Sf.Cuv.Dimitrie cel Nou   Octombrie 2017
 
Sumar:
- Vizita Patriarhului Kiril la București - analiză și rezultate
- Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al BOR
- Din noiembrie 2017 se schimbă dispozițiile legale privind serviciile funerare
- Știri interne - octombrie 2017 (RO)
- Știri externe - octombrie 2017 (EXT)
- Va supraviețui Dumnezeu științei!?!
- SS Patriarhul Chiril al Moscovei şi al întregii Rusii – referinţe şi incursiuni bio – bibliografice
- Act Solemn Comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei - Sfântul Sinod al BOR
- Acoperământul Maicii Domnului
- Pelerinul luminii (Călătorie către inima noastră)
- Minune - Starețul Efrem Filotheitul împiedică prăbușirea unui avion
- Credinţă şi Spiritualitate în Universul Concentraţionar Comunist
- Ce măsoară sondajele?
- JOS COMUNISMUL!
- Caleidoscop al identităţii româneşti cu referire specială la mileniul I
- EXISTENŢA AUTENTICĂ. Să fii în lume şi totdeauna mai presus de lume (1)
- Petre Popa - Blazonul Veșniciei
- Conferinta: Parintele Constantin Voicescu - Duhovnicul Cetatii (5 noiembrie 2017)
- 24-29 octombrie 2017: Pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor
- Sfinţii Părinţi despre taina rugăciunii - *** (CĂRTI)
- Dumnezeul creştinilor - Remi Brague (CĂRTI)
- Fascinaţia tradiţiei - Teodor Baconschi (CĂRTI)
- Cu Patericul pe calea mântuirii - staret Ignat Dionisie (Athos) (CĂRTI)
- Evangheliile și credința față în față cu psihanaliza sau Viața dorinței - Francoise Dolto (CĂRTI)
- Sufletul adolescentului - *** (CĂRTI)
- Un Cuvios de Pateric. Părintele Protosinghel Nicodim Bujor Cernicanul - Georgeta Bidilica-Vasilache (CĂRTI)
- Pagini de sinaxar - Catalin Palimaru (CĂRTI)
- Amintiri din două lumi. De la Revoluţie la Biserica înrobită - Vasili Krivosein (CĂRTI)
- O scurtă istorie a Bisericii ortodoxe din Europa occidentală în secolul XX - Christine Chaillot (CĂRTI)
- Paternitatea duhovnicească în Rusia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea - Vladimir Lossky (CĂRTI)
- Sfântul Ioan Maximovici: Deși am murit sunt viu! - Natalia Lozan (CĂRTI)
- Pastorale - Arhiep. Justinian Chira (CĂRTI)
- Tâlcuirea apocalipsei dumnezeiescului evanghelist Ioan Teologul, alcătuită de Oecumenius - *** (CĂRTI)
- Iubeşte-mă! (Sfântul leproşilor) - Maria Pastourmadzis (CĂRTI)
- Ieroschimonahul Nil Dorobantu, nebun pentru Hristos si flacara vie a monahismului secolului XX - *** (CĂRTI)
- Mărturii patristice despre moarte. Judecată și Înviere, viața veșnică și parastasele - *** (CĂRTI)
- Filosofia ascetică potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi - *** (CĂRTI)
- În legătură cu Cerul. Carte de rugăciuni pentru copii până în 10 ani - *** (CARTE)
- De vorbă cu Dumnezeu. Carte de rugăciuni pentru copii (10-13 ani) - Natalia Corlean (CARTE)
- Roadele Duhului Sfânt - vol.10. DRAGOSTEA - Amalia Dragne (CARTE)
- Roadele Duhului Sfânt - vol.9. BUCURIA. - Amalia Dragne (CARTE)
- Paraclisul, acatistul și istoricul icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoarea, de la Sfânta Mânăstire Dohiariu - *** (CARTE)



Tema lunii
Vizita Patriarhului Kiril la București - analiză și rezultate - Cristina Roman
 

Un succes al diplomației bisericești a BOR

Vizita istorică la București pe care Preafericitul Părinte Patriarh Kiril al Moscovei și al întregii Rusii a acceptat să o facă la Sărbătoarea Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștilor și la împlinirea a 10 ani de la întronizarea PF Părinte Patriarh Daniel, reprezintă un succes pentru diplomația noastră bisericească, o confirmare a prestigiului de care BOR beneficiază în spațiul ortodox. Apreciem că această imagine bună a BOR în exterior se datorează mai cu seamă poziționării sale argumentate și asumate față de „Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericilor Ortodoxe de la Creta“ (16-26 iunie 2016), la care a avut o contribuție teologică unanim apreciată. Răsfoind paginile electronice se poate lesne constata că nici contestatarii vehemenți ai acestui Sfânt Sinod ("nepomenitorii", generatori ai unor mișcări aproape schismatice) nu au avut vreun cuvânt critic la adresa oportunității vizitei patriarhului rus la București.

Mai mult, cele mai recente acțiuni externe ale Bisericii ruse arată conștientizarea importanței coerenței și credibilității comunicării din interiorul Ortodoxiei, precum și cu restul lumii. "Noi, ca Biserică Ortodoxă cea Una, împărtășim viziuni comune și trebuie să ne reprezentăm interesele împreună", a afirmat PF Kirill în 10 octombrie 2017 la întâlnirea reprezentanților Bisericilor ortodoxe pe lângă UE (CROCEU).

Pe de altă parte, invitația adresată Patriarhului Kiril de a susține o alocuțiune pe tema sensibilă a mărturisirii credinței ortodoxe în sistemul de stat ateu, în cadrul Ședinței Solemne a Sfântului Sinod al BOR, a cântărit mult în luarea deciziei Întâistătătorului rus de a veni la București, știut fiind faptul că atât bunicul, cât și tatăl său au fost întemnițați de regimul comunist moscovit.

Surpriza anului

Vizita patriarhului Kiril a fost caracterizată de mass-media drept surpriza anului întrucât deosebit de atent la imaginea publică și mesajele transmise personal, ierarhul rus este parcimonios cu astfel de gesturi de deschidere și prietenie, iar vizitele sale externe au loc după consultarea prealabilă cu președintele rus. De aici și conotațiile politice care au fost speculate în presă pe marginea vizitei. În ceea ce ne privește, întâlnirea patriarhilor român și rus la București are în primul rând o importantă dimensiune eclezială/bisericească/religioasă. Vizita a reconfirmat și a accentuat existența, conservarea și întărirea comuniunii euharistice dintre cele două Biserici, în afara căreia nicio chestiune, fie ea cât de sensibilă (precum chestiunea Basarabiei), nu ar putea exista pe agenda discuțiilor. De altfel, având în vedere înghețul discuțiilor pe tema Mitropoliei Basarabiei, dar și contextul vizitei, acela al comemorării istoriei comune din perioada comunistă, cel mai probabil acest subiect nici nu ar fi fost oportun de abordat.

Discuții private și tratative

După cum am fost informați de Biroul de presă al Patriarhiei române, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii şi Patriarhul României au avut în cursul serii de joi, 26 octombrie, o întâlnire privată, în cadrul căreia au făcut schimburi de informații cu privire la problemele bisericești și relațiile dintre cele două Patriarhii. Astfel, aflăm că Preafericitul Părinte Patriarh Kirill a vorbit despre manifestările viitoare dedicate aniversării a 100 ani de la Sinodul din 1917-1918, restabilirea Patriarhatului și întronizarea patriarhului Tihon și persecutarea Bisericii Ortodoxe în perioada regimului comunist. Cu acest prilej, Patriarhul Daniel a fost invitat să efectueze o vizită la Moscova pentru a participa la aceste evenimente (după cum am anticipat în comentariul redacției pe marginea vizitei, n.n.). Alte subiecte abordate în cadrul discuției au făcut referire la: situația creștinilor din Orientul Apropiat; ajutorarea creștinilor persecutați; situația din Ucraina; misiunea de pace a Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Așadar, nimic explicit despre Sfântul și Marele Sinod din Creta, nimic despre Mitropolia Basarabiei. Putem chiar concluziona că delegația rusă a venit cu propunerea de agendă la masa tratativelor, iar din cordialitate și în semn de apreciere a vizitei, delegația română nu a negociat includerea vreunui subiect suplimentar.  

Descifrarea comunicării non-verbale

În ceea ce privește limbajul mimico-gestual, pe tot parcursul evenimentelor festive, cei doi patriarhi au afișat o atitudine pozitivă, deschisă, protocolară dar dezinvoltă. PF Părinte Patriarh Daniel s-a dovedit o gazdă stăpână pe sine și pe situație, credincioșii au putut vedea astfel doi patriarhi umăr la umăr, de la egal la egal, o oglindă a unei BOR puternice și a unei BORu binevoitoare.

O informație demnă de a fi reținută în perspectiva ceremoniilor de marcare a 100 de ani de la Marea Unire și sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, este că patriarhul rus nu figurează între personalitățile invitate la manifestări. PF Părinte Patriarh Daniel, mulțumind la sfârșitul Sfintei Liturghii oaspetelui rus, i-a adresat invitația de a reveni în România peste câțiva ani, cu ocazia sfințirii picturii Catedralei Mântuirii. A mai precizat în context, că cei doi întâistătători urmează a se mai vedea între timp la alte evenimente legate de viața bisericească, fără a numi vreunul în mod explicit. Am putea deduce că PF Daniel nu va participa în luna decembrie la ceremoniile de la Moscova, la 100 de ani de la reînființarea Patriarhiei ruse!? De altfel, nici în comunicatul de presă de la sfârșitul întâlnirii lor private, nu se menționează că invitația ar fi fost acceptată imediat. Diplomația bisericească ar cere ca prin reciprocitate, PF Daniel să onoreze invitația confratelui său rus la Moscova. Ceea ce complică logica simplă a lucrurilor este poziționarea față de acest eveniment a Patriarhului ecumenic Bartolomeu, care nici el nu a dat încă organizatorilor ruși un răspuns. Cheia problemei stă în poziția oficială a BORu pe marginea Documentelor adoptate în Creta, care întârzie să fie făcută publică. Patriarhia Ecumenică are nevoie de o reconfirmare a susținerii ruse pe acest subiect, dar și de un plus de vizibilitate internațională. Ori prezența concomitentă la Moscova a Patriarhului Daniel poate eclipsa delegația de la Constantinopol.

Revenind la contextul vizitei, se impun câteva precizări:

Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) și Biserica Ortodoxă Română (BOR) sunt cele mai mari Biserici Ortodoxe Locale, iar de la căderea comunismului, patriarhii acestora nu s-au întâlnit niciodată într-o astfel de vizită festivă. Cei doi patriarhi, de vârstă apropiată, au și biografii asemănătoare. Ambii au studiat în Occident în perioada regimului comunist și au avut o ascensiune rapidă în ierarhia bisericească, ceea ce a trezit suspiciunea că fiecare ar fi avut legături cu Securitatea. În aceeași perioadă de timp, în anii 80, ambii au activat la Geneva, în Consiliul Mondial al Bisericilor. Patriarhul Kiril al Rusiei are 70 de ani și conduce BORu din anul 2009, iar PF Daniel are 66 de ani și a fost ales patriarh al BOR în 2007.

PF Patriarh Daniel a transmis de altfel, tuturor Întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe din statele foste comuniste, o invitație pentru a comemora împreună suferința mărturisitorilor din timpul prigoanei comuniste, anul 2017 fiind declarat de Patriarhia Română drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Demersul Patriarhiei se dorește a fi o împreună-asumare identitară a unei tumultoase istorii comune, în care mărturisirea de credință a fost prilej de prigoană și martiriu. Să ne amintim că în octombrie 2017 se împlinesc și 100 de ani de la Revoluția bolșevică din Rusia.

Biserica s-a dovedit a fi portdrapel al inițiativei și acțiunilor de comemorare a memoriei mărturisitorilor din temnițele comuniste, subiect devenit parcă tabu în ultimii ani. BORu a canonizat câteva sute de martiri din perioada comunismului, iar în calendarul său se regăseşte o zi de comemorare a victimelor comunismului - 25 ianuarie, dat fiind că prima victimă a regimului bolşevic din rândurile clerului a fost în data de 25 ianuarie 1918, mitropolitul Vladimir de Kiev. Toate Bisericile locale părtașe ale acestei istorii comune, pot acum împărtăși experiența reclădirii la propriu și la figurat, având acum de înfruntat parșiva provocare a secularizării. Din această perspectivă, întâlnirea ierarhilor români cu cei din delegațiile Bisericilor ortodoxe surori departe de a fi  doar un summit bisericesc, confirmă nevoia și bunăvoința de a reda Ortodoxiei în Estul Europei un firesc al comuniunii ecleziale.

O confirmare explicită, dar și răspunsuri ascunse printre rânduri, ne oferă cuvintele de învățătură și mesajele transmise la București de PF Kiril. În Omilia Patriarhului Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii la Dumnezeiasca Liturghie din Catedrala patriarhală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, Bucureşti, 27 octombrie 2017, Sf. Cuv. Dimitrie Basarabov, ierarhul rus a afirmat:

"Ne-am adunat aici la invitaţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru a săvârşi soborniceşte Dumnezeiasca Liturghie, pentru a înălţa rugăciuni împreună cu alţi arhipăstori, păstori şi fii sau fiice duhovniceşti ale Sfintei Biserici Române în această zi atât de semnificativă pentru Bucureşti, ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov. În numele Biserici Ruse am adus aici în dar pentru Biserica Română o părticică din sfintele moaşte ale Cuviosului Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, ca să fie întru amintirea unităţii noastre spirituale nedespărţite şi a patrimoniului duhovnicesc comun.

Pacea şi dragostea sunt nişte valori importante pentru om, indiferent de societatea şi vremea în acare trăieşte, pentru că aceste valori pornesc, nu de la om, ci de la Dumnezeu. Dorind să pună în practică aceste valori oamenii fac eforturi pentru a le implementa în societate. Comunităţile acestea ale societăţii se construiesc în diferite sfere a vieţii umane: în sfera culturii, a economiei, a politicii, dar, deoarece aceste valori izvorăsc din Dumnezeu, într-o singură comunitate acestea pot fi realizate deplin. Această comunitate este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Ce înseamnă aceasta pentru noi care trăim în diferite ţări? Ce înseamnă noi care suntem supuşi influenţelor lumii de astăzi, inclusiv cele politice? Înseamnă că noi suntem parte Bisericii cele Una şi suntem parte a comunităţii care poate dobândi acest duh al păcii, indiferent de graniţele care ne înconjoară şi de dorinţele oamenilor. Această forţă pacificatoare a Bisericii trebuie să fie actualizată în fiecare epocă şi atunci când condiţiile externe sunt prielnice, dar şi atunci când nu sunt, pentru ca să realizăm ceea ce ne-am propus.

Fie ca duhul iubirii frăţeşti autentice să împărăţească totdeauna în inimile noastre. Fie ca legăturile dragostei între Bisericile Ortodoxe surori, Română şi Rusă, să se întărească continuu.

Ofer cu dragoste Preafericiri Voastre aceste sfinte moaşte cu dorinţa ca pentru rugăciunile sfântului cuvios Serafim Domnul să dăruiască ţărilor şi popoarelor noastre prosperitate întru mulţi ani."

Din Cuvântul Preafericirii Sale Kiril, rostit în Şedinţa Solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2017, redăm câteva rânduri demne de reținut:

"Astăzi, creştinismul se confruntă cu invazia agresivă a secularizării militante în toate sferele vieţii sociale. Astăzi păcatul devine normă, pentru că în societatea de consum se pierde noţiunea de legătură între libertate şi responsabilitate. Libertatea de a alege, promovată astăzi de doctrina liberală, nu-i poate aduce de la sine omului fericirea şi bunăstarea, mai ales atunci când alegerea lui este definită exclusiv de factori materiali.

Alegerea răului devalorizează libertatea omului, mai ales atunci când aceasta este folosită cu scopul de a distruge demnitatea persoanei.  Atunci când libertatea devine un idol, când aceasta este separată de noţiunea de responsabilitate, omenirea este în pericol de moarte.

Iubiţi confraţi, Bisericile noastre trăiesc astăzi o vreme potrivită (Cor. 6, 2) şi se bucură de o libertate internă şi de o posibilitate nemaiîntâlnite de mărturisire a credinţei strămoşeşti.

Această libertate a fost dobândită cu un preţ amar plătit de generaţiile anterioare şi cu preţul jertfei multor mii de Mărturisitori şi Neomartiri ai Ortodoxiei, care au suferit în timpul comunismului. Vremurile de astăzi, când noi ne îndeplinim slujirea, şi posibilităţile pe care le avem reprezintă un talant preţios pe care l-am primit de la Mai-marele Păstor dumnezeiesc. Vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei despre modul în care am folosit acest talant, pentru că noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (1 Cor. 3, 9).

Trebuie să păstrăm cu sfinţenie în memorie şi să studiem atent experienţa istorică a Sfintei Biserici din anii grei ai încercărilor. Să avem grijă şi să învăţăm turma binecredincioasă în vederea confruntării cu noile provocări ale contemporaneităţii şi ale viitorului. Această lucrare creatoare în via Sfintei Biserici a lui Hristos nu este posibilă fără comuniunea frăţească între noi toţi şi fără întărirea relaţiilor dintre Bisericile noastre surori şi popoarele pe care acestea le păstoresc.

Pentru rugăciunile şi mijlocirea Neomartirilor şi Mărturisitorilor credinţei, clerici şi ierarhi care au lucrat în via Domnului în vreme de prigoană, Domnul Iisus Hristos să ne trimită ajutorul Lui întru întărirea unităţii Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică!" 

Sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou 

Ocrotitorul Capitalei României şi al Catedralei Patriarhale, Sfântul Dimitrie cel Nou, a fost cinstit pe 27 octombrie la Patriarhie de mii de credincioşi. Preafericitul Părinte Kirill, Patriarhul Rusiei, a prezidat liturghia de hram în concelebrare cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, Preafericitul Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului și al întregii Albanii,  şi cu Preafericitul Părinte Rastislav, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia. După citirea evangheliei, Preafericitul Părinte Patriarh Kirill a adresat o omilie pelerinilor aflaţi pe Dealul Patriarhiei cărora le-a spus că evlavia lor este o mărturie a înfloririi Ortodoxiei româneşti de astăzi. După cuvântul Preafericirii Sale, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, a citit actul solemn comemorativ al Sfântului Sinod care cinsteşte memoria Patriarhului Justinian şi a mărturisitorilor Ortodoxiei din timpul comunismului. Un moment deosebit al coslujirii a fost cel legat de comemorarea mărturisitorilor din toate țările comuniste trecuți la Domnul. A fost rostită o Ectenie pentru cei trecuți la Domnul şi Veşnica pomenire a fost intonată în română, slavonă şi albaneză în memoria celor care au apărat Ortodoxia cu preţul vieţii. Apoi, Patriarhul Daniel a acordat Crucea Patriarhală mai multor persoane care s-au nevoit în temniţele comuniste şi au mărturisit pe Hristos în vremea regimului de tristă amintire. Preafericirea Sa a evidenţiat faptul că le-a fost acordată Crucea Patriarhală deoarece ei au purtat crucea lui Hristos în închisoare în timpuri foarte grele, când mulţi au mărturisit credinţa cu preţul vieţii lor.

La finalul Liturghiei, Patriarhul Kirill a mulţumit Patriarhului Daniel pentru invitaţia de a participa la manifestările prilejuite de sărbătoarea Sfântului Dimitrie. Preafericitul Părinte Kirill a vorbit despre mărturisitorii din perioada comunistă, despre care a spus că sunt un exemplu pentru societatea contemporană. De la ei învăţăm să fim credincioşi, fideli lui Hristos, să nu îl trădăm pe Mântuitorul, să fim împreună cu Hristos la bucurie, dar şi la necaz, să chemăm tot timpul numele Lui Cel Sfânt.

Patriarhul Rusiei a evidenţiat faptul că îndepărterea oamenilor de Dumnezeu nu se mai face neapărat prin forţă fizică, precum în timpul persecuţiilor, însă metodele actuale sunt abile şi îşi ating scopul. Preafericirea Sa a dăruit Patriarhului României o cârjă arhierească şi un engolpion reprezentând pe Mântuitorul Hristos. La rândul său, Patriarhul Daniel a mulţumit Patriarhului Kirill pentru bucuria realizată prin aducerea moaştelor Sfântului Serafim de Sarov, pentru conslujire, dar şi pentru dialogul purtat privind misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de astăzi. Părintele Patriarh Daniel i-a oferit în dar Patriarhului Rusiei o icoană reprezentând pe Sfântul Dimitrie ce are încrustat un fragment din moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Totodată, Preafericitul Părinte Daniel a adresat Patriarhului Kirill invitaţia de a fi prezent la sfinţirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului, eveniment preconizat a avea loc în viitorul apropiat.

De asemenea, Patriarhul nostru a făcut referire la numărul de ierarhi din Biserica Rusiei, peste 380, şi a apreciat activitatea misionară şi socială desfăşurată de Partiarhul Kirill evidenţiind grija deosebită purtată faţă de cler şi credincioşi.

În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dăruit Preafericitului Părinte Anastasie o icoană reprezentând pe Sfântul Dimitrie cel Nou ca semn de preţuire, dar şi ca încurajare pentru că, în timpul comunismului, Albania a fost singurul stat declarat ateist din această parte a Europei în care orice religie a fost suprimată, preoţii ucişi şi interzisă orice manifestare religioasă. Patriarhul României a vorbit pelerinilor despre rolul providenţial pe care l-a avut PF Anastasie în restaurarea Bisericii din Albania, el fiind cel prin care Hristos Cel Răstignit şi Înviat a înviat Biserica răstignită din Albania. - Basilca.ro 

Diferendul istoric dintre BORu și BOR

"Chestiunea Basarabiei" a creat încă din anii 1990 un blocaj de comunicare între cele două Biserici. Majoritatea parohiilor din Basarabia țin de Mitropolia Chișinăului (din jurisdicția Moscovei), în timp ce Patriarhia Română a reactivat în anul 1992 Mitropolia Basarabiei, urmărind revenirea la status-quo-ul dinainte de Cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în Republica Moldova există o situație necanonică: două jurisdicții ortodoxe pe același teritoriu. Nu este nici prima, nici singura situație de acest fel în care cele două Biserici locale sunt implicate. (Putem aminti aici chestiunea românilor ortodocși din Serbia, diferendul cu Patriarhia Ierusalimului privind statutul Așezământului românesc de la Ierihon, sau de cealaltă parte, tentativa de desprindere a unei părți din Biserica Ortodoxă a Ucrainei de la Patriarhia Moscovei).

