatăl său, Alexandru care fusese președintele Curții de Casație din Ploiești înainte de 1914 și care cucerea de la prima întâlnire prin distincția lui neostentativă și temperată, Sandu Tudor moștenește pe lângă educația și informația enciclopedică specifice culturii românești dintre cele două războaie, suficiente mijloace materiale care îi înlesnesc o viață întreagă de studii și cercetări, călătorii și contacte cu tot ce putea fi dezirabil în planul valorilor culturale ale timpului.

În ciuda atracției exercitate de mirajul lumii, Sandu Tudor nu rămâne străin de frământările căutării unei eliberări lăuntrice prin credință din încătușările deșertăciunilor vieții, așa cum ne destăinuiește în Memoriul-biografie adresat autorităților comuniste cu scopul de a se apăra în procesul Rugului Aprins: „Cele dintâi studii mi le-am făcut la Liceul din Ploiești, muncind intens, fiind printre fruntașii generației mele. Față de scepticismul și conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei și școlăriei mele, Credința și claritățile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat și ca un adevărat eroism, a cărei pildă vie mi-o înfățișa bătrânul și vestitul, în vremuri, profesor de istorie și filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână Evangheliile și m-a făcut să înțeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulți o poartă și o înfățișează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală și o încercare puternică în Viață. Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică și pentru toată viața. Din creștinismul său social, care punea în lumină legea dreptății imanente în istorie, am învățat să iubesc pe cei mulți, lipsiți și obișnuiți și să înțeleg lupta cauzei lor”[1].

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 îl găsește pe tânărul Alexandru în ultimul an de liceu, moment de cotitură marcat de înrolarea și trimiterea sa, doi ani mai târziu pe linia frontului ca sublocotenent. Va fi demobilizat abia în anul 1921, când se stabilește la București, unde e hotărât să devină  pictor și se înscrie la Academia de Arte Frumoase, proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofițer în Serviciul Maritim Român și, vreme de doi ani (1922-1924) pare să-și fi aflat rostul colindând mările și oceanele lumii pe vaporul „Dobrogea”.

Însă „foamea de carte” și năzuințele literare îl silesc să se întoarcă în București, pentru a-și relua preocupările universitare studiind acum, Literele, Filosofia, Teologia, fără a obține însă vreo diplomă într-un domeniu sau altul. Descris de contemporanii săi ca o personalitate în continuă fierbere, mișcare și căutare, „Sandu Tudor părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor și idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice”[2]. „Frumos, cu părul roșcat, cu ochii albaștri și cu barbișon privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate și purta, permanent, la subsuoară, un volum de filosofie adâncă”[3]. Pe lângă activitatea literară (în 1925 debutează cu un volum de poeme, Comornic, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioși și este remarcat de Nichifor Crainic, publicând în Gândirea, Contimporanul, Convorbiri literare, Cuvântul literar artistic, Mișcarea literară, Ritmul vremii) – lucrează activ și benevol ca director al Operei de Ajutorare studențească în cadrul Asociației Studenților Creștini. În același timp, obține postul de profesor suplinitor în satul Pogoanele și pasionat de aviație devine pilot de încercare. În 1927 compune în versuri după metrica și ritmul vechiului Acatist de tip bizantin un poem religios, Acatistul Sf. Dimitrie Basarabovcare este aprobat de Sfântul Sinod, primind totodată postul de subdirector al Internatului Teologic din Chișinău.

PELERIN LA SF. MUNTE ÎN CĂUTAREA ISIHIEI CUNOȘTINȚEI

„Fără îndoială nu există creștin care să nu fi avut odată în viață dorința de a iubi pe Dumnezeu din toată inima și până la punc­tul de a nu mai fi despărțit de El”.

În 1928, Universitatea din București îl numește secretar al Oficiului Universitar pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studențească. Simultan continuă să se dedice studiului Teologiei, obținând o bursă în anul 1929 când va călători pentru prima oară la Sfântul Munte Athos după ce lecturează o serie de reportaje publicate în Franța, de către o ziaristă care susținea că ar fi străbătut Athosul travestită în bărbat. Ajunge la destinație ca orice jurnalist de scandal pus pe dezvăluiri spectaculoase, animat mai degrabă de senzaționalul posibilelor sale descoperiri decât de doruri duhovnicești. Însă incursiunea athonită îl va preschimba lăuntric și va însemna momentul convertirii lui depline: „Pe vremea aceea, în Franța, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că ea a vizitat muntele, travestită în bărbat.

Intrigat și în același timp curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăți, Sandu Tudor coboară dintr-un caiac în portul călugăresc Dafnes, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurți, cămașă sport și cu un rucsac în spate. Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase care au în ele ceva din elanul Sfântului Apostol Pavel, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrând pentru mâncare și haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: «Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos, pune-ți pantaloni lungi, lasă barba să crească și vino cu mine; dar să faci ceea ce fac eu. Mulți vin ca Dumneata să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaște și se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieții călugărești, turiștilor; aceia, cum vin, așa se duc». Lui Sandu Tudor i s-a părut rațională propunerea și din acel ceas a început să facă ceea ce făcea și monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mănăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la ușă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ; se iveau pe după colțuri, se uitau pe geamuri, starețul era avizat… Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis ușile și inimile călugărilor practicanți ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respirației și toată taina Liturghiei interioare a isihaștilor, luată nu din citit, nu din Filocalii, ci direct de la maeștrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaști.

Acolo a înțeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit și că în acel centru existențial al ființei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adânc», există Dumnezeu și că Dumnezeu este pecetea personalității noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când își pleacă capul în piept, rostind în ritmul respirației: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». El a înțeles că rugăciunea este o stare și nu o activitate formală. Este starea firească a omului care simte prezența lui Dumnezeu în el, pentru că în Dumnezeu viem și ne mișcăm, iar pogorârea în noi este drumul dintre autenticitate, cunoașterea adevărată a ceea ce suntem. Orice activitate de conștiință trebuie raportată la acel centru existențial din noi, altfel își pierde autenticitatea. Pentru Sandu Tudor începea acum reconsiderarea întregii culturi umane și a procesului intelectual, care având alte puncte de referință decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretică. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicând rugăciunea, zi și noapte. Obișnuia să spună că pentru a intra în ordinea Duhului, trebuie mai întâi să te «îndobitocești», dându-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugăciune ambulantă. Povestea cu lux de amănunte, cum în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să lase impresia unui pelerin credincios; însă cu fiecare metanie, ceva în el, se transforma. Într-o noapte, la ora două, când Muntele începe să se roage, era la schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote și toacă din toate văgăunile și văile; de la mănăstiri, schituri și chilii și peste toată feeria se mai adăuga și o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsă de aripa și focul Duhului Sfânt îl copleșise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Starețul schitului văzându-l emoționat s-a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: «Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?». Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de niște viziuni demonice: Capșa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, ședințe literare, petreceri… etc., iar starețul a încheiat: «Noi cei din Athos avem o credință: dacă mai ține Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopții călugării se roagă».

Întors în capitală, se dedică studiilor filocalice, pe care nu le citește, ci le practică, descoperind documente despre existența pustnicilor din Carpați, relevând în Diata Starețului Gheorghe și Legiurile Sfântului Calinic, specificul isihasmului românesc”[4].

APOLOGET AL ADEVĂRULUI SUB „PARAFA DE JAR” A CONDEIULUI

„Adevărul se îmbracă în lumină ca într–o haină, adevărul se acoperă cu cuvântul ca într–o taină. Vădirea lui este dreaptă, simplă și fățișă”.

În 1930, Sandu Tudor lansează foaia săptămânală Floarea de foc în coloanele căreia duce o luptă dialectică antifascistă, iar în 1933 înființează cotidianul Credința, ziar independent de luptă politică și spirituală prin care era încurajată o critică acidă la adresa religiozității decorative și a burgheziei socotită a fi drept clasa responsabilă pentru decăderea spirituală a omului, pentru erodarea valorilor și a ierarhiilor tradiționale: „Viața noastră – își va nota el gândurile – cu datoriile și drepturile ei, nu se mai întemeiază pe marile și cereștile principii ale sfințeniei și ale nobleței, ci pe principiile celei mai mari satisfacții și ale fericirii imediate pământești. Viziunea raiului și fericirii materialiste, care pune din ce în ce mai mult stăpânire pe om, a răsturnat toate valorile vieții”.

Publicist și polemist de mare forță, prin vivacitatea temperamentului vulcanic și felul direct, lipsit de menajamente și de ipocrizie prin care își exprima ideile, Sandu Tudor era greu de suportat chiar și de cei mai apropiați prieteni deși uimea prin respectul fundamental pe care îl arăta față de oricine. Alexandru Mironescu, vechiul său prieten care adesea îi mărturisea: „Dragul meu, ai fi insuportabil, dacă nu ai fi extraordinar”, avea să consemneze despre Sandu Tudor pe care îl cataloga drept „o bibliotecă deranjată”: „Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat (…). Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească, de o mare originalitate. Știa multe lucruri, și în anumite domenii era un învățat, avea o informație de savant. Dar se și ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni și – curios! – de admirația lor, pe care sigur ar fi putut-o avea”[5]. „Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanțe duhovnicești nu putea rămâne în cercul prietenilor lui”[6].

FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU MOARTEA. ÎNTÂIA ARESTARE

„Nemulțumirea diavolească, nemulțumirea metafizică a celui ce veșnic se zvârcolește în gol e trăsătura de temelie a vremurilor noastre de acum. Oricare din noi simte un rău, o neliniște sub apăsarea unui bolovan de zădărnicie”.

Rămâne și în această perioadă pe de o parte un statornic închinător la mănăstirile românești și un cititor fin al manuscriselor și scrierilor vechi românești, pe de altă parte un împătimit al zborului. Își achiziționează un avion personal de turism cu care se va prăbuși în august 1937 scăpând nevătămat în chip cu totul minunat: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbușește, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morții care mă aștepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit și mi-a salvat viața. Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viață. Mi-am mușcat doar buza de jos în timpul accidentului”[7].

Aceeași pronie dumnezeiască avea să-l izbăvească de la moarte și în cel de-al Doilea Război Mondial după ce în anul 1939 va fi concentrat și trimis pe frontul de est, scăpând de rafala de pistol automat a unui plutonier ucrainean care încerca să-l împuște în timpul somnului. Cu doar câteva minute înainte de a porni rafala, se mută din patul în care dormea de obicei și este izbăvit de Dumnezeu și din această încercare. Revenit de pe front în 1941 este numit profesor la o Școală tehnică de motomecanizare, iar în noiembrie 1942 este arestat și internat în lagărul de la Târgu-Jiu, împreună cu alți scriitori pentru convingerile lui politice de stânga fiind eliberat la intervenția Ministerului de Război, Direcția Motomecanizare, care reclamă prezența acestuia în unitate.

Rechemat sub arme, va rămâne înrolat pe front până la sfârșitul războiului (1945) când reîntors acasă se resemnează în fața eșecului celei de a treia căsătorii, după cum singur mărturisește: „Liberat și întors acasă, constat ca urmare directă a războiului că viața mea de familie era falitară pentru a treia oară, într-o formă care nu mai îngăduia niciun compromis. Nimic nu mă mai poate hotărî să mai reîncep vreo experiență de viață nouă casnică. De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice și mai adânci a vieții mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos și adevărurilor Lui veșnice. Sunt sătul de vremelnicie”.

„IERURGIA MONASTICĂ” A LUI SANDU TUDOR. „RUGUL APRINS”

„Monahul a lăsat pe toate pentru dragostea lui Dumnezeu și cel ce iubește pe Iisus stă cu capul pe pieptul Lui, se odihnește lângă El, stă la limanul odihnei. De aceea și el, monahul, poate și trebuie să odihnească oamenii obosiți de ostenelile vieții care aleargă la el”.

Fără să mai zăbovească prea mult pe gânduri, își vinde mașina personală, casele de pe Calea Victoriei cu alte bunuri personale de mare valoare și contribuie la renovarea Mănăstirii Antim, unde este primit ca frate în același an, 1945: „Sufletește mă dăruiesc noii vieți cu o putere și intensitate care-mi dă bucurii și mă face alt om. Intrarea mea în monahism nu a fost pentru mine decât cea mai firească și dreaptă împlinire a vieții”, sunt confesiunile de gând ale fratelui Alexandru, viitorul monah Agaton (prescurtare de la Aghia-Aton, adică Sfântul Munte Athos) care va primi sabia Duhului Sfânt după trei ani de noviciat cu binecuvântarea mitropolitului Firmilian al Olteniei și harul preoției în 1950 când va fi hirotonit ieromonah la Mănăstirea Crasna de Gorj.

Aici viețuiește alături de părintele Adrian Făgețeanu și viitorul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală în memoria căruia a rămas învistierită următoarea evocare: „Eram trei în toată mănăstirea: părintele Adrian Făgețeanu era preot, eu eram cântărețul, iar starețul, părintele Daniil era poporul. Eram toți orășeni, nu știam să îngrijim nici animale, nici păsări. Mitropolitul Firmilian ne dăduse în primire această mănăstire cu gândul de a face din ea o mănăstire de intelectuali. Dar părintele Daniil a luat-o ca la carte și a început să ne ducă la biserică de șapte ori pe zi și pe noapte. Într-o seară i-am spus părintelui stareț: «Știți am uitat să închid găinile!». Îmi spune: «Ce găină îmi trebuie mie? Mergem la biserică, la slujbă!». În noaptea aceea ne-au furat găinile. Altă dată am uitat să deschid porțile pe care intrau caii ce pășteau liber în munte. Caii n-au mai intrat în noaptea aceea, dar n-au mai intrat niciodată. Probabil că i-au mâncat lupii, ori s-au rătăcit prin pădure, ori i-a furat cineva. Tot așa am pățit și cu porcii… În foarte scurt timp am lichidat gospodăria urgent spre satisfacția părintelui Daniil, căruia nu-i trebuia gospodărie!”[8].

Anii petrecuți la Antim (1945-1948) vor fi prilej de renaștere duhovnicească pentru personalitățile deja consacrate ale intelectualității bucureștene din epocă care având destule prilejuri să cunoască soarta credințelor preschimbate, prin instituționalizare, în ideologii, se vor grupa în jurul Mișcării isihaste a Rugului Aprins inițiată de Sandu Tudor. Convins că neamul românesc poate fi salvat de o transformare duhovnicească profundă prin trăirea credinței și a rugăciunii, prin refacerea legăturii dintre om și Dumnezeu, Sandu Tudor năzuia ca destinele trăitorilor Rugului Aprins să se așeze sub semnul celei mai înalte fapte a vocației monahale, rugăciunea: „Pentru noi, Rugul Aprins era și simbolul rugăciunii neîncetate. Cine se roagă neîncetat se aseamănă cu acel rug care ardea și nu se mistuia. Suntem mereu uniți cu focul lui Dumnezeu, această vâlvătaie de lumină și putere, iar cu cât ardem mai mult, cu atât devenim mai luminoși și mai aproape de Dumnezeu”[9].

În chilia sa construită sub clopote, în care intrai pe brânci, într-o perioadă de profundă criză și confuzie, de împuținare a povățuitorilor duhovnicești, membrii Rugului Aprins studiau textele patristice, practicau rugăciunea inimii după metoda părintelui Ioan Kulâghin, aflat în pribegie alături de Mitropolitul de atunci al Rostovului, discutau despre maladiile spiritului modern, despre deșertăciunea cunoașterii strict raționale, încercând să redescopere Ortodoxia în expresia ei isihastă.

„NUNTAȘ AL CERULUI” ÎN REDUITUL JILAVEI

„Spunem tare că numai învățând și râvnind «zelul apostolilor, jertfa mucenicilor și simplitatea călugărilor», vom birui”.

Incomod pentru autoritățile comuniste, Rugul Aprins este scos în afara legii, iar inițiatorul ei, Sandu Tudor, este arestat la 6 iulie 1950 și trimis mai întâi la Jilava, apoi la Canal sub acuzația de atitudine ostilă regimului și ilegalități făcute pe frontul din est. În Reduitul Jilavei, în jurul căruia aproape zilnic trei mii de oameni erau alergați timp de două ore sub lovituri de bâte și arme, părintele Agaton e gata să se prăbușească. Virgil Maxim își amintește: „Într-una din aceste zile de teroare, când soarele ardea dezlănțuit, am simțit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana și mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins brațul și, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al milițienilor. Din când în când mă uitam la fața omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mișcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închiși, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută și dragă, mă făcea să înțeleg că am lângă mine un nuntaș al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimțind loviturile pe care le primeam. (…) Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa cu orice prilej îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință, și-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească: «Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos»”[10].

EGUMEN LA SCHITUL RARĂU. DIN NOU ÎN ARESTUL SECURITĂȚII

„Să trăiești zilnic bucuria de a te întâlni cu un om. Părinții aveau acest cuvânt minunat: «Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu». Ca să câștigi pe cineva, fă precum ne învață Sfântul Isaac: pune-i înainte faptele lui cele bune”.

După eliberare, doritor de isihie, părintele Agaton vine la Sihăstria Neamțului unde viețuiește aproape un an și primește la 15 noiembrie 1953 mantia schimniciei sub numele de Daniil, din mâinile părintelui Cleopa, retrăgându-se apoi ca egumen la Schitul Rarău unde „s-a mistuit pe sine într-un urcuș al înduhovnicirii, învingându-și limitele, transfigurându-le, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu și luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele țării” (Pr. Gheorghe Calciu).