Opinii ale unora dintre analiști (politici sau cu pregătire teologică), exprimate public înainte ca vizita să aibă loc:

Radu Preda  - a sesizat foarte bine cheia vizitei, trecutul istoric comun:

"Câteva cifre pe care le tot repet: din cele 16 Biserici Ortodoxe locale, autonome sau autocefale, 12 sunt în Europa. Dintre acestea, nu mai puţin de opt se află în ţări membre ale Uniunii Europene. Ce înseamnă aceasta? În primul rând, fără a ignora sau minimaliza importanţa Patriarhiilor istorice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, o asemenea realitate geografică, rezultat al unor mutaţii petrecute timp de secole, scoate Ortodoxia din categoria adjectivală a Orientului. Din acesta rămân elementele culturale, legătura inconfundabilă şi încă fertilă cu fostul leagăn al Creştinismului din primul mileniu. Europa înseamnă între timp foarte mult pentru Ortodoxia de azi, chiar dacă, prin moştenirea bizantină, ea face trecerea, la propriu, între un continent şi altul. Apoi, direct legată de noua aşezare pe hartă, istoria recentă a Ortodoxiei a fost marcată inevitabil – nu cauzal! – de experienţa dictaturii proletariatului. Nicio Biserică locală nu a scăpat, nici măcar cea din Grecia, ţară care suferă şi acum, ideologic mai ales, de pe urma războiului civil de la finalul anilor 40. Alături de alte confesiuni, ortodocşii au plătit un preţ enorm, numărul celor asasinaţi în lagăre sau prin înfometare, precum în Basarabia sau Ucraina, prin munci istovitoare şi deportări arbitrare ridicându-se la câteva zeci de milioane. Am putea spune, confruntaţi şi acum cu evidenţa, că trecutul comunist este unul comun, chiar dacă abordările sunt diferite, chiar opuse.

Cu toate că ar fi trebuit să se constituie într-o lecţie teologică de anvergură, suferinţa din deceniile ateismului de stat a lăsat urme uşor recognoscibile, dar nu ridică peste tot întrebări fundamentale, relevante inclusiv spiritual, precum sensul libertăţii, de ce este necesară domnia legii, cum se construieşte un stat de drept etc. Altfel spus, realitatea istorică nu a ajuns să fie tradusă într-o preocupare teologică pe măsură, altfel decât sporadică, punctuală. Acest trecut comun nu ne va lăsa însă în pace. Fie ca ne vor fi amintite păcatele acomodării cu regimul, fie că vor fi exagerate gesturile de colaborare, fie că ne va speria stafia imperialismului sovietic asumat deschis de actuala conducere rusă, fie că vom constata, iarăşi şi iarăşi, cât de profund suntem marcaţi, chiar şi în generaţiile născute după 1990, de comunism – trauma colectivă ne va însoţi fidel. Până în clipa în care vom şti să o vindecăm prin cunoaştere, asumare şi memorizare. Cu cât fugim de ea, cu atât umbra va fi la rândul ei mai grăbită. " 

Ioan Moga a reliefat rolul de mediator care i s-ar cuveni BOR în chestiunea Sinodului din Creta:

"Venirea Patriarhului Chiril la București este în primul rând semnul dezghețării relațiilor bilaterale dintre Biserica Ortodoxă Română și cea Rusă. Momentul mult așteptatei reapropieri între cele două Biserici ortodoxe (cele mai mari ca număr de credincioși) nu este unul întâmplător. După Sinodul din Creta (iunie 2016), unde Patriarhia Moscovei nu a participat, relațiile interortodoxe sunt intr-o expectativă incertă. Biserica Ortodoxă Rusă nu și-a clarificat încă poziția față de documentele și de statutul Sinodului. Din punct de vedere teologic e puțin probabil că ar avea vreun motiv să se distanțeze de aceste documente, de vreme ce a participat la redactarea lor. Încă din vara anul 2016 renumitul episcop și teolog ortodox englez Kallistos Ware și-a afirmat speranța, pornind de la prestația teologică suverană a Patriarhului Daniel în Creta, că Patriarhia română poate prelua din ce în ce mai mult funcția unui intermediar dintre polul slav și polul grec al Ortodoxiei. Ideea nu este nouă, ea îi flatează pe români, dar îi și obligă. Teoria unei a treia căi, cea a Ortodoxiei de tip latin, l-a enuziasmat la un anumit moment dat, în perioada interbelică, și pe părintele Dumitru Stăniloae. Ortodoxia românească a oscilat, de altfel, în diferite epoci ale istoriei, între acești doi poli. Între a oscila și a intermedia este însă o diferență semnificativă.

Este pentru prima dată în istoria recentă, când Ortodoxia românească chiar ar putea fi pregătită pentru acest rol de mediere nu neapărat politico-bisericească (pentru așa ceva atât grecii cât și rușii sunt mult prea convinși de propria strategie și experiență diplomatice, pentru a accepta mediatori adevărați), ci mai ales teologică și cultural-eclezială. Este ceea ce s-a văzut în Creta. Poziția românească a impus prin verticalitate și complexitate teologică, nu prin jocuri de culise.

Privită din exterior – ignorând, pentru moment, autopercepția subiectivă a românilor (fie ei fideli Bisericii, fie critici sau chiar adversari ai ei) – Biserica Ortodoxă Română se află într-un moment de puternică afirmare instituțională (a se vedea, de pildă, sutele de parohii din Diaspora, toate ambasade ale identității românești), de implicare social-caritabilă fără precedent și de angajament mediatic-misionar unic ca anvergură (nu există nici o altă Biserică ortodoxă care să dispună de instrumente mass-media proprii atât de congruente cum este Patriarhia română). În plus, Biserica Ortodoxă Română are marele „avantaj“ al unei evlavii populare puternice, care continuă să coexiste cu modernizarea accelerată – mai mult sau mai puțin reușită – a întregii societăți. Indiferent de felul în care dorim să evaluăm aceste lucruri din punctul de vedere al întâlnirii propice dintre Biserică și modernitate, ele impun în exterior."

Vlad Cubreacov (fostul avocat al Mitropoliei Basarabiei la CEDO şi bun cunoscător al problemei religioase din Republica Moldova) a marșat pe importanța avansării negocierilor privind Mitropolia Basarabiei, inoculând diverse căi de compromisuri reciproce:

"Fără rezolvarea corectă a diferendului jurisdicțional ruso-român din Basarabia și nordul Bucovinei, în corelare cu criteriul etnic instituit de canonul 34 apostolic, orice avansare pe calea reconcilierii dintre cele două Biserici și popoare nu va fi posibilă. Așa cum se știe, Pacea este adevărată și temeinică doar dacă se sprijină pe Adevăr și Dreptate. Iar adevărul este că noi suntem român (nu am ales, ne-a făcut Dumnezeu) și este drept, după orice lege omenească și după orice canon bisericesc, să fim uniți sub omoforul unui singur patriarh, cel de la București. Zonele despre care trebuie să discutăm noi, rușii și românii, sunt Transnistria, Basarabia (inclusiv sudul și nordul ei istoric), ținutul Herța, nordul Bucovinei. Nu avem voie să asistăm indiferenți sau neputincioși la strivirea românilor ortodocși din Ucraina de către tăvălugul ucrainizării induse direct din Rada Supremă. Granițele bisericești nu coincid cu cele ale statelor. În Ortodoxie ele trebuie să cuprindă neamuri întregi, nu să le fragmenteze asemenea granițelor politice. E de prisos să precizez că Bisericile sunt separate de State și că o autocefalie moldovenească este imposibilă canonic, întrucât nu are obiect – o etnie moldovenească distinctă.

BORu ar putea lua în calcul transmiterea către BOR a moaștelor Sfintei Teodora de la Sihla, Aura Carpaților, (păstrate în Lavra Pecerska din Kiev) și primi moaștele Sfântului Paisie Velicicovschi (păstrate în Lavra Neamțului din România). Alte gesturi de bunăvoință din partea BORu le-ar putea constitui decizia de transmitere către BOR a unei părți din moaștele Sfântului Antipa de la Valaam (numit și de la Calapodești) sau ale Sfântului Petru Movilă de la Kiev. BORu nu va putea deschide o nouă perspectivă în relația cu BOR fără să închidă o veche problemă, care pentru noi este, de fapt, o rană. Dacă patriarhul Kiril va veni la București cu mâna goală, fără un plan sincer și un mesaj clar de reconciliere istorică, degeaba se va osteni să bată drumul doar ca să arate că iese din autoizolarea pe care și-a impus-o BORu cu ocazia Sinodului Panortodox din insula Creta pe care a încercat fără succes să-l torpileze. Vizita patriarhului Kiril al Moscovei la București are de pe acum o latură pozitivă: ea confirmă faptul că BORu nu are curajul să întrerupă comuniunea canonică și euharistică cu BOR, așa cum amenințase altădată cu jumătate de gură, și că este cumva dispusă să cedeze în diferendul canonic istoric din Basarabia (și nordul Bucovinei). Ce a fost mai rău între cele două Patriarhii a rămas în urmă, ce poate fi mai bun are șansa abia să urmeze. "  

Radu Carp a evidențiat contribuția remarcabilă a BOR la comemorarea victimelor regimului comunist, comparativ cu instituții de stat insuficient implicate:

"Interesant este faptul că, în vederea comemorării victimelor comunismului, statul român nu a făcut mai nimic în ultima vreme. Nu avem deocamdată un Muzeu al Comunismului, nu există o zi în care cetăţenii să participe din convingere la comemorarea victimelor comunismului, deşi avem o lege în acest sens - cea privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România. Nici declararea anului 2017 ca An omagial în acest sens de către BOR nu pare a fi sensibilizat conştiinţele.

Cea mai indicată metodă pentru a analiza obiectiv o asemenea vizită este a-i descifra semnificaţiile religioase, iar apoi pe cele politice, pentru a realiza, pe cât posibil, o sinteză a celor două abordări. A crede că vizita Patriarhului Kirill la Bucureşti va rezolva disputa canonică de pe teritoriul Republicii Moldova este o utopie. BORu are relaţii tensionate cu mai multe Biserici Ortodoxe. Sinodul din Creta, disputa pe marginea locaţiei, apoi pe baza documentelor adoptate, arată că în interiorul Ortodoxiei se duce o luptă acerbă pentru supremaţie. Vechiul conflict între Moscova şi Constantinopol s-a acutizat. Ceea ce se poate spera este să se manifeste cel puţin voinţa celor două Biserici de a continua dialogul, sub egida celor doi Ȋntâistătători. Problema majoră este că nu avem un consens despre care ar putea fi obiectivele unui asemenea dialog. Vrem unirea cu Republica Moldova, pe baza identificării etnice sau vrem să consolidăm Republica Moldova în calitate de stat suveran, pe deplin integrat în Uniunea Europeană? Avem, prin urmare, două interptretări perfect contradictorii despre cum ar trebui abordat conflictul de jurisdicţie canonică din Basarabia. Ȋntr-o opinie se consideră că ar trebui să se păstreze jurisdicţia BOR în Basarabia, întrucât există o majoritate etnică românească care se suprapune peste cea confesională, într-o altă opinie se consideră că ar trebui depăşită discuţia etnică şi acceptată existenţa unei Biserici autocefale în Republica Moldova care să respecte totuşi graniţele etnice. Oscilaţia între cele două abordări ale problemei confesionale face ca un eveniment precum vizita Patriarhului Kirill la Bucureşti să nu poată fi folosită pentru a pune bazele comune rezolvării unui conflict canonic."

Cozmin Gușă a explicat vizita în context geopolitic global, pe zone mari de interese privind răspândirea influenței Ortodoxiei:

"Pentru credincioșii ortodocși, atât de numeroși în România, va fi un soi de revelație culturală pentru că discuțiile din jurul acestei întâlniri care se va petrece, vor fi unele panortodoxe, care vor da ocazia de fel de fel de lămuriri, adică ce ne apropie și ce ne desparte de bisericile ortodoxe de rit răsăritean, care este istoria noastră comună și ce se poate întâmpla în continuare.(...) Pentru analiștii de geopolitică este un eveniment plin de semnificații, pentru că Patriarhul Kiril este partenerul cvasi-instituțional al președinției ruse, iar el personal este partenerul lui Vladimir Putin, care l-a propulsat în această funcție... Ortodoxia este încurajată în China. Ne gândim la cea mai mare concentrare de populație națională, cea mai mare țară din lume ca număr de populație, și acolo, patriarhul Kiril are strategiile separate de ceea ce face în Europa. Dacă vrem o concluzie, vedem cum încet încet bisericile tradiționale, prin forța dată de religie și numărul de credincioși, și-au dat mâna, apropo de Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, și au fel de fel de strategii ca să se impună din nou în fața curentelor de tip neoprotestant, care au dominat o perioadă în capitalism, în special în partea vestică a Europei. Este o luptă de putere, pentru că cineva ca patriarhul Kiril este ombilical legat de Vladimir Putin, din punct de vedere instituțional, cât și la nivel personal."

Dan Dungaciu, are cea mai la subiect, coerentă și argumentată poziție:

"În sine, o conversaţie publică despre relaţia politică între Moscova şi Bucureşti sau o dezbatere despre biserica românească din stânga Prutului sunt binevenite. Doar că aceste teme nu au nicio legătură directă cu vizita Patriarhului Kiril la Bucureşti. În plus, îi denaturează serios profilul şi îi ridică, riscant şi hazardat, mizele. În realitate, chestiunea Ortodoxă este infinit mai complicată şi mai sofisticată decât libera cugetare vrea şi poate să admită. Vizita Patriarhului rus – o figură religioasă, totuşi, chiar dacă nu numai religioasă – a fost discutată pe toate palierele secundare, cu excepţia celui principal. Castravetele liberei cugetări de data asta e (strict) politica şi geopolitica. Că acestea nu pot fi excluse, e indubitabil. Dar, în realitate, Patriarhul Chiril este şeful unei Biserici creştin ortodoxe, cea mai mare în termenii cantitativi, prin urmare dimensiunea religioasă/eclezială a acestei vizite este, ne place sau nu ne place, fundamentală. Fie că vorbim de perspectiva Moscovei, fie de cea a Bucureştiului. Menţinerea comuniunii euharistice între cele două bisericii şi la nivelul întregii Ortodoxii este baza, fundamentul oricărei discuţii ulterioare. Fără asta nu se poate. Diplomaţia religioasă nu e diplomaţie seculară, care poate negocia orice, oricum şi oricând. În lipsa unui consens mai adânc, respectiv cel al slujirii împreună şi posibilitatea împărtăşirii din acelaşi potir, nimic nu se poate construi. Acesta este fundamentul întânirii pe care o discutăm aici. "

Citiți și: Ce scrie presa internațională despre vizita Patriarhului Kiril la București  




ACTUALITATEA religioasă
Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al BOR - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

În ziua de 5 octombrie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căreia au fost luate următoarele hotărâri:


Alegerea noului Episcop al Hușilor

În ziua de 5 octombrie 2017, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul acestei ședințe a avut loc alegerea noului Episcop al Hușilor.

Candidații propuși de către Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei au fost Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșeanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei și Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nichifor Horia, Exarh Administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor și stareț al Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Sfântul Sinod l-a ales prin vot secret pe Preasfințitul Părinte Ignatie Mureșeanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei, ca Episcop al Hușilor, cu un număr de 39 din 48 de voturi valid exprimate.

 

Mitropolitul Iosif Naniescu va purta numele Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, iar nevoitorul Gheorghe Lazăr va avea numele de Gheorghe Pelerinul, a spus în 5 octombrie 2017 Patriarhul Daniel. Sfinţii vor avea următoarele date de prăznuire: Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei în 26 ianuarie, iar Sf. Gheorghe Pelerinul în 17 august. Cei doi noi sfinţi români sunt sfinţi contemporani, întrucât au trăit în secolul al XX-lea, alăturându-se Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamţ. Anul acesta, a mai fost canonizat Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735)Proclamarea oficială a avut loc în ziua de 6 august 2017, fiind prăznuit anual în ziua de 7 august. De asemenea, a fost aprobată înscrierea în Calendarul bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2017, a pomenirii Sfântului Cuvios Porfirie Cavsocalivitul în data de 2 decembrie.

 

Biroul  de Presă al Patriarhiei Române

 



Din noiembrie 2017 se schimbă dispozițiile legale privind serviciile funerare
 

Se schimbă dispozițiile legale privind serviciile funerare. Astfel, începând cu data de 23 noiembrie 2017 va intra în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 741/2016 

Guvernul a aprobat Normele tehnice şi sanitare ale serviciilor funerare, înhumării, transportului şi deshumării cadavrelor umane, cimitirelor, crematoriilor umane, precum şi a criteriilor profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare, în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art.40 din Legea 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, şi al Cap. IV Controlul în sănătate publică din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată.

Normele definesc “condiţiile decente” de desfăşurare a serviciilor funerare, privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, în sensul prezentelor norme, se înţeleg condiţiile de suprafaţă şi dotări ale spaţiilor, precum şi sintagma “servicii funerare”, prin care se înţelege toate serviciile ce pot fi aduse unui defunct şi familiei acestuia după momentul decesului.

De asemenea, prin “îngrijiri mortuare” se înţelege toate operaţiunile care se fac asupra copului defunctului sub forma manoperelor de îmbălsămare, tanatopraxie, igienizarea corpului decedatului, îmbrăcare, cosmetizare, manipulare.

“Orice acţiune asupra corpului unei persoane decedate se realizează manifestând deplin respect pentru demnitatea umană. Se interzice fotografierea corpului defunctului, fără acordul aparţinătorilor. Prin excepţie este permisã fotografierea în cadrul procedurilor judiciare, conform normelor legale”, se prevede în document.

Referitor la procedura de îmbălsămare, normele stabilesc că este obligatorie în următoarele cazuri:

a) când familia decide să expună decedatul în locuri publice, inclusiv la capelă, cu sicriul deschis;
b) când decedatul este transportat într-o altă localitate decât cea în care s-a produs decesul, la o distanţă mai mare de 30 de kilometri;

c) în situaţia în care cauza medicală a decesului impune îmbălsămarea ca măsura de profilaxie şi reducere a riscului biologic;

d) la cererea scrisă a familiei.

Totodată, se interzice efectuarea procedurii de îmbălsămare/tanatopraxie în următoarele situaţii:
a) înainte de eliberarea certificatului medical de constatare a decesului, cu excepţia autopsiilor prosecturale;
b) anterior cercetării judiciare, în cazurile în care, prin lege, se dispune cercetarea organelor de justiţie şi efectuarea autopsiei medico-legale;

c) în cazul bolilor infecţioase grave, cu agenţi biologici înalt patogeni, conform avizului direcţiei de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti;

(3) Se interzice efectuarea îmbălsămării şi/sau tanatopraxiei în afara spaţiilor autorizate conform prezentelor norme.

Referitor la prestatorii de servicii funerare, normele prevăd că aceştia vor efectua activităţile specifice după obţinerea avizului consiliului local al unităţii administrative teritoriale şi a autorizaţiei sanitare de funcţionare emisă de către direcţiile de sănătate publică judeţene respectiv a municipiului Bucureşti, trebuie să respecte normele de igienă în timpul transportului şi înhumării, pentru protecţia sănătăţii publice, iar autovehiculele special amenajate pentru transportul mortuar trebuie să deţină autorizaţie conform prevederilor.

La rândul lor, direcţiile de sănătate publică judeţene şi ale municipiului Bucureşti vor afişa pe site-ul propriu lista prestatorilor de servicii funerare autorizaţi, precum şi lista documentelor necesare pentru eliberarea avizelor şi autorizaţiilor emise de acestea în conformitate cu normele, iar unităţile sanitare cu paturi pot afişa, la biroul de întocmire a formalităţilor în cazul decesului, lista cu prestatorii de servicii funerare autorizaţi, pe care o vor actualiza trimestrial, conform listei postate de direcţia de sănătate publică judeţeană/a municipiului Bucureşti.

Atunci când decesul a avut loc într-o instituţie de asistenţă medicală/ îngrijiri de sănătate sau la domiciliu, preluarea persoanei decedate se face de către operatorul economic care desfăşoară servicii funerare, autorizat, într-un sicriu cu capac, preluarea şi transportul persoanei decedate în vederea înhumării/incinerării de la locul unde se păstrează corpul defunctului către locul de înhumare/incinerare se realizează pe baza certificatului de deces, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, iar îmbălsămarea şi/sau tanatopraxie se realizează cu avizul direcţiei de sănătate publică judeteană respectiv a municipiului Bucureşti, la solicitarea autopsiertanatopractorului pe baza următoarelor documente:

a) Cererea scrisă a familiei către prestatorul de servicii funerare;

b) Declaraţia autopsier-tanatopractorului cu privire la metoda şi substanţele chimice folosite;
c) Copie după certificatul constatator al decesului.

Astfel, conform hotărârii de guvern adoptate:

Cuantumul amenzilor pentru cei care încalcă normele legale se situează între 500 și 10.000 lei, atât pentru prestatorii de servicii funerare cât și pentru familiile defuncților. Sursa: https://ljc.ro/

 

Recomandăm pe aceeași temă și articolul: Legea funerară, o necunoscută care bulversează 

CITESTE AICI Hotararea de Guvern  nr. 741/2016 care reglementeaza inmormantarile

 



Știri interne - octombrie 2017 (RO)
 
Primul mesaj pentru vasluieni de la PS Ignatie al Hușilor

Sunt copleșit că Sfântul Sinod mi-a încredințat să fac această slujire, având în vedere că sunt chemat să slujesc o Eparhie istorică, cu oameni minunați și foarte, foarte, foarte deosebiți. Și trag nădejde că această slujire încredințată către Biserică să fie una spre folosul ei, spre folosul credincioșilor. Și vin cu toată inima deschisă, cu toată smerenia, cu toată dragostea, toată dăruirea și priceperea pe care am acumulat-o în cei câțiva ani de slujire în Occident. Desigur că în asemenea momente se și spune care ar fi prognoza de pastorație. Eu vreau, așa cum am menționat și în ședința Sfântului Sinod, să-i slujesc pe credincioșii și pe clericii, din Eparhia Hușilor, așa cum ne-o cere Sfântul Simeon, Noul teolog, nepărtaș la păcat, smerenie în purtarea dinafară și inimă zdrobită în starea dinăuntru. De asemenea, aș vrea să mă concentrez pe dimensiunea social-filantropică a Bisericii, pentru oamenii aflați în suferință sau privațiuni materiale severe, ca în felul acesta Altarul dragostei din Liturghie să hrănească Altarul Inimii aproapelui. Și, în final, îmi propun o focalizare pe instituia catehezei și a slujirii liturgice în rândul tinerilor, ca formă concretă de transmitere a credinței, dar și de conștientizare a măreției faptului că este frumos să fii al lui Hristos, este frumos să fii al Bisericii, mai ales într-o societate cu tendințe hristofobe și tot mai copleșită de secularizare”, a fost mesajul pe care l-a transmis noul Episcop al Hușilor, Ignatie Mureșanul. (Sursa: Vremea Nouă)

Cazul fostului preot Cristian Dorin Pomohaci s-a încheiat

Pe baza abaterilor canonice reținute și a mărturiilor aduse în apărare, Consistoriul Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului a rejudecat cazul disciplinar în data de 5 octombrie a.c., în prezența fostului preot Cristian Dorin Pomohaci, care a ales să se apere singur în fața instanței bisericești, și a hotărât:

Arhim. Mina Dobzeu, părintele care l-a botezat pe Nicolae Steinhard

În cadrul Sfintei Liturghii oficiate cu prilejul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, Arhim. Mina Dobzeu a primit „Crucea Moldavă”. Distincţia a fost oferită de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, informează site-ul Doxologia.ro.

Rămas în memoria tuturor ca fiind cel care a oferit părintelui Nicolae Steinhardt Taina Botezului, Arhim. Mina s-a născut în data de 5 noiembrie 1921, în Grozești, județul Lăpușna din Basarabia și a purtat numele de mirean Mihail. A făcut închisoare la Galați, Jilava, Gherla și la Canal – colonia de muncă din Delta Dunării, unde s-a întâlnit și a devenit camarad cu importanți oameni de cultură ai vremii: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, iar la Gherla cu Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc și Vasile Vasilache (ajuns vicar al Episcopiei Românești din New York). La Jilava, pe 15 martie 1960, monahul Mina Dobzeu l-a botezat ortodox pe Nicolae Steinhardt. În închisorile comuniste, părintele continuă să răspândească învățătura de credință ortodoxă, fără să se gândească la riscuri, învățându-și colegii de celulă rugăciuni. Acest lucru i-a adus de multe ori consecințe usturătoare. După o viață zbuciumată, în care nici o amenințare nu i-a stăvilit curajul mărturisirii credinței și misiunea creștină neîntreruptă, ajuns la 96 de ani, părintele Mina Dobzeu și-a pierdut vederea și suferă de multe boli ale trupului. Cu sufletul, însă, trăiește încă de pe acum bucuria întâlnirii cu Hristos, Cel pentru care a mărturisit și a trăit. (Sursa: Basilica

Referendumul pentru modificarea Constituției și redefinirea căsătoriei, blocat

Președintele Coaliției pentru Familie (CPF), Mihai Gheorghiu, a declarat joi seară că proiectul de lege pentru inițierea unui referendum modificarea articolului 48, alineatul 1 din Constituție este aproape, definitiv blocat. Acesta a mai spus că dialogul cu partidele politice a eșuat, principalii actori parlamentari refuzând să mai discute despre subiectul acesta de peste 8 luni. Afirmațiile au fost făcute cu ocazia Conferinței pe care CPF a organizat-o joi seară la Teatrul Național București în care invitată de onoare a fost doamna Kim Davis, funcționarul american care a refuzat să elibereze certificate de căsătorie pentru homosexuali, motivând că îi încalcă conștiința. Doamna Davis a fost condamnată la 6 zile de închisoare, dar ulterior, legea a fost modificată astfel încât să permită funcționarilor publici să refuze exercitarea unor atribuții pe motiv de conștiință. ActiveNews vă oferă discursul integral al președintelui CPF, Mihai Gheorghiu. 

Kim Davis, funcționara din SUA care a refuzat să elibereze certificate de căsătorie pentru cuplurile de homosexuali, vizită în România

Americanca pentru care libertatea de conștiință și credința în Dumnezeu au fost mai presus de lege a participat, la Timișoara, la conferința „ O mărturie americană despre libertatea de conștiință”, organizată de Comitetul de inițiativă cetățenească, Coaliția pentru Familie și platforma civică "Ȋmpreună”. Funcționar în Rowan County, Kim Davis a fost obligată în 2015 să încheie căsătorii între persoane de același sex, deși asta era în contradicție cu propriile convingeri religioase, iar refuzul a dus la încarcerarea ei. Despre refuzul său de a emite certificate pentru căsătoriile gay, după dcizia Curții Supreme din SUA, Davis a povestit:

„Am știut că decizia Curții Supreme din SUA de a recunoaște căsătoriile între persoane de același sex în toate statele americane nu mă va afecta doar pe mine, ci întreg statul și întreaga națiune. Unii au spus că ar fi fost simplu să demisionez, sa renunț, dar asta ar fi însemnat ca eu să întorc spatele lui Dumnezeu. Am început să primesc amenințări cu moartea, am fost hărțuită, etichetată în fel și chip. Dar am rămas concentrată pe voia lui Dumnezeu. În toate depozițiile mele, libertatea mea religioasă nu a fost luată în considerare. Am știut atunci că mai curând trebuie să mă supun lui Dumnezeu, și nu omului. Când am fost închisă, am avut un sentiment de pace și de liniște, am făcut studii biblice, m-am rugat, am postit și am cântat cântece cu toată forța mea. Românii trebuie să aibă în inima lor acest pasaj din Biblie, „căci Dumnezeu nu ne-a dat un gând de frică, ci unul de dragoste, de putere și de chibzuință.” Eu nu sunt împotriva homosexualilor, ci sunt pentru căsătoria naturală”. (Sursa: Activenews)

Întâlnire a grupului de lucru ortodox-catolic

Membrii grupului comun de lucru ortodox-catolic Sfântul Irineu au fost primiți la înceoutul lunii octombrie la Palatul Patriarhiei de Preasfințitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop vicar patriarhal. PS Ieronim și-a exprimat speranța că rezultatele dialogurilor purtate atât la nivelul de inițiativă a unui centru de apropiere între Biserici cât și la nivel oficial între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică vor fi unele pozitive. Totodată, Preasfinția Sa a precizat că acest dialog ajută la promovarea valorilor comune, precum familia creștină. Prezent la întâlnire, Pr. Prof. Daniel Benga de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București a amintit modul în care funcționează acest grup comun ortodox-catolic: Grupul de anul acesta este format din 26 teologi: 13 romano-catolici și 13 ortodocși care discută în mod academic și științific documente istorice ce reflectă modul în care raportul dintre primat și sinodalitate a fost implementat, trăit și practicat atât în Răsărit cât și în Apus. Lucrările grupului Sfântul Irineu se desfășoară anual, consecutiv într-o țară majoritar ortodoxă și una majoritar catolică. Prima întâlnire a avut loc în 2004.  (Sursa: Basilica)

Cea mai frumoasă formă de sprijin pentru moralul oricărui dintre deținuți a fost poezia

Pr. Nicolae Bordașiu, fost deținut politic a făcut această mărturisire la Colocviul de literatură creștină care a avut loc pe 13 octombrie la Facultatea de Teologie din București. Părintele Nicolae a stat ascuns șapte ani prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare. Descoperit şi arestat în 1955, a urmat ani grei de închisoare în Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic în perioada 1955-1964. În mesajul PF Părinte Patriarh Daniel, adresat participanților la colocviu, se arată că: Pentru Biserica Ortodoxă Română, comemorarea poeţilor creştini care au suferit în temniţele comuniste are o motivaţie sau o valoare pur religioasă, nu ideologică, deoarece este bazată exclusiv pe trăirea credinţei în Dumnezeu, mărturisită chiar şi în stare de suferinţă şi umilinţă.

În acest sens, poezia creştină scrisă în închisorile comuniste nu este doar un capitol special din istoria literaturii române, ci şi o mărturie de credinţă în comuniune cu mărturisitorii şi martirii Bisericii din toate veacurile.

Pentru Pr. Nicolae Bordașiu de la Biserica Sfântul Silvestru din București, poezia a fost un reazem în perioada detenției: Nu numai pentru mine, ci pentru majoritatea celor care au fost în pușcărie (…) poezia a fost un reazem deosebit, fiindcă în închisoare gândurile chinuitoare te năvăleau și te chinuiau. Ca să scapi de gânduri aveai nevoie de o evadare, și cea mai frumoasă formă de sprijin pentru moralul oricărui dintre deținuți a fost poezia, fiindcă era o formă accesibilă, frumoasă, captivantă și în același timp îți mărturisea experiența celor care au compus-o, a spus părintele Nicolae Bordașiu, conform Radio Trinitas. (Sursa: Basilica)

 

Linkuri la știri

 

Homosexualitatea și transsexualitatea – Cultura Vieții 

Lecțiile lui Dumnezeu – Adevărul 

Noul episcop al Hușilor este un puternic susținător al familiei – Activenews 

Până la Dumnezeu te ajută sfinții – Doxologia 

Câți bani a înghițit până acum construirea Catedralei Mântuirii Neamului – Mediafax 

 



Știri externe - octombrie 2017 (EXT)
 

GRECIA: O lege dată de Parlamentul grec a BULVERSAT Biserica greacă

 „Dacă femeile urcă pe Muntele Arthos vine sfârşitul lumii”. Aşa cum se ştie, Parlamentul grec a trecut o lege la jumătatea lunii octombrie, care permite schimbarea de sex de la 15 ani. Acest lucru poate însemna că schimbarea sexului se poate face și fără obligația de a trece printr-o intervenţie chirurgicală, aşa cum era până acum. Opinia publică, o parte a clasei politice dar mai ales Biserica Ortodoxă din Grecia a fost bulversată la aflarea veştii că legea a trecut. Aşa cum a fost prezentat şi adoptat acest proiect de lege, "permite persoanelor schimbarea sexului doar printr-o simplă declarație în fața instanței, ceea ce obligă autoritățile publice să modifice mențiunea cu privire la sex și să emită un nou act de stare civilă". Prim-ministrul grec Alexis Tsipras a cerut deputaților să arate „eroism politic“ şi să voteze proiectul de lege privind schimbarea de sex la 15 ani: „Trăim în Europa, a declarat, acest lucru înseamnă că ne străduim pentru progres, mai degrabă decât să rămână în obscurantism. Extindem drepturile omului și modernizăm țara … Nici o tradiție, nici o religie nu poate sta deasupra drepturilor omului”.

Reacţia Mitropolitului Ieremia de Gortina este următoarea: „Da, trăim, dacă nu exact în vremurile Antihristului, trăim în vremurile premergătoare fiarei din cartea Apocalipsei, cea cu zece coarne și cu șapte capete.

Preoţii de pe Sfantul Munte, au reacţionat de asemenea: „Daca femeile intră aici, vine sfârșitul lumii. Așa ne-au învățat bătrânii noștri, așa au profețit sfinții noștri, care erau făcători de minuni, cuvioși, asceți sau nebuni pentru Hristos.”, titrează ortodoxinfo.ro.

Sfânta Chinotită a Sfântului Muntele Athos a trimis o scrisoare către Ministerul Educației și Ministerul de Justiție din Grecia, cerând retragerea legii: „…suntem cuprinși de neliniște pentru ce ne rezerva viitorul. Chiar este permis in tara noastră ortodoxă ca în mod legal și flagrant să sfidezi legea divină? Deci Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, i-a creat femeie și bărbat (Facerea 1, 27)”. Monahii athoniți și-au exprimat indignarea și față de faptul că, în timp ce reprezentanții minorităților religioase primesc educație confesională, elevilor ortodocși le este inoculată ideea că "toate religiile sunt egale”, îndreptându-i pe aceștia spre agnosticism și ateism. Călugării athoniți și-au încheiat scrisoarea cu un cuvânt al Sfântului Paisie Aghioritul: „În aceste vremuri grele, fiecare dintre noi trebuie să facă tot ceea ce este omenește cu putință, iar ceea ce este cu neputință, să lase în voia lui Dumnezeu. Astfel conștiința noastră va fi liniștită pentru că am făcut ceea ce am putut. Daca nu opunem rezistență, atunci strămoșii noștri se vor ridica din morminte.” (Sursa: Evenimentul Zilei)

TURCIA: Mormântul Sfântului Nicolae s-ar află sub o biserică din Antalya

Arheologii turci susțin că au descoperit locul în care a fost înmormântat Sfântul Nicolae. Lucrările au relevat un templu intact sub biserica Sfântul Nicolae din Antalya, unde se crede că s-a născut acesta, potrivit The Guardian. Șeful Autorității Monumentelor din Antalya, Cemil Karabayram, a declarat că a obținut "rezultate foarte bune, dar munca reală abia acum începe". Acesta a mai spus că speră că va găsi corpul neatins al Sfântului Nicolae, care a trăit în secolul al IV-lea și este cunoscut în întreaga lume pentru ajutorul acordat săracilor. În ultimii ani, biserica din Demre (Antalya), situată în apropierea locului de naștere al Sfântului, a fost restaurată și primește zilnic mulți vizitatori. Demre este construit pe ruinele orașului Myra în care Sfântul Nicolas a trăit. S-a crezut ca rămășitele acestuia au fost transferate din Demre de către marinari, în orașul Bari din Italia. Totuși, pe baza documentelor obținute, arheologii turci cred că rămășitele aparțineau unui preot local și că transferul trupului Sfântului Nicolae a avut loc după ce biserica a fost arsă și restaurată. Cercetătorii au descoperit recent ca există un templu sub biserică și spun că este aproape intact. (Sursa: Hotnews, Foto: Agerpres)

VATICAN: Papa Francisc apără "status-quoul" din Ierusalim

Papa Francisc a apărat luni "status-quoul" din Ierusalim, "orașul sfânt în care toți oamenii ar trebui să poată să trăiască în pace", în ziua în care suveranul pontif l-a primit la Vatican pe patriarhul ortodox Teofil al III-lea al Ierusalimului, informează AFP. "Orice formă de violență, de discriminare și manifestări de intoleranță față de credincioșii evrei, creștini și musulmani sau contra lăcașurilor de cult trebuie să fie respinse cu fermitate", a adăugat suveranul pontif. Papa a alcătuit și un bilanț negativ al situației din regiune: "Incertitudinea situației și lipsa de înțelegere dintre părți continuă să creeze insecuritate, restricții ale drepturilor fundamentale și plecarea unui număr mare de persoane de pe pământurile lor". Cu ocazia unui pelerinaj întreprins la Ierusalim în 2014, papa Francisc a lansat, de asemenea, un apel pentru "liberul acces" al tuturor credincioșilor evrei, musulmani și creștini în locurile sfinte din Ierusalim și oprirea "violenței și manifestărilor de intoleranță".

Luni, suveranul pontif a mulțumit patriarhului grec ortodox pentru contribuția sa la restaurarea recentă a mormântului din Biserica Sfântului Sepulcru din Ierusalim, unde, potrivit tradiției creștine, Iisus Hristos a fost înmormântat. Această biserică se află în orașul vechi al Ierusalimului, lângă locuri sfinte din iudaism și din islam, precum Zidul Plângerii și Esplanada Moscheilor. Papa Francisc și-a exprimat speranța, luni, că diferitele comunități creștine care trăiesc în Țara Sfântă "vor continua să fie recunoscute ca parte integrală a societății, ca cetățeni și credincioși cu drepturi depline". Liderul de la Vatican a îndemnat, de asemenea, comunitățile să continue "să progreseze spre unitate" și să coopereze în mod concret "pentru a susține familiile creștine și pe tineri, pentru ca aceștia să nu fie forțați să își părăsească zonele natale". Sursa: Agerpres 

ANGLIA: Absurditatea corectitudinii politice

În școlile din Anglia nu se vor mai folosi termenii „î. Hr.”, „AD” și „d. Hr.” pentru a nu-i ofensa pe non-creștini. Aceștia vor fi înlocuiți cu „era noastră” și „înaintea erei noastre”. În Marea Britanie, „corectitudinea politică” dă pe-afară. Ca să nu-i ofenseze pe evrei și musulmani, școlile din Sussex și Essex, în care se predau ore de religie au decis să interzică termenii „CE” (Christian Era), AD (Anno Domini) sau „BC” (Before Christ - Înainte de Cristos). Aceștia vor fi înlocuiți de sintagmele „era noastră ” și „înaintea erei noastre”, scrie Daily Mail. Măsura luată de autoritățile în materie din aceste orașe britanice, sub pretextul de a nu-i ofensa pe musulmani și evrei, este paradoxală, în condițiile în care până și Arabia Saudită a adoptat recent Calendarul Gregorian, notează ziarul britanic.

Autoritățile care decid programele de educație religioasă declară că acești termeni, Christian Era, Anno Domini și Before Christ, pot deranja minoritățile religioase sau non-creștinii. Imediat au apărut și contestarii acestui demers absurd, calificându-l drept o „capitulare în fața corectitudinii politice”. Fostul arhiepiscop de Canterbury, Lordul Carey, a consideră că hotărârea este „o mare rușine”. Liderii comunităților musulmane și evreiești spun, la rândul lor, că sunt surprinși de acest demers, afirmând că niciodată nu s-au simțit ofensați de acești termeni familiari. Președintele Campaniei pentru Educației, Chris McGovern, a declarat: „Eliminarea termenilor BC și AD este o capitulare în fața corectitudinii politice”. Același argument, cum că nu dorește să nu-i ofenseze pe cei care nu sunt credincioși l-au adus cei de la BBC în urmă cu 6 ani, când au anunțat că elimină termenii „Înainte de Hristos” , „După Hristos” și „Anno Domini” pentru delimitările în timp. (Sursa: Active News)

ANGLIA: Primarul musulman al Londrei cere sprijin Israelului

Într-un interviu pe care primarul musulman al Londrei, Sadiq Aman Khan, la acordat unuia din cele mai mari portale evreiești de știri din Marea Britanie, Jewish News, el a spus că primăria lui se află în contact permanent cu autoritățile pentru securitate din Israel pentru a afla cum să facă cel mai bine față unui val de atacuri teroriste într-un centru urban mare.

De asemenea, Khan a înaintat guvernului britanic cererea ca Miliția Hesbollah să fie declarată neconstituțională în Marea Britanie. Și tot el a declarat: ”Antisemitismul are la fel de puțin loc în orașul nostru ca oricare altă manifestare inspirată de ură”. (Știri din Israel, 10/2017)

ISRAEL-PALESTINA: Mii de femei israeliene și palestiniene au mărșăluit pentru pace

Circa 5.000 de femei israeliene și palestiniene au mărșăluit prin deșert și au ajuns până la malurile Iordanului într-un demers în favoarea păcii, informează Reuters. Femeile, dintre care multe erau îmbrăcate în alb, au coborât dealurile aride până la râu, unde au ridicat un "cort al păcii" în numele roabei egiptene Hagar și al stăpânei sale Sara, mamele biblice ale lui Ismael și Isaac, frați vitregi. Evreii sunt descendenți ai lui Isaac, fiul lui Avraam. Arabii sunt descendenți ai lui Ismael, și el fiul lui Avraam. "Suntem femei de dreapta, de stânga, evreice și arăboaice, din orașe și de la periferie și am hotărât că vom pune capăt următorului război", a declarat Marilyn Smadja, una dintre fondatoarele grupului organizator, Women Wage Peace (Femeile fac pacea). Organizația a fost înființată după războiul de 50 de zile din Gaza, din 2014, când peste 2.100 de palestinieni, în majoritate civili, au fost uciși, potrivit Reuters, care relatează că numărul morților în rândul israelienilor a fost de 67 de militari și șase civili. (Sursa: Agerpres)

FRANȚA: Monumente luminate în roșu pentru martirii creștini ai zilelor noastre

Sângele martirilor creștini, uciși pentru credința lor în diverse colțuri ale planetei, va „lumina” și în acest an cele mai importante monumente din lume. Pentru ca jertfa celor care și-au dat și își dau viața din cauza credinței și cărora în aceste vremuri tulburi le este negată libertatea religioasă să nu fie uitată, spun organizatorii. Inițiativa pornită anul trecut de asociația de drept pontifical „Ajutor Bisericii care Suferă”, prin luminarea în roșu a celebrului monument din Roma, Fontana di Trevi și a catedralei, a abației Westminster din Londra și a statuii lui Christos din Rio de Janeiro va continua și anul acesta.

Joi, 12 octombrie, fațada bisericii Sacre Coeur de Montmartre din Paris va fi luminată în roșu, ca parte a programului de manifestări cuprinse sub genericul „24 de ore pentru libertatea religioasă”, organizat de secția franceză a asociației, informează agensir.it. Prin inițiativa din 12 octombrie de la Paris, martirii vor fi din nou protagoniști și vă asigur că asociația va continua să lumineze alte monumente cunoscute din numeroase țări, pentru a nu permite ca omenirea să închidă ochii în fața jertfei celor care și-au dat și își dau viața din cauza credinței și în fața destinului pe care îl au cei cărora, chiar și în timpurile noastre, le este negată libertatea religioasă”, a afirmat directorul secției italiene a asociației, Alessandro Monteduro. (Sursa: Activenews)

 

Linkuri la știri

Polonezii se roagă pentru salvarea Europei de islamizare – Activenews

Efecte ale căsătoriei gay în Marea britanie – Cultura Vieții

Europa regiunilor a eșuat, se revine la statele naționale – Ziare.com

Premierul ungar laudă BOR – Activenews

 



Va supraviețui Dumnezeu științei!?!
 