Deprins cu viețuirea monahală după regula studită moștenită de la părintele Ioil Gheorghiu, ieroschimonahul Daniil va căuta izolarea și realizarea unei mai vechi idei: aceea de a ridica un așezământ duhovnicesc în care să viețuiască monahi intelectuali, iubitori de viață ascetică și de rugăciune care să țină piept tăvălugului nimicitor al ideologiei comuniste, ținând adevărate conferințe apologetice tinerilor pentru a-i slobozi de întunecarea îndoctrinării ateiste: „Puterea preschimbătoare a Duhului Sfânt trebuie să o afli în propriul suflet ca să o mărturisești și să o faci lucrătoare și în alte suflete. Oriunde și oricând vom afla astfel de mărturisitori ai lui Hristos, gata să ajute orice ființă doborâtă de păcat”[11]. „Sfatul Părintelui Daniil era de a fi în mijlocul lumii asemeni melcului care-și poartă casa în spinare, adică și noi să fim asemeni lui, învățând să ne făurim casa propriului nostru suflet, o cochilie în care să ne retragem și să urzim cu insistență și răbdare chemarea Numelui de lumină al Domnului nostru Iisus Hristos”[12], își amintește George Văsîi, unul din apropiații părintelui Daniil din acea perioadă.

Întâlnirile catehetice de la Schitul Rarău devin din ce în ce mai incomode pentru Securitatea care considera orice activitate religioasă o mască în spatele căreia se ascundeau diverse comploturi politice și acțiuni legionare. Bazându-se pe simplul fapt că în grupul părintelui erau persoane care activau sau simpatizau Mișcarea Legionară și că ar fi comentat în mod ostil prevederile Conferinței de la Geneva și evenimentele din Ungaria, Securitatea dispune arestarea părintelui Daniil care prevede firul evenimentelor, după cum aflăm din mărturia părintelui Elefterie Păduraru: „În luna iunie 1958, părintele Daniil Tudor, după ce a slujit Utrenia la miezul nopții, și-a cerut iertare de la toți viețuitorii Schitului. Mie mi-a spus că trebuie să meargă cu căruța la Câmpulung-Moldovenesc. Au mers cu noi fratele Ioan Neagoe[13] și fratele Costică. Mă aflam în căruță împreună cu părintele Daniil pe o scândură-scaun în față. Pe drum Părintele Stareț Daniil Tudor mi-a spus: «Frate Ioane, de acum nu ne vom mai vedea!». Am traversat muntele Rarău și am ajuns la Valea Seacă, la un gospodar, un om înalt cu mustață. Lui i-a spus că trebuie să meargă la București pentru a fi arestat de Securitate, pentru că dacă va rămâne aici, va fi arestat de Securitatea de la Câmpulung-Moldovenesc și va avea de suferit mai mult decât la București. De acolo, seara a plecat cu trenul la București”[14]. Va fi ridicat din casa prietenului său, Alexandru Mironescu, în noaptea de 13/14 iunie 1958 și anchetat împreună cu alte 15 persoane care vor forma lotul „Teodorescu Alexandru și alții”, din care făceau parte părintele Dumitru Stăniloae, arhimandriții Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghiuș, Felix Dubneac, ieromonahii Adrian Făgețeanu și Arsenie Papacioc, Dr. Gh. Dabija, Alexandru Mironescu, Șerban Mironescu, V. Voiculescu ș.a. Dosarul care cuprinde anchetele, procesul, recursul și actele de penitenciar are 10 volume și poartă numărul 113668, păstrându-se la Arhivele  Ministerului de Justiție, Secția Instanțelor Militare.

ULTIMII ANI DE DETENȚIE ȘI MUCENICIA ÎN TEMNIȚA CRUNTĂ A AIUDULUI

„Adevărul este mărturisire, care cere luptă și apărare și dezmințire a orice l-ar umbri și întina, cu prețul vieții tale, iată ce creează adevărul cel viu. Numai mărturisitorii adevărului, martorii vii ai lui, martirii fac adevărul cel viu”.

Ieroschimonahul Daniil va fi condamnat fără dovezi plauzibile, la 25 de ani de temniță grea și 10 ani degradare civică, conform art. 196 CPP, pentru infracțiunea de a fi uneltit contra ordinii sociale, citind și comentând în public texte dușmănoase la adresa regimului, ca și pentru activitatea de susținere a fascismului, de organizare a unei activități  contrarevoluționare în cadrul Asociației Rugul Aprins în perioada 1945-1948 și de întruniri subversive cu foști membri ai Asociației Rugul Aprins și alte elemente în perioada 1955- 1958 (vol. 4, f. 299-300). Refuzând orice compromis în fața anchetatorilor, neacceptând sub nicio formă să „toarne” pe alții, părintele Daniil este încarcerat între zidurile temutului Aiud. Într-una din declarațiile unui informator introdus de Securitate în aceeași celulă cu părintele Daniil, putem citi următoarea consemnare: „Din capul locului mi-a atras atenția că dacă vrem să discutăm amândoi, nu vom vorbi decât despre probleme bisericești, de morală creștină și filosofie, natural dacă mă interesează. Altfel refuză orice discuție și preferă să mediteze, fiind învățat cu aceasta din viața de sihăstrie pe care o duce. Are multă experiență din obiceiurile polițienești și știe că este frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codoși care să tragă de limba pe cei năpăstuiți”.

Primul an de închisoare îl va petrece cu scurte întreruperi într-o totală izolare, la celular fără niciun mijloc de comunicare cu exteriorul, agățat doar de zălogul de foc al rugăciunii lui Iisus coborâte din minte în inimă, fiind singurul preot care a purtat lanțuri la picioare pe toată durata detenției. Din „pridvorul de smirnă” al unei inimi îmbrăcate în zeghea suferinței se va ivi „harica depănare a unei grăiri de minune”: Acatistul Sf. Ioan Bogoslovul alcătuit de părintele Daniil în temnița Aiudului și salvat din menghina uitării grație memoriei prodigioase a studentului Jenică Popescu.

Depănând caierul amintirilor din detenție, părintele Arsenie Papacioc, într-un interviu, îl evocă pe părintele Daniil astfel: „Am trăit în mănăstire cu el și am făcut și pușcărie împreună. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarcă – o «în­chisoare în închisoare», de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare și de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu – am stat împreună. Ne dădeau câte puțin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Și pentru că eram amândoi mo­nahi, am împărțit aceeași gamelă. Și luam, eu o lingură, el o lingură și a mai rămas puțin pe fundul gamelei. Și zic: «Ia sfinția ta mai departe» – îi purtam evlavie, căci ne cunoșteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton – «ia sfinția ta mai departe…»”. În ciuda torturilor, a bătăilor și a reeducării introdusă la Aiud mai degrabă ca pe „o formă de pipăire a rezistenței unora”, părintele Daniil rămâne și în robia lanțurilor același apărător intransigent al adevărului și al dreptei credințe: „Sandu Tudor a trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede”[15].

Somat să dea declarații din care să reiasă compromiterea Bisericii și a ierarhilor ei, „primind hârtie și cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepției materialiste și guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria și celelalte forțe atee încearcă să lovească în Hristos și în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una și aștepta din zi în zi să fie chemat la confruntare”[16]. Ieroschimonahul Daniil n-a mai apucat să înfrunte prin sabia cuvântului forțele telurice ale întunericului. Zdrobit în bătăi de torționarii Aiudului, suferind de o acută hemoragie cerebrală, se va elibera din cercul robirii pământești în noaptea de 16/17 noiembrie 1962 pentru a păși cu sufletul fierbinte de har pe calea Numelui de Lumină a doritului Mire, odihnindu-și până astăzi trupul de tină în groapa de țărână a Râpei Robilor sub omoforul „Miresei, urzitoare de nesfârșită rugăciune”, căreia tainic și fierbinte îi strigă: „Odihnește-mă sub adăpostul Chipului tău, ca sub privirile Tale de auriu cărbune, să ard și eu nemistuit, din plămada arcanei de negrăit a trăirii de rugăciune. Și dintru inelul Tău de răcoare, Izvorule pecetluit, din nou, mereu, să îmi pot împrospăta, cu unda harului tău de nelipsit, marea pace a odihnei săltătoare”[17]. - (material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, preluat din Revista Atitudini, Nr. 48)

 

Bibliografie:

[1] Cf. Ieromonah Agathon Tudor, Rugul Aprins, de ÎPS Antonie Plămădeală.

[2] Pr. Constantin Jinga, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – omul si opera, Ed. Christiana, Bucuresti, 2005.

[3] Nicolae Carandino, Nopți albe și zile negre, Editura Eminescu, București, 1992, pp. 149-152.

[4] Pr. Roman Braga, Pe drumul credinței, HMD Press, Inc., Rives Junction, USA, 1995, pp. 172-175.

[5] Alexandru Mironescu, Florea de foc, Ed. Elion, București, 2001, pp. 193-194.

[6] Pr. Roman Braga

[7] Cf. Ierod. Cleopa Paraschiv, Starețul Daniil de la Rarău și Rugul Aprins, Ed. Panaghia, p. 10.

[8] ÎPS Antonie Plămădeală, Rugul Aprins în Albumul Fericiți cei prigoniți, Ed. Bonifaciu, București, 2008.

[9]Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 14.

[10]Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Ed. Antim, București, 2002, pp. 257-258, 403.

[11]Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 22.

[12] George Văsîi, În căutarea sensului vieții, Ed. Solteris, Piatra Neamț, 2006, pp. 28-34

[13] Actualul Părinte stareț Ioan de la Rarău.

[14]Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 30.

[15] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric preluat de pe http://www.fericiticeiprigoniti.net/

[16] Virgil Maxim, op. cit., p. 403.

[17] Frag. din Condacul 12 al Imnului Acatist la Rugul Aprins.

 



Canonizarea sfinților închisorilor - Ce lașitate din lume poate justifica frica de proprii eroi? - Radu Preda
 

Directorul IICCMER, pledoarie pentru canonizarea sfinților închisorilor: Ce lașitate din lume poate justifica frica de proprii eroi? A elimina din memorie oameni care au fost stâlpii rezistenței în fața demonului dezlănțuit în istorie e un act de lașitate. 

În ultima lună a anului omagial 2017, dedicat de Biserica Ortodoxă Română mărturisitorilor din temnițele comuniste, și înainte de Centenar, la Cluj a fost lansat volumul „Preoți din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului în temnițele comuniste”,  primul proiect editorial al Memorialului Gherla,  coordonat de ierom. Grigorie Benea. Despre apărătorii ortodoxiei în perioada comunistă, mărturisitori, cunoscuți sau mai puțin știuți ai temnițelor comuniste, au vorbit, în cadrul acestui eveniment, coordonatorul volumului, Ierom. Grigorie Benea, IPS Andrei Andreicuț și teologul Radu Preda, președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

În discursul său, președintele IICCMER a apreciat faptul că Biserica a prefațat Centenarul cu comemorarea victimelor comunismului, demers pe care l-a numit „clarvăzător” și „temerar”, dar a subliniat că tema comunismului trebuie „să fie în calendarul Bisericii și în memoria noastră bisericească”. Îmi doresc foarte mult de la Biserica mea, cu umilință  rog ca acest an să nu se încheie fără ancorarea liturgică, măcar acolo, la Sfinții Mucenici, să adăugăm și pătimitorii din temnițele din perioada comunistă, a spus teologul Radu Preda. Redăm mai jos pasajele esențiale ale discursului său: 

RADU PREDA

 

 

Sursa: Activenews.ro

Foto: sfintii-marturisitori.ro



Ienicerul lui Hristos - Sfântul Efrem cel Nou - Pr. Marius Matei
 

Ne rugăm Sfântului Efrem cel Nou pentru copiii noștri*. Știm că poate mijloci pentru sănătatea și pentru mântuirea lor. Orice părinte își dorește ca fiii și fiicele lui să se ferească de droguri, de desfrânare, de alcool, de furt și de orice depravare. Mulți părinți redescoperă rugăciunea atunci când sunt disperați în legătură cu proprii copii. Și aleargă la mănăstiri și citesc acatiste și îl descoperă pe sfântul Efrem, cel grabnic ajutător. Născut în secolul al XIV-lea în localitatea grecească Trikala, Efrem nu a vrut să renunțe la Hristos. Copiii de 12-20 erau răpiți, convertiți la islam și făcuți IENICERI (janissar). Adolescenți care se jucau de-a armata și chiar erau trimiși în luptă. Copii care mureau prea devreme, pentru o cauză egoistă, dinastia sultanului otoman. În această perioadă, Biserica a dat mulți martiri, mulți sfinți și multe minuni.

Cea mai răspândită tactică a ienicerilor era atacul pe neașteptate. Azi ar fi numiți teroriști, la câtă cruzime manifestau! Ei bine, tânărul Efrem nu a vrut să ajungă criminal, ci s-a retras la mănăstire**, pentru a nu fi înrolat. Otomanii au măcelărit toți călugării, dar Efrem a scăpat, din pronie divină. Era într-o peșteră, se ruga, turcii nu l-au văzut. A fost capturat ulterior și supus la chinuri groaznice. A suferit moarte martirică, asemeneni primilor creștini și zecilor de mii de mucenici din perioada de dominație otomană. A ales mai degrabă să fie ienicerul lui Hristos și să surpe planurile necuratului. Sunt deosebit de multe mărturii despre harul dat de Dumnezeu sfinților, ca să ne ajute. Iar Sfântul Efrem este deosebit de iubit la noi. Este aliatul nostru: Vă voi ajuta pe mulți, înainte să vină suferințele! Așa i s-a adresat sfântul maicii Macaria de la Nea Makri, cea care a descoperit sfintele lui moaște, după 500 de ani de la trecerea la cele veșnice.

A eliberat pe un nevinovat, închis pe nedrept în Suedia. Românul Armand și-a găsit pierdut actele de identitate, s-a rugat sfântului și le-a găsit după o icoană. A vindecat-o pe Polixenia (care nu mai putea umbla și doctorii nu mai îi dădeau speranțe), pe o femeie paralizată din Atena, pe mama Despinei (care avea cancer), pe un canadian din Montreal, pe Stamatina (avea astm alergic, abia mai respira), pe băiatul Cameliei din Galați și pe mulți alți bolnavi, inclusiv din Florești. Sfântul ne ajută, așa cum a promis. Ne învață să purtăm crucea unei mucenicii răbdătoare***. Fiecare moment al vieţii noastre e plin de sens, chiar dacă uneori împrejurările par să nu ducă nicăieri****. Regăsim frumusețea Scripturii:

Omenirea poate pierde tot, mai puțin posibilitatea de îmbunătățire. Este ajutată de sfântul Efrem și toți ienicerii din Biserica triumfătoare. Omenirea a produs o civilizație contrafăcută, în contradicție cu poruncile Creatorului. Omenirea laudă producția industrială și acumulările cantitative, generând un gigant lipsit de suflet, fără nici un o bază transcendentă, fără lumină interioară. Sfinții reechilibrează universul. Pentru ei, Dumnezeu ne mai ține încă în viață. În războiul nevăzut, avem nevoie de ienicerii duhovnicești. Omul așa-zis modern nu trebuie să lupte doar împotriva materialismului, ci și a superstițiilor și a ereziilor, din ce în ce mai sofisticate. Singura soluție este întoarcerea la originea mesajului evanghelic și la procedurile implementate de sfinți.

Fericirea nu este chimia care ține puțin, ca un parfum extraordinar, secătuit de o transpirație neașteptată. Fericirea nu este momentul în care îți cumperi o geantă și deja vezi reacțiile colegelor. Fericirea nu este suma simpatiilor și diferența cheltuielilor. Fericirea este că știm ce putem fi. Este credibil că putem fi nemuritori. Fericirea este Hristos, iar parfumul peste bălegar nu are nici un rost. Peste păcate, harul nu vine. Pe măsură ce realizăm cine suntem, putem lua decizii mai bune. Putem intra pe autostrada sfinților, pe calea către veșnicie, fără să mai privim înapoi spre Sodoma. Însă puțini oameni au o noțiune bine fixată despre fericire. Doar sfinții o experimentează plenar, restul sunt speculații. Ienicerul lui Hristos știe că este păcat să nu facă binele pe care poate să-l facă.

Un ienicer știe că nu i se promite viață lungă, ci viață veșnică. Nu se îngrijorează că va muri de foame, știe că luptă pentru Pâinea vieții. Când îl are pe Hristos în inimă, are mulțumire pentru toate*****. Ienicerul nu se mai deprinde cu patimile, iar acestea nu îl mai zăpăcesc. În spațiul sovietic, Biserica a dat mulți astfel de ieniceri, care azi se roagă pentru noi din Rai, sfinți ai închisorilor: Ioasaf Șahov, Natalia Ulianova, Alexandra Samoilova, Patriciu Petrov, Vasile Malahov, Ioan Plehanov, Mihail Okolovici, Alexie Vinogradov și mulți-mulți alții. Când Sfântul Andrei a ieșit dintr-o peșteră din Muscel a exclamat: Nemo est! Nu este nimeni! (Nămăiești). Domnul Hristos va veni și va întreba: E cineva în Biserică? Noi, ienicerii, vom răspunde: Noi suntem, Doamne!

Ienicerul lui Hristos – Lumea credinței, 12 ianuarie 2018 (Marius Matei)

____________

*Sfântul Efrem cel Nou, Viaţa, minuni, paraclise, acatiste, rugăciuni, Editura Fundaţia Nektarios, Botoşani, p. 87.

**Sfântul Efrem cel Nou, viața, acatistele, paraclisul, rugăciuni la felurite trebuințe, Editura Sophia, București, 2012, p. 12.

***Basil Essey, Episcop de Wichita, Sfântul Rafail, Episcop de Brooklyn, „Păstorul cel bun al oilor pierdute în America”, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 19.