"Omenirea nu mai are nevoie de Dumnezeu și ar putea, cu ajutorul inteligenței artificiale, să dezvolte o nouă formă de conștiință colectivă care va putea să îndeplinească rolul religiei", a declarat la începutul lunii octombrie scriitorul american Dan Brown, autorul seriei literare „Codul lui Da Vinci”, informează Reuters. Afirmația gravă a lui Brown a fost făcută cu ocazia lansării la Frankfurt a noului său roman „Origin”, despre care s-a spus că s-a inspirat din întrebarea „Va supraviețui Dumnezeu științei?”... „Suntem oare atât de naivi astăzi încât să credem că zeii din prezent vor supraviețui și vor mai fi adulați peste o sută de ani?... Din punct de vedere istoric, niciun zeu nu a supraviețuit științei, zeii evoluează”, a adăugat Dan Brown.

Afirmațiile sale șocante nu se opresc aici. El detaliază despre modul în care inteligența artificială va influența ireversibil omenirea. Dan Brown: "Vom începe să ne găsim experienţele spirituale prin intermediul interconexiunilor noastre cu ceilalţi". Autorul american prevestește emergența  unei "anumite forme de conştiinţă globală pe care o vom percepe şi care va deveni divinitatea noastră. Nevoia noastră de acel zeu exterior, care stă acolo sus şi care ne judecă... se va diminua şi, în cele din urmă, va dispărea".

Din păcate, Brown nu subliniază deloc pericolele acestei catastrofe universale. Dimpotrivă, lovește fățiș în Biserică, strecurând subtil chiar o formă de amenințare: "Cred că religia a făcut mult bine în lume. Cred, de asemenea, că lumea s-a schimbat atât de mult, încât religia nu mai reprezintă o nevoie. Cred că Biserica trebuie să evolueze, altfel va dispărea" a explicat scriitorul american. 

Pentru un plus de credibilitate și câștigarea publicului cititor încă rezervat față de fantasmagoriile din romanele sale, Dan Brown abordează în noul său roman şi probleme actuale, precum fenomenul "ştirilor false" ("fake news"): "Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să ne întrebăm de ce credem, în ce credem, să examinăm sursele noastre de informare şi să dăm dovadă de perspicacitate".

De ce am lua noi, creștinii practicanți, atât de în serios astfel de afirmații? De ce ne-am teme? Știm doar că dacă Dumnezeu e cu noi, nimic nu poate fi împotriva noastră. Și totuși, Apocalipsa există. Semnele premergătoare apar. Trebuie să stăm de veghe, să avem trezvie. Dan Brown nu este nici pe departe singura voce cu notorietate care dă ca sigure astfel de schimbări. Oamenii ar putea dispărea de pe Terra, în cel mai negru scenariu, în mai puţin de 100 de ani din cauza roboţilor, a avertizat recent Lordul Martin Rees, un astrofizician care ocupă funcţia de Astronomer Royal la curtea Reginei Elisabeta a II-a. El crede că roboţii dezvoltaţi de oameni se vor revolta împotriva creatorilor lor. 

Patriarhul Bartolomeu a făcut recent (octombrie 2017 la Conferința Mări Emergente), referire la provocările epocii contemporane, în cadrul evoluțiilor din domeniul științei, precum și la situația Bisericii Ortodoxe:

"Astăzi, omul se confruntă cu provocarea unui alt tip de transformare și mutație a lumii în laboratorul științific, prin pătrunderea înăuntrul microcosmosului. În această nouă capacitate a omului, se ivesc unele pericole și amenințări pentru om și în general pentru viață. În special acolo unde se citesc codurile genetice ale vieții, se eliberează puterile înfricoșătoare ale lumii materiale și se descoperă în același timp înspăimântătoarele slăbiciuni umane pentru o valorificare benefică a acestor forțe, pe care Dumnezeu le-a lăsat în făpturile mâinilor Sale. Biserica noastră a făcut acest lucru de la început și neîncetat, necugetând vreodată impunerea unor bariere sau controale pentru a descuraja cercetarea științifică și aflarea adevărului, având însă întotdeauna drept călăuză cuvântul lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost transmis de Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu."

După cum avertizează și OrtodoxINFO, "observăm cum toți antihriștii pregătesc terenul pentru implementarea INTELIGENȚEI ARTIFICIALE, care are drept scop înlocuirea conștiinței – a glasului care ne cheamă mereu la Dumnezeu și ne mustră atunci când păcătuim. Vor o viață liniștită fără Dumnezeu, să nu mai fie nevoiți să se drogheze ca să-și adoarmă conștiința, să nu le mai spună nimeni de existența lui Dumnezeu și să facă tot ce le oferă noua imaginație generată de inteligența artificială, atât la nivel exterior, cât și interior. Așa ceva va fi imposibil și vor înnebuni mai mult decât sunt acum. Să ne ferim de astfel de minți ascuțite."

Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk au atras atenţia asupra pericolelor pe care le presupune inteligenţa artificială. Din păcate, soluțiile oferite de ei ne îndepărtează de Dumnezeu și dau undă verde implantării de microcipuri în corpul uman, astfel încît limitele biologice umane să fie depășite în concurența om-robot. Deja mari campioni mondiali la şah sau go au fost învinși de supercomputere.

Elon Musk, co-fondatorul Tesla Motors şi fondatorul Space X, a declarat: „Trebuie să fim foarte atenţi cu inteligenţa artificială, deoarece este mai periculoasă decât bombele nucleare”. Musk  crede că oamenii vor fi nevoiţi să devină cyborgi pentru a nu fi irelevanţi în viitor. Pe măsură ce sistemele de inteligenţă artificială se dezvoltă, oamenii vor trebui să compenseze slăbiciunile biologice pe care le au prin integrarea de computere în propriile creiere, a declarat Musk la World Government Summit în Dubai. Astfel, oamenii vor beneficia de o putere de procesare mai ridicată şi vor putea concura mai bine cu roboţii în competiţia pentru locurile de muncă. De aceea, Musk investeşte în compania Neuralink, care îşi propune să conecteze creierele oamenilor la computere, potrivit Wall Street Journal. Aceasta vrea să dezvolte implanturi speciale care să le permită persoanelor să se conecteze la computere. Va exista posibilitatea ca oamenii să îşi descarce gândurile, cunoştinţele şi amintirile şi să le păstreze astfel încât să poată fi accesate în viitor. Totodată, creierele umane vor putea asimila într-un timp foarte scurt cantităţi mari de informaţie. Astfel, oamenii se vor putea conecta la un computer prin intermediul unui implant, iar peste câteva secunde sau minute vor deveni experţi în botanică sau anatomie.

În ceea ce priveşte inteligența artificială, Bill Gates, considerat a fi cel mai bogat om din lume, a declarat, pentru Washington Post: „Nu înţeleg de ce oamenii nu sunt îngrijoraţi”. Mai mult, celebrul astrofizician Stephen Hawking, a declarat că AI poate însemna sfârşitul civilizaţiei umane: „Odată creată, inteligenţa artificială se va dezvolta singură şi reconcepe într-un ritm accelerat”, a spus Hawking. El a adăugat că dezvoltarea în continuare a tehnologiei s-ar putea dovedi a fi „o greşeală fatală”. 

Inteligenţa artificială este pe cale să declanşeze schimbări terifiante pe piaţa muncii, milioane de medici, avocaţi şi alţi specialişti fiind în pericol să rămână pe dinafară, avertizează experţi participanţi la Forumul Economic Mondial de la Davos. Andrew Moore, decan al Facultăţii de informatică de la Carnegie Mellon University, arată că maşinile efectuează deja multe dintre "sarcinile plictisitoare ale funcţionarilor", computerele fiind capabile să ajute avocaţii să pregătească milioane de documente pentru procese, relatează The Telegraph.

Zhang Ya-Qin, preşedintele Baidu, cea mai mare companie chineză care oferă servicii de căutare pe Internet, consideră că robotizarea îi poate face pe oameni mai leneşi şi mai dependenţi de tehnologie. "Pe măsură ce computerele devin mai inteligente şi oamenii vor fi mai dependenţi de acestea, ei vor deveni mai puţin inteligenţi şi mai leneşi, pentru că nu vor mai gândi atât de mult cum o fac în mod normal. Acesta este un motiv de îngrijorare", a spus el.

Sunt, însă, şi voci care susţin că AI va rezolva toate marile probleme ale omenirii: cele energetice, poluarea, sărăcia şi bolile grave. Marile companii investesc masiv în inteligenţă artificială, iar toate serviciile foarte populare pe care le folosim pe internet, de la Google, Microsoft sau Facebook, au în spate astfel de tehnologii. Chiar şi multe dintre reclamele pe care le primim pe internet au în spate algoritmi AI. Multe dintre postările pe care utilizatorii le văd pe Facebook sunt alese şi afişate de reţeaua de socializare cu ajutorul unui sistem bazat pe inteligenţă artificială. Mai mult, şeful companiei, Mark Zuckerberg, a confirmat recent la conferinţa F8 a dezvoltatorilor Facebook că se lucrează la o interfaţă pentru creier, care să le permită oamenilor să comunice folosind doar puterea minţii. Totodată, în aplicaţia Messenger există boţi bazaţi pe AI capabili să interacţioneze cu oamenii. Aceştia înlouiesc deja persoanele angajate la serviciile de call-center. Inteligenţa artificială este deja prezentă şi în sistemele autopilot de pe maşinile autonome. Tehnologia le permite computerelor din automobile să înveţe, să evolueze şi să răspundă la situaţii neprevăzute. De curând, un automobil Tesla a „presimţit” un accident înainte ca acesta să aibă loc,  ceva ce un şofer uman nu ar fi fost capabil să facă. AI se găseşte astăzi şi în asistenţii vocali digitali, precum Siri (Apple), Cortana (Microsoft) sau Bixby (Samsung). Totodată, NVIDIA a lansat DGX-1, primul supercomputer capabil să înveţe, creat special pentru sisteme de inteligenţă artificială. DGX-1 oferă capabilităţi deep-learning accelerate prin hardware, permiţându-le cercetătorilor să pună în practică noi concepte pentru sisteme de inteligenţă artificială, mai sofisticate şi capabile să proceseze cantităţi uriaşe de informaţie, respectiv să înveţe şi să se auto-perfecţioneze pe baza experienţelor avute.

 

 „Mintea creștină este cel mai puternic dispozitiv inventat de o civilizație.”

Horia Roman Patapievici, fizician și eseist, cu ocazia conferinţei sale “Dumnezeu şi experienţa modernităţii” a demonstrat cum, înglobând moştenirea creştină, modernitatea este condusă, deşi neagă bazele ei, de o “minte creştină”, iar accesul la această “minte creştină” s-a făcut prin crearea, timp de secole, a unui “dispozitiv mental” care a internalizat moştenirea civilizaţiei greceşti şi teologia creştină cu misterul hristic revelat. El a explicat cum concilierea dintre uman și divin în mentalitatea creștină a dus la nașterea unui “dispozitiv mental” unic în istoria omenirii.

"Suntem o civilizaţie a lui Hristos şi ne raportăm la el, nu atât prin Biblie, care e o carte de povestiri, de parabole,  ci, mai ales,  prin misterul hristic, prin Întrupare.  Biblia e despre Hristos, la el ne raportăm ca şi creştini. Acesta este misterul şi lucrul pe care îl aşteaptă toţi creştinii este A doua venire. Timpul curge linear, de la naştere spre a doua venire, şi are aceaşi calitate şi la început, şi la mijloc, şi la final. Spre deosebire, islamiştii  sunt o civilizaţie a cărţii, Coranul, care e divină, fiind o carte revelată, dictată de divin. Iudeii îl aşteaptă pe Mesia, aşteaptă parousia. Nici o altă civilizaţie nu are în mijlocul ei un mister atât de adânc cum e Hristos, cum e misterul creştin", a mai spusPatapievici, care a concluzionat: „Să nu fetișizăm modernitatea! Suntem în ea precum musca căzută în lapte care nu poate nega existența laptelui.”  

 

Surse: Ortodox.mdMediafax; Go4it; Agerpres

a consemnat Cristina Roman

 

 

 



SS Patriarhul Chiril al Moscovei şi al întregii Rusii – referinţe şi incursiuni bio – bibliografice - Dr. Stelian Gomboş
 Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril al Moscovei şi al întregii Rusii – Câteva referinţe şi incursiuni bio – bibliografice
 - în perspectiva vizitei la București, cu ocazia Sărbătorii Sfântului Dimitrie Basarabov - 

 

Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Chiril (Kiril), cu numele laic Vladimir Mihailovici Gundiaev, s-a născut în data de 20 noiembrie 1946, în Leningrad, fosta Uniune Sovietică.

A îmbrăcat rasa monahală în 3 aprilie 1969. În acelaşi an a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. A absolvit Academia Teologică din Leningrad în anul 1970 fiind profesor de teologie dogmatică şi ajutor al inspectorului Academiei, iar mai apoi rector al Academiei şi Seminarului din Leningrad.

În 12 septembrie 1971 a fost hirotesit arhimandrit. A devenit membru al Comitetului Central şi al Comitetului executiv al Consiliului Mondial al Bisericilor în decembrie 1975.

În anul 1976 Arhimandritul Kiril a fost hirotonit Episcop de Vyborg. Începând cu 1978 a devenit conducătorul parohiilor patriarhului din Finlanda – denumirea structurii Bisericii Ortodoxe Ruse din Finlanda.

A fost ales Arhiepiscop de Smolensk şi Vyazma în 1984. În anul 1991 a fost ridicat la rangul de mitropolit al Arhiepiscopiei de Smolensk şi Kaliningrad, conform noii titulaturi a eparhiei.

A doua zi după moartea Patriarhului Alexei al II-lea, 6 decembrie 2008, Sfântul Sinod îl alege Locum tenens al tronului patriarhal.

În 27 ianuarie 2009, Mitropolitul Kirill a fost ales Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, fiind întronizat duminică, 1 februarie 2009.

 

 

 

Preafericitul Părinte Patriarh Chiril al Moscovei şi al Întregii Rusii (în lume: Vladimir Mihailovici Gundeav) s-a născut în data de 20 noiembrie anul 1946 în oraşul Leningrad.

Tatăl său – Mihail Vasilievici Gundeaev, preot, a trecut la cele veşnice în anul 1974. Mama – Raisa Vladimirovna Gundeaeva a fost profesoară de limbă germană, în ultimii ani s-a îndeletnicit cu gospodăria și a trecut la cele veşnice în anul 1984.

Fratele mai mare – Protoiereul Nicolae Gundeaev, a fost profesor al Academiei Teologice Ortodoxe din Sankt-Petersburg şi în acelaşi timp paroh al catedralei «Schimbarea la Faţă» din Sankt-Petersburg. Bunicul – Iereul Vasilii Stepanovici Gundeaev a fost deţinut în lagărul de la Solovăţ pentru desfăşurarea activităţii bisericeşti şi pentru că s-a luptat împotriva mişcării ”înnoitorilor” din anii 1920, 1930, 1940 ai secolului ХХ-lea, fiind în repetate rânduri întemniţat şi deportat.

După ce termină clasa 8-a, înainte de a absolvi Şcoala Medie, elevul Vladimir Gundeaev a fost angajat ca membru al Expediţiei Geologice Complexe a Direcţiei Geologice de Nord-Vest din Leningrad, lucrând aici între 1962-1965 în calitate de tehnician cartograf, îmbinând astfel munca cu continuarea studiilor preuniversitare.

După absolvirea Şcolii Medii în anul 1965, este admis la Seminarul Teologic Ortodox din Leningrad, iar mai apoi la Academia Teologică Ortodoxă de aici pe care o absolvă în anul 1970.

În data de 3 aprilie 1969 este tuns în monahism de către mitropolitul Nicodim (Rotov) de Leningrad  şi Novgorod primind numele de Chiril (Kiril). Tot de același mitropolit în data de 7 аprilie este hirotonit în treapta de ierodiacon, iar în data de 1 iunie – de ieromonah.

În anul 1970 obţine titlul de Magistru (Doctor) în Teologie al Academiei Teologice Ortodoxe din Leningrad.

Din anul 1970 până în anul 1971 este profesor de Teologie Dogmatică şi ajutor al Inspectorului General al Şcolilor Teologice din Leningrad; în acelaşi timp este şi secretar personal al Înalt Prea Sfinţitului Nicodim, mitropolit de Leningrad şi Novgorod şi diriginte al unei clase de seminar de anul întâi.

În data de 12 septembrie 1971 a fost ridicat în treapta de arhimandrit.

Între anii 1971-1974 a reprezentat Patriarhia Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor de la Geneva.

Din data de 26 decembrie 1974 până în data de 26 decembrie 1984  — a îndeplinit funcţia de Rector al Academiei Teologice şi al Seminarului Teologic Ortodox din Leningrad. Între anii 1974-1984  — a fost conferenţiar al catedrei de patrologie a aceleiași Academii Teologice.

În data de 14 martie 1976 a fost hirotonit în treapta de episcop de Vîborg. În data de 2 septembrie 1977 a fost ridicat în treapta de arhiepiscop.

Din data de 26 decembrie 1984 este numit ca arhiepiscop de Smolensk şi Veazemsk.

Din anul 1986 devine oblăduitor al parohiilor din regiunea Kaliningrad.

În anul 1988 este ales şi numit în postul vacant de arhiepiscop de Smolensk şi Kaliningrad.

Din data de 13 noiembrie 1989 până în anul 2009 — Preşedinte al Departamentului de Relaţii Externe  (din august 2000 — Departament al Relaţiilor Externe Bisericești), membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În data de 25 februarie 1991 este ridicat în treapta de mitropolit.

Din data de 27 ianuarie 2009, sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pe mitropolitul Chiril ca Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii.

Întronizarea Preafericitului Părinte Patriarh Chiril (Kiril) a avut loc în data de 1 februarie 2009 în catedrala Hristos Mântuitorul din oraşul Moscova.

Făcând ascultare de ierahie, Înaltpreasfinţitul Chiril a fost:

între anii 1975-1982 — preşedinte al Consiliului eparhial al Mitropoliei de Leningrad;

între anii 1975-1998 — membru al Comitetului Central şi al Executivului Consiliului Mondial al Bisericilor;

între anii 1976-1978 — locţiitor al Exarhatului Patriarhal al Europei de Vest;

între anii 1976-1984 — membru al Comisiei Sfântului Sinod pe întrebările ce ţin de unitatea creştină;

din anul 1978 până în anul 1984 — oblăduitor al parohiilor din Finlanda;

din anul 1978 până în anul 1984 — locţiitor al preşedintelui filialei din or. Leningrad a Departamentului de Relații Externe Bisericeștid;

între anii 1980-1988 — membru al comisiei de pregătire şi desfăşurare a festivităţilor legate de serbarea a 1000 de ani de la Încreștinarea Rusiei;

în anul 1990 — membru al comisiei de pregătire a Soborului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse;

în anul 1990 — membru al comisiei de contribuire la eforturile întru depăşirea consecințelor avariei de la SEA din Cernobâl;

între anii 1989-1996 — oblăduitor al protopopiatului Ortodox din Ungaria;

între 1990-1991 — oblăduitor temporar al episcopiei de Haga şi Olanda;

între 1990-1993 — oblăduitor temporar al eparhiei de Corsun;

între anii 1990-1993 — președinte al Comisiei Sfântului Sinod pentru Renaşterea Educaţiei Moral-Religioase și de Binefacere;

între anii 1990-2000 — preşedinte al Comisiei Sfântului Sinod pentru introducerea unor rectificări în Statutul de Administrare a Bisericii Ortodoxe Ruse. Statutul a fost aprobat în timpul Sinodului Arhieresc Jubiliar din anul 2000;

din anul 1994 până în anul 2002 — membru al Consiliului Obștesc pentru reconstruirea Catedralei «Hristos Mântuitorul» din Moscova;

între anii 1994-1996 — membru al Consiliului pentru Politică Externă al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei;

între anii 1995-2000  — Preşedinte al Grupului Sinodal de Lucru pentru elaborarea Concepției Bisericii Ortodoxe Ruse în problemele relațiilor dintre Biserică și Stat, precum şi problemele societăţii moderne în ansamblu;

între anii 1995-1999 — membru al Comitetului Rus de Organizare a lucrărilor de pregătire şi desfăşurare a manifestaţiilor dedicate serbării zilelor comemorabile ale Marelui Război pentru Apărarea Patriei din anii 1941-1945;

între anii 1996-2000 — membru al Consiliului de Observatori al Fundației ”50 de ani de la Victoria din anul 1945”.

În momentul alegerii în Scaunul Patriarhal, mitropolitul Chiril deţinea următoarele funcţii:

membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (începând cu anul 1989);

preşedinte al Departamentului de Relaţii Externe Bisericeşti (din anul 1989);

oblăduitor al parohiilor ortodoxe din Finlanda (din anul 1990);

membru al Comisiei Teologice Sinodale (din 26 decembrie 1994);

membru al Comisiei Patriarhale şi Sinodale Biblice (începând cu anul 1990);

copreşedinte (din 1993 г.) şi vicepreşedinte (din anul 1995) al Soborului Mondial Popular Rus, preşedinte al filialelor SMPR din Smolensk (din anul 1996) şi Kaliningrad (din anul 1997);

membru al Consiliului Mișcării «Zemstvelor» (din anul 1993);

membru al Societăţii Ruse din Palestina;

autor şi prezentator al emisiunii televizate săptămânale «Cuvântul Păstorului» - «Slovo Pastîrea», difuzată pe Primul canal de Televiziune din Rusia (din anul 1994);

preşedinte de Onoare a Conferinţei Ecumenice «Religia şi lumea» - «Religia I mir» (din anul 1994);

membru al Consiliului pentru colaborare cu comunitățile religioase pe lângă Preşedintele Federaţiei Ruse (din anul 1995);

membru al Comisiei pentru Premiile de Stat în domeniul Literaturii şi a Artei pe lângă Preşedintele Federaţiei Ruse (din anul 1995);

membru de onoare al Clubului al Clubului Moscovit al Intelectualilor şi Oamenilor de Afaceri (din anul 1995);

copreşedinte al Comitetului Consultativ Interconfesional Creştin (din anul 1996);

membru al Prezidiumului Interreligios al Rusiei (din anul 1998);

redactor-șef al revistelor: ”Țercovi i vremea” (din anul 1991), «Smolenskie eparhialinîe vedomosti» (din anul 1993), «Pravoslavnîi palomnic» (din anul 2001);

membru al Consiliului Bisericesc-Științific de Editare a «Enciclopediei Ortodoxe» (din anul 1999);

membru al Consiliului de Observatori al Catedralei «Hristos Mântuitorul» (din anul 2002);

copreşedinte al Consiliului Liderilor Religioşi din Europa (din anul 2002);

preşedinte al Comitetului de Organizare al Expoziţiei «Rusia Ortodoxă» (din anul 2003);

copreşedinte al Grupului de Lucru pentru cooperarea dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Ministerul Afacerilor Externe din Federația Rusă (din 2003);

preşedinte al Comitetului Executiv al cadrul Consiliului Interreligios CSI (din 2004);

membru al Prezidiumului Consiliului Interreligios CSI (din 2004);

membru al Consiliului pentru colaborare cu comunitățile religioase pe lângă Preşedintele Federaţiei Ruse (începând cu anul 2004);

preşedinte al Comisiei pentru problemele parohiilor Bisericii de Rit Vechi și de cooperare cu Biserica de Rit Vechi din Rusia (începând cu anul 2005);

preşedinte al grupului de lucru pentru elaborarea unui Document Conceptual de prezentare a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse în sfera relaţiilor interreligioase (din anul 2005);

preşedinte al grupului de lucru pentru pregătirea unui document în care să fie expusă poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de problemele globalizării (din anul 2005);

membru al Comisiei Unificate în problemele politicii naţionale şi relațiilor dintre stat şi comunităţile religioase (începând cu anul 2006);

copreşedinte al Conferinţei Modiale «Religiile pentru pace» (din anul 2006);

coordonator al grupului de lucru responsabil de elaborarea «Fundamentelor învăţăturii Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la demnitatea, libertatea şi drepturile omului»;

locțiitor al Scaunului Patriarhal (din data de 6 decembrie 2008).

Preafericitul Părinte Patriarh Chiril (Kiril) a obţinut următoarele titluri, decoraţii şi distinţii:

din anul 1987 — titlul de Doctor Onoris Causa în Teologie al Academiei Teologice din Budapesta;

din anul 1986 — membru de onoare al Academiei Teologice de la Sankt-Petersburg;

din anul 1992 — membru al Academiei de Creație;

din anul 1994 — membru de onoare al Academiei Internaţionale a Euroasiei;

din anul 1996 — profesor de onoare al Academiei Militare (astăzi Universitate) de Artilerie Antiaeriană a Trupelor de Infanterie;

din anul 1997 — membru titular al Academiei de Literatură Rusă;

din anul 2002 — membru titular al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Umanistice (din anul 2003 Academia Publică de Ştiinţe Sociale din Rusia);

din anul 2002 — titlul de Doctor Honoris Causa în Politologie al Universităţii de Stat din Perugia (Italia);

din anul 2004 — titlul de Doctor Honoris Causa în Teologie al Academiei Creştine din Varşovia (Polonia);

din anul 2004 — titlul de Profesor de Onoare al Universităţii Umanitare din Smolensk;

din anul 2005 — titlul de Profesor de Onoare al Universităţii din Astrahani;

din anul 2005 — titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Sociale de Stat din Rusia;

din anul 2006 — titlul de Profesor de Onoare al Institutului de Marină Militară din Baltiisk ”Amiralul Feodor Uşakov”;

din anul 2007 — titlul de preşedinte de onoare al Academiei de Literatură Rusă;

din anul 2007 — titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Politehnice de Stat din Sankt-Petersburg;

din anul 2009 — titlul de Doctor Honoris Causa în Teologie al Academiei Teologice Ortodoxe din Kiev;

din anul 2009 — titlul de Doctor Honoris Causa în Teologie al Institutului de Teologie Ortodoxă «Sfinţii Chiril şi Metodie» din cadrul Universităţii de Stat din Belorusia;

din anul 2009 — titlul de Doctor Honoris Causa în Teologie al Academiei Teologice Ortodoxe din Sankt-Petersburg;

din anul 2009 — titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei Ruse a Serviciului Public pe lângă Preşedintele Federaţiei Ruse;

din anul 2010 — titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Cercetări Nucleare «МIFI»;

din anul 2010 ― titlul de Profesor de Onoare al Academiei Militare a Trupelor de Rachete cu destinaţie strategică ”Petru cel Mare”;

din anul 2010 ― titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Petrozavodsk;

din anul 2010 — titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Erevan;

din anul 2010 — titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei Naţionale de Drept din Odesa;

din anul 2010 — titlul de Doctor Honoris Causa în Teologie al Academiei de Teologie Ortodoxă din Moscova.

Preafericitul Patriarh Patriarh Chiril (Kiril) al Moscovei şi al Întregii Rusii este autorul următoarelor cărţi:

«Становление и развитие церковной иерархии и учение Православной Церкви о ее благодатном характере» (Ленинград, 1971 г.) [«Devenirea şi dezvoltarea ierarhiei bisericeşti şi învăţătura Bisericii Ortodoxe despre caracterul haric al acesteia» (Leningrad 1971)];

«Вызовы современной цивилизации. Как отвечает на них Православная Церковь» (М., 2002 г.) [«Provocările civilizaţiei moderne. Ce poziţie ia Biserica Ortodoxă faţă de aceste provocări» (Мoscova, 2002)];

«Слово Пастыря. Бог и человек. История спасения» (М., 2004 г.) [«Cuvântul Păstorului. Dumnezeu şi Omul. Istoria Mântuirii» (Мoscova, 2004)];

«L’Evangile et la liberte. Les valeurs de la Tradition dans la societe laique» (Paris, 2006);

«Свобода и ответственность: в поисках гармонии» (М., 2008 г.) [«Libertatea şi responsabilitatea: în căutarea armoniei» (Moscova, 2008)];

«Церковь призывает к единству» (Минск, 2010 г.) [«Biserica cheamă la unitate» (Мinsk, 2010)];

«Проповеди 2009-2010» (Свято-Троицкая Сергиева лавра, 2010 г.) [«Predici» (Sveato-Troiţkaia Sergheieva Lavra, 2010)]; şi de asemenea 1580 de publicaţii, inclusiv în edițiile periodice din Rusia şi străinătate.

Au fost editate ciclurile de emisiuni televizate: «Cuvântul păstorului»  («Слово пастыря») — Introducere în Învăţătura de Credinţă Ortodoxă; «Cuvânt-Taină-Biserică» («Слово-Таинство-Церковь»)  — Istoria Bisericii Creştine Timpurii şi învăţătura despre

Biserică; ”Sinodul Arhieresc Jubiliar” («Юбилейный Архиерейский Собор»)  – Fundamentele concepţiei Sociale – Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse – Actele de canonizare;  «Relațiile cu eterodocșii» («Отношение к инославию»); «Cuvântul Păstorului» («Слово Пастыря») — Biserica, statul, politica (partea 1), Biserica, persoana, societatea (partea 2), Despre credinţă şi mântuire (partea 3). În format audio a fost editat un ciclu de predici din Postul cel Mare;

A fost invitat pentru a ţine lecţii la Roma (în anul 1972), la Universitatea din Helsinki, la Academia «ABU» din Turku, la Seminarul Ortodox din Kuopio (Finlanda, anul 1975), la Institutul Ecumenic din Bausset (Elveția, 1972, 1973), la Universitatea din Münster (Germania Federală, 1988), la Universitatea din Udine (Italia, 1988), la Universitatea de Stat din Perugia (Italia, 2002), la Academia Creştină din Varşovia (Polonia 2004).

Preafericitul Părinte Patriarh Chiril a activat şi continuă activitatea în domeniul relaţiilor interrortodoxe. El a fost primul reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse în «SYNDESMOS» — frăţietatea modială a organizaţiilor ortodoxe de tineri. Din anul 1971 până în anul 1977 — a fost membru al Comitetului Executiv «Syndesmos»; participant la Adunările Generale ale acestei organizații a VIII-a (Boston 1971), a IX-a (Geneva, 1977), a Х-ea (Filanda 1980) şi a XIV-ea (Moscova 1992); participant al Primului Congres Panortodox Presinodal (Chambesy, 1976) şi al Comisiei Interortodoxe pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe de Răsărit (Chambesy, 1993, 1999); raportorul principal la Consultanţa Ortodoxă «Înţelegerea şi viziunea  comună a Consiliului Mondial al Bisericilor» (Chambesy, 1995); participant la consultanţa panortodoxă pe chestiunile referitoare la ecumenism (Saloniki 1998), participant al Adunării Întîistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale pentru depășirea schismei bisericești din Bulgaria (Sofia, 1998); participant al Festivităţii Panortodoxe închinate împlinirii a 2000 de ani de Creştinism desfăşurate la Betleem în data de  7.01.2000; participant la negocierile dintre Patriarhiile de Moscova şi de Constantinopol (Istambul 1977, Geneva 1978, Istambul 1990, Moscova, 1991, Istambul 1993), participant al consultaţiilor periodice pe marginea problemelor curente în relațiile dintre cele două Bisericii; a purtat negocieri cu Biserica Ortodoxă a Constinopolului în privinţa Estoniei şi cu Biserica Ortodoxă Română în problema mitropoliei Basarabiei din Republica Moldova (de două ori în anul 1997 în Geneva, în anul 1999 la Chişinău).

În anul 2005 în calitate de Şef al delegaţiei Bisericii Ortodoxe Ruse a participat la întronizarea Patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului.

Făcând parte din componenţa delegaţiilor oficiale, a vizitat toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, inclusiv ca însoţitor al Preafericitului Patriarh Pimen şi Preafericitului Patriarh Alexei al II-lea în timpul călătoriilor Sanctităţilor Sale în străinătate.

A participat la lucrările organizaţiilor intercreştine. În calitate de delegat a participat la cea de-a IV-ea (Uppsala, Suedia 1968), a V-ea (Nairobi Kenya, 1975 ), a VI-ea (Vancouver, Canada, 1983) şi a VII-ea (Canberra, Australia, 1991) Adunări Generale ale Consiliului Modial al Biserilor; la Conferinţa Modială de Misionarism «Mîntuirea astăzi» (Bangkok, 1973); a fost preşedinte al Conferinţei Mondiale «Credinţa, ştiinţa şi viitorul» (Boston, 1979) și al Convocării Modiale «Pacea, dreptatea şi integritatea creaţiei» (Seul, 1990); a participat la adunările comisiei ”Credința și Organizarea” a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Akkra (Ghana, 1974), Lima (Peru, 1982), Budapesta (Ungaria, 1989).

Împlinind indicațiile Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe Ruse, a participat la întâlniri cu reprezentanţii Bisericilor din America, Japonia, Germania, Finlanda, Italia, Suedia, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Franţa, Spania, Norvegia, Islanda, Polonia, Cehia, Slovacia, Etiopia, Australia, Noua Zeelandă, India, Tailanda, Sri Lanka, Laos, Jamaica, Canada, Kongo, Zair, Argentina, Chile, Cipru, China, Africa de Sud, Grecia.

A fost membru al Soborului Local Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse (iunie 1988, Zagorsk), preşedinte al Comisiei de Redactare a acestuia şi autor al proiectului Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobat de către Soborul Jubiliar.

Este participant al Soborului (Sinodului) Arhieresc întrunit cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la restabilirea Scaunului Patriarhal (octombrie 1989), participant al Soborului Arhieresc Extraordinar din 30-31 ianuarie 1990, precum şi al Soborului Local din 6-10 iunie 1990, al Soboarelor Arhierești din 25-26 octombrie 1991; din 31 martie — 4 aprilie 1992; din 11 iunie 1992; 29 noiembrie — 2 decembrie 1994; 18-23 februarie 1997; 13-16 august 2000; 3-6 octombrie 2004, 24-29 iunie 2008.

A reprezentat Biserica Ortodoxă Rusă în comisiile de elaborare a Legii Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse privind Libertatea Religioasă din 25 octombrie 1990 şi a Legii Federale a Federaţiei Ruse cu privire la Libertatea Conştiinţei şi a Comunităților Religioase din 26 septembrie 1997. A participat la elaborarea poziţiei bisericeşti şi a acţiunilor de pacificare din timpul evenimentelor din august 1991 şi octombrie 1993.

A fost unul din iniţiatorii constituirii Soborului Mondial Popular Rus din 1993.

În calitate de președinte al Comisiei Sfântului Sinod pentru Renaşterea Educaţiei Moral-Religioase și de Binefacere a iniţiat formarea Departamentelor Sinodale pentru Învăţământul Religios; pentru Asistenţă Socială şi Binefacere; pentru Cooperare cu Forţele Armate şi Organele de Drept.

A fost autorul «Concepţiei pentru Renaşterea Acţiunilor de Binefacere şi a Învăţământului Religios» care a fost aprobată de Sfântul Sinod pe 30 ianuarie 1991. A elaborat şi a prezentat pentru aprobare Sfântului Sinod, în anul 1994, «Concepţia de Cooperare a Bisericii Ortodoxe Ruse cu Forţele Armate».

Din anul 1996 până în anul 2000 a condus lucrările de elaborare şi a prezentat Soborului Arhieresc Jubiliar din 2000 «Fundamentele Concepţiei Sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse».

A participat la normalizarea situaţiei bisericeşti din Estonia. Pentru aceasta Preafericirea Sa i-a vizitat pe Patriarhii Antiohiei şi al Ierusalimului (vizite în Liban, Siria, Iordania şi Israel în anul 1996), de asemenea a participat la negocieri cu reprezentanţi ai Patriarhiei de Constantinopol, din or. Zürich (Suedia), în martie şi de două ori în aprilie 1996, în Tesalonic, Talin, Atena (1996), în Odesa (1997), în Geneva (1998), în Moscova, Geneva şi Zürich (2000), în Vena, Berlin şi Zürich (2001), în Moscova şi Istambul (2003). În acest scop de nenumărate ori a vizitat Estonia unde a purtat tratative cu reprezentanții guvernului, deputaţii parlalmentului şi oamenii de afaceri din această țară.

S-a implicat activ în acţiunile pacificatoare din Iugoslavia. De nenumărate ori a vizitat în timpul războiului oraşul Belgrad, a purtat tratative cu conducerea acestei ţări, a iniţiat formarea unui grup creştin internaţional informal de pacificare pentru Iugoslavia (Vena, mai 1999) şi convocarea conferinţei internaţionale intercreştine pe tema: «Europa după criza din Kosovo: acţiunile ulterioare ale Bisericilor» în or. Oslo (Norvegia) în noiembrie 1999.

 

Conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse

 

În anul 2009 a fost aprobată reforma organelor centrale ale conducerii bisericeşti. A fost reorganizată în principiu activitatea Direcţiei Organizatorice a Patriarhiei Moscovei, concretizată sfera activităţii Departamentului pentru Relaţii Externe Bisericeşti, au fost create noi departamente Sinodale, au fost delimitate funcţiile Consiliului Editorial al Bisericii Ortodoxe Ruse de cele ale Editurii Patriarhiei Moscovei, s-a desfăşurat o activitate de analiză în privinţa formării schimbărilor necesare în structura Comitetului Educativ pe lângă Sfântul Sinod şi în sistemul educaţiei teologice în ansamblu. A fost animată activitatea Judecăţii Bisericeşti Generale.

În anul 2010 a fost înnoit Statutul Departamentului Sinodal pentru Acţiuni Bisericești de Binefacere şi Asistenţă Socială, au fost actualizate funcţiile şi structura Direcţiei Organizatorice pentru Mănăstiri; Seretariatul pentru Instituțiile din Străinătate a fost reformat la rand de Direcţie a Patriarhiei Moscovei. A început activitatea Districtului Mitropolitan din Republica Kazahstan: i-au fost aprobate Statutul şi Regulamentul Intern, în această ţară s-au creat noi eparhii.

Au fost formate noi instituţii bisericeşti:

Departamentul pentru Relaţii dintre Biserică şi Societate (2009);

Departamentul Sinodal Informaţional (2009);

Direcţia financiar-economică (2009);

Adunarea Intersobornicească a Bisericii Ortodoxe Ruse (2009);

Secţia de Aspirantură şi Doctorat «Sfinţii Întocmai cu Apostolii Chiril şi Metodie» (2009);

Comitetul Sinodal pentru cooperare cu căzăcimea (2010);

Departamentul Sinodal pentru Slujire Duhovnicească în Penitenciare (2010);

Consiliul Patriarhal pentru Cultură (2010).

Au fost înfiinţate opt eparhii:

de Kaliningrad (2009), de Ulan-Udă şi de Bureatia (2009), de Karaganda (2010), Kostanaisk (2010), Pavlogradsk (2010), de Dneprodzerjinsk şi Ţariceansk (2010), Piatigorsk şi Cerkesk (2011), de Vladikavkaz şi Mahacikala (2011).

Au fost deja săvârşite 15 hirotonii în treapta de episcop.

Preafericitul Patriarh Chiril s-a învrednicit de decoraţii din partea Bisericilor Ortodoxe din Alexandria, Ierusalim, Georgia, Serbia, Elada, Bulgaria, Polonia, a Bisericii Ortodoxe din Cehia şi Slovacia, Bisericilor Ortodoxe din America şi Finlanda, a Bisericii Apostolice Armene şi a Bisericii din Malankara.

De asemenea, a fost decorat de Biserica Ortodoxă Rusă: cu ordinul Sfântului Întocmai cu Apostolii Marelui Cneaz Vladimir de gradul II, a Sfântului Alexei, mitropolitul Moscovei, de gradul II; ordinul Sfântului Binecredinciosului Cneaz Daniil al Moscovei de gradul I; ordinele Preacuviosului Serghie de Radonej de gradele I şi II; ordinul Sfântului Inochentie, mitropolitul Moscovei, de gradul II.

A fost decorat cu distincții de stat – ordinul «Drujba nаrodov» (1988); ordinul «Drujba» (1996); ordinul «Za zaslughi pered Otecestvom» de gradul III (2000); ordinul «Za zaslughi pered Otecestvom» de gradul II (2006); cu medalia «65 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei din anii 1941-1945» (Republica Moldovenească Nistreană, 2010); ordinul «Şaraf» (Republica Azerbadjan, 2010); ordinul ”Alexandru Nevski” (2011).

În anii 1993, 2000, 2001, 2002, 2003, 2009 şi 2010 a fost desemnat cu titlul «Om al Anului», la capitolul ”Religie”, de către Institutul Biografic din Moscova.

 

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/



Act Solemn Comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei - Sfântul Sinod al BOR - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Act Solemn Comemorativ[*]

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

Preaiubitului cler, cuviosului cin monahal şi dreptcredincioşilor creştini

din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, pace și bucurie de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Cinstirea sfinților, a eroilor neamului, a ierarhilor, clericilor, monahilor și a tuturor celor care au avut un rol deosebit în păstrarea și afirmarea valorilor credinței ortodoxe și a spiritualității românești, este una dintre îndatoririle fiecărui român. În Biserica Ortodoxă Română s-a creat o tradiție a omagierii unor lucrări semnificative, precum și a comemorării unor personalități care au marcat istoria neamului nostru.

La inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, anul 2017 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Patriarhul Justinian Marina s-a născut la 22 februarie 1901, la Suiești, județul Vâlcea, activând ca învățător (1923-1926), preot de parohie și slujitor la diferite biserici din Vâlcea (1924-1945), director de seminar (1932-1939), director al tipografiei eparhiale (1939-1940), episcop vicar al Mitropoliei Moldovei (1945-1947), Mitropolit al Moldovei (1947-1948) și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977). În calitate de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian a păstorit aproape trei decenii (24 mai 1948-†26 martie 1977), perioadă care a rămas în memoria poporului român ca fiind timpul cruntei persecuții desfășurată de regimul politic comunist ateu, instalat la putere în România, după luna martie 1945.

Cu mult curaj și echil ibru, diplomație și tenacitate, Patriarhul Justinian a știut să apere Biserica de loviturile sistematice ale regimului comunist. Patriarhul Justinian s-a opus, pe cât i-a fost cu putință, abuzurilor și ingerințelor partidului comunist în viața Bisericii și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție subordonată programului politic și ideologic al statului comunist, adică tolerată și în același timp total controlată, redusă la un rol nesemnificativ în societate. Astfel, Patriarhul Justinian a asigurat supraviețuirea credinței în Dumnezeu și a Bisericii Ortodoxe din România, pentru ca această Biserică să slujească în continuare un popor creștin, dar oprimat de un regim comunist ateu.

În pofida regimului politic ostil din România, în timpul arhipăstoririi Patriarhului Justinian Marina, Biserica Ortodoxă Română a continuat și a intensificat activitățile administrativ-organizatorice, pastoral-misionare și educațional-culturale, susținute prin adoptarea unui nou Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și a regulamentelor de aplicare, reorganizarea învățământului teologic și reorganizarea și înființarea unor instituții misionare, culturale sau sociale (Atelierele Patriarhiei Române, Tipografia și Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Biblioteca Sfântului Sinod, Casa de Pensii și Ajutor a personalului Bisericii Ortodoxe Române etc.).

 

Pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române, din inițiativa Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în rândul sfinților a mai multor ierarhi, cuvioși, martiri și mărturisitori români și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se păstrează în țara noastră (1950 și 1955).

În plan administrativ-edilitar, prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian, au fost construite și mai ales restaurate numeroase biserici și mănăstiri. A acordat o atenție deosebită așezămintelor monahale și parohiilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, eparhia pe care a păstorit-o. Astăzi, el este cinstit între ctitorii-restauratori ai mănăstirilor Antim, Radu Vodă, Ghighiu, Ciorogârla, Pasărea, Plumbuita, Schitul Maicilor și Zamfira, ctitor al Schiturilor Techirghiol, Dragoslavele, Cricov – Jercălăi, ctitor-restaurator al unor importante edificii eclesiastice bucureștene (Catedrala Patriarhală, Paraclisul Reședinței Patriarhale, Palatul Sinodal, bisericile Sfântul Spiridon Nou, Sfântul Elefterie Nou, Cașin și Domnița Bălașa). În multe mănăstiri au fost organizate muzee de artă religioasă (liturgică), dar și așezăminte sociale pentru preoți bătrâni și singuri.