****Alexandru Șargunov, în Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, p. 213.

*****Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața în Hristos, Editura Sophia, București, 2015, p. 141. http://www.lumeacredintei.com/editoriale/catehismul-sperantei-x-ienicerul-lui-hristos/



Sfinții Trei Ierarhi (Video) - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 



RUGĂCIUNI. Icoane. Moaşte
Rugăciuni către Dumnezeu - Tatăl (Apanthisma)
 

 

Rugăciunea întâi către Dumnezeu-Tatăl, a celui între sfinți Părintele nostru, Vasile cel Mare

Rugăciunea a doua către Dumnezeu - Tatăl, a lui Nichifor Calist Xantopol

Rugăciunea a treia către Dumnezeu - Tatăl, a lui Nichifor Vlemide

Rugăciunea a patra către Dumnezeu - Tatăl, a binecuvântatului Ioan diaconul și nomofilaxul

Rugăciunea cincea către Dumnezeu - Tatăl

Rugăciunea a șasea către Dumnezeu - Tatăl

Rugăciunea a șaptea către Dumnezeu - Tatăl

Rugăciunea a opta către Dumnezeu - Tatăl

Rugăciunea a noua către Dumnezeu - Tatăl

Rugăciunea a zecea către Dumnezeu – Tatăl

 

Rugăciunea întâi către Dumnezeu - Tatăl, a celui între sfinți Părintele nostru, Vasile cel Mare

Stăpâne, Dumnezeule al tuturor, Părinte preabun, Cel ce ești și petreci de-a pururea, Cel ce ești fără de început și mai înainte de toți vecii, Cel ce cu ființa ești cu totul neînțeles și cu mărimea necuprins, iar cu bunătatea nemăsurat, adâncul cel izvorâtor și nepovestit al puterii și al înțelepciunii, pe Tine te binecuvântez că ai căutat cu milă și cu îndurări spre ticăloșia mea și m-ai izbăvit de tina și noroiul acestei lumi rele și deșarte și de cursele cele multe și de multe feluri ale stăpânitorului celui viclean al întunericului veacului acestuia. Pe Tine Te binecuvântez, Doamne, că ai minunat spre mine, păcătosul, milele Tale și întru toate mi Te-ai făcut iubitor de oameni, hrănitor, ocârmuitor, sprijinitor, scăpare, purtător de grijă și mântuitor al sufletului și trupului meu. Pe Tine Te binecuvântez, Doamne, că ai arătat spre mine, nevrednicul, iubirea Ta de oameni cea multă și nemărginită. Că în fiecare zi, din lenevirea mea, vânzându-mă diavolului, mă păzești, mă izbăvești și din cursele lui mă răpești. Pe Tine Te binecuvântez, Doamne, că mi-ai arătat nenumărate pricini de întoarcere de la răutățile mele. Pe Tine Te binecuvântez, Doamne, că, neputincios fiind, întărești slăbiciunea mea și nu mă lași să cad cu totul, ci îndată îmi întinzi de sus mână de ajutor și mă întorc către Tine.

Cu ce voi răsplăti Ție, Stăpâne preabune, pentru toate bunătățile pe care le-ai făcut și le faci cu mine, păcătosul? Ce mulțumire își voi aduce ție? Ci din zori până în noapte, ca o rândunea voi glăsui și ca o privighetoare voi striga și nu voi înceta a te binecuvânta în toate zilele vieții mele pe Tine, Făcătorul, Dătătorul de bine și Purtătorul meu de grijă, deși nu sunt vrednic, Doamne, se grăiesc către Tine fiindcă sunt foarte păcătos. Mulțumesc ție, Doamne, că ai îndurat îndelung pentru greșelile mele și m-ai lăsat nepedepsit până acum. Mulțumesc, Ție, Doamne, că nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Că și eu, deși sunt vrednic de multe chinuri, Doamne, și vrednic de a fi lepădat de la fașa ta, pentru iubirea Ta de oameni cea nepomenitoare de rău, îndelung m-ai răbdat. Mulțumesc Ție, Doamne, cu toate că nu pot după vrednicie să fac aceasta. Miluiește-mă, Doamne, și îndreptează-mi sufletul meu și ocârmuiește-mi viața spre voia Ta, precum știe milostivirea Ta. Fă-mă desăvârșit spre tot lucrul bun, ca să-ți plac Ție și, pentru mulțimea îndurărilor Tale, slobozește-mă în pace din ticălosul meu trup. Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeule, și Ție slavă, mulțumire și închinăciune înălțăm, împreună și Unuia- Născut Fiului Tău și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a doua către Dumnezeu - Tatăl, a lui Nichifor Calist Xantopol

Mărturisesc Ție, Părinte, Doamne, Făcătorul cerului și al pământului, lesne iertătorule, îndelung răbdătorule, iubitorule de oameni, nepomenitorule de rău, mult milostive, iubitorule de bine, milosârde și îndurate. Tu știi și cunoști neputința noastră și mai ales a mea, a celui păcătos și nevrednic înaintea cerului și pământului. Că sunt cu totul întinăciune și spurcăciune, călcând în fiecare zi și ceas sfintele Tale porunci și dumnezeieștile Tale așezăminte. Și mai înainte de judecata Ta cea nemitarnică și înfricoșată, conștiința mă vădește, că nu este păcat pe care să nu-l fi făcut cu cuvântul, cu lucrul, cu cugetarea minții, cu privirea ce iscoditoare și cu toate simțurile mele. Și, în scurt, toată viața mea am cheltuit-o și am petrecut-o în desfrânare. Căci care din faptele cele cumplite nu le-am lucrat eu în viață cu mădularele mele?

O, milostivirea și bunătatea Ta, și vai de necunoștința și ticăloșia mea! Că Tu din neființă întru ființă cu înțelepciune m-ai adus și toată zidirea aceasta prea frumoasă bine întocmită mie mi-ai spus-o, Preabunule, și cu chipul și asemănarea Ta m-ai cinstit. Iar eu, arătându-mă nerecunoscător către Făcătorul meu de bine, ca un nebun și nepriceput am scârbit peste măsură îndurările Tale cele iubitoare de oameni. Dar fiindcă mila Ta este nemărginită, bunătatea Ta neurmată, iar îngăduința și îndelunga Ta răbdare către păcătoși neasemănată, Te rog ca, precum m-ai ferit pe mine până astăzi, așa să nu mă lepezi până la sfârșit, nici că te îngrețoșezi de mine. Că Tu ești cel ce voiești ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința celor lucrate să vină. Pentru care și Unul-Născut, Fiul Tău, Domnul și Dumnezeul nostru, pentru mila cea negrăită a bunei Tale voințe, plecând cerurile, S-a pogorât și a intrat în pântece fecioresc, a primit pălmuire, a răbdat cruce și a suferit îngropare. Și fiindcă eu am păcătuit mai mult decât toți și pe toți i-am întrecut cu fărădelegile, mai mult pentru mine s-au făcut acestea. De aceea să se facă și întru mine minunată mila Ta, că pentru păcătoși este bună voirea Ta și iconomia și pogorârea cea negrăită a Unuia-Născut Fiului tău.

Deci să nu pui înaintea mea păcatele mele, pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu aducerile aminte, noaptea și ziua, de voie, din obișnuință și din mai înainte cugetare, la arătate și în ascuns, în toată ziua, ceasul, minutul și clipa și, în scurt a zice, cu toată ființa mea trupească și sufletească. Știi, Doamne, că nu este pe pământ altul ca mine care să se tăvălească întru păcate, desfrânări și în lucruri urâte. Și nu este cu putință să fi fost altcineva care să fi petrecut după lucrurile mele, de când cu voia stăpânirii Tale ai alcătuit toată lumea, aducând-o dintru neființă întru ființă. Că eu cu răutățile și cu vicleșugurile m-am făcut asemenea satanei, începătorul răutății și mă minunez cum mă mai ține pământul și nu se desface să mă înghită, nelegiuind de atâtea ori și lepădând așezămintele Tale cele sfinte. Mai mult decât cei dinainte de mine am călcat poruncile Tale cele fără de moarte și sfinte și m-am înstrăinat de desfătarea raiului. Ucigător de frate m-am făcut mai mult decât Cain, omorându-mi sufletul cu trupul, și am întrecut pe Lameh, ucigându-mi mintea și netrebnicindu-mi simțirile prin dulcețile cele urâte. Am nelegiuit mai mult decât cei de pe vremea potopului și nimic mai rău nu au lucrat sodomitenii decât relele mele cele covârșitoare. Egiptean m-am făcut și cu inima vârtoasă și neprimitoare de cuvintele Tale ca faraon. Am nelegiuit mai mult decât cei ce au cârtit în pustie și au călcat legea Ta, și mai mult decât ninivitenii. Ce sunt fărădelegile lui Manase față de faptele mele cele rele lucrate cu voirea? Și păcatele lui David? Și ale lui Solomon, fiul său? Și ale altora mulți din Lege și mai înainte de dar, față de care mai rău am greșit!

Am greșit mai mult decât tâlharul și vameșul. Am viețuit mai cu neînfrânare decât desfrânata. Mai mult decât Petru m-am lepădat de tine, fără de căință. Și, în scurt, mai mult decât toți păgânii am nelegiuit, urmând diavolilor celor urâți și răi și tuturor voilor lor, făcându-mă asemenea mai - marilor răutății.

Ci Tu, milostive Doamne, minunate fă și spre mine milele tale. Este vremea ca să se arate noianul bunătății Tale. Fă cu mine semn spre bine. Adâncule al nepomenirii de rău și al bunătății, am păcătuit, și ca nimeni altul am nelegiuit. Doresc să mă pocăiesc, dar niciun ceas nu pot păzi hotărârea mea. Am greșit mai mult decât numărul perilor capului meu, decât nisipul și picăturile de apă, dar Tu, ca un îndelung-răbdător și iubitor de oameni, arată spre mine mila și îndurările tale. Nu este păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni, căci noianul milei tale este neajuns, iar nepomenirea de rău și bunătatea ta sunt neasemănate și necuprinse cu mintea. Deși păcatele mele sunt mari, pe lângă noianul milostivirii Tale cel nemărginitele sunt ca o picătură de apă. Și nu numai cele ale mele, ci și ale celor ce din veac au greșit mai mult decât mine, de este cineva care să mă fi întrecut cu răutățile. Pentru aceasta alerg la tine, Stăpânul meu cel preabun, Făcătorul meu și purtătorul de grijă al vieții mele, și-Ți mulțumesc Ție, Dumnezeului meu celui milostiv, cele ce am lucrat. Iar Tu punând înainte mila ta cea obișnuită, arată spre mine milele Tale cele de demult și mă miluiește pe mine, mândrul, trufașul, mărețul în deșert, înaltul cu cugetul, înaltul cu sprânceana, îngâmfatul, semețul, iubitorul de stăpânire, iubitorul de arătare, nerecunoscătorul, nemulțumitorul, iubitorul de podoabă, malahistul, preadesfrânatul, necuratul, urâtul, întinatul, neînfrânatul, stricatul, răsfățatul, îndrăcitul cu pântecele, îndrăcitul cu gâtlejul, desfătatul, îmbuibatul, bețivul, negrijuliul, somnorosul, lenevosul, iscoditorul, vicleanul, zavistnicul, pizmărețul, clevetitorul, pârâtorul, ucigașul, tâlharul, cămătarnicul, mâniosul, mincinosul, urât-câștigătorul, scumpul, pomenitorul de rău, împietritul cu inima, neplecatul, nesupusul, neascultătorul, gânditorul de rău, bârfitorul, defăimătorul, șoptitorul, luătorul în râs, urât-grăitorul, judecătorul strâmb, batjocoritorul, amăgitorul, ocărâtorul, răzbunătorul, prigonitorul, neîndurătorul, nemilostivul, nesimțitorul, neiubitorul de săraci, neiubitorul de străini, neîmpăcatul, neprietenul, zădărâtorul, înjurătorul, obraznicul, bătăușul, nebăgătorul de seamă, netemătorul, urâtorul de bine, urâtorul de frate, urâtorul de fapte bune, hulitorul, necredinciosul, osânditul, nepocăitul, nemărturisitul, cel fără de răspuns, cel ce am lucrat în tot felul de înverșunare și fărădelege cu sufletul și cu trupul, cel ce mai mult decât toți am greșit cu fapta, cu cuvântul și cu voirea, lipsindu-mă de iubirea de oameni și de milostivirea lui Dumnezeu și câștigând munca cea fără de sfârșit.

Drept ești, Doamne, și dreaptă judecata Ta. Dar să biruiască iubirea Ta de oameni și mă abate de la rău la bine. Nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, că de Te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va suferi? Și știu că mari sunt fărădelegile mele și nu lesne mi le pot ierta. Că am greșit mai mult decât toți și fărădelegile mele au covârșit capul meu, am întinat chipul Tău dintru mine, mi-am făcut netrebnică haina sufletului meu, mi s-a stins făclia darului. Buzele mele le-am spurcat cu totul, ochii mi i-am mânjit cu vederile cele necuvioase și fără de pază, căutând cele mincinoase și deșarte. Vai, și de câte ori m-am făgăduit să mă pocăiesc dar m-am arătat mincinos, defăimând bogăția bunătății Tale. Și de câte ori, în biserici, mă făgăduiesc Ție să mă lepăd de cele rele, dar, după ce ies, cad în aceleași răutăți și în și mai rele, fiindcă uit făgăduințele din pricina deprinderii mele celei rele și necurate. De aceea, Stăpâne, nu-Ți uita mila Ta firească și iubirea ta de oameni cea neurmată și alungă-Ți mânia și nu mă răpi înainte de a mă pocăi, tăinuindu-mă ca pe un pom neroditor, nici să mă faci pildă de răutate altora, înțelepțindu-i prin grabnica mea tăiere și osândă, nici să mă fac priveliște a îngerilor și a oamenilor. Deschide-mi mie, celui ce bat, ușa Ta. Întinde-mi mie, celui ce mă afund, mâna Ta. Că mă viscolește adâncul dulceților. Și de nu mă va întâmpina pe mine iubirea Ta de oameni, toate cele lucrate de mine nimic nu vor fi. Vrăjmașul îmi stă înainte ca un tiran aspru, firea mea cea stricată, voința mea cea rea și obiceiul cel cumplit mă asupresc. Vremea vieții mele s-a sfârșit, secerișul morții este aproape, secera este ascuțită, iar securea a ajuns la rădăcina mea, dar eu sporesc spre mai rău. Furul sapă peretele sufletului meu, vrăjmașul răcnește ca un leu, căutând degrabă să mă înghită, calea este gata, sorocul s-a împlinit, înscrisul este în mâini, pârâșii stau ca niște chinuitori nemilostivi, cumpăna este atârnată, iar eu, ticălosul, tras fiind la judecată, nimic nu simt. Vai mie, ce să fac? Unde să mă duc?

Dăruiește-mi, Stăpâne, pocăință și simțire de cele lucrate și lacrimi ca să-mi spele spurcăciunea dezmierdărilor mele. Să nu mă răpești pe mine nepregătit și nemărturisit. Ci vezi greutatea trupului meu celui ticălos pusă asupra mea, cuptorul cel înfocat al gândurilor mele, deprinderea mea cea rea, aplecarea către cele rele și mă mântuiește nu numai pentru mila Ta cea nemărginită. Miluiește-mă pentru bunătatea ta cea mare și nepovestită. Și deși greșelile mele nu este cu putință a fi numărate, dar mila și iubirea ta de oameni cu neasemănare le covârșesc pe ele. Pentru aceasta varsă în dar peste mine bunătatea Ta cea neîmpuținată, căci cugetul meu este plecat pururea cu osârdie spre cele rele. Adu-Ți aminte că pământ sunt, sârguitor spre cele deșarte și ca fumul au trecut zilele mele. Adu-Ți aminte că în păcate sunt născut și mă mântuiește pentru mila Ta, că la Tine este milostivirea. Că umblând după poftele trupului și toată viața mea tăvălindu-mă în noroiul dulceților, m-am făcut bucurie diavolilor și pustiu de iubirea Ta de oameni. Din pruncie până acum înșelându-mă și amăgindu-mă, niciodată n-am voit să urmez voilor Tale, nici socotind că urgia îngrozirii Tale este nesuferită asupra celor păcătoși. Și nu m-am înțelepțit nici de frica tăierii morții, nici a judecății Tale celei nemitarnice, ci am lucrat toată fapta cea urâtă cu covârșire și stăruință, punând pricinuiri întru păcate. Mintea mi-am spurcat-o prin aduceri aminte urâte. Duhul mi-am netrebnicit prin învoiri rele. Trupul l-am întinat prin amestecări necurate. Eu singur am întărâtat mânia ta și am ațâțat urgia ta. Cine mă va plânge și cin mă va tângui pe mine, ticălosul. Tu, Dumnezeule al milei și al îndurărilor, milostiv ești și lesne iertător, având sădite în fire noianul iubirii de oameni și adâncul îndelungii răbdări. Pleacă-Te ticăloșiei mele; primește-mă pe mine, cel ce mă rog; îmbrățișează-mă pe mine, cel ce mă întorc; vindecă durerea sufletului meu și mă mântuiește cu judecățile pe care le știi. Nu am lacrimi fierbinți, nu am mărturisire adevărată și nicio faptă bună care să atragă asupra mea milostivirea Ta. Ci în dar miluiește-mă, Că de vei milui pe cel iubitor de fapte bune și de vei mântui pe cel drept, nu este lucru preaslăvit; ci spre mine, cel ce am greșit peste măsură, să faci minuni cu mila Ta. Știi neputința firii omenești, că Te-ai îmbrăcat întru ea cu milostivire. Să nu biruiască mulțimea răutăților mele milostivirea Ta cea nemăsurată. Treci cu vederea fărădelegile mele și ca un doctor bun vindecă rănile cele netămăduite ale sufletului meu. Vezi-mi bubele care mi-au rănit tot trupul, peste care nu este cu putință a pune nici untdelemn, nici legături. Și Tu, Dumnezeul meu, căruia Îți sunt cu putință toate cele ce sunt cu neputință la oameni și care vindeci cu lesnire toate bolile și nu lași nicio rană de răutate, mântuiește-mă, și iarăși strig, mântuiește-mă, pentru mila Ta. Pentru aceasta ai adus toată lumea aceasta la ființă. Pentru aceasta Te-ai pogorât către noi, cei care Ți-am greșit cu nenumărate greșeli și te-am întărâtat. Dator îți sunt cu nenumărați talanți. Lasă-mi datoria ca și mai mult să te iubesc. Am greșit Ție, Dumnezeule, am greșit, o mărturisesc, dar să nu mă osândești pe mine după fărădelegile mele, nici să-Ți întorci fața ta de la mine, ci auzită să se facă mie mila Ta, și mai ales vestită și arătată, prin milostivirea ta cea către mine, cel ce am greșit peste măsură. Că Tu ești Dumnezeul celor ce se pocăiesc, depărtând de la noi fărădelegile noastre, precum sunt depărtate răsăriturile de la apusuri, și albind, prin pocăință, păcatele noastre ca zăpada și ca lâna. Deci, câte am greșit până acum din tinerețe, iartă-mi-le ca un preabun și mult milostiv, dăruindu-mi vreme de pocăință și lacrimi de-a pururea curgătoare. Aprinde-mi făclia sufletului prin mărturisire din cele de aici. Prin mijlocirea Maicii care a născut mai presus de fire pe Cuvântul Tău cel fără de început și mai înainte de veci, cu folosințele slujitorilor Tăi celor fără de trupuri, prin soliile propovăduitorului pocăinței, ale cinstitului și slăvitului Prooroc Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul, ale sfinților și întru tot lăudaților Apostoli, ale celui de-al doilea propovăduitor al pocăinței, Ioan preaînțeleptul și cu cuvinte de aur, și ale tuturor sfinților celor ce din veac Ți-au plăcut Ție, că binecuvântat ești împreună cu Unul-Născut, Fiul Tău și cu făcătorul de viață și Preasfântul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a treia către Dumnezeu - Tatăl, a lui Nichifor Vlemide

Stăpâne atotțiitorule, Părinte, mintea cea mai înainte de început și mai presus de viață, Ființa cea mai presus de nume, Izvorul cel pururea veșnic și mai presus de mine al izvoarelor celor dătătoare de viață și începătoare de lumină, ale bunătății și slavei, Cel ce ai întărit marginile cerului cu puterea cea negrăită a Duhului Tău celui Preasfânt, prin fiul și Cuvântul Tău cel atotputernic, Cel ce ai spânzurat pământul pe nimic și ai învelit adâncul cu nori; Bunătatea cea mai presus de cuget; iubirea de oameni cea negrăită, Dumnezeul a toată mângâierea și nădejdea; Cel ce prin Duhul Tău cel Preasfânt, mai înainte ai întărit puterile cerurilor iar mai pe urmă l-ai vărsat în chip de limbi de foc peste Sfinții Apostoli, Cel ce ai binevoit a se săvârși taina cea mare și înfricoșătoare a întrupării Unuia-Născut, Fiului Tău și Dumnezeului nostru, pentru mântuirea noastră, Cel ce ești hulit de noi păcătoșii și nu Te mânii, ești defăimat și suferi, ești tăgăduit și îndelung rabzi și toate ni le dai nouă din destul, spre desfătare, vrând să ne aduci pe toți la pocăință, Cel ce întreaga Ta zidire faci bine cu mila și cu îndurările tale, dând daruri bogate celor ce te cheamă pe Tine însuți, Preabunule Stăpâne, primește și rugăciunile mele, ale netrebnicului robului Tău, care nădăjduiesc numai la Tine. Milostivește-Te spre mine și cu frica Ta îngrădește toată viața mea. Pierde sarcinile cele grele ale păcatelor mele, luminează-mi ochii sufletului meu, curățește-mi trupul, întoarce ochii mei ca să nu vadă deșertăciunea, pune strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Izbăvește-mă de orice lucru prihănit și de orice gând spurcat. Întărește-mă ca hotărât să mă întorc dinspre toată dulceața pământească. Povățuiește-mă ca să călătoresc pe calea cea strâmtă și necăjită. Trage-mi mintea la cer. Dă-mi lacrimi de pocăință, ca să plâng pentru fărădelegile mele făcute mai înainte. Întărește-mă spre slavoslovia Ta și a Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și de viață Făcătorului Tău Duh. Învrednicește-mă ca, prin faptele cele bune, să petrec pe pământ ca în cer. Și peste toate acestea îmbracă-mă cu pavăza cea tare a răbdării până în sfârșit. Și întărește-mi, Stăpâne, voința mea cea alunecătoare. Și mă miluiește pe mine, cel ce stau înaintea slavei Tale cele sfinte și aștept mila Ta cea mare și bogată. Că mila Ta, Doamne, este peste toți cei ce nădăjduiesc spre tine și de aceea nădăjduiesc și eu spre ea. Nu am unde să alerg decât la mila Ta. Ea să mă sprijine totdeauna, să mă urmeze în toate zilele vieții mele și să mă întâmpine pe mine, că de ea este plin tot cerul și pământul.

Izbăvește-mă, Doamne, de toată bântuiala vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, de toată primejdia sufletească și trupească și mă slobozește de toată rușinea cea din patimi. Primește toată slavoslovia, lauda și cererea mea ca tămâia înaintea Ta și proslăvește întru mine numele Tău cel preasfânt. Înconjoară-mă cu puterile cele sfinte ca, întărit fiind și înțelepțit de ele cu cele de folos, nerănit să fiu de toată săgeata potrivnicilor și să petrec bine și fără de prihană întru toată cunoștința. Îndreptează-mi gândul, cuvântul și lucrul după voia ta, ca să umblu întru toate după legile Tale cele mântuitoare. Că a Ta este mila, a Ta este stăpânirea, a Ta este puterea, a Ta este tăria și Ție slavă, mulțumire și închinăciune înălțăm împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

Rugăciunea a patra către Dumnezeu - Tatăl, a binecuvântatului Ioan diaconul și nomofilaxul

Dumnezeule cel mare, înfricoșător și preaînalt; Cel minunat, mai presus de ființă și de înțelepciune, cel ce ești preabun și atotputernic, Cel nelipsit și cu totul desăvârșit, Cel mai înainte de veci și necuprins, cel mai presus de tot lucrul și numele, a cărui înțelepciune și cunoștință sunt nemăsurate și neînțelese, iar judecățile necercate și căile neurmate, Cel ce ai adus dintru neființă în ființă zidirea cea văzută și nevăzută înființând mai întâi puterile cele îngerești și fără de materie, care se închină și laudă neîncetat slava Ta cea negrăită, apoi pe îngerul cel mai de pe urmă, pe lumea ce amică, pe om, pe care l-ai făcut după chipul și asemănarea Ta, a Dumnezeului celui nevăzut, ca închipuire a înțelepciunii, științei și puterii Tale. Pe care, după ce s-a depărtat de voia ta și de petrecerea cea fericită și a căzut din slava cea dumnezeiască, l-ai zidit a doua oară prin iconomia întrupării Unuia-Născut Fiului Tău, a Domnului șu Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a binevoit a pleca cerurile și a se pogorî la ticăloșia noastră și L-ai îndumnezeit și L-ai așezat iarăși în starea cea dintâi. Cel ce prin venirea și prin darul celui ce se purcede de la Tine, Părintele Luminilor, a Preasfântului și de viață Făcătorului Tău Duh, ne-ai vestit nouă toate, plinind pe cele cu lipsă, și prin Sfinții Tăi apostoli ne-ai arătat nouă taina Sfintei Treimi, ca să Te cunoaștem pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu și Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos; cel ce primești să te numești Tată al nostru și inima omenească cea curată o lucrezi și o faci scaun și biserică sfântă a Ta și vii întru fiecare dintre cei vrednici împreună cu Unul-Născut Fiul Tău și cu Preasfântul Tău Duh și-Ți faci locaș la el. Cel ce pe mine, nevrednicul, M-ai învrednicit a ajunge până la această vârstă, deși datori sunt cu mulți talanți, însuți, Puternice, Împărate nevăzut, Dumnezeul meu și Domn mare întru tărie, ascultă proasta și smerita mea cere și mulțumire, ce se aduce Ție din gură netrebnică cu limbă necurată și buze spurcate. Ascultă-mă pe mine cu milostivire, îndelung-răbdătorule și nepomenitorule de rău, Stăpâne Dumnezeule, Părinte atotțiitorule, în acest ceas de acum, cel ce ești lăudat fără de tăcere de toată zidirea. Caută cu blândețe spre ticăloșia mea și schimbă în sârguință voința mea cea trândavă, înclinarea cea iubitoare de păcat în poftă neîncetată de bine, de lucrarea faptelor celor bune, de împărăția Ta, care se răpește de către cei silitori și de dobândirea veseliei celei veșnice. Învață-mă să săvârșesc sfințenia în frica Ta. Strălucește peste mine soarele cel înțelegător și lumina cunoștinței celei adevărate. Îmblânzește și împacă inima mea, cel ce ai împăcat toate și ai uni cele cerești cu cele pământești prin pacea care covârșește toată mintea a Unuia-Născut Fiului tău, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Umple-mă pe mine cu bucuria și veselia cea adevărată, Cel ce ești bucuria cea negrăită a îngerilor. Îmboldește-mă pe mine cu dorul dragostei Tale, cel ce ești marginea doririlor. Mă arată mai presus de tulburările cele lumești, de ispitele și de necazurile ei, cel ce ești limanul cel lin al celor ce se înnoiesc. Să nu lași, Preabunule, zidirea ta să se mute la întuneric și de la întinăciunea patimilor la munca cea veșnică. Izbăvește-mă de smintelile și de toată bântuiala potrivnicului, Cel ce l-ai zdrobit cu puterea Ta cea negrăită și ai omorât îndrăzneala și nebunia lui cea asupra noastră cu Patima cea prin Cruce a Hristosului Tău. Sălășluiește în sufletul meu frica Ta cea curată, pomenirea numelui Tău celui sfânt și dorirea de bunătățile Tale cele nepovestite, ca să gândesc ale Tale, să grăiesc ale tale și să petrec întru ale Tale. Dăruiește-mi, Doamne, prin milostivirea și îndurarea Ta, bunătate, minte smerită, gând veghetor, cugetare iubitoare de dreptate, inimă zdrobită, cuget neîmprăștiat, luare-aminte trează, credință adevărată, blândețe nefățarnică, înfrânare fără patimă și toate roadele Sfântului Duh. Ca întru bucuria Ta să fiu cu toți oamenii în pace, pe toți să-i iubesc curat și cu toți să fiu prieten, și prin dragostea cea către aproapele, să mă întăresc în dragostea Ta. Să nu mă lepezi pe mine, îndelung -răbdătorule, pentru păcatele mele. Să nu Te îngrețoșezi de mine pentru lucrurile mele cele urâte. Precum întru mulți ai făcut minuni cu milele Tale, pentru bunătatea Ta și pentru voința și silirea acelora, făcându-i slujitori ai Tăi, prieteni și prietene, atât în așezământul cel vechi, cât și în cel nou, așa și spre mine minunează milele Tale, Dumnezeule preabun și iubitor de oameni. Mărește îndurările Tale, arată-mi milostivirea Ta și primește-mă cu milostivire întru pocăință pe mine cel ce am greșit mai mult decât toți. Și ajută-mă să mă întorc din toată inima la Tine, să voiesc cu adevărat și din tot sufletul să rămân neclintit în hotărâre, să mă mărturisesc curat, să mă pocăiesc cu desăvârșire, să mă rog precum se cuvine și să șterg cu lacrimi înscrisul păcatelor mele. Ca să mă pot bucura totdeauna întru Tine, Domnul meu, să mă rog neîncetat și întru toate să-Ți mulțumesc. Ca petrecând, nu ca un vierme, nici ca un om de ocară celorlalți și  de defăimarea poporului, nici trupește, ci creștinește și duhovnicește, cu plăcere de Dumnezeu. Și primind, întru mărturia curată a cunoștinței, părticica trupului Hristosului Tău, să ies cu veselie din viața aceasta și să mă învrednicesc părții celor mântuiți întru Împărăția cerurilor, îndulcindu-mă de bunătățile cele negrăite. Cu darul și cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, cu care Ți se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin

Rugăciunea cincea către Dumnezeu - Tatăl

Cel ce cu cântări fără tăcere și cu slavoslovii neîncetate ești slăvit întru înălțime de puterile cele înțelegătoare, Cel ce toată mișcarea firilor, după poruncile puse de Tine în ele, o întocmești a-Ți aduce cântare de laudă, Cel ce ești lăudat în tot ceasul de îngeri, de oameni, de vietățile cele necuvântătoare și de stihii și slavoslovit împreună cu Unul-Născut Fiul Tău și Preasfântul Tău Duh, de toată suflarea și zidirea, cu vrednică cuviință, Puterea cea izvorâtoare și neîmpuținată și pricina dintâi a izvoarelor de-a pururea curgătoare ale dumnezeirii și luminii, Cel desăvârșit în toate cele ce sunt, cel neurmat de cei de sus și mai înalt decât cunoștința tuturor, Cel cu totul neînțeles de cei de jos și cu desăvârșire necunoscut de cei de mijloc, bunătatea cea necuprinsă și de-a pururea vecuitoare, Cel ce toate le întorci în ceea ce este de folos cu bunătatea Ta și le păzești în a lor bunătate, Cel ce ne-ai iubit cu dragoste tare, încât pe Fiul Tău cel Unul-Născut L-ai trimis la neamul nostru, care întrupându-Se prin iconomia Lui cea înfricoșătoare de pe cruce și prin moarte ne-a izbăvit din stricăciunea morții și din legăturile cele nedezlegate ale iadului, Cel ce ești bun către cei nemulțumitori și Te veselești de mântuirea celor pierduți, cel ce pe toți cei păcătoși, prin nădejde îi îngrădești cu milă și Te arăți față de ei ca Un tată iubitor de fii, Preaînalte, Necuprinse, Părinte preabune, Făcătorul a toate, Atotputernice, Ție ne închinăm și Te rugăm, chemând spre ajutor și sprijin milele și îndurările Tale.

Ascultă, Doamne, rugăciunea cea ticăloasă a robului Tău celui nevrednic și netrebnic. Caută la mintea mea cea schimbătoare care stă înaintea bunătății Tale și așteaptă ajutorul și mântuirea de sus de la dreapta ta cea atotțiitoare. Tu, Stăpâne, Cel ce cerci inimile și rărunchii, cunoști războiul cel neîmpăcate care mi se aduce de la firea mea și de la vrăjmașii cei nevăzuți și care mă aruncă de-a pururea când în cele de-a dreapta, când în cele de-a stânga. Și trecând întru cele de-a dreapta, îndată se înmulțește asupra mea  nedreptatea mândriei și mă fac spurcat și necurat înaintea Ta, Doamne. Și toată dreptatea mea ca o zdreanță lepădată se socotește înaintea Ta. Iar dacă voi îngriji puțin neputinciosul meu trup întru neputința lui, îndată inima și mintea mi se fac ca o mare sălbăticită și nu mai pot să biruiesc nebunia cea neînfrânată a pântecelui. Și pace nu mai este întru mine, ci din toate părțile sunt tras de gânduri necuviincioase spre cele de-a stânga. Ci precum m-ai izbăvit, Doamne, pentru îndurările Tale cele multe din deșertăciunea și rătăcirea lumii, așa și acum, Doamne, Dumnezeul meu și mântuirea mea, slobozește-mă cu desăvârșire de toată răutatea mea cea ascunsăși de greșelile mele cele de multe feluri pe mine, ticălosul, cel ce de-a pururea mă învăluiesc în cele rele. Dă-mi osârdie și tărie cu puterea Ta, că lauda puterii noastre, Tu ești, Doamne. Că s-a stins vârtutea mea și m-am uscat ca frunza eu, ticălosul, pentru lenevirea și împietrirea inimii mele. De aceea, Doamne, pică în sufletul meu o picătură din apele darului Tău, curățind trândăvia, ceața și orbirea lui și aprinzându-l spre lupte duhovnicești. Fiind în noianul cel nemărginit al dulceților și primejduindu-mă de schimbările cele multe ale patimilor, chem adâncul îndurărilor Tale, ocârmuitorule a toată lumea, mântuiește zidirea Ta și să nu mă înghită iarăși cuptorul patimilor. Caută spre inima mea cea desfrânată, Cel ce cu voia ta toate le-ai adus întru ființă și fă-o să se întoarcă și să se schimbe spre viața cea bună. Trimite-mi mie, trândavului și păcătosului, celui ce zic și nu fac, osârdie, luminare și tărie, ca să urmez cele ce se făgăduiesc. Izbăvește-mă de cursele potrivnicului și mă mântuiește pentru bunătatea Ta. Pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Tăi. Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeule, și Ție slavă și mulțumire și închinăciune înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a șasea către Dumnezeu - Tatăl

Seara și dimineața și la amiază, Te lăudăm, Te binecuvântăm și ne închinăm Ție, Doamne Dumnezeul cel întru înălțime, Tatăl cel fără de început, rădăcina cea fără de început și pricinuitoare a odraslelor celor mai presus de ființă, a Fiului Tău celui născut dumnezeiește și a Duhului Tău celui începător de viață, Cel ce ești neînțeles și necuprins și care cuprinzi cu puterea Ta deodată toate cele ce există; Cel ce reverși din plinirea Ta lumina cea gânditoare, care strălucește mintea cea mai presus de lume și cea din lume, Cel ce la toate cele ce sunt întinzi bunătatea ta cea dumnezeiască, celor de sus, ce nu pot ajunge la covârșirea ei și celor de jos, ce nu se lipsesc de ea; Cel ce pe noi, cei ce ne depărtăm, ne întorci către Tine, ne luminezi, ne îmbunezi, ne întărești și de-a doua oară ne înnoiești și ne chemi pe cei ce te doresc spre viața veșnică și fericirea cea adevărată; Cel ce pe toate le înconjori și le umpli și tuturor împarți cu bunătate pe cele ale Tale, după cât primește fiecare din cei ce vor să se mântuiască, rămânând același și neîmpuținat în înălțimea cea nemărginită. Mulțumesc Ție, Stăpâne preabune, că m-ai învrednicit pe mine, păcătosul și nevrednicul robul Tău, ca în ceasul de acum să întâmpin fața Ta întru mărturisire și să-Ți aduc slavoslovia și slujba cea la bună vreme. Mulțumesc Ție că-mi dăruiești de-a pururea cele de folos și mântuitoare după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale. Mulțumesc Ție, că-mi ajuți la arătare și în ascuns, întru cunoștință și întru necunoștință, ca unuia ce sunt cuprins de toate cele pământești, ca să mă unesc cu totul cu Tine întru pomenirea cea dătătoare de lumină și mântuitoare. Mulțumesc Ție pentru toate pe care le-ai făcut și le faci cu mine, ticălosul și netrebnicul robul Tău.