În plan pastoral-misionar, Patriarhul Justinian a susținut și a încurajat clericii din parohii să intensifice activitățile pastorale, îndemnându-i să urmeze cursuri de formare continuă pentru a menține vie și lucrătoare credința credincioșilor confruntați cu propaganda ateistă a noii puteri politice.

Totodată, Patriarhul Justinian a încercat să limiteze efectele epurărilor clerului și a intervenit în favoarea clericilor arestați, de cele mai multe ori „vinovați” numai pentru a fi împărtășit alte valori decât cele ale ateismului materialist, el cerând eliberarea preoților aflați în închisori sau angajând în cadrul Bisericii pe cei eliberați, fapt care a provocat nemulțumirea organelor Securității.

A încercat să oprească agresiunile puterii totalitare la adresa monahismului ortodox, acesta fiind un bastion al luptei spirituale împotriva comunismului. Astfel, el a înființat în incinta mănăstirilor ateliere meșteșugărești, atât pentru subzistența acestora, cât și pentru a împiedica alungarea monahilor din mănăstiri pe considerentul inutilității sociale a acestora.

Patriarhul s-a opus cu vehemență proiectului de „reformă” a mănăstirilor inițiat de statul comunist, obligând regimul politic să-și asume singur responsabilitatea pentru nocivul Decret 410 (28 oct. 1959), care a dat o grea lovitură vieții monahale prin desființarea multor mănăstiri și schituri și reducerea semnificativă a numărului monahilor și monahiilor în cele lăsate să funcționeze.

A sprijinit comunitățile ortodoxe române din afara granițelor României, inclusiv Așezământul românesc de la Ierusalim și Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, trimițându-le cărți, veșminte și obiecte de cult, precum și materiale de construcții sau sume de bani.

În plan cultural-educațional, după interzicerea educației religioase în școlile de stat și naționalizarea școlilor confesionale, a hotărât desfășurarea unui program catehetic (oct. 1950). De asemenea, Patriarhul Justinian a fost preocupat de creșterea calității învățământului teologic, prin recrutarea unui corp profesoral de mare valoare, incluzând clerici și teologi, foști deținuți politici, precum și intelectuali mireni „indezirabili” pentru regimul comunist.

În timpul Patriarhului Justinian au fost tipărite numeroase cărți religioase, inclusiv două ediții sinodale ale Sfintei Scripturi (1968, 1975), și au apărut mai multe publicații teologice centrale și eparhiale, apreciate în întreg spațiul ortodox.

Pe durata patriarhatului său, Biserica Ortodoxă Română a avut bune relații cu celelalte Biserici Ortodoxe, dar și cu celelalte comunități creștine din țară și străinătate. Patriarhul Justinian a întreprins vizite frățești în Bisericile Ortodoxe surori din Rusia, Bulgaria, Grecia, Israel (Ierusalim), Serbia etc., dar și vizite prietenești în Marea Britanie, Belgia, Germania și Austria, a sprijinit dialogul intercreștin prin participarea Bisericii Ortodoxe Române în diferite organisme intercreștine și internaționale.

Între chipurile luminoase ale perioadei în care a păstorit Patriarhul Justinian, se numără ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini, dar mai ales cei peste 2000 de preoți ortodocși care au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori sau trimiși la muncă forțată și de exterminare la canalul Dunăre – Marea Neagră, câțiva chiar deportați în Siberia, considerați periculoși pentru noul regim politic de stat. Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos prin suferință au exprimat rezistența activă sau jertfelnică a Bisericii, alături de rezistența ei liturgică prin propovăduirea credinței și săvârșirea Sfintelor Taine și a ierurgiilor. A fost o lupta cu ateismul militant și agresiv dusă dincolo de unele discursuri convenționale și compromisuri „oficiale” de „coexistență pașnică”.

Răbdarea și suferințele apărătorilor Ortodoxiei și ale mărturisitorilor din temnițele comuniste, lupta și dăruirea de sine a vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, lucrarea duhovnicească a clericilor harnici și devotați, sunt dovezi ale credinței și ale jertfelniciei poporului român, pe care trebuie să le prețuim și să le păstrăm permanent în memoria noastră.

Exemplul vieţii lor plină de fapte de evlavie și fapte jertfelnice este un izvor permanent de lumină şi înnoire pentru viaţa creştină de astăzi, iar comemorarea lor din acest an ne cheamă să fim mărturisitori ai credinţei ortodoxe, ctitori de locaşuri sfinte şi de cultură creştină, ne îndeamnă să avem în suflet iubire smerită şi milostivă, precum și fapte demne de mărturisire a credinței creștine astăzi.

Pentru a transmite generației prezente și viitoare credința creștină ortodoxă și valorile culturale inspirate de aceasta, în Patriarhia Română au fost organizate numeroase conferinţe, congrese, simpozioane şi concursuri tematice. Pe parcursul acestui An Comemorativ, au fost publicate studii, articole, monografii, albume şi fotografii inedite la editurile Patriarhiei Române, la editurile eparhiilor şi la alte edituri, conform programului cadru aprobat de Sfântul Sinod în şedinţelor sale de lucru din 28-29 octombrie 2015, 25 februarie 2016 şi 16 decembrie 2016. De asemenea, au fost realizate numeroase emisiuni media (radio, televiziune, online etc.).

Ne bucurăm că anul acesta, 2017, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Catedralei Patriarhale și al Bucureștilor, am săvârșit Sfânta Liturghie împreună cu Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, care a adus la București un fragment din moaștele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, cu Preafericitul Părinte Arhiepiscop Anastasie al Albaniei, cu Preafericitul Părinte Mitropolit Rastislav al Cehiei și Slovaciei și cu alți ierarhi reprezentând Bisericile Ortodoxe surori din Serbia, Bulgaria, Georgia și Polonia, Biserici care au suferit în timpul regimului comunist din aceste țări.

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor credinţă puternică, dragoste faţă de Biserică şi popor, dar mai ales să învăţăm, din pilda mărturisitorilor din perioada comunistă, că iubirea izvorâtă din credinţa în Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat este mai puternică decât teama de moarte, pentru că Hristos Însuşi dăruieşte martirilor cununi cereşti de biruinţă, potrivit făgăduinţei Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii (Apocalipsa 2, 10). Amin!

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

 

† D a n i e l

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Teofan,

Arhiepiscopul Iașilor și

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Laurențiu,

Arhiepiscopul Sibiului și

Mitropolitul Ardealului

Andrei,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei și

Mitropolitul Olteniei

Ioan,

Arhiepiscop al Timișoarei și

Mitropolit al Banatului

Petru,

Arhiepiscopul Chișinăului,

Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

Iosif,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

Serafim,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

Nicolae,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

Nifon,

Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

Pimen,

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

Irineu,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei

Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului

Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Calinic,

Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

Timotei,

Arhiepiscopul Aradului

Ignatie

Episcopul Hușilor

Lucian,

Episcopul Caransebeșului

Sofronie,

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

Iustin,

Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

Nicodim,

Episcopul Severinului și Strehaiei

Vincențiu,

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

Andrei,

Episcopul Covasnei și Harghitei

Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului

Ambrozie,

Episcopul Giurgiului

Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților

Visarion,

Episcopul Tulcii

Petroniu,

Episcopul Sălajului

Gurie,

Episcopul Devei și Hunedoarei

Daniil,

Episcop-locțiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Italiei

Timotei,

Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

Macarie,

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

Mihail,

Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

Ioan Casian,

Episcopul Ortodox Român al Canadei

Varlaam Ploieșteanul,

Episcop-vicar Patriarhal

Ieronim Sinaitul,

Episcop-vicar Patriarhal

Timotei Prahoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

Calinic Botoșăneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Ilarion Făgărășanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

Vasile Someșanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Paisie Lugojeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

Antonie de Orhei,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului

Marc Nemțeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

Sofian Brașoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

Damaschin Dorneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

 

Emilian Crișanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

 

 


[*] Proclamat astăzi, 27 octombrie 2017, la Palatul Patriarhiei, la sfârșitul Sfintei Liturghii la Catedrala Patriarhală din București.




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Predici. Cateheze. Pastoraţie
Acoperământul Maicii Domnului - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 

 

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Pelerinul luminii (Călătorie către inima noastră) - Valeriu Tănasă

 

De mult, în copilărie, am văzut un grup de ţărani, urcând Dealul Bisericii. Imaginea m-a urmărit de atunci, şi am purtat-o ca o icoană, asociind-o cu o înălţare a primilor Creştini către Raiul de unde fuseseră izgoniţi. Porniseră… într-o călătorie fără sfârşit, care poate închipui la fel de bine şi o coborâre în inimă… amintindu-ne de cuvântul dumnezeiesc ce spune că: “Împărăţia cerurilor se află înlăuntrul vostru”.

Când paşii ne poartă către Sfânta Biserică, simţim o topire a gândurilor. O încetare a împrăştierii vederii. Ca prin minune, mintea rămâne uşoară, ca un fulg de zăpadă şi coboară în inimă unde cerul şi pământul aflat în armonie o primeşte întru liniştea fericirii. Fără de îndoială că această chemare la Casa Domnului este simbolul intrării în libertatea veşniciei.

Un bătrân înţelept a spus: “M-am luptat douăzeci de ani […] pentru a-i vedea pe toţi oamenii ca şi cum n-ar fi decât unul singur”. Satul are o astfel de conştiinţă că toţi oamenii din aşezare sunt unul, că formează o singură fiinţă.

De aceea şi omul acela care s-a dus singur la poarta Raiului, a fost întâmpinat de o voce nevăzută, adresându-i-se: – “Uşa nu se deschide celor care vin singuri”. Nici Slujitorul Bisericii (Preotul ), nu poate săvârşi Sfânta Liturghie, dacă lăcaşul este gol. Cel puţin un om trebuie să vină la Cină. Dar şi Părintele Ilie Cleopa spunea la plecare celor care veneau la Mănăstirea Sihăstria: “Să ne întâlnim la Poarta Raiului!”. De aceea şi simţim o amplificare a luminii pe calea ce o facem când mergem la întâlnirea cu Domnul. Fără să simţim, povara singurătăţii ne este luată şi dusă de Altcineva.

Clopotele ne cheamă la împărtăşania (Comuniunea), cu Împăratul Iubirii. Prin Împărtăşanie, noţiunea de prietenie capătă valoare absolută, anulând toate adversităţile. Cu luptă, cu frică de Dumnezeu şi cu iubire, cuprinşi fiind, când de una, când de alta, după ce ieşim de la Sfânta Liturghie, simţim în drum spre casă, o stare de libertate, o înveşmântare a noastră cu muzica Poemului universal. Cineva (în timpul slujbei), ne-a dat o altă înţelegere a sensului spiritualizării lumii.

Cred cu putere că sfinţenia Liturghiei a anulat acea inspirată observaţie a lui Rimbaud: “lupta interioară, este mai grea decât bătălia dintre oameni”. Adică cele două furtuni care luptă pe oameni, sunt potolite de cereasca slujbă a Liturghiei.

Acum (în timpul Liturghiei), omul este cuprins de dor către Domnul, e un prim pas, o primă ridicare a minţii din cele pământeşti. O primă purificare. Pătrunde o rază divină în suflet. O primă tresărire de bucurie. O primă undă de fericire. Un prim semn de izbândă asupra răului. Îmi revine de multe ori în minte, o fotografie ce are în prim plan un pelerin angajat într-un urcuş pe plaiul unui munte. E înconjurat de linişte şi stăpânit de o pace ce creează credinţa că nu poate fi alungată de nici o forţă. Aş compara plecările şi venirile de la Biserică cu imaginea Peleriniului. Fiindcă surprinde şi mişcarea, dar şi repaosul, din acestea două se naşte firul de adevăr, care arată că omul în drum către Dumnezeu iese din frământările naturale. Se vede ca o neclintire în veşnicie, fără a simţi şi nici măcar bănui mişcarea universală. Aşa, ca un stejar ce uneori e plantat de către un om curajos şi credincios şi, care înfruntă trei, patru cinci sute de ani, toate furtunile vremii, fără a-l smulge din rădăcină nici cel mai cumplit vânt. Aşa este omul care a ieşit de la slujba de Duminică – covârşit de o lumină ce i-a transformat mintea într-o torţă, care la rându-i răspândeşte lumină.

Învierea la care a fost martor a avut menirea să-l răpească din lumea văzută.. şi toate acestea sunt rodul unui “dar” primit în timpul Liturghiei, ceva superior firii noastre, care nu poate fi numit prin nimic din cele sensibile ale noastre, aşa cum spun truditorii şi ostenitorii Rugăciunii.

 



Misiune.Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Minune - Starețul Efrem Filotheitul împiedică prăbușirea unui avion
 

Atât în greacă cât și în engleză au apărut știri despre o recentă minune a Starețului Efrem (Moraitis) de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel mare din Florence, Arizona. Potrivit informațiilor raportate, fostul Igumen al Mănăstirii Filotheu din Sfântul Munte Athos s-a arătat în chip minunat, împiedicând prăbușirea unui avion care zbura din Larnaca, Cipru, spre Haifa, Israel.

Incidentul s-a produs luni, 9 octombrie 2017, când un avion al liniei aeriene TUS-Airways a început să arate probleme la motor, cu 10 minute înainte de aterizarea în Haifa. Pilotul cipriot, Panaioti, a leșinat dar și-a venit în fire când a simțit că două mâini calde au preluat manșa avionului.

Cei 22 de pasageri evrei aflați la bordul avionului au intrat în panică strigând „vom muri, vom muri”, excepție făcând Arhimandritul Andreas din Nazaret care se ruga în tăcere cu rugăciunea lui Iisus.

Avionul a aterizat în siguranță iar pilotul, vizibil afectat, sărutând cu evlavie mâna Părintelui Andreas a întrebat ce s-a întâmplat cu celălalt Părinte care a stat lângă Arhimandrit. Părintele Andreas a răspuns că nu a stat nimeni lângă el. „Era un Bătrân scund, foarte slab, cu barbă albă, care mi-a ținut mâinile”, a insistat pilotul. „El este cel care ne-a salvat!”

Atunci Arhimandritul i-a arătat pilotului o fotografie cu Starețul Efrem din Arizona, iar el a fost uimit să constate că era omul care a salvat avionul și pe toți cei de la bordul acestuia.

10/19/2017, Traducere după orthochristian.com de Elena Dinu, Sursa: Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi si „Starețul Efrem din Arizona” (documentar rusesc cu subtitrare în română), 2015

si o minune oarecum asemănătoare, „la distanta”, săvârșită de Părintele Emilianos Simonopetritul: „Ceea ce m-a salvat, a fost rugăciunea Părintelui Emilianos – cineva care se afla pe cealaltă parte a planetei, în mănăstirea sa, fără să fi pus vreodată piciorul în America”, interviu cu Maica Emiliani de la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci, Teba, Grecia

 




BISERICA si lumea
Biserica şi Neamul.Politica.Lumea
Credinţă şi Spiritualitate în Universul Concentraţionar Comunist

 

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de funcţionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare; - teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.

După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: -existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) - în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burghezia) a fost abolit - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

Deşi vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinamizate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.

Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.

Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devoreze supuşii.

În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată.

Războiul găseşte România din punct de vedere politic într-o situaţie nu tocmai bună, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o soluţie pentru conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţa, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. În septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedează tronul fiului său Mihai iar la cârma ţării se află generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. În noiembrie anul 1940 România aderă la Pactul Tripartit intrând în război alături de forţele Axei. Deşi în anul 1941 ţinuturile din estul ţării sunt eliberate, generalul Antonescu înţelege să continue războiul alături de armata germană pe teritoriul URSS, astfel că forţele politice din ţară încep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea României din război. Prin actul de la 23 august mareşalul Antonescu este înlăturat de la conducerea ţării şi se instaurează un guvern format din PNŢ, PNL, PSD şi PCdR. Deşi România se desprinsese de Germania şi se alăturase forţelor aliate, armata roşie se comportă pe teritoriul românesc ca o armată cuceritoare, astfel că în România se instaurează un val de teroare care va dura mulţi ani.

După două guverne (Sănătescu şi Rădescu) în care comuniştii erau minoritari, sovieticii vor forţa mâna regelui şi prin guvernul Groza îşi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care încă mai rămân în coaliţie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp căci vor fi devoraţi de acesta. Prin manipulări propagandistice grosolane, prin teroare generalizată la nivelul întregii populaţii, în România se instaurează un regim comunist care purta evident amprenta morbidă a lui I. V. Stalin, masca din spatele căreia răul acţiona asupra întregului est al Europei. Era evident că acest regim venea în totală contradicţie cu spiritul creştin. O putere atee, în care abundenţa materială răspândită egalitar era văzută ca generatoare de fericire şi parcă, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crimă, motivată ca necesară în lupta pentru instaurarea lumii noi.

Într-o perioadă neaşteptat de scurtă, în România singura forţă politică ce avea un cuvânt de spus în ce priveşte destinele ţării este minusculul partid comunist care nu va înceta să urmeze partitura Kremlinului. Cu o nouă lege electorală, permisivă la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali începe încă din timpul campaniei electorale, care, pe lângă faptul că, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasă şi virulentă în acuzaţiile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de război), cunoaşte o violenţă propriu-zisă, inimaginabilă. Candidaţii PNŢ şi PNL sunt adesea agresaţi, le este respinsă candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel măsluirea voturilor este făcută în fel şi chip. După expresie stalinistă: nu era important cine votează sau cu cine se votează ci, important era cine numără voturile. 19 noiembrie anul 1946 înseamnă pentru ţară un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea şi şubredă) noului regim instituit. În noile condiţii era clar că forma de guvernământ va fi schimbată şi în urma unui şantaj regele este nevoit să abdice şi să părăsească ţara. Reţeta sovietică este aplicată României pas cu pas, realizându-se un proces de stalinizare pe toate palierele vieţii sociale, politice, economice, culturale, etc.

Din punct de vedere economic, şi nu numai ţara noastră era o colonie sovietică. Nu doar că tot ceea ce se producea pleca spre răsărit dar sunt copiate „strategiile” de naţionalizare şi colectivizare bolşevice. Naţionalizarea industriei se face într-o noapte, băncile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice în care nu era importantă rentabilitatea ci fidelitatea faţă de modelul adoptat. Se lansează, ca şi în URSS proiecte uriaşe gen Canalul Dunăre-Marea Neagră, se planifică întreaga economie iar planurile sunt invariabil depăşite, realizate înainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ căci în realitate, aparatul economic, din pricina centralizării excesive se îndrepta progresiv spre un blocaj iminent.

Răsturnarea valorilor pe toate planurile este evidentă, în plus separarea puterilor în stat a fost anulată. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Naţională era obedient partidului, ca şi guvernul, astfel că avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simplă formalitate în condiţiile în care opoziţia reprezentată de partidele tradiţionale PNŢ şi PNL fusese nimicită. La acea oră în opoziţie erau doar formaţiuni minuscule, fracţiuni ale vechilor partide.

Ulterior se vor declanşa epurările, adică eliminarea pe criterii de clasă şi apartenenţă politică a celor consideraţi inoportuni. În instituţiile administrative, în învăţământ, armată, justiţie indiferent de competenţa avută oamenii vechi au fost înlocuiţi cu alţii noi, fideli noii puteri. Incultura şi mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuţi. Rezultatul, după cum era de aşteptat, a fost dezastruos, o degringoladă în toate domeniile astfel că ţara per ansamblu a intrat într-un evident proces de regres care se va menţine până în decembrie anul 1989.

Dar dincolo de scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, în sânul populaţiei va fi inoculantă frica paralizantă şi dezumanizantă, principalul instrument de manipulare, menit să distrugă relaţiile interumane, să ducă la disperare şi neîncredere.

Totul este politizat şi cu precădere învăţământul, pe această direcţie se nasc noi instituţii şi şcoli, aşa numitele Şcoli de partid şi Academii politice.

Colectivizarea agriculturii va fi şi ea o etapă obligatorie şi nespus de întunecată în procesul de sovietizare la care a fost supusă România.

Şi pentru ca nimic să nu fie omis, relaţiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat ţara devenea un ghetou sovietizat şi înfricoşat.

Cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45-’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea.

Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.

Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie.

În mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i se comunice motivul.

În vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi violente încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja consumate înainte chiar de a începe. Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaşi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând atomizarea lor şi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel naştere o serie de formaţiuni minuscule ce puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza conştient fiind că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă.

Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere şi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate morală incontestabilă sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate.

PCR-ul nu-şi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi cunosc o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi dar chiar cu proprii membri. Procesul şi execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu agreează prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin eşaloanele de conducere sunt înlăturaţi. Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii fantasmagorice de trădare şi complot. Fără milă sau remuşcări puterea comunistă îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând pe rând.

Teama de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, se produc epurări masive între membrii ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială.

Pentru a reuşi să implice în procese politice de trădare naţională pe toţi participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaţi care adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se brodează scenarii lipsite de sens din care probabil că nici măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru. Noua instituţie a acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi făcea din plin datoria, acuzările curgeau vertiginos şi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ştiinţifice şi economice care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea Război mondial să nu lase ţara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur şi simplu suprimate. Nici armata nu este cruţată, criteriul politic funcţionează şi în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali şi strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca şi în celelalte sectoare, vor fi trimişi consilieri sovietici care, nu de puţine ori vor intra în conflict cu ofiţerii români. Epurările efectuate în armată, urmate adesea de arestări produc degringoladă şi în acest sector care îşi demonstrase eficienţa pe parcursul războiului.

Un număr destul de mare dintre ofiţerii trecuţi astfel în rezervă vor lua calea codrilor şi alături de alţi români disperaţi de apăsarea bolşevică vor reitera oarecum vechile mişcări haiduceşti, ceea ce va rămâne în istorie sub numele de – rezistenţa în munţi. Mişcarea de rezistenţă pe teritoriul României, deşi nu a cunoscut o organizare unitară, centralizată, fapt care a şi dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerală. Este oarecum surprinzător că, fără a fi generată de un centru, nu a existat zonă muntoasă a României care să nu adăpostească grupuri de partizani cu arma în mână ce sperau la o răsturnare a situaţiei.

Se observă că din punct de vedere politic, social, de vârstă, etc. există o eterogenitate la nivelul componenţei grupurilor de rezistenţă, ceea ce se explică prin faptul că regimul comunist a fost simţit de întreaga populaţie, fără diferenţiere de clasă (cum pretindeau comuniştii) ca fiind străin de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiraţiile şi credinţele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: - 1 cea specifică militarilor de carieră, care preferă ofensivă şi lupta imediată; - 2 cea de retragere în expectativă în speranţa izbucnirii unui conflict internaţional; - 3 cea mai realistă şi mai dramatică atitudine a fost a celor care erau conştienţi de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau această atitudine de frondă spre a-l infirma şi a-i demonstra ilegitimitatea.

Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzătoare având în vedere că pentru anihilarea lor forţele de armată şi securitate desfăşurau divizii întregi. Explicaţia ar putea fi voinţa extraordinară a acestor oameni de a-şi păstra libertatea şi credinţa neclintită în justeţea cauzei lor. În plus deşi numărul de membri nu depăşea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele şi comunele învecinate un mare număr de oameni care îi ajutau cu alimente, găzduire, informaţii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securităţii şi care adesea din această cauză, vor spori rândurile partizanilor.

Deşi logistica grupurilor de rezistenţă era mult inferioară faţă de cea a forţelor oficiale, ca şi efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o trădare. Uzând de reţele de informatori, de şantaje şi de tehnica operativă (adică de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reuşit destul de greu să înfrângă haiducii care mai sperau într-o Românie creştină, democrată şi liberă.

Chiar dacă fenomenul rezistenţei în munţii şi codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masă el a avut o extraordinară aderenţă la mase, în munţi nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste mişcări, şi de asemenea mulţi aveau ascunsă câte o armă în speranţa venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Există un aspect care nu trebuie scăpat din vedere atunci când se discută despre acest fenomen, şi anume componenta creştină manifestată în cazul tuturor acestor grupări. Fiecare partizan în raniţa în care îşi purta arma avea Sfânta Scriptură sau cartea de rugăciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în mărturiile celor ce şi-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau şi posteau. Multe dintre grupuri se formează şi activează cu binecuvântarea şi ajutorul material şi spiritual al unui preot din satul apropiat. Şi este evident că permanent ei au conştiinţa că se împotrivesc unei puteri care este contrară lui Dumnezeu. Şi în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearcă să adopte o atitudine morală creştină, evită uciderea iar atunci când duşmanul le cade în mână preferă doar să îl persifleze fără a-l răni grav.

Dacă discursul oficial îi stigmatiza pe „bandiţii” din munţi, glorificându-i pe soldaţii sau securiştii care îi prindeau sau erau răniţi în confruntările directe, populaţia rurală din zonele unde grupurile de rezistenţă activau îi proiectau într-o lumină eroică, fantastică. În povestirile care circulau apăreau înzestraţi cu puteri supranaturale şi cu toate conotaţiile eroului pozitiv fără pată şi fără prihană. Ceea ce ilustrează modul în care atitudinea acestor oameni era văzută de către majoritate deşi propaganda oficială îi numea trădători, bandiţi, criminali.

Rezistenţa acerbă împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzată de dramaticul proces al colectivizării. Împărţind marea masă a celor 12.000.000 de ţărani în diferite categorii şi operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactică subversivă, ştiind că astfel va atomiza populaţia rurală şi aceasta nu va acţiona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat dacă exproprierea se producea în bloc.

Aderarea la proprietatea colectivă – cum eufemistic era numită oficial exproprierea – se spunea că se va face de bună voie, dar aceasta în condiţiile în care puterea uza de două pârghii constrângătoare şi anume sistemul cotelor şi al impozitelor care la un moment dat deveniseră într-atât de apăsătoare încât ţăranii erau nevoiţi să cumpere produse pentru a-şi achita cotele altfel erau arestaţi ca sabotori ai economiei naţionale. În numeroase judeţe din toate colţurile ţării au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, forţele de armată sau securitate trăgând în plin în ţăranii disperaţi.

Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în funcţie de atitudinea represivă a puterii dar cifrele care arată numărul ţăranilor încarceraţi pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfăşurat această acţiune. Deposedarea de pământ a ţăranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în veşnicie. Din perspectiva tradiţională a ţăranului român, pământul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vieţii trupeşti dar şi duhovniceşti, căci din holdele ce se legănau în bătaia vântului se cocea pâinea albă ca faţa Domnului din care, la vreme rânduită, în Sfânta Biserică, la ceas de sărbătoare, ţăranul se împărtăşea. Dezrădăcinat, deposedat, depersonalizat, omul intră, dintr-o dimensiune spaţio-temporară a sacrului, într-una a absurdului, brusc şi fără posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat să mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.

Se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă – teroarea. Populaţia gulagului românesc sporeşte mereu pentru ca regimul să se simtă stăpân deplin. Reţeaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă şi gropi comune este înfiorător de densă şi ea vorbeşte despre cotele la care s-a desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor ucişi şi încarceraţi ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Canal, Balta Brăilei şi multe alte locuri ale suferinţei româneşti, la care se adaugă închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaţiul românesc, iar pe de altă parte vorbeşte de disperarea cu care naţiunea română născută creştină s-a împotrivit unui regim ateu şi alogen.

O problemă spinoasă pentru puterea comunistă o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxă într-o relaţie cordială se explică prin faptul că liderii comunişti ştiau că această instituţie reprezenta pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. Deşi proprietăţile eclesiale sunt luate şi învăţământul religios distrus, Biserica fiinţează în continuare; aparatul politic încercând prin împuterniciţii de stat pentru culte, prin reţeaua de informatori care reuşeşte să şi-o construiască în interiorul personalului clerical să o discrediteze şi să-i submineze autoritatea în ochii credincioşilor. Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei şi clerului ortodox din acea vreme nu trebuie să piardă din vedere contextul în care aceşti oameni cu grele responsabilităţi au trebuit să acţioneze. Există trei atitudini care au putut fi adoptate de către clericii BOR în acea vreme: - 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatică, în care slujitorul bisericii încerca să se plieze pe cerinţele puterii politice fără a abjura de la îndatoririle sale (o echilibristică dificilă care se putea solda fie cu închisoarea, fie cu compromiterea morală totală), - 2 atitudinea de o moralitate impecabilă, când orice concesie a fost respinsă, cei care au adoptat-o fiind convinşi că au de luptat cu certitudine cu o putere diabolică, - 3 cea mai nefastă poziţie a fost a acelor clerici care de frică sau din oportunism au abdicat în faţa puterii. Deşi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesară pentru ca revigorarea morală postcomunistă nu doar a reprezentanţilor Bisericii ci şi a întregului neam românesc să se poată produce.

Arestările care s-au operat în rândul clericilor ortodocşi, încă din primele zile ale instaurării regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totală contradicţie cu noua dogmă comunistă. Deşi eticheta care li s-a aplicat celor închişi pentru credinţă a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul că suferinţa lor nu este cauzată de o apartenenţă politică, ci e răspunsul pe care trebuia să-l dea comunismului. Figurile de clerici şi monahi închişi, mulţi dintre ei pentru că au dat o coajă de pâine sau un pahar cu apă se desprind din mărturisirile foştilor deţinuţi ca nişte modele de moralitate şi camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gămălău, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Mureşan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au ştiut să dea mărturia cea bună.

Şi în rândul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au făcut concesii puterii comuniste şi chiar dacă nu întâlnim menţionate figuri de arhierei încarceraţi, ei au fost retraşi din scaun şi mutaţi cu domiciliu forţat la mănăstiri, unde erau supravegheaţi îndeaproape (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). Obstinaţia cu care comunismul a înţeles să se împotrivească Bisericii se vădeşte şi prin măsurile luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de mănăstiri vor fi închise şi mulţi monahi obligaţi să reintre în viaţa civilă. Asumându-şi toate scăderile şi compromisurile, dar neuitând să privească cu evlavie spre lungul şir de mărturisitori pe care i-a dat, BOR se vede ieşită din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi clădită pe piatra cea tare pe care forţele iadului nu o vor dărâma. Prin clericii închişi care şi-au îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica Ortodoxă a fost prezentă în deplinătatea ei harică în închisoarea din marea închisoare care devenise ţara noastră în timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o împotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulentă, legătura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au făcut ca duritatea regimului faţă de ele să nu cunoască flexibilitate.

Biserica greco-catolică este desfiinţată printr-o mincinoasă unire realizată la 1 octombrie anul 1948, la Cluj, la care nu a participat nici unul dintre ierarhii acestei Biserici. Ştiind că singura atitudine demnă era aceea de a nu ceda compromisului unei uniri în care nu credeau, clericii şi ierarhii greco-catolici vor înfrunta temniţele comuniste. Ei au încercat să-şi menţină şi în condiţiile detenţiei spiritul treaz practicând rugăciuni particulare şi în comun, şi fapte de milostenie.

Privită cu suspiciune Biserica romano-catolică îşi va aduce obolul său de jertfă pentru mărturisirea lui Iisus Hristos într-o perioadă a crimei şi ateismului. Prin diverse maşinaţiuni se încearcă dezbinarea conducerii din ţară a acestei Biserici, în fapt desprinderea ei de Vatican, faptul care incomoda cel mai mult puterea politică. Sunt expulzaţi din ţară reprezentanţii Sfântului Scaun şi orice punte de legătură cu acesta este ruptă, numeroşi clerici şi ierarhi romano-catolici sunt arestaţi şi anchetaţi, iar în final, Biserica rămâne cu statutul de tolerată. Şi în cazul Bisericii catolice de rit oriental şi în cazul celei de rit latin este consacrată în secret o ierarhie clandestină care avea rolul ca în cazul în care ierarhii oficial recunoscuţi erau arestaţi sau ucişi să le poată lua locul la serviciul cultic şi viaţa Bisericii să poată merge înainte. Faptul nu a rămas necunoscut atotştiutoarei Securităţi şi mulţi dintre episcopii „in pectore” vor fi şi ei închişi.

Şi în rândul cultelor neoprotestante vor exista manifestări ale acţiunilor represive. Pe lângă alţii care au cunoscut rigorile gulagului românesc, pastorul luteran Richard Wurmbrand este figura cea mai cunoscută mai ales datorită activităţii sale militante pe care a avut-o în occident după ce a reuşit să părăsească ţara. Însumând, pe parcursul a două perioade, 14 ani de detenţie înţelege închisoarea ca un loc de misiune apostolică şi de purificare lăuntrică. Povestea evreului converit, Richard Wurmbrand este cu atât mai fascinantă cu cât memoriile lui relatează singurul caz cunoscut în universul concentraţionar comunist din România în care anchetatorul este convertit de cel anchetat, aşa cum se întâmplă cu locotenentul Grecu.

În spaţiul sordid al sanatoriului penitenciar de la Târgu Ocna are loc întâlnirea memorabilă dintre două personalităţi duhovniceşti, este vorba de Valeriu Gafencu şi Richard Wurmbrand. Între cei doi se încheagă o prietenie autentică ce însă nu va dura mult pentru că ros de boală şi suferinţă, Valeriu trece în veşnicie lăsându-i însă prietenului său imaginea unui om care a reuşit să câştige Raiul. În închisoare, după propriile mărturisiri, Wurmbrand Îl simte pe Dumnezeu mai prezent ca oriunde. El reuşeşte să trăiască bucuria hristică a iubirii vrăjmaşilor de aceea mesajul lui mai târziu va fi „iubiţi-i pe comunişti”. Supranumit „Pavel de după cortina de fier” Wurmbrand este un exemplu pentru ceea ce a însemnat o viaţă de mărturisitor al secolului XX.

Având în vedere pe de-o parte eterogenitatea pe care o prezenta gulagul românesc, iar pe de altă parte, condiţiile extreme menite nu doar să producă exterminarea fizică ci să realizeze o disoluţie a interiorităţii şi o pulverizare a grilei morale şi axiologice a persoanei umane, devine important din perspectiva moralei creştine, şi nu numai, care a fost, sau care au fost soluţiile ce şi-au probat viabilitatea în atari situaţii.

Cu o doctrină care viza două puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinţa şi neamul), Mişcarea legionară a fost formaţiunea politică ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunistă. Educaţi în spirit cazon şi ascetic totodată, legionarii au cunoscut prigoane numeroase şi sângeroase încă înainte de perioada comunistă. Dictatura carlistă, apoi cea antonesciană au însemnat pentru această mişcare ce avea adepţi cu precădere din rândurile tineretului, închisori şi execuţii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunistă. Instaurarea regimului comunist găsea deja în închisori un număr mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora înţeleseseră că temniţa poate fi receptată şi ca spaţiu al nevoinţei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând această perspectivă ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel că vor ajunge la trăiri mistice demne de filele unui pateric. Personalităţi ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvoltă pe această direcţie constituind aşa numitul „grup al misticilor”, o adevărată şcoală monahală isihastă care practica rugăciunea neîncetată şi fapta creştină.

Legionarii şi nu numai, arestaţi după anul 1946 vor găsi la intrarea în detenţie aceste exemple care îi vor face să înţeleagă că spaţiul carceral nu este sfârşitul vieţii şi absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. Aşa cum mărturiseau cei intervievaţi (părintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reţeta” celor mai vechi şi s-au dezmeticit înţelegând că „nu există suferinţă fără rost (...), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabău, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personală a autorului).

Încercând să depăşească imediatul cenuşiu şi disperant ei descoperă cu surprindere că : „...e păcat să ne pierdem vremea la închisoare şi să nu ieşim mai buni de aici decât am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personală a autorului).

În mod deosebit la deţinuţii cu afinităţi legionare este subliniată această viziune a suferinţei pentru propriile fărădelegi, dar şi pentru ale neamului. Ei sunt nişte sacrificaţi pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit şi s-a fortificat Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci îl consideră un privilegiu şi din această viziune încărcată de eroism şi sacralitate vine forţa lor de tărie morală şi adesea chiar fizică. Plecând de la experienţa unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practică la penitenciarul Piteşti, destinat studenţilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale cărui atrocităţi inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului şi de aceea în cazul lui criterii obişnuite de evaluare morală a actelor şi sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reuşind să găsească între studenţii arestaţi un grup de indivizi dispuşi să încerce un astfel de experiment şi alegând Piteştiul ca prim loc de desfăşurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care după bătăi şi torturi inimaginabile şi-a negat şi terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fără obiecţii ordinele trasate. Invariabil, toţi cei care au trecut prin acest experiment şi au dat mărturie despre el, afirmă că Piteştiul a fost iadul pe pământ. Fiecare metodă aplicată, de la bătăile de o cruzime înfiorătoare, până la scenele blasfemiatoare sau „statul în poziţie”, ori demascările interne (spovedanii răsturnate în care deţinutul povestea o serie de scabrozităţi referitoare la sine şi la membrii propriei familii, evident neadevărate) viza nu carnea şi sângele ci sufletul: „de sufletul tău am nevoie, banditule”, le spunea Ţurcanu celor intraţi în moara reeducării, el fiind dirijorul văzut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a părut cel mai greu, şi faptul care a produs căderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia să-l baţi pe cel mai bun prieten ca să demonstrezi că te-ai transformat, că, după expresia lui Ţurcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragică a interiorităţii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstrează monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reuşit să îşi revină ca oameni. Pe de altă parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odată bătăile încetate, după chinuri interioare greu de descris, mulţi au reuşit nu numai să se recupereze, dar să iasă mai buni decât înainte, cu o tărie morală de neînfrânt şi cu o sensibilitate spirituală unică. Toţi mărturisitorii spun că singura lor salvare atât în timpul cât şi după perioada de reeducare a fost credinţa în Dumnezeu. Aşa cum concluzionează şi alţi analişti ai fenomenului, dacă experimentul Piteşti poate avea un sens, atunci cu siguranţă acesta este unul mistic.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasă, dar el este cu atât mai elocvent cu cât trecut prin Piteşti şi Gherla (unde a fost reiterat, poate cu şi mai multă fantezie, tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti) el nu va înţelege nici după aceea să se ferească de confruntarea deschisă cu regimul comunist şi pentru că se angajează cu toată fiinţa în noua sa menire pe care şi-a ales-o, aceea de preot şi nu înţelege să facă compromisuri, va cunoaşte şi rigorile detenţiei politice în vremea dictaturii ceauşiste. Mărturisind despre Piteşti el îşi exprimă convingerea că ce s-a întâmplat acolo a fost o bătălie între bine şi rău care s-a dat pe câmpul de luptă din sufletul fiecăruia şi chiar dacă în mai multe împrejurări din pricina terorii paralizante ei au dat câştig de cauză diavolului, la ultima bătălie care a fost post - Piteşti, Dumnezeu a biruit în sufletul lor şi sufletul le-a „înmugurit”. Cei care s-au implicat de la început de bună voie şi mulţi din cei care li s-au alăturat ulterior au fost recompensaţi de sistem într-un proces regizat, în urma căruia au fost executaţi sau recondamnaţi. Experiment al terorii şi abjecţiei extreme, Piteştiul demonstrează viabilitatea şi totodată unicitatea soluţiei creştine în împrejurări limită. „Am rezistat pentru că am crezut în Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Mărturie a lui Gheorghe Stănică pe site-ul: http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri/). Există în peisajul concentraţionar românesc reprezentanţii a două mişcări religioase care vizau acelaşi lucru, revigorarea vieţii spirituale româneşti: este vorba despre Oastea Domnului şi despre mişcarea Rugului Aprins.

Oastea Domnului ivită în sânul BOR în anul 1923 se afla la ora instaurării regimului comunist, în ilegalitate, astfel reprezentanţii ei vor fi mai uşor de vânat de către aparatul represiv. Organizaţia Oastea Domnului era (şi este) o mişcare de masă care prin întâlniri şi rugăciuni comune încerca să dea un suflu nou vieţii spirituale ce părea să lâncezească datorită viciilor care se accentuau în sânul societăţii. Perioada comunistă a însemnat pentru această mişcare proba de foc pe care a trebuit să o dea. Reprezentant al ei la acea vreme era poetul creştin Traian Dorz, un ţăran simplu dintr-o umilă localitate a judeţului Bihor dar care a înţeles să îşi trăiască experienţa carcerală ca o jertfă adusă Domnului. În fiecare moment în care tortura sau foamea sau alte lipsuri trupeşti se înteţesc, el adoptă acea acceptare smerită a celor rele ca şi a celor bune deopotrivă. Gheorghe Precupescu, Cornel Silaghi, Cornel Rusu – sunt exemple de membri ai acestei mişcări care au considerat perioada detenţiei ca timp de rugăciune şi spor duhovnicesc. Relatări referitoare la sfinte liturghii la care au participat în lagărele de muncă, la rugăciuni în comun, post sunt prezente în mărturisirile lor. Pentru poetul creştin Traian Dorz perioada închisorii se dovedeşte prolifică şi în ce priveşte creaţia poetică, multe din versurile sale pline de credinţă şi nădejde s-au născut în întunericul temniţei.

Mişcare elitistă Rugul Aprins s-a născut la mănăstirea Antim şi l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a răsturnării valorilor, a afirmării ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucureşteană şi nu numai, simţea nevoia unei regăsiri a propriului sine, a propriului suflet şi cum ar fi putut altfel decât prin rugăciune şi meditaţie. Sub oblăduirea unui călugăr isihast rus, Ivan Culighin şedinţele Rugului Aprins se desfăşoară realizând un nucleu de practicanţi ai rugăciunii isihaste care se vor trezi, într-o singură noapte, după gratiile Securităţii. Acuzaţi că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii” vor primi, în urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani muncă silnică (Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) şi 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani şi căruia detenţia îi va fi fatală.

Trezindu-se în spaţiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins şi-au dat seama că li se oferea cadrul propice exerciţiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relaţia lui cu Dumnezeu în detenţie, unul dintre membrii lotului mărturisea: „...mai aproape de Dumnezeu am fost când ăştia mă băteau până ce cădeam în comă şi atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă şi eu Îl simţeam cel mai aproape, în inimă.” (interviu Arhim. Adrian Făgeţeanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului).

Aparatul represiv comunist nu a cruţat nici femeile. Deşi mai reduse numeric ca bărbaţii ele au cunoscut rigorile temniţei cel mai adesea datorită ajutorului sau legăturilor pe care le aveau cu rudele şi cunoştinţele lor întemniţate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele Mişcării legionare. În cazul acestora regimul a fost necruţător şi adesea pe lângă pedeapsa primită la proces mai primeau şi un supliment administrativ astfel că cel mai adesea cumulul anilor de detenţie depăşea numărul de zece. Mărturisirea Aspaziei Oţel Petrescu referitoare la anii detenţiei este făcută cu seninătate şi, am putea spune cu bucurie, rugăciunile făcute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogăţit anii detenţiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare şi a ieşit la 40, cele mai frumoase momente ale vieţii ei. Ea, ca şi celelalte camarade ale ei, intră în închisoare cu conştiinţa că Iisus Hristos îi cere această jertfă. Perioada de detenţie o numeşte „exerciţiu de iubire” şi fiecare nouă restricţie care le era impusă însemna o potenţare a acestui exerciţiu. Relatarea cea mai tulburătoare pe care ne-o face şi despre care va pomeni şi o altă mărturisitoare cu care am stat de vorbă, Tanţa Moţei, este vindecarea de o boală gravă, nediagnosticată, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugăciune pe care deţinutele le-au făcut pentru ea. Neîncetat, ziua şi noaptea, în timpul inspecţiilor şi al percheziţiilor, fără oprire a curs şuvoiul de rugăciune, iar în a 40-a zi bolnavă s-a vindecat complet.

După o mărturisire plină de evenimente în care graniţa dintre imanent şi transcendent este estompată, deţinuta afirmă: „Deci, cu adevărat, suferinţa este o cale de catharsis, o cale de purificare şi este o măsură plină de binecuvântare dacă ajungi să-i înţelegi rostul.”(interviu Aspazia Oţel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamţ, arhiva personală a autorului). Mărturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temniţele comuniste, unele dintre ele cu tinereţea îngropată acolo au această constantă a raportării suferinţei la jertfa hristică. Sprijinul şi echilibrul lor se află în lumea sacrului, cu cât stăpânirea le împinge în suferinţă şi mizerie, cu atât nădejdea lor în Pronia divină devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolări ce puteau fi fatale, ele recită Sfânta liturghie sau cântă colinde în noaptea de Crăciun.