De aceea, Stăpâne preabune, îndreptează rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta și o primește pe ea ca pe o mireasmă cu bun miros în Jertfelnicul Tău cel înțelegător și sfânt. Că iată, îmi întind către Tine ochii sufletului și ai trupului meu și-mi înalț către Tine mintea și inima mea. Primește-mă acum pe mine, cel ce laud, mulțumesc și binecuvintez slava Ta cea negrăită, curățește-mă de toată spurcăciunea sufletului și a trupului și mă fă prieten al zilei și al luminii. Să nu te îngrețoșezi de mine, Iubitorule de suflete, care în fiecare zi își greșesc și te întărât. Știu că m-am făcut vinovat cu păcatele mele, Însă, deși am greșit foarte, alerg la îndurările Tale. Să nu mă părăsești pe mine, că spre tine nădăjduiesc ochi sufletului meu. Și precum m-a acoperit darul Tău până acum, așa și până în sfârșit să mă păzească. Pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Tăi. Că bun și iubitor de oameni ești și Ție slavă și mulțumire și închinăciune înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a șaptea către Dumnezeu - Tatăl

Mulțumim Ție, Stăpâne întru tot bun. Părintele cel mai presus de ființă, de minte și de cuvânt, întemeierea cea mai presus de ființă și ascunsă și întărirea cea neclătinată, născătorule cel fără de început al fiului Tău celui născut dumnezeiește și pricinuitorule de-a pururea vecuitor al Duhului Tău celui făcător de viață, a cărui măreție nu este cu putință a o spune pentru nemărginirea și necuprinderea Ta, cel singuratic și mai presus de unitate, Cel mai înalt decât toată înțelegerea, bunătatea cea nemărginită și nepovestită, Cel ce ne-ai învrednicit pe noi, nevrednicii, fără de frică a rosti cu bucurie numele Tău cel negrăit, nescris și necuprins și a Te chema tată pe Tine, Cel neînțeles de cei dintru înălțime, mulțumim Ție, Dumnezeule, cel ce bine ai voit ca Fiul Tău, prin care s-au făcut veacurile, să se facă om și ne-a slobozit din tirania diavolului și din stricăciunea morții prin patimile cele înfricoșătoare și prin crucea cea mântuitoare. Mulțumim Ție, Doamne al puterilor, Cel ce în ceasul al treilea ai vărsat Duhul Tău cel preasfânt peste sfinții apostoli și i-ai umplut de darul, înțelepciunea și priceperea Ta, ca să mântuiască neamul omenesc. Însuți Iubitorule de oameni, Stăpâne, auzi graiurile gurii mele și primește rugăciunea mea, a păcătosului, și precum m-ai zidit numai pentru bunătatea Ta, așa mă și mântuiește pentru ea. Că din lucrurile mele nicio urmă cât de mică nu-mi este de mântuire, ci pedepse de multe feluri. Că dacă pentru un cuvânt deșert mi se va cere seamă în ziua cercetării, apoi pentru fărădelegile mele cele nenumărate pe care le-am făcut eu, ticălosul, ce răspuns voi da eu, osânditul? Pentru aceasta, deznădajduindu-mă de toată îndreptarea cea din fapte, numai la bunătatea ta alerg, la ceea ce covârșește tot cuvântul și toată mintea, pe care ținând-o ca pe o ancoră tare a nădejdii, mărturisindu-mă, mă rog: am greșit, curățește-mă, Doamne. Am nelegiuit, iartă-mă, Stăpâne. Te-am întărâtat, îmblânzește-Te și păzește ticălosul meu suflet neîntinat și cu curată știință. Izbăvește-mă de valul cel cumplit și turbat al greșelilor mele cele știute și neștiute și mă îndreptează la limanul cel cu totul lin al voii Tale celei făcătoare de viață și mântuitoare. Dă-mi înțelepciune în cuvântul Tău și tărie întru frica Ta. Și adu-Ți aminte de mine, Doamne, cu milă, când chem numele Tău cel sfânt și-mi dăruiește rămășița zilei acesteia pașnică și fără de păcat. Învrednicește-mă să Te iubesc și să mă tem de Tine din toată inima mea și să fac întru toate voia Ta cea sfântă. Pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Tăi. Că bun și iubitor de oameni ești și Ție slavă, mulțumire și închinăciune înălțăm, împreună cu Unul-Născut Fiul Tău și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a opta către Dumnezeu - Tatăl

Stăpâne Doamne atotțiitorule și făcătorule al tuturor, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul milei, Cel ce din pământ ai zidit pe om și l-ai făcut pe el după chipul și asemănarea Ta, ca și prin el să se slăvească pe pământ numele Tău cel de mare cuviință. Și fiindcă s-a stricat prin călcarea poruncilor Tale, l-ai zidit a doua oară spre mai bine și l-ai suit în ceruri; îți mulțumesc Ție, că ai înmulțit spre mine mila Ta și nu m-ai dat vrășmașilor mei, ca să mă rupă desăvârșit pe mine, nici m-ai lăsat să pier întru fărădelegile mele. Deci acum, mult milostive și Iubitorule de bine Doamne, Cel ce nu voiești moartea păcătosului, ci aștepți să primești întoarcerea lui, Cel ce vindeci pe cei zdrobiți și sfărâmați, întoarce-mă și pe mine la pocăință și, zdrobit fiind, îndreptează-mă și sfărâmat fiind, vindecă-mă. Adu-Ți aminte de îndurările Tale și de bunătatea Ta cea neajunsă și uită fărădelegile mele cele nenumărate, pe care le-am săvârșit cu lucrul, cu cuvântul și cu cugetul. Dezleagă împietrirea inimii mele și-mi dă lacrimi de umilință, ca să-mi curățesc spurcăciunea minții mele. Auzi-mă, Doamne, ia aminte, Iubitorule de oameni, milostivește-Te, Îndurate, și slobozește ticălosul meu suflet de tirania patimilor ce împărățesc în mine, ca să nu mă mai stăpânească păcatul, să nu mă mai silnicească diavolul cel războinic și la voia lui să mă plece, ci cu mâna Ta cea tare răpindu-mă din stăpânirea lui, împărățește Tu, bunule și iubitorule de oameni, întru mine și binevoiește să mă fac cu totul al Tău și să viețuiesc de acum după voia ta. Dă-mi mie, pentru bunătatea ta cea negrăită, curățire a inimii, pază a gurii, îndreptare a faptelor, cuget smerit, pace gândurilor, liniște puterilor mele sufletești, bucurie duhovnicească, dragoste adevărată, îndelungă răbdare, bunătate, blândețe, credință nefățarnică și înfrânare cuprinzătoare și umple-mă de toate roadele Duhului Sfânt. Nu mă ridica din cele de aici la jumătatea zilelor mele, răpind sufletul meu neîndreptat și nepregătit, ci fă-mă desăvârșit cu darul Tău și astfel mă scoate din viața aceasta. Ca fără de oprire trecând începătoriile și stăpâniile întunericului din văzduh, să văd și eu frumusețea negrăită a slavei Tale celei neapropiate împreună cu toți sfinții Tăi. Întru care s-a sfinți și s-a slăvit întru tot cinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a noua către Dumnezeu - Tatăl

Știu, Doamne, că deși mulțimea păcatelor mele este nenumărată și nu pot a nădăjdui la bunătatea Ta, dar mila Ta este nemăsurată și ai adânc de bunătate și noian de îndelungă-răbdare. Am întrecut pe toți oamenii cu răutatea, dar nu și îndurările Tale, nici am închis milostivirile milei Tale și nici am uscat pâraiele iubirii Tale de oameni cele de-a pururea curgătoare. Și dacă fărădelegile noastre vor înmulți mai mult decât stelele cerului și nisipul mării, și atunci le biruiește bunătatea și blândețea Ta. Și iarăși toate isprăvile noastre nu ajung să mulțumească dreptatea Ta. Pentru aceasta, nădăjduind în mila Ta, mă apropii de Tine cu frică și cu cutremur, rugându-mă ca desfrânatul: orice Ți-am greșit de voie și fără de voie, cu lucrurile și cu cuvintele, cu aducerile aminte și cu gândurile, întru cunoștință și întru necunoștință, cu mintea și cugetul, ziua și noaptea, în toată viața mea, toate să mi le ierți, toate să mi le ștergi și să mă îmbraci cu haina nepătimirii și a curăției.

Am păcătuit, mărturisesc. Am greșit, nu tăgăduiesc. Poruncile Tale le-am lepădat. Judecățile și îndreptările Tale le-am trecut cu vederea. Am urmat vrăjmașului celui înșelător și viclean. M-am supus trupului și patimilor. Mi-am robit mintea dulceților vieții. M-am făcut locaș a toată necurăția și a toată fărădelegea. Chipul Tău cel dintru mine l-am întunecat, iar pecetea dumnezeiescului Botez am mânjit-o. Am stricat zidirea cea dintâi și cea de-a doua a sufletului meu. Toate le-am amestecat, toate le-am întinat cu căderile cele din fiecare zi și ceas. Mă mărturisesc pe mine vinovat focului celui veșnic și viermelui celui neadormit. Mă propovăduiesc pe sine-mi vrednic de toată munca cea înfricoșată și cumplită. Nu aștept osânda Judecății Unuia-Născut Fiului Tău, care va trimite pe cei păcătoși în gheenă, ci eu însumi îmi dau hotărârea pedepsei. Aducerea aminte a păcatelor mă chinuie. Pârâșii cei cumpliți aduc înscrisele păcatelor mele și cer socoteală, trăgându-mă de la divan la munci. Și din cei ce ajută niciunul, iar cel ce părtinește nicăieri. Ce voi face atunci, în ziua judecății, când mi se va cere seamă de toate? Cine îmi va ajuta? Cine îmi va acoperi cele descoperite și date la lumină înaintea a milioane de îngeri și oameni, pe care le-am lucrat la întuneric, eu ticălosul? Nimeni nu mă poate îndrepta, numai mila și iubirea Ta de oameni, vădindu-mi și dând la iveală faptele și păcatele mele și osândindu-mă mai înainte de judecată. Că Tu, cel ce ai zis prin Proorocul: "Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi", cu adevărat și mie, celui ce-mi mărturisesc Ție, Domnului, fărădelegile mele, îmi vei lăsa păgânătatea inimii și mă vei dezvinovăți. Și pe lângă aceasta am solitoare vrednică de credință spre înduplecarea ta pe Cea întru tot sfântă, fără de prihană și preacurata Maică a Unuia-Născut Fiului Tău, Dumnezeul adevărat și Mântuitorul firii noastre. Prin sfintele, curatele și nematerialele puteri și stăpânii, scaune și domnii, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi și pe toată ceata cea slujitoare știută și neștiută. Pun înainte ca mijlocitori ai mântuirii mele mulțimile dumnezeieștilor părinți și strămoși, care în fiecare veac au bineplăcut Ție. Pun înainte spre rugăciune pe văzătorii tainelor Tale, fericiții prooroci, împreună cu pecetea lor, pe marele văzător al Adevărului, pe propovăduitorul pocăinței și Botezătorul Ioan. Îți aduc sângele și biruințele mucenicilor, care au minunat cerul și au clătinat pământul, alungând minciuna păgânătății și sădind pe pământ adevărul dreptei-credințe. Îți aduc Ție pe mărturisitorii credinței celei adevărate, care s-au împotrivit cu putere celor rău credincioși. Pun înainte și luptele și nevoințele cele de o viață ale cuvioșilor bărbați, care au petrecut ca niște îngeri pe pământ și cu iscusință au biruit patimile trupului, dulcețile inimii și meșteșugurile celui viclean. Și nu las nici taberele cele cinstite și sfinte ale păstorilor și dascălilor lumii care poartă în mâinile lor jertfele cele de sânge și jertfele luptelor și ostenelilor pentru dreapta credință și pentru fapta bună, ci îi chem și pe aceștia spre mijlocire ca împreună să te îmblânzească și să te înduplece pe Tine, Părintele și făcătorul tuturor. Încă și pe femeile și fecioarele cinstite și cuvioase, care, prin voința cea bună s-au schimbat în firea bărbaților și s-au pus sub jugul Evangheliei, pe acestea le aduc înaintea Ta ca să mijlocească și să Te îndemne spre milă. Deci, având atâția și astfel de părtinitori și mijlocitori, îndrăznesc să mă rog și eu, păcătosul și nevrednicul, să nu mă trimiți, Doamne, rușinat, nici să mă urgisești ca pe un nevrednic, sau să mă lepezi de la fața Ta, ci mă numără cu oile Tale cele alese și mă învrednicește părții celor mântuiți, ca un milostiv, îndurat și de oameni iubitor, care Te bucuri de mântuirea păcătoșilor. Că Tu ești Dumnezeul și tatăl nostru, iar noi greșind ne întoarcem către Tine, că suntem fiii Tăi, deși nevrednici pentru neluare aminte. Și Ție slavă, mulțumire și închinăciune înălțăm, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.  

Rugăciunea a zecea către Dumnezeu – Tatăl

Stăpâne Doamne atotțiitorule, izvorul cel neîmpuținat, nepovestit și de-a pururea vecuitor, Părinte al vieții și al nemuririi, întărirea cea mai presus de putere, cel neînțeles de toate mințile cele de jos și neajuns la rânduielile cele de sus, măreția cea covârșitoare și nearătata, pricinuitorul și izvorul cel îndestulat al bunătății pe care o reverși peste toate făpturile Tale, împărtășindu-se fiecare după vrednicia și osârdia sa de ea, cel ce ai făcut pe om să se împărtășească de bunătățile Tale, împodobindu-l cu chipul Tău cel dumnezeiesc și cu toate darurile cele bune ca și prin el să se slăvească pe pământ numele Tău cel de mare cuviință; și fiind stricat cu păcatul, a doua oară l-ai zidit spre mai bine prin Hristosul Tău, prin care toate le-ai adus întru ființă, iar mai apoi L-ai suit la ceruri, îți mulțumesc Ție, că ai răbdat îndelung până acum și nu m-ai lăsat să pier în păcatele mele. Îți mulțumesc Ție că de nenumărate ori m-ai mângâiat și în ziua cea rea m-ai acoperit, mi-ai dat ajutor de mântuire și dreapta Ta m-a sprijinit și certarea Ta m-a îndreptat desăvârșit. Îți mulțumesc Ție, că Te-ai făcut mie povățuitor, luminare și sprijin, povățuindu-mă și luminându-mă de-a pururea spre mântuire prin gânduri, cuvinte și pilde. Îți mulțumesc Ție că, nevrednic fiind, îmi faci bine, mă chemi, mă îndemni și arăți iubire de oameni cu mine, robul tău cel nerecunoscător, cel ce mult am greșit și mi-am cheltuit toată viața mea în păcate. Deci și acum, mult milostive, iubitorule de oameni, Doamne, Cel ce nu voiești moartea păcătosului, ci aștepți și primești întoarcerea lui, Cel ce mântuiești pe cei deznădăjduiți și înviezi pe cei omorâți, caută spre mine, robul Tău cel nevrednic, și zdrobit fiind, înviază-mă și sfărâmat fiind, vindecă-mă. Pentru bunătatea Ta cea necuprinsă, Stăpâne, uită fărădelegile mele pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul întru cunoștință și întru necunoștință. Înmoaie-mi inima mea cea împietrită și-mi dăruiește lacrimi de pocăință, ca să-mi curățesc spurcăciunea minții mele. Și să nu Te întorci de la mine, întinatul, nici să mă rușinezi pe mine cel spurcat și împuțit de lucrurile cele rele. Auzi-mă, Doamne, milostivește-Te și slobozește ticălosul meu suflet de patimile celor ce împărățesc în el, ca întru știință curată să rostesc numele Tău cel preaslăit și să nu mă mai stăpânească păcatul, nici să mă silnicească dracul cel războinic, să mă tragă la voia lui, ci cu milostivirea Ta cea atotputernică izbăvește-mă de amândouă. Că a Ta e stăpânirea, puterea și slava, împreună și Unuia-Născut Fiului Tău și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, Apanthisma, Rugăciunile Sfinților Părinți, Ed. Sophia.




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
FAMILIA UMANĂ, de la simplitatea personală a relaţiei la complexitatea impersonală a socialului - Pr. Vasile Gafton
 

Din punctul de vedere al dezvoltării sociale putem spune că trăim într-o societate modernă, însă, ce înseamnă acest lucru pentru noi? Să însemne, cumva, doar a trăi sub presiunea urgenţei, a bunului plac şi a unor moduri dubioase de reprezentare a rostului existenţei umane sau al omului în lume? Unii au reuşit să impună destul de uşor sau încearcă încă să impună variante alternative ale bunurilor şi valorilor noastre tradiţionale, ale aspiraţiilor umane esenţiale şi autentice. Prin aceasta, complexitatea relaţiilor sociale sporeşte necontenit, dar, din păcate, preţul care trebuie plătit este acela că totul tinde să devină impersonal. În această situaţie, variantele alternative ale aspiraţiilor umane se dovedesc a fi, din păcate, golite tocmai de sensul pe care îşi închipuie că îl conţin. Din acest motiv, variantele propuse sau impuse nu numai că nu aduc un aport benefic la un eventual progres în plan uman, dar sunt sortite eşecului din start. Eşuează din lipsa unui suport personal interior, fapt ce creează multe disfuncţionalităţi şi produce, vai!, şi mai multă confuzie şi suferinţă.

Una dintre valorile tradiţionale care exprimă o aspiraţie esenţială a persoanei umane care se doreşte împlinită, autentică, este familia. Chiar dacă n-a fost încă în totalitate înlocuită cu surogatele de proastă calitate ale societăţii moderne, şi ea se află astăzi sub tirul intens şi nemilos al „înnoitorilor”. Care ar fi soluţia optimă de salvare a familiei de acest tăvălug al impersonalului relaţional? Întemeierea de relaţii personale mai intense. Nu doar posibil, ci şi determinant din acest punct de vedere este faptul că persoana se defineşte prin statutul ei social. Dar, ceea ce este interesant în privinţa dezvoltării relaţiilor sociale este legat de unele afirmaţii făcute în deceniile trecute de un sociolog german, Niklas Luhmann. Acesta afirma că „elementul personal din relaţiile sociale nu poate fi extins, ci doar intensificat. Cu alte cuvinte, sunt favorizate acele relaţii sociale în care devin importante mai multe calităţi individuale, unice ale persoanei sau, în definitiv, toate calităţile unei persoane individuale” [Niklas Luhmann, „Iubirea ca pasiune. Despre codificarea intimităţii”, trad. din limba germană: Andrei Anastasescu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2015, p. 11-13].

Recurgând la fundamentele tradiţionale ale familiei, ne regăsim aşezaţi dinaintea perspectivei interioare a credinţei. A credinţei ca element/calitate unic(ă) a persoanei, care contribuie în mod esenţial la structurarea unor relaţii personale reale, autentice între bărbat şi femeie, între om şi oameni, dar, mai ales, între om şi Dumnezeu. În varianta biblică, existenţa umană apare pe fondul lumii create de Dumnezeu în varianta ei duală, îmbinând în mod armonios masculinul cu femininul. Cartea Facerii este categorică în privinţa faptului că om înseamnă, în egală măsură, bărbat şi femeie. Atunci când evocă momentul creării omului, Sfânta Scriptură spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). Această notă esenţială referitoare la existenţa umană ca familie primordială alcătuită din bărbat şi femeie trimite la ţinta sau la scopul care trebuie atins de om, ţel care are o relevanţă covârşitoare asupra sensului vieţii sale. Este o problemă la care ne-am referit destul de des şi ne vom mai referi, datorită faptului că este o problemă actuală, ba chiar una acută.

Mai mult decât atât, modul în care relatează Sfânta Scriptură momentul împlinirii făpturii umane este relevant pentru problematica familiei din punctul de vedere al accepţiunii de dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care imprimă sens vieţii umane ab initio, dând lui Adam posibilitatea de a se gândi la Dumnezeu ori de câte ori priveşte spre cea pe care El i-a dăruit-o spre ajutor pe potrivă. Sfânta Scriptură spune: „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Fac. 2, 22). Iar Adam, credincios Celui care l-a creat, se recunoaşte în ea.

Istoricul religiilor, Mircea Eliade, vorbeşte foarte mult în scrierile sale despre o nostalgie a paradisului, nostalgie care este un dat structural al fiinţei umane. În această nostalgie a originilor trebuie să includem şi nevoia omului de sens. Sensul este o necesitate a apartenenţei omului la credinţă ca relaţie cu Creatorul. Este o dimensiune a vieţii în care este prezent în mod permanent Dumnezeu. Atât de pregnant este resimţită de om această necesitate a unui sens, încât el caută în permanenţă să investească toate lucrurile din jurul său cu sacralitate. Ori, sacralitatea nu îşi poate avea originea decât în Izvorul vieţii, Care este Dumnezeu. De ce face omul acest lucru? Pentru a avea sentimentul că tot ceea ce face şi existenţa sa privită în ansamblu nu piere în zadar, nu dispare, ci, prin raportare la Dumnezeu, este cu un anumit rost.

Dar, dacă din această acţiune general umană de învestire cu sacralitate a elementelor lumii care îl înconjoară lipseşte credinţa, apar, din păcate – aşa cum putem observa la tot pasul –, şi multe lucruri fără rost. De ce? Deoarece capacitatea omului de a-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume s-a tocit considerabil, omul fiind dispus să ia tot mai mult propriile iluzii şi proiecţii drept realităţi sau moduri în care Dumnezeu Se manifestă. Însă, ceea ce trebuie reţinut în mod obligatoriu este tocmai faptul că, doar în măsura în care reuşim să-L recunoaştem pe Dumnezeu şi/sau să recunoaştem modul în care Dumnezeu lucrează în lume, viaţa noastră are un sens. Din acest motiv, sensul vieţii umane nu este nicidecum străin de sacru, ba, dimpotrivă, îl implică la modul organic. Absenţa referirii permanente la Dumnezeu Cel Adevărat goleşte acţiunile umane şi viaţa umană însăşi de orice rost.

Existenţa umană în forma sa duală – bărbat şi femeie, aşa cum i-a făcut Dumnezeu – este cea care dă sens vieţii omului în lume. De ce? Pentru că, aşa cum afirmam anterior, familia apare în această formă esenţială de existenţă ca rezultat al acţiunii directe a lui Dumnezeu, care o dăruieşte pe Eva lui Adam, iar Adam se recunoaşte în ea. Dar, se poate recunoaşte în ea întrucât şi el este creat de Dumnezeu. De altfel, familia presupune o relaţie personală între un bărbat şi o femeie, relaţie care, bazându-se pe această diferenţă simplă şi personalizantă între masculin şi feminin, are ca Model relaţionarea Persoanelor Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, într-un mediu propriu, care este Iubirea.

Într-o abordare cu profunzime mistică a relaţiilor dintre Dumnezeu Creatorul şi fiinţa umană, Dumnezeu apare ca Principiu Creator personal masculin, iar Creaţia, şi, implicit, firea omenească, se constituie ca partener feminin de relaţie cu Dumnezeu. Aceasta, întrucât, „dincolo de orice dualitate, Dumnezeu Cel Unul nu se revelează ca „bărbat”, ca arhetip al masculinului, decât în relaţia sa cu Creaţia, care este în întregime feminină” [Annick de Souzenelle, „Femininul fiinţei. Pentru a sfârşi cu coasta lui Adam”, trad. de Pr. Prof. Gheorghe Popa, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 10]. În ceea ce priveşte omul, situându-ne în aceeaşi perspectivă mistică, vom spune că „fiecare persoană umană, unică în ipostasul său de icoană a Treimii dumnezeieşti, cuprinde umanitatea întreagă” [Ibidem, p. 237]. Aşa încât, raportul dintre Dumnezeu şi Creaţie se regăseşte şi în relaţia dintre om şi omenire. Cu alte cuvinte, omul se recunoaşte pe sine în raport cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.

Astfel, recunoaşterea este ceva esenţial, ca şi credinţa. Este acel ceva care înseamnă afirmarea Creatorului sau, mai precis, afirmarea prezenţei iubirii personale a Creatorului în opera Sa. O viaţă privată de acest ceva esenţial, o viaţă căreia îi lipseşte acest ceva esenţial nu poate avea sens. Pentru că închis între limitele unei astfel de vieţi, omul nu Îl mai (poate) recunoaşte pe Dumnezeu şi nu se mai poate recunoaşte nici pe sine însuşi.

 

Sursa: Telegraful Român



Biserica şi Neamul.Politica.Lumea
CENTENARUL MARII UNIRI (1)
 

În urma concursului de idei lansat de Ministerul Culturii și Identității Naționale a fost aleasă identitatea vizuală ce va reprezenta Centenarul Marii Uniri de la 1918 și al Războiului pentru Întregirea Neamului. Propunerea câştigătoare,  denumită „Hora”, a fost anunţată ieri, 28 august, printr-un comunicat de presă postat pe site-ul oficial al Ministerului Culturii. Proiectul grafic propus de FCB BUCHAREST s-a aflat pe primul loc atât în preferințele juriului, cu un total de 234,64 puncte, cât și ale publicului, din partea căruia a primit 27% din voturile exprimate.

Logoul a fost construit pornind de la două cercuri reunite de simbolul infinitului. Cercurile sunt compuse din puncte individuale care cresc și se dezvoltă. Hora infinită obținută este un simbol viu, sugerând continuitate împreună, rezistență și creștere. Toate cele 13 propuneri sunt disponibile pe site-ul dedicat centenarului. În anul 2018 se împlinesc 100 ani de la Marea Unire. În acest sens, Biserica Ortodoxă Română organizează anul viitor mai multe manifestări culturale şi religioase dedicate acestui eveniment. Anul 2018 a fost declarat în Patriarhia Română „Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam” şi „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”. Hotărârea a fost adoptată în şedinţa Sfântului Sinod din 29 octombrie 2016.

Senatorul PSD Robert Cazanciuc, membru al Comisiei parlamentare speciale pentru Celebrarea Centenarului Marii Uniri, a declarat că singurul obiectiv realist în 2018, la nivel de proiect major, este Catedrala națională și i-a îndemnat pe toți cei convinși de importanța proiectului să doneze cel puțin 2 euro, scrie Agerpres. „Comisia are responsabilitatea de a da coerență demersurilor, în primul rând guvernamentale, pentru acest obiectiv major. Avem multe inițiative la nivel public sau privat. Această comisie trebuie să aducă în jurul mesei pe toți cei ce vor să fie parte a proiectului Centenar. Acest proiect nu este un sac în care statul pune un buget și cineva vine să cheltuiască. Fiecare dintre noi trebuie să se gândească ce putem face pentru acest proiect. Centenarul este despre trecut, prezent și viitor (...) La nivel de proiect major, singurul obiectiv realist în acest an este Catedrala națională”, a spus Robert Cazanciuc, potrivit Agerpres. El susține că acest obiectiv trebuie realizat pentru a nu avea „o problemă de conștiință și de istorie”. „Dacă nu o să avem grijă ca acest obiectiv să fie finalizat, cred că o să avem o problemă de conștiință și de istorie până la urmă. Catedrala nu este proiectul patriarhului Daniel (...) Este proiectul lui Carol I. După Războiul de Independență a apărut ideea unei catedrale. Sunt aproape 140 de ani de când Carol I a emis o lege privind Catedrala națională. Cred că e momentul ca fiecare dintre noi să ne întrebăm dacă putem face ceva pentru acest obiectiv național. Să facem o donație de 2 euro (...) Să nu lăsăm să treacă istoria pe lângă noi fără să facem nimic pentru ea”, a adăugat Cazanciuc.

Potrivit acestuia, Catedrala „nu e doar un proiect al Bisericii, ci un proiect al poporului român”. „Acolo vor fi multe funcțiuni cu caracter social. Sunt absolut convins că atunci când va fi finalizat la 1 decembrie anul acesta să mergem cu bucurie și să fim mândri că am făcut o donație de 2 euro sau am vorbit de bine acest proiect. De hulit este foarte ușor, haideți să și construim ceva și cred că anul acesta e o șansă chiar istorică pentru poporul român. (...) Să avem măcar o dată în acest an încredere în noi, să nu mai fim atât de suspicioși că întotdeauna se ascunde ceva în spatele unui proiect. Sunt oameni care vor să construiască pentru această țară pur și simplu”, a arătat Cazanciuc. El a precizat că a donat bani pentru catedrală și i-a încurajat pe oameni să facă la fel. „Toți trebuie să facem acest lucru. Nu trebuie să facem un gest formal, să spunem: M-am împăcat cu Dumnezeu, am făcut o donație de 2 euro pentru catedrală'. Trebuie să fim conștienți că e un proiect al nostru și atunci să facem donația. Dacă nu suntem conștienți că proiectul este al nostru, atunci putem să facem o donație în altă parte. Dar măcar să fim deschiși să înțelegem că este un proiect național, nu doar al Bisericii”, a conchis Cazanciuc. Sursa – Activenews 

 

 

foto titlu: colaj propriu realizat din foto sursa zhd.ro si foto oficiala identitate vizuala centenar



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Fuga după kitsch, spectaculos şi senzaţional!... - Dr. Stelian Gomboş
 

Că suntem tineri sau bătrâni, bogaţi ori săraci, culţi sau ignoranţi, foarte mulţi dintre noi avem tendinţa/pornirea de a fugi după senzaţional, după himere, după kitsch, după spectaculos, după ceva colorat şi răsunător, chiar dacă este ceva lipsit de substanţă, esenţă şi (de) conţinut!...

Avem, de foarte multe ori, senzaţia ori convingerea că tot ce zboară se mănâncă, cu toate că, în realitate, lucrurile stau absolut diferit, pur şi simplu, altfel!...

Problema este că, din păcate, kitsch-ul şi superficialitatea au invadat în toate domeniile şi în toate cutele viaţii noastre umane inclusiv în zona culturală, spirituală şi chiar în cea religioasă!...

Fugim după “pâine şi circ” iar speculanţii, profitorii şi manipulatorii de profesie cunosc foarte bine acest lucru, dezinformând masele de oameni/persoane, altiminteri, în cele mai multe dintre cazuri, cumsecade, bine intenţionate, cu bună credinţă însă prost, fals, greşit ori incomplet informate care, în baza principiului prin care urmăm turma, indiferent de situaţie, mergem, orbecăind, ajungând, în cele din urmă, oriunde şi de fapt nicăieri sau absolut aiurea!...

Şi de aici asistăm, uneori sau chiar de multe ori neputincioşi, la multe greşeli comise, la multe nedreptăţi realizate, la multe erori generate/provocate ori, chiar, promovate şi la multe activităţi/acţiuni, speculate şi confiscate!...

Între altele, eu, unul, am observat/am constatat că tot acest senzaţional, kitsch ori praf în vânt poate provoca/genera între noi, oamenii, multă dezbinare, pronunţată ignoranţă şi crasă indolenţă, la care se adaugă lipsa unei conştiinţe critice, pozitive şi constructive, serioase, sincere şi scrupuloase, toate acestea fiind deosebit de păguboase, atât pentru noi, toţi la un loc, cât şi pentru fiecare în parte!...

Tot acest spectaculos/senzaţional duce până la urmă la amăgire şi, în fond, la dezamăgire, dovadă stand, în acest sens, atâtea mărturii grăitoare şi exemple concrete care probează/confirmă faptul că senzaţionalul şi ignoranţa au (con)dus multă lume la rătăcire şi la dureroasă împrăştiere sau risipire!...

Uităm de foarte multe ori că “ce este val ca valul trece!”, neluând aminte la vremelnicia, efemeritatea ori deşărtăciunea celor mai multe fapte şi lucrări omeneşti care nu sunt temeluite pe stăncă stabilă şi statornică, ci pe nisip mişcător şi risipitor!...

Altfel spus, asistăm în tot locul şi în tot ceasul, la ipostaze mincinoase, situaţii înşelătoare şi lucruri contrafăcute, cele mai multe dintre ele ajungând a fi penibile, ridicole, derizorii, bizare şi chiar groteşti, de-adreptul tragi – comice! Ce mai, râsul cu plînsul, nu alta!...

În altă ordine de idei desigur, nu trebuie totuşi să generalizăm, căci mai sunt şi fapte, momente, evenimente, lucruri, obiecte, purtări şi oamni de cea mai bună calitate, ce se manifestă discreţi dar concreţi, care au simţul valorii, al bunului gust, al bunei creşteri şi, îndeosebi, al bunului simţ, însă avem uneori impresia/senzaţia că toţi aceştia şi toate acestea sunt sufocate/suprimate de prostul gust, de proasta creştere, de tupeul nemăsurat ori de nesimţirea nechibzuită, ale unora sau… multora!...

Poate că, între multe altele, pe care le avem ori ar trebui să le avem de făcut, de schimbat, de modificat, în comportamentul nostru cotidian ar fi (şi) aceea de a respinge şi refuza kitsch-ul, senzaţionalul molipsitor, spectaculosul hilar şi superficialitatea contagioasă!...

Se cunoaştem că termenul de kitsch a intrat în uzul general începând cu anii '60-'70 ai secolului al XIX-lea prin intermediul jargonului pictorilor şi al negustorilor de artă din oraşul german München, fiind utilizat prin referire la producţiile artistice ieftine. Altfel spus, Kitsch-ul s-a născut din artă, s-a inspirat neîncetat din artă, însă efectul său este cel de parazitare a artei şi de deconstruire a eticii şi a esteticii. Apoi, primele decenii ale secolului XX au marcat răspândirea la scară internaţională a acestui termen.

Lucrurile kitsch suscită în om trăiri superficiale iar lumea kitsch-ului va căuta mereu să ofere adepţilor săi ceea ce aceştia aşteaptă.

Cu alte cuvinte, nu este suficient să afirmăm că anumite lucruri erau considerate în sine kitsch. Odată cu acest punct de vedere, kitsch-ul devine o parte imanentă alcătuirii sufleteşti a omului. Devine un fel de virus care, înmulţit peste măsură în „organismul” sufletului, îl îmbolnăveşte şi îi perturbă manifestările sănătoase.

În acest caz, lucrurile caracterizate drept kitsch devin doar simple proiecţii ale unui suflet îmbolnăvit de sentimentalism dulceag şi ieftin, înduioşare, nostalgie incurabilă, amuzament prostesc, visare narcotizantă, vulgaritate.

De pildă, sentimentele kitsch nu sunt niciodată calde sau reci; sunt doar călduţe. Omul kitsch îşi doreşte să trăiască într-o stare de fericire perpetuă, iar atunci când cade din această stare se împotmoleşte iremediabil în nefericire.

Singurul exces al kitsch-ului este doar ducerea lui la extrem prin proliferarea lui excesivă. Sau, după cum apreciază Herman Istvan, „kitsch-ul presupune năzuinţa spre sublim, dorinţa de idilă, de fericire, de tandreţe, de satisfacţii, dorinţa ca orice conflict să se termine cu happy-end şi ca binele să triumfe asupra răului”.

De fapt, pentru el nu există decât o iluzie a păcii, o pseudo-armonie, după cum în faţa unui obiect kitsch nu poate exista decât o himeră, o iluzie al originalului sau al katharsisului.

Fortăreaţa de obiecte kitsch este locul ideal pentru omul kitsch, care îl ţine departe de repercusiunile răscolitoare ale contactului cu insolitul, frapantul şi uluitorul din artă, de exemplu!...

Împlinirea orizontului aș­teptă­rilor, indiferent de considerentele etice, educaţionale, filosofice, va asigura perenitatea kitsch-ului. Între oameni şi obiectele care se produc pentru prostul lor gust se creează un cerc vicios, întreţinut de orizontul așteptării predictibile.

Prin prisma acestei realităţi se explică fluxul de nestăvilit al producţiilor mediatice kitsch care întreţin mentalitatea şi trăirile kitsch. Argumentul că pentru a putea face faţă concurenţei este necesar să prezinţi audienţei ceea ce îşi doreşte se află pe buzele majorităţii producătorilor de pe piaţa mediatică!...

Bunăoară, acelaşi precept se regăseşte de altfel şi în ideologia supermarketului. Aşa se explică şi proliferarea stereotipurilor în producţiile mass-media şi în special în publicitate.

Stereotipurile întruchipează aşteptări închipuite pe baza cărora se formează reacţii rutinizate faţă de stimulii din exterior.

Prin urmare, să nu utăm că, apa senzaţional-ului trece dar pietrele profunzimii, seriozităţii, originalităţii şi autenticităţii, rămân, adică să alegem, corect şi bine: ceva de moment sau ceva de durată, ceva frugal sau ceva consistent, ceva efemer, trecător sau ceva nemuritor şi veşnic!...

Se impune/se cuvine, aşadar, dreapta socoteală/chibzuinţă şi adevărata măsură, în tot şi toate!...

Adică, la noi trebuie să funcţioneze fuga de iar nu după kitsch, spectaculos şi senzaţional!...

Stelian Gomboş - https://steliangombos.wordpress.com

 

Citiți și: Kitsch -ul, corpul străin din interiorul artei

 




Anunţuri. Apeluri. Evenimente
Proiect social - Burse pentru copiii săraci din România
 

Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord inițiază proiectul Burse pentru copiii săraci din România cu scopul de ajuta lunar cu suma de 25 euro un număr cât mai mare de copii din regiunea Copșa Mică.

În acest sens, la Parohia Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Valea Viilor, Mediaș, și la alte parohii din zona Copșa Mică s-au întocmit fişe sociale pentru copiii aflați în dificultate financiară, iar Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord a deschis un cont special, dedicat strângerii de fonduri pentru sprijinirea acestor copii.

‘Sumele adunate în acest cont sunt virate lunar, prin centrul misionar-filantropic din Valea Viilor, magazinelor de unde copiii bursieri îşi cumpără cele necesare pe bază de bonuri. În felul acesta suntem siguri că banii sunt folosiţi cum trebuie. Facem un apel la toţi credincioşii din Europa de Nord şi la toţi oamenii de bine să susţină acest proiect, fie prin sume oferite cu regularitate, fie prin donaţii sporadice’, se precizează pe site-ul oficial al Eparhiei Europei de Nord.

La Valea Viilor, pe lângă ajutorul de 25 de euro lunar, copiii provenind din familii cu dificultăți financiare pot beneficia de o masă gratuită la cantina bisericii, unde profesori voluntari desfășoară un program de after-school. Profesorii îi ajută pe aceşti copii, după ce au servit o masă caldă, să-și facă temele.

Pentru a sprijini efortul de ajutorare a copiilor cu o situaţie financiară fragilă din regiunea Copșa Mică, donaţiile pot fi efectuate în conturile afişate aici.

 

Sursa: Basilica; Foto Credit: Episcopia Europei de Nord

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Cum să fii fericită în dragoste şi căsătorie - Valentina Moskalenko (CARTE)
 

Prezentare:

Oricine îşi doreşte să fie fericit în dragoste, să aibă o căsnicie reuşită, o viaţă de familie împlinită. În realitate, acest vis este adeseori distrus de nemulţumirile care se tot adună şi de senzaţia apăsătoare a neîmplinirii. În locul armoniei şi fericirii ne copleșesc depresia şi sen­zaţia pustietăţii lăuntrice.
Profesor doctor Valentina Moskalenko, psihiatru şi psi­hoterapeut cu peste jumătate de secol de experienţă, ne dezvăluie în cartea de faţă cauzele ascunse ale du­re­roaselor eşecuri ce întunecă această parte, de o importanţă crucială, a vieţii noastre.
Ce ne împiedică să avem o viaţă de cuplu senină şi aducătoare de bucurie, o căsnicie cu adevărat reuşită? Ce putem face pentru a elimina problemele mari şi ameninţătoare sau mărunte şi sâcâitoare care ne strică bucuria de a trăi, de a fi alături de omul drag, de a ne simţi realizaţi în viaţa de familie? Suntem convinşi că această carte vă va oferi, măcar în bună parte, răspunsurile de care aveţi atâta nevoie.

Detalii despre carte / COMANDA



Căutând desăvârșirea în lumea artei - Maica Gabriela (CARTE)
 
Prezentare:

Coperti cartonate.

Studiul de fata este impartit in cinci capitole. Incepem cu anii de formare a Parintelui Sofronie in Rusia, inclusiv o trecere in revista a contextului istoric, mai ales din perspectiva istoriei artei. Capitolul al doilea se refera la perioada in care Parintele Sofronie, acum un artist implinit, calatoreste in Europa, stabilindu-se in final la Paris. Al treilea capitol ii urmeaza traseul din momentul in care, dupa o dureroasa lupta interioara, abandoneaza pictura, se stabileste la Muntele Athos, iar mai apoi revine in Franta. Capitolul al patrulea il gaseste in Anglia, intemeindu-si propria manastire si reincepand sa picteze. In sfarsit, in al cincilea capitol, prezentam aspectele generale ale artei sale, insistand asupra lucrarilor sale iconografice. Urmeaza un catalog al schitelor Parintelui Sofronie. La final se gaseste un apendice al scolilor de arta din Rusia Sovietica, ca si scurte prezentari ale artistilor rusi mentionati in carte.

Principalele surse folosite pentru acest studiu sunt in primul rand amintirile personale ale autoarei, scrierile Parintelui Sofronie si notitele catorva persoane care l-au cunoscut. 

CUPRINS

Cuvânt înainte
Introducere
Anii de formare în Rusia
Peregrinări prin Europa și stabilirea la Paris
Prefacerea inimii și începutul unei noi vieți
Înființarea mânăstirii
Părintele Sofronie ca iconograf
Catalogul desenelor
Apendice
Bibliografie
Detalii despre carte / COMANDA


Patriarhul meu - IPS Bartolomeu Anania (Valeriu) (CARTE)
 

Prezentare:

Volumul intitulat „Patriarhul meu” reunește 12 texte scrise de Bartolomeu Valeriu Anania într-un interval de mai bine de 50 de ani, pornind de la câteva cronici bisericești semnate Vartolomeu Diacul și culminând cu vibranta mărturie din Memoriile Mitropolitului, în care figura Patriarhului Justinian este una din cele mai luminoase. În șirul acestor texte se înscrie și un fragment dintr-un interviu pe care Arhimandritul Bartolomeu l-a dat părintelui Ioanchie Bălan și care este publicat în volumul al doilea din Convorbiri duhovnicești. Textul este prețios întrucât, pe lângă imaginea extrem de vie a Patriarhului, ne oferă posibilitatea de a lectura Testamentul lui Justinian, pe care părintele Bartolomeu îl deținea în copie.

Pentru titlul acestui volum am ales expresia „Patriarhul meu”, pe care Bartolomeu Valeriu Anania o folosește de trei ori pe parcursul acestor texte și prin care ilustrează perfect sentimentul adevăratei ucenicii, în care tristețile și bucuriile învățăcelului devin tristețile și bucuriile dascălului său. Scrise în epoci diferite și cu tonalități diferite, textele reflectă admirația și desăvârșita loialitate pe care Bartolomeu Anania i-a arătat-o Patriarhului Justinian, un om providențial pe care Biserica l-a avut în fruntea ei în cele mai grele epoci din istoria recentă. Dincolo de evocare, textele reunite în volum au meritul de a-l face pe Patriarh să ne vorbească el însuși în diferite ipostaze. Astfel îl cunoaștem prin emoția ierarhului care sfințește biserica din satul natal, sub altarul căreia a îngropat osemintele părinților lui, prin fermitatea cu care le vorbea autorităților și mai ales glasul tremurat al slujitorului care simte că trupul i se împuținează și că este momentul de a redacta un testament duhovnicesc.

Cartea scoate în lumină două personalități puternice, care se admiră reciproc și care au înțeles că prietenia dintre ei trebuie pusă la temelia Bisericii, ca un exemplu de renunțare și sacrificiu. Din această perspectivă, ucenicia ierodiaconului Bartolomeu ocolește cu obstinație avantajele pe care le-ar putea obține din proximitatea pe care o avea lângă Patriarhul Bisericii, preferând mai degrabă să înfrunte greutăți, provocări, responsabilități, acuzații, calomnii și chiar închisoare, cu desăvârșita conștiință de a nu cere nimic pentru sine. Toate acestea sunt argumente care vin să întărească credibilitatea acestei mărturii și să aducă lumina pe care figura Patriarhului o merită, cu atât mai mult cu cât încă mai apasă nemeritata umbră roșie aruncată asupra lui Justinian de contemporanii săi.

Detalii despre carte / COMANDA



Moşul din Carpaţi - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
 

Prezentare:

Este un tradiţional "TESTAMENT al Pustnicului Neofit", prin care se vorbeşte de o "Reînvirere a DUHULUI de Viaţă Duhovnicească", ce nu se va limita doar la cei din Mânăstiri şi Pustnicie, ci va "coborî" în lume, unde vor fi "Trăitori Duhovniceşti" tot aşa de mari ca cei din vechime. Vor fi vremuri de "lipsă" Duhovnicească, dar din "uscăciune" vor "Răsări" acele "FLĂCĂRI" şi mai Aprinse de DUH.
Iată o Taină ce animă pe cei Doritori de TRACTICA VIEŢII Duhovniceşti. Va fi o Practică Isihastă de "cameră", de "balcon", de "teren", de "lume" , de "mânăstire şi pustie", ca o "IEŞIRE" a DUHULUI de TAINĂ pentru "Înduhovnicirea" tuturor "Căutătorilor de HRISTOS". "PRACTICA Mistică Isihastă" Creştină este "culmea" Trăirii CRştine, dar aceasta nu este doar pentru cei "aleşi", ci şi pentru cei "chemaţi". Aleşii se nasc din cei "chemaţi".

Detalii despre carte / COMANDA



Bucuria darului - Pr. prof. dr. Constantin Necula (CARTE)
 

Prezentare:

Conferinţa părintelui Constantin Necula, Bucuria Darului, s-a vrut a fi un timp al întâlnirii bucuriei pentru braşoveni. Un dar binemeritat pentru cei trei ani de susţinere a activităţii Fundaţiei Bucuria Darului. Ani în care am învăţat că, prin deschidere şi împreună lucrare, se pot schimba în bine. Alegerea Părintelui Constantin pentru a ne fi ambasadorul bucuriei a venit de la sine, fiind omul care poate transforma teatrele, amfiteatrele şi stadioanele pline în comuniune. La fel ca în catacombele primelor veacuri de creştinsim, părintele reuşeşte să reunească oamenii care vin organic către ceva firesc.

CUPRINS

Împreună înmulțim bucuria!
Bucuria darului
Întrebări și răspunsuri
Detalii despre carte / COMANDA


Icoana. O poveste despre puterea credinței - Georgia Briggs (CARTE)
 

Prezentare:

În America dintr-un viitor nu foarte îndepărtat se instaurează Epoca Toleranței, unde creștinismul și „rigiditatea” lui nu își mai au locul. Nenumărați creștini sunt uciși în noaptea de Înviere, iar cei rămași se văd constrânși să își uite credința, sub ame­­nințarea pedepsei cu moartea.
Însă Euphrosyne, o fetiță în vârstă de doisprezece ani, nu poate să uite, căci a văzut o minune: în noap­tea în care și-a pierdut familia, icoana Sfântului Nicolae i-a salvat viața.
Icoana este o poveste contemporană despre des­tinul unui copil care, prins în conflictul dintre îndoială și credință, găsește puterea de a porni în căutarea adevărului.

Detalii despre carte / COMANDA



Anne. Casa cu frontoane verzi - L.M. Montgomery (CARTE)
 

Prezentare:

A trecut ceva vreme de când primii cititori ai acestui îndrăgit roman descopereau plini de încântare lumea lui Anne Shirley din Green Gables, iar eroina rămâne, până astăzi, unul dintre cele mai iubite personaje din literatura pentru copii – şi pe bună dreptate! Nu ai cum să nu rămâi fermecat de fetiţa vorbăreaţă, cu o imaginaţie atât de vie şi cu o inimăplină de loialitate şi entuziasm. Cititorilor le este uşor să se identifice cu Anne şi să empatizeze cu firea ei plină de dramatism, fie că eroina se află în culmea bucuriei sau în abisul disperării, iar capacitatea ei de a vedea frumuseţea pretutindeni este o sursă continuă de inspiraţie.
Măiestria autoarei în a crea personaje memorabile şi dialoguri realiste fac din „Anne” o lectură uşor de parcurs, iar cei care sunt pregăţiţi să o însoţească pe Anne în călătoria ei plină de aventuri, vor descoperi în ea un partener pe cinste.

Anne este cel mai îndrăgit personaj din operele de ficţiune destinate copiilor, de la nemuritoarea Alice încoace. (Mark Twain)

Detalii despre carte / COMANDA



Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei - Savatie Bastovoi (Stefan) (CARTE)

Prezentare:

Nu este un secret că femeile constituie majoritatea Bisericii. Ce gîndesc femeile, cum Îl văd ele pe Dumnezeu, ce cred despre păcat sau despre alte aspecte ale credinței ne este foarte puțin cunoscut, predica în Biserica Ortodoxă fiind un monopol al bărbaților. Jurnalista Doina Popa de la revista mondenă VIP Magazin, cea mai influentă revistă din Republica Moldova, are ideea să pună un set de întrebări despre credință celui mai citit scriitor ortodox contemporan din România. Autorul Antiparentingului, cartea cu cel mai mare răsunet și cele mai mari vînzări în 2017, răspunde în stilul său caracteristic la 33 de întrebări despre Dumnezeu și credință.

O carte plină de candoare și prospețime, care te poartă în adevărate excursii biblice și patristice, asemenea unei plimbări în fapt de seară. De la grădina Raiului și facerea lumii pînă la stihiile care ajung să se răzbune pe oameni, întrebările te mențin într-o așteptare plină de emoții și încîntare intelectuală. O poveste despre zodii și genealogii, spaime și prejudecăți, iubire și trădare, scrisă cu iscusința unui romancier și delicatețea unui poet. Referințele la texte vechi și comentariile de mare finețe teologică descoperă un Dumnezeu plin de iubire și explică în cuvinte simple marile contradicții reproșate Bibliei.

Ieromonahul Savatie Baștovoi este un scriitor, poet, traducător și editor român născut în Chișinău. Este autorul a peste douăzeci de cărți vîndute într-un tiraj cumulat de aproape jumătate de milion de exemplare. Este unul dintre cei 27 de scriitori români contemporani care au reprezentat România la Salonul de Carte de la Paris din 2013, anul în care România a fost țară invitată de onoare. Cărțile și conferințele sale despre credință au adus un suflu nou în predica din România anilor 2000. Întotdeauna intrigant, folosind mijloace artistice și practicînd amestecarea genurilor, S.B. reușește totodată să rămînă fidel tradiției ortodoxe. Este prezent în Enciclopedia Ortodoxiei Românești editată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române sub îndrumarea Patriarhului Daniel. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Jurnaliștilor din Moldova. Dintre cărțile sale cele mai cunoscute fac parte: Antiparenting, A iubi înseamnă a ierta, Între Freud și Hristos, Cartea despre femei, Nebunul (roman), Diavolul este politic corect (roman), Iepurii nu mor (roman tradus în franceză și italiană), Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat (roman tradus în franceză).

Detalii despre carte / COMANDA



Pateric Carpatin - Ieromonah Ghelasie Gheorghe (CARTE)
 

Prezentare:

Patericul Carpatin surprinde momente alese din viaţa şi cuvintele părintelui Ghelasie de la Frăsinei, aşa cum au fost consemnate de ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi care l-au cunoscut îndeaproape. Caracaterul său filocalic transpare din chipul de modelare iconică pe care îl propune isihasmul carpatin în diversitatea situaţiilor concrete de viaţă.
Florin Caragiu
CUPRINS
Parintele Ghelasie de la Frasinei - Cuvant inainte IPS Varsanufie
Despre Avva Ghelasie - prefata editorului
Pateric carpatin - File de isihasm
Cuviosul Ghelasie de la Frasinei - repere biografice
Despre Parintele ghelasie - cuvinte ale arhiereilor
Isihasmul, mireasma vietii spre Viata - Postfata
 
Detalii despre carte / COMANDA


Credința, nădejdea și dragostea - Protos. Nicodim Mandita (CARTE)
 

Prezentare:

Credinţa. Miezul filosofiei este să ştii că trebuie să crezi, însă să cunoşti cât mai bine ceea ce crezi. Credinţa oarbă duce la iad; iar credinţa luminată ne transportă în Dumnezeiasca împărăţie a luminii şi fericirii. Credinţa mare, cultivată, luminată, aduce har, pace, viaţă şi fericire.
Nădejdea, e ca nuca în mâna copiilor. Cercetând cu răbdare, dincolo de coaja ei afli miezul fericirii vremelnice şi veşnice.
Dragostea Sfântă, e un Dar Dumnezeiesc. Dumnezeu este dragoste. Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu în el. Dragostea e o aripă puternică pe care Dumnezeu a dat-o sufletului omenesc, pentru a ne înălţa în zbor până la El. Celaltă aripă trebuie să ne-o punem noi. Dragostea e un ocean nemărginit, din care izvorăsc şi în care se varsă toate virtuţile creţtineşti şi faptele bune, care unesc pe om cu Creatorul său.

Detalii despre carte / COMANDA



Ora 25 - Virgil Gheorghiu (CARTE)
 

Prezentare:

Editia a 4-a.
Editura Sens.
Extras din prefata:
"[...] Nu cred ca putem gasi o opera mai semnificativa decat aceasta, care sa reveleze mai bine situatia inspaimantatoare in care se gaseste astazi omenirea. "Pamantul", spune unul dintre protagonisti, a "incetat sa mai apartina oamenilor", mai exact, oamenii par sa se fi dezvatat a se comporta ca oamenii. Dar cu aceasta am zis prea putin; nu este vorba atat despre degradare sau uitare, cat despre un dresaj monstruos a carei consecinta, printre altele, este uitarea.
Mi se pare cert ca partea de fictiune a romanului este aproape neglijabila. Nu vreau sa spun ca totul in aceasta carte este strict autobiografic - chiar daca autorul si sotia acestuia au trait personal experientele cele mai consternante relatate aici. [...]
Cu certitudine, ferocitatea germana si cea sovietica sunt evocate aici in pagini arzatoare. Nimeni nu va putea spune ca autorul este pro-nazist sau pro-comunist. Raul care este denuntat aici este unul universal. [...]
Suntem pusi in situatia de a ne gandi ca idaalismul a devenit malefic din momentul in care a pierdut contactul cu Revelatia, ori atunci cand s-a orientat catre divinizarea omului de catre om - si nu catre inaltarea omului de catre Harul Divin care cobora in intampinarea sa. [...]"
Gabriel Marcel
Paris, 1949
 
Detalii despre carte / COMANDA


Vlahiia. Puterea iubirii - Danion Vasile (CARTE)
 

Prezentare:

Cartea prezintă povestea Vlahiiei, satul poveştilor. Pentru copii, este un text despre iubirea dintre un prinţ şi o prinţesă. Pentru părinţi, este un text despre cum să înveţe şi să îşi educe copiii cu ajutorul poveştilor - un text care nu doar le aduce aminte de vârsta poveştilor, ci unul care îi ajută să înţeleagă că tinereţea stă în suflete, iar bătrâneţea apare doar atunci când oamenii renunţă la valorile lor...

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Nichifor Leprosul, făcătorul de minuni (1890-1964) - *** (CARTE)
 

Prezentare:

Cuviosul Nichifor Leprosul s-a născut în insula Creta într-o familie de țărani evlavioși și a rămas orfan de mic. La vârsta de treisprezece ani s-au arătat pe trupul lui primele semne ale „bolii sfinte” cum este numită lepra în Biserica lui Hristos. Ca să scape de izolarea definitivă care îl aștepta, s-a adăpostit pentru o vreme în Egipt. La douăzeci și patru de ani a ajuns la leprozeria din Hios aflată în grija Sfântului Antim din Hios, unde a fost tuns monah. Aici, vreme de patruzeci și unu de ani, deși era din ce în ce mai schilodit de boală, s-a dăruit cu răbdare mucenicească nevoințelor mai presus de fire, arătându-se pildă de urmat pentru frații lui de suferință.

După descoperirea leacului leprei în anul 1947, leprozeria din Hios s-a închis și Cuviosul a fost mutat la Spitalul Sfânta Varvara din Atena. Orb și țintuit pe patul de suferință, însă înzestrat cu multe harisme dumnezeiești, și-a petrecut ultimii ani din viață însuflând nădejde deznădăjduiților, mângâiere suferinzilor, râvnă tinerilor. La vârsta de șaptezeci și patru de ani sfântul lepros a plecat din lumea aceasta, iar mai târziu descoperirea sfintelor sale moaște și nenumăratele vindecări pe care le face și astăzi l-au arătat a fi unul dintre cei mai mari mijlocitori ai vremurilor noastre.
În anul 2012 Patriarhia Ecumenică a săvârșit proslăvirea Sfântului Nichifor Leprosul, cu zi de prăznuire pe 4 ianuarie, ziua adormirii sale.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Ierarh Spiridon, Păstorul cel bun - Catalin Grigore (CARTE)
 

Prezentare:

Sfântul Ierarh Spiridon a trăit în insula Cipru care, pe atunci, făcea parte din Imperiul Roman. În tinerețe a fost păstor, dar pentru blândețea, înțelepciunea și marea lui milostivire a fost ales episcop. Ca ierarh, Sfântul Spiridon a săvârșit multe minuni pentru credincioșii pe care îi păstorea cu dragoste și simplitate: a înmuiat inimile bogaților nemilostivi, a pornit apele cerului cu rugăciunea, a vindecat boli necruțătoare, a descoperit taina Sfintei Treimi la Sinodul de la Niceea. După adormire, sfintele sale moaște, care se află în Corfu, au izbăvit insula de cucerirea otomanilor.
Pentru credința lui jertfelnică și smerită a primit de la Dumnezeu harul tămăduirii. Sfântul pleacă și astăzi din raclă, ca să ajute pe toți cei care îl cheamă în rugăciune.

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Vasile de Ostrog. Minuni contemporane (după anul 1968) - *** (CARTE)
 

Prezentare:

Sfântul Vasile din Ostrov - unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai sârbilor, s-a născut în Herţegovina, la 28 decembrie 1610, într-o familie evlavioasă. De mic a fost dus la mănăstire. Înainte de a împlini 30 de ani a fost făcut episcop.

Despre Sfântul Vasile de la Ostrog se spune că avea darul de a vindeca bolile trupului şi ale sufletului încă din tinereţe. Minunile au continuat şi după moartea Sfântului şi continuă şi azi. Leagănul în care era un copilaş s-a rostogolit peste balustrada gardului mănăstirii, a căzut în gol câteva sute de metri şi s-a spart în mii de bucăţele, dar copilaşul n-a păţit nimic, ca şi cum cineva l-ar fi ţinut în braţe, până când a ajuns jos, la baza muntelui. Prin anii şaptezeci, unui senator american bolnav i s-a arătat în vis mănăstirea albă din vârful muntelui, în faţa căreia un om îi spunea că numai acolo se va vindeca de boala gravă pe care o avea. N-a ştiut să descifreze visul, dar peste câţiva ani, în timpul unei vizite oficiale în străinătate, a văzut imaginea mănăstirii din vis pe o carte poştală. A întrebat, a aflat despre Ostrog, a urcat la mănăstire şi a scăpat de suferinţele care l-au măcinat ani de zile.

Dincolo de aceste întâmplări reale sau doar legende, despre puterea moaştelor Sfântului Vasilie de la Ostrog, stau mărturie sutele de mii de pelerini care urcă muntele până la mănăstire, în speranţa vindecării.

Detalii despre carte / COMANDA



Întrebări incomode și răspunsuri imparțiale - Ierom. Macarie Marchis (CARTE)
 

Prezentare:

A înţelege nevoia sufletului tânăr de a se lămuri cu privire la veşnicele probleme, care sunt greu de rezolvat, este extrem de important. În această carte se face o încercare de a se răspunde fără idei preconcepute, în chip demn de încredere, la întrebări spinoase, care supun totul îndoielii, dar corecte, puse de copiii noştri, deja oameni în toată firea,dar, totuşi, încă copii în postura „fiului risipitor”. Am păstrat forma incomodă, care pe unii îi poate şoca, a acestor întrebări, pentru că în viaţă părinţii şi pedagogii se ciocnesc anume de cele mai neadecvate forme de protest din partea tinerilor. Cartea aceasta, continuând discuţia despre rolul culturii adevărate în educaţia duhovnicească a tânărului, începută în cartea protoiereului Igor Lepeşinski – Cum poate fi ajutat fiul risipitor, încearcă să îi ajute
pe părinţii copiilor aflaţi la cea mai primejdioasă vârstă – la vârsta adolescenţei şi a tinereţii. Nădăjduim că ea îi va ajuta să înţeleagă cum se desfăşoară astăzi lupta duhovnicească a adolescenţilor şi a tinerilor, care prin întrebările lor incomode, dar corecte, pot bate în noi mândria şi îngâmfarea (când socotim că noi înţelegem totul cu privire la Ortodoxie şi că acum ştim foarte bine cum să trăim). Căutând răspunsuri la întrebările copiilor, începem să biruim lenea şi autoliniştirea lor, învăţăm să comunicăm cu Dumnezeu. Dialogul cu o inimă tânără, curioasă este, într-adevăr, o milă a lui Dumnezeu pentru cel ce nu se teme de onestitate şi sinceritate.

Detalii despre carte / COMANDA



Fericirea de a iubi - Natalia Lozan (CARTE)
 

Prezentare:

Suntem nevoiţi să trecem în viaţă prin diverse încercări şi greutăţi, însă orice s-ar întâmpla, cel mai important e să nu ne pierdem dragostea. Către dragoste ne îndeamnă Biserica mereu.

Cel mai important e să nu ne pierdem dragostea faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu, căci toate celelalte le putem dobândi din nou. Dacă rămânem fără mașină, putem cumpăra alta, iar dacă e stricată, o putem repara, însă dacă vom pierde dragostea, vom fi nevoiţi să vărsăm lacrimi amare, căci nimic din ceea ce avem nu ne va mai bucura.

Dacă vreţi să trăiţi în pace şi cu bucurie, înarmaţi-vă cu arma care se numeşte iubire...

Natalia Lozan

Detalii despre carte / COMANDA



Tradiție și înnoire - Georgios I. Mantzaridis (CARTE)
 

Prezentare:

Atunci când definim ca imposibil ceea ce depășește puterile și posibilitățile omenești, realizarea imposibilului constituie o contradicție în termeni. Iar pe când această contradicție este evidentă pentru orice om rațional, creștinul este chemat să o urmărească și, mai mult, să o transforme în scopul vieții sale.

Părtășia cu firea divină este noutatea inegalabilă pe care o introduce în istorie Întruparea lui Dumnezeu. Este acel eveniment ontologic care îl înnoiește deplin pe om; nu privește doar anumite fațete sau funcții ale vieții sale, ci întreaga fire și întregul său ipostas. Această lucrare nu este deloc ușoară; este realizarea imposibilului. Însă devine posibilă prin credință și se demonstrează prin iubirea care îi îmbrățișează și pe dușmani. Iar iubirea față de dușmani vine în contradicție cu obișnuința firii umane. Dar devine posibilă prin iubirea lui Hristos.

În Evanghelie, realizarea imposibilului face trimitere adesea la credința omului. „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar... nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). Cererii pe care tatăl copilului demonizat o adresează lui Hristos, „de poţi ceva, ajută-ne”, Hristos îi răspunde: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 22-23). Este demn de remarcat aici faptul că, precum cu alte ocazii, Hristos nu săvârșește imediat vindecarea, ci îi propune omului credința, prin care îl face colaborator și părtaș la atotputernicia divină. Astfel omul dobândește în viața sa o anumită dovadă a realizării irealizabilului; „își activează” începutul îndumnezeirii sale.

Creștinismul, în ansamblul său, îl cheamă pe om la înfăptuirea imposibilului. Și îl invită la înfăptuirea imposibilului, nu fiindcă poate reuși prin propriile sale puteri, ci și deoarece atunci când o urmărește, se poate apropia de aceasta. Atunci când omul nu țintește imposibilul, nu realizează satisfăcător nici posibilul. Însă atunci când omul țintește imposibilul, descoperă în interiorul său puteri și posibilități latente. Devine activ în mod deplin, începe „nevoințele cele mai presus de fire” și acționează ca o făptură care Îl reflectă pe Dumnezeu cel atotputernic.În cele din urmă, înfăptuirea imposibilului se realizează prin participarea la puterea Arhetipului atotputernic și se obține prin credință.

Georgios I. Mantzaridis

Detalii despre carte / COMANDA



A deveni om: meditații de antropologie creștină în cuvânt și imagine - Pr. prof. John Behr (CARTE)
 

Prezentare:

Coperți cartonate.

În această carte unică în spaţiul editorial românesc prin mesaj şi prezentare grafică de excepţie, Părintele John Behr ne provoacă să regândim cine suntem – bărbat şi femeie –, ce suntem chemaţi să devenim şi care este relaţia dintre viaţă şi moarte în această călătorie. Scrisă într-o manieră lirică şi filosofică, împodobită cu imagini (fresce şi icoane din mănăstiri şi biserici istorice din România) şi citate din Sfinţii Părinţi, această carte îl îndeamnă pe cititor la o lectură meditativă, în care să cântărească fiecare cuvânt şi imagine, pentru a cuprinde deplin înţelesul lor.

„În Biserică, ne aflăm în continuare pe drumul către Emaus”, scrie Părintele John Behr în această carte plină de profunzime. Părintele John are darul de a exprima adevăruri adânci într-un limbaj simplu. Am remarcat în principal modul în care abordează firea omenească în termeni dinamici, ca fiind nu ceva „dat” odată pentru totdeauna, ci un proiect în curs de desfăşurare. Moartea nu este un sfârşit, ci un punct de plecare. Aceasta este o carte care trebuie citită şi recitită.

Mitropolitul Kallistos (Ware) de Diokleia

Pr. dr. John Behr este Decanul Seminarului Teologic „Sfântul Vladimir” (New York), Profesor de Patristică şi editor al colecţiei Popular Patristics (SVS Press). Este autorul cărţilor: The Way to NicaeaThe Nicene Faith şi The Mystery of Christ: Life in Death.

Detalii despre carte / COMANDA



Iubirea, prezent continuu - Luminita Gherman Balalau (CARTE)
 

Prezentare:

Cartea s-a inchegat după înveşnicirea soţului meu, ca mărturie dramatică a unei poveşti de iubire, flancată în ultimii ani, de suferinţa generată de o boală crâncenă. Mi-aş dori ca aceste pagini să transmită şi alianţa mea cu orice biet suferind şi apropiaţii lui. Şi să nu le fie zguduitoare, de-a Domnul, vremea suferinţei.

Detalii despre carte / COMANDA



12 luptători și eroi adevărați - Florina Jinga (CARTE)
 
Prezentare:

Coperti Cartonate.

Conține CD.

CUPRINS

Polieuct, prietenul cel curajos
Teodor Tiron, viteazul
Nicon cel brav
Gheorghe, luptătorul cel neînfricat
Împăratul Constantin cel Mare
Orentie cel curajos și cei 6 frați ai săi
Emilian din Durostor
Andrei Stratilat și armata lui
Eustatie Plachida, generalul
Dimitrie, Voievodul Tesalonicului
Mercurie, Generalul cu 2 săbii
Eustratie, Domnitorul cel înțelept
Detalii despre carte / COMANDA


Ucenicia în fața Crucii - Ierom. Antonie Romeos (CARTE)
 

Prezentare:

Ar trebui să înțelegem că fără Domnul nu putem face nimic. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte. Prin urmare, trebuie să trăim cu conștiința de sine aproape nulă a ego-ului nostru și să acționăm întotdeauna cu smerenie chenotică, drept slugi netrebnice și slujitori de calitate (adică credincioși), așa cum observă autorul cărții.
Toate îndemnurile de mai sus și sfintele făgăduințe par în logica majorității oamenilor acestei lumi ca fiind niște antinomii existențiale, niște aspirații absurde, ca stări de sminteală sau de nebunie, ca un vis utopic care este echivalent cu nebunia, conform învățăturii Sfântului Pavel, marelui Apostol și învățător al păgânilor: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu[3]. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.[4]
Fiecare om poate să își trăiască în mod automat și firesc existența lui împreună cu Hristos în viața de zi cu zi, în relațiile și treburile lui zilnice; este de ajuns să Îl iubească, să Îl facă pe Hristos dacă nu unica, totuși cea mai înaltă iubire a lui. Noi, dimpotrivă, după cum observă Gheronda Antonie, de cele mai multe ori prin educația dată copiilor noștri în familie și la școală, chiar și în Biserică, prin învățătura și mai ales prin exemplul nostru îi îndepărtăm pe copiii noștri de calea iubirii dumnezeiești, în timp ce îi educăm într-un asemenea mod încât ei se tem de Dumnezeu și de învățătura Lui.

Detalii despre carte / COMANDA



12 prințese și împărătese adevărate - Florina Jinga (CARTE)
 
Prezentare:

Coperti cartonate.

Conține CD.

CUPRINS

Prințesa Apolinaria
Împărăteasa Teodora a II-a
Prințesa Drosida
Alexandra, Împărăteasa
Împărăreasa Elena
Cneaghina Fevronia
Împărăteasa Ana
Împărăteasa Irina
Prințesa Casdoas
Nana, Împărăteasa Georgiei
Teodora, Împărăteasa lui Iustinian
Împărăteasa Teofana
Detalii despre carte / COMANDA


 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 10%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Ianuarie-2018.doc