Atunci când credinţa nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detenţie fortifiat ci rănit şi ani în şir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestată doar la câteva luni de la naşterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul să-i fie tăiaţi sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o execută integral. Iar după detenţie nu poate scăpa de ispita urii, îşi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, - dovadă evidentă că singura posibilitate de salvare în încleştarea cu sistemul diabolic comunist este răspunsul creştin, altfel salvarea morală a persoanei intrate în acest conflict devine imposibilă. Deţinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temniţă pentru că nu şi-au trădat soţii (Elisabeta Rizea) sau pentru că nevrând să-i trădeze au fugit cu ei în munţi (Lucreţia Jurj), privesc detenţia ca şi relaţia lor cu noua putere dintr-o perspectivă specific tradiţională, conform căreia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului şi vieţii nu pot fi încălcate. Rabdă închisoarea şi torturile ştiind că altfel nu se poate, că în contextul dat, ăsta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.

O serie întreagă de alte exemple mărturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, şi până la destine comune ca Gheorghe Stănciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viaţa lor, în care detenţia a însemnat un moment crucial că, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentraţionar rămâne soluţia mistică a credinţei. Rostind în ultimele clipe ale vieţii acel zguduitor „Să nu ne răzbunaţi!”, profesorul Vulcănescu pe lângă faptul că ne lăsa de îndeplinit o datorie grea, el mărturisea despre modul în care înţelesese el să privească pe cei care se făcuseră uneltele crimei. Asumându-şi dreptul de a suferi pentru Adevăr a ştiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie răzbunarea ci temelia trebuia să rămână jertfa lor, a celor ce în gropi comune şi în cimitire fără cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12: 24) 

Alături de alte personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti care au populat temniţele ţării, Mircea Vulcănescu, ca şi Nicolae Mărgineanu, George Manu, Constantin Noica şi nenumăraţi alţii au făcut din celula de închisoare amfiteatru academic, transformând detenţia care trebuia să secătuiască spiritul şi să usuce mintea, într-un fertil timp al îmbogăţirii culturale şi spirituale. Această atmosferă a efervescenţei culturale şi religioase este viu redată în mărturisirile lui Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, însuşi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a însemnat în viaţa lui Steinhardt închisoarea. Botezul său care a avut loc într-o sordidă celulă din închisoarea Jilava, relatat şi de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburător nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei şi decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea şi totodată firescul cu care este trăit evenimentul.

Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu relatează experienţa închisorii şi a anchetelor, de care nu a fost scutit nici în timpul regimului Ceauşescu, cu convingerea că acesta era răspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia să-l dea în acele vremuri ateiste în care credinţa era abjurată şi numele lui Dumnezeu – hulit. A simţit tot timpul că nimic nu a fost întâmplător şi indiferent că a fost în temniţă sau în lagărele de muncă, el şi-a împlinit misiunea preoţească. A spovedit, a împărtăşit, de câte ori s-a putut a slujit Sfânta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugăciuni de căinţă şi mărturisire pentru tot neamul românesc, căci suferinţa care ne-a fost provocată de comunism, este în mare parte, rezultatul păcatelor de care neamul nostru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, Huşi, jud. Vaslui, arhiva personală a autorului).

La majoritatea mărturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugăciune în comun sau particulare, pomenirea acatistelor învăţate sau a sfintelor slujbe; iar pe de altă parte, atrocităţile şi suferinţa pe care o vedeau în jurul lor şi pe care o trăiau ceas de ceas. Iar dacă la nivel raţional mărturisirile lor sunt cât se poate de explicite, la nivel spiritual şi afectiv înţelegerea devine anevoioasă, căci altruismul, evlavia şi sensibilitatea amestecate cu abjecţia, delaţiunea şi teroarea sunt atât de ireconciliabile încât pare imposibil ca sufletul să le experieze deopotrivă ca intensitate şi simultan să reuşească să rămână credincios celor dintâi, ştiind totodată că aceasta este singura lui şansă.

Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală, într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă.

De la efortul personal de interiorizare prin rugăciune şi asceză şi până la manifestările cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfânta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne oferă exemple menite să demonstreze că o autentică viaţă creştină poate fi dusă în orice condiţii exterioare. Cea mai răspândită formă de trăire creştină a fost rugăciunea. Rugăciunile în comun, respectând un program ofereau deţinutului nou venit o schemă pe care îşi putea ordona viaţa duhovnicească. Luând parte la acest program, sesizându-i apoi pe ceilalţi care îşi continuau rugăciunile particulare, observând ulterior la aceştia o stare de spirit dominată de seninătate şi optimism, deţinutul adopta şi el această reţetă de rezistenţă pe care curgerea timpului şi evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabilă.

Părintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagărele siberiene şi apoi prin penitenciarele României comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenţă pe care rugăciunea o dă celui întemniţat, dar a trăit fericirea unei rugăciuni făcute în suferinţă, când ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fără însă ca acesta să le simtă.

Salvat de rugăciune şi de dangătul clopotelor ce a pătruns prin pereţii celulei în care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiţer român ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat în închisoarea Gherla, simte că reînvie şi capătă puterea de a rezista alungând din cuget gândul ademenitor al sinuciderii la care îl invitau zilnic torţionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum încolo sunt în stare să rezist până la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenţe, („în regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucureşti, 2003, p.358.) Maşina comunistă, ridicând ura de clasă la rang de virtute, urmărea cu asiduitate inocularea acestui sentiment şi la cei încarceraţi; prin urmare, existenţa, intensitatea şi frecvenţa cu care rugăciunea pentru vrăjmaşi apare în paginile memorialistice devine literalmente miraculoasă.

Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimentează şi el acest act sublim al rugăciunii pentru vrăjmaşi, după ce fusese torturat atât de îngrozitor de Brânzaru încât leşinase: „M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii, apoi am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră şi mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amăgi o conştiinţă ce-mi poruncea să fac aşa şi am fost fericit să văd în adâncul meu că-i iertasem pe călăi şi că mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, îşi mângâia nevasta sau poate îşi săruta pe frunte băieţelul sau fetiţa prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 271 – 272.)

Rugăciunea pentru sine, pentru ceilalţi de aproape sau de departe, pentru vrăjmaşi, pentru neam, pentru întreaga lume a fost suportul rezistenţei celor încarceraţi indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferenţele confesionale, sociale, politice şi suferinţa a unit oamenii, deşi sistemul îşi dorea cu asiduitate să-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu şi Gachi erau ortodocşi iar eu eram catolic. Ne rugam toţi împreună, fără a face polemică. Suferinţa ne făcea egali. Duşmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Ediţia a-II-a, Revăzută şi adăugită, Ed. Signata, Timişoara, sine anno, p.272).

Condiţiile din închisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistenţei astfel că marea majoritate a deţinuţilor erau înfometaţi, caşectici, distrofici. A vorbi, într-o astfel de situaţie, de practicarea postului benevol, ca hotărâre proprie, izvorâtă din dorinţa de perfecţiune spirituală pare a fi utopică. Şi totuşi, în penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de TBC şi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână şi oferea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi. Şi Dumnezeu l-a scos din închisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56)

Dacă postul de bucate, pentru mulţi era totuşi imposibil, postul minţii devenea un excelent prilej de aprofundare spirituală. De comun acord deţinuţii poartă discuţii exclusiv referitoare la probleme teologice, evită certurile şi înmulţesc rugăciunile. La mulţi dintre mărturisitori apare menţionată Săptămâna Patimilor sau vinerea patimilor ca perioade de post respectate, deşi administraţia penitenciarelor tocmai atunci, intenţionat îmbunătăţea hrana, de altfel foarte mizeră, cu câte o bucată de carne.

Una dintre probele grele prin care cetăţeanul gulagului românesc trebuia să treacă era relaţia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravieţuire şi la delaţiune, regimul spera în închistarea deţinuţilor într-un egoism feroce care să provoace ură şi respingere faţă de celălalt. Soluţia nu putea veni din altă parte decât din morala creştină şi astfel: „În celulă, din ce în ce mai mult, fiecare va simţi că suferinţa nu e numai a lui şi că devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celulă, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc şi până la cele de altruism şi sacrificiu de sine experienţele carcerale surprind toate formele de ajutor şi dragoste pentru aproapele, condiţie sine qua non a calităţii de creştin. Episodul zguduitor desfăşurat la Casimca Jilavei rămâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor şi milă creştină în temniţele comuniste. Protagoniştii episodului sunt Costache Oprişan, măcinat de un TBC necruţător, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Piteşti şi Gherla, Iosiv V. Iosiv şi el un fost piteştean, şi Marcel Petrişor (Mircea Petre), viitorul scriitor şi memorialist. Condamnaţi la moarte lentă într-o celulă subpământeană îşi găsiseră echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugăciune şi iertare. Observându-i starea gravă, Calciu îşi rupe cu dinţii venele de la încheietura mâinii şi scurge sângele în gamelă, apoi îl lasă să se decanteze încercând să-i dea lui Oprişan limfa să o bea, dar în ciuda efortului, Oprişan moare. Gestul deşi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar dacă nu l-a salvat pe Oprişan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeşte un memorialist) de la Piteşti făcuse toate câte i se ceruseră.

Memorialistica detenţiei comuniste ne relevă adesea chipuri de oameni integraţi aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfuncţiuni”. Ei nu se comportă după normele îndoctrinării primite ci demonstrează, prin atitudinea lor, că fondul creştin îi este propriu persoanei umane şi că nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate şi violente, de spălare a creierului care se practicau în instruirea personalului administraţiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele), căpitanul Elena Tudor (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzaş, Raza din catacombă) şi un lung şir de alţi anonimi dar pomeniţi prin faptele lor demonstrează că maşinăria comunistă nu a funcţionat fără reproş şi că în ciuda oricăror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfăşura forţe gigantice spre a distruge omul ca persoană, aceasta nu s-a reuşit. Scânteia de divinitate din fiecare şi de a fost întunecată nu a putut fi ucisă.

Dată fiind situaţia cu totul particulară a închisorii Piteşti, în timpul cutremurătorului experiment al reeducării, ajutorarea şi mila pentru semen capătă alte forme de manifestare decât cele obişnuite. Acolo faptă creştină putea deveni şi o lovitură de ciomag care era dată mai uşor, mai simulat. O şoaptă de încurajare sau o scuză spusă celui pe care trebuia să-l baţi erau în Piteşti fapte de sacrificiu căci, odată descoperite, ele ar fi declanşat o serie de torturi inimaginabile. O singură privire plină de compasiune şi prietenie, care nu durează mai mult de o clipă şi o şoaptă strecurată este, în reeducarea de la Piteşti, echivalent cu a-şi risca viaţa pentru aproapele: „În acele clipe, de mari frământări de conştiinţă, am avut lângă mine pe Gelu Gheorghiu, căruia nu i se putea reproşa nimic. Într-un moment de neatenţie a celor din comitet şi a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna şi, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Dacă nu i-aş fi simţit mâna aş fi crezut că glasul venea de pe altă lume. El încă mai trăia momentul când fusesem pus să-l zdrobesc şi nu o făcusem. Gestul meu faţă de el l-a sprijinit să nu facă rău nimănui. Stăteam năuc şi nu pricepeam, întrebându-mă dacă nu cumva voia să mă încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea să declare în faţa întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, şi aşa am rămas uniţi prin acest gest toată viaţa.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.182).

Pe lângă rugăciune şi faptele milei creştine închisoarea comunistă a fost şi spaţiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinătatea sa harică. Sfinte Liturghii, Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Spovedanie şi în câteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spaţiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor şi lipsei de speranţă. Mărturisirile Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de culoare închisă, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate conţinea vin adus clandestin de aceştia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonită, sfinţită.”(Monahia Cristina, Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

Închisoarea de la Râmnicul Sărat, destinată la un moment dat foştilor membri PNŢ, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bătăile morse în ţeava caloriferului sau la tuşitul morse, o practică ce nu este întâlnită decât la acest penitenciar. În astfel de condiţii totuşi deţinuţii au reuşit să se mărturisească: „Printre puţinele întâmplări ce mi-au schimbat ‹‹o clipă din şirul zilelor la fel›› îmi amintesc că, de Crăciunul anului 1961 sau de Paştele anului 1962, în tot cazul, după revenirea mea a doua oară de la spital, părintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufletească. Considerând că-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, să acorde asistenţă spirituală unor oameni năpăstuiţi, deşi şi el se găsea în tagma năpăstuiţilor ne-a propus să ne spovedească, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sărbători. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugăciunile respective, iar noi eram atenţi şi fiecare ne mărturiseam în gând păcatele, multe, puţine, câte erau. După aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar părintele Balica confirma recepţia şi ne dădea dezlegarea păcatelor în conformitate cu ritualul creştin (…) Spoveditul, făcut chiar în atare condiţii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temniţa – destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).

În aceste împrejurări şi condiţii săvârşirea Sfintei Liturghii era mai lesne de făcut în lagărele de muncă decât în închisori, dar cu mari riscuri şi în condiţii precare s-a oficiat sfânta taină şi în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relatează despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine şi mulţi erau gata să-şi sacrifice raţia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea să fie sfinţită pe un altar acoperit de un antimis care conţine moaşte din trupul unui martir. Or, noi moaşte nu avem.

Au consacrat pâinea şi un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zăcea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Puţini au fost de acord cu această liturghie, motivând că ea nu era după Carte. Dar Cartea nu fusese scrisă în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 2007, p. 275).

În afară de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai relevă câteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuţa Zoe, nou născută, acolo în închisoare dă semne de boală şi deţinutele se decid să o boteze: „Până la un an, Zoe a trăit printre noi, fiind după Sanda a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe-n braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare, ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”

(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, p. 80, accesibilă pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).

Dumnezeu a făcut posibilă Spovedania şi Împărtăşania multora dintre cei închişi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întărit pe cei care au urcat muntele suferinţei în gulagul românesc, pătrunzând acolo pe căi nebănuite: în reverul unei cămăşi, într-un bob de mei, sub un petic de haină veche, luminând tainic întunericul celulei şi sufletele celor obidiţi. Prezenţa preoţilor în spaţiul concentraţionar comunist a făcut posibilă trăirea unei vieţi în Iisus Hristos deplină şi poate de aceea sistemul a fost nu de puţine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preoţilor era brigadă disciplinară, supusă unui regim exterminant. Pe lângă munca epuizantă, deţinuţilor preoţi le erau administrate sistematic bătăi. Remus Radina mărturiseşte: „Călăul Chirion (comandantul lagărului n.n.) constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, că ‹‹Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune.›› Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti Părintele Liviu Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morgă, pp. 39-40).

În continua şi permanenta încercare a celor închişi de a duce o viaţă creştină, sărbătorirea Naşterii şi Învierii Domnului erau considerate puncte esenţiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sărbătorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipă, să se simtă acasă, împreună cu cei dragi. Iar pe de altă parte, era şi o formă de opoziţie, de rezistenţă, demonstrând că sistemul nu este imbatabil, că prezintă fisuri şi că speranţa, chiar şi din această perspectivă a imediatului, nu a murit. Sărbătorirea Naşterii Domnului în ciuda eforturilor administraţiei care îşi înmulţea şicanele rămân pentru deţinuţi momente încărcate de emoţie şi seninătate de care toţi mărturisitorii îşi amintesc cu plăcere. La tradiţionalele melodii se mai adăugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poeţii închisorilor: „Şi în lagăr la Cavnic, de Crăciunul din anul 1952, am avut parte de acelaşi teatru: alarmă, percheziţie, mâncare proastă, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însă în mină, în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce corfele descărcau deţinuţi, creştea numărul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.

Cei doi gardieni de la corfă au schiţat gestul de a interveni şi a ne face să ne ducem la locurile noastre de muncă. Au şi dat nişte ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înaltă de la corfă, tuna amplificat ca sub cupolă de biserică. Nimeni nu i-a băgat în seamă şi, impresionaţi probabil de numărul nostru şi de atitudinea noastră hotărâtă de a nu ceda, au socotit că e mai bine să renunţe. Numai după ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrăştiat pe galerii, către abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închişi, sărbătoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotaţie cu atât mai profundă cu cât închisoarea comunistă semăna mai mult decât orice altceva din această lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a deşertat temniţele iadului.

Părintele Dimitrie Bejan îşi aminteşte Învierea dintr-un lagăr de muncă în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagră›› sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ţine de faţă cu aceştia, predica zilei:

- A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate, cu sectanţi, închinătorii lui Iehova.

Care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi.

Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:

- Să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare: - Hristos a înviat, fraţilor!

Şi era bine! Şi pace-n suflet!

Însemn fruntea, pieptul şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce eşti Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!

Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, vol. III, Ed. Credinţa Strămoşească, sine loco, sine anno, pp. 124-125)

Mărturisirea credinţei în Învierea Domnului conferă deţinutului o stare harică, unică, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolvă, lăsând loc acelei păci duhovniceşti, capabilă să metamorfozeze cele mai sumbre circumstanţe. Fie ca preţ plătit din liberă voie pentru păstrarea demnităţii, fie ca traseu iniţiatic în desăvârşirea spirituală, refăcând la scară redusă experienţa hristică a suferinţei, experienţa carcerală capătă din perspectivă spirituală o valoare pe care niciodată iniţiatorii ei nu i-ar fi bănuit-o.

Intrând pe această traiectorie, universul concentraţionar (întreg decorul ca şi personajele) se pliază pe un scenariu mistic. Exclusiv din această perspectivă mistică poate fi înţeleasă semnificaţia antitetică a toposului carceral infern/paradis, concomitent şi cu aceeaşi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: „Foarte frumos am trăit, părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să mor acolo!...”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Viaţa unui preot martir, Hârlău, Iaşi, 2002, p.156).

Din perspectiva trăitorilor creştini ai închisorilor, singurii adevăraţi biruitori în faţa demonului ce a operat mistificarea şi instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie să te rogi căci, oameni, adică făpturi ale lui Dumnezeu fiind, îţi sunt fraţi, chiar dacă te torturează, chiar dacă te ucid; întreaga cohortă de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizică) sunt percepute ca reţetă ascetică; în locul urii pe care regimul o cultivă cu asiduitate se naşte iubirea, înţelegerea, toleranţa; suferinţa – scară spre ceruri - devine generatoare de sfinţenie.

Pe lângă rezistenţa conferită de trăirea religioasă, arta şi cultura au costituit puncte de rezistenţă ale celor aflaţi în universul carceral. Una dintre frecventele manifestări ale creaţiei artistice în spaţiul concentraţionar în genere şi în regimurile comuniste cu precădere, a fost poezia. Preferinţa pentru creaţia în versuri se poate explica şi prin necesitatea ca procesul de creaţie să se desfăşoare exclusiv mental sau, în cel mai fericit caz, pe un ciob de sticlă, pe o bucată de săpun sau pe talpa bocancului, însă inscripţionarea nu putea fi decât de scurtă durată, iar, pentru a putea fi păstrată, creaţia trebuia memorată, prin urmare, erau de preferat versurile, acestea având calităţi mnemotehnice evidente, comparativ cu proza.

Înainte de a avea valoare estetică, poezia închisorilor comuniste are o valoare etică (după expresia Monicăi Lovinescu, în astfel de situaţii se poate discuta despre o est-etică), căci, prin însăşi existenţa ei, neagă tirania, violenţa, oroarea şi afirmă eterna nevoie a omului de frumos şi deci de poezie. O evaluare a ei strict estetică ar fi nu doar nepotrivită, dar mai ales nedreaptă; independent de vocaţia poetică a celui care o elaborează, ea este un act moral prin chiar elaborarea ei. În anii când lirica din România era infestată de un proletcultism sufocant, în spatele gratiilor poeţi ca Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Traian Dorz şi alţii scriau pe filele memoriei creaţii de care orice istorie sau antologie lirică românească va trebui să ţină cont. Este o poezie a experienţei limită, creată la graniţa subzistenţei şi aceste repere devin fără îndoială, determinante atunci când este luată în discuţie creaţia lirică. În închisori se învăţau versuri cu sete şi înfrigurare. Dacă veneai din libertate cu poezii memorate, acestea constituiau un capital preţios care îţi asigura simpatia şi respectul camarazilor de suferinţă. S-au creat versuri în închisorile comuniste cu cele mai variate teme, de la cea care exprima revolta şi setea de libertate, cu implicite accente mesianice, trecând la lirica patriotică, erotică, religioasă, la specia epigramei şi pamfletului; lumea literară a închisorii se vădeşte a fi una la fel de pestriţă ca şi cea a Bucureştilor interbelici. Poeţi cu sau fără vocaţie, mulţi dintre deţinuţi, creau versuri sau doar le recitau cu sentimentul că este un act de viaţă ce vine în totală contradicţie cu gratiile, lanţurile, cătuşele, gardienii, cu tortura şi cu moartea anonimă, că e un act de negare a acestora şi de afirmare a vieţii şi libertăţii.

La o cercetare tematică a poeziei carcerale din perioada comunistă, devine evidentă preferinţa pentru zona mistic-religioasă. Recursul la sacru pentru deţinut nu e capriciu, ci o necesitate; dacă rugăciunea se transformă în poezie, dacă în locul trăirii mistice, teoretice, ia naştere poezie religioasă, aceasta se poate datora şi necesităţii fireşti de comunicare. În singurătatea celulei, poezia poate deveni punte către ceilalţi; că ei sunt vecinii de celulă, de la capătul ţevii de calorifer sau generaţiile care vor urma e mai puţin important. Poezia presupune, ca orice act al limbajului, un receptor, iar pentru poetul încarcerat, receptorul ideal este cel care trăieşte aceeaşi dramă ca şi a lui, colegul de suferinţă sfâşiat de foame, de frig şi de mizerie şi care poate afla în poezia sosită, prin perete sau altfel, un moment de alinare.

Din cele afirmate anterior, reiese evident că rugăciunea şi poezia prezente în spaţiul carceral trebuie percepute ca două punţi:

Poezia de detenţie se defineşte în funcţie de câteva nuclee tematice în jurul cărora textul poetic gravitează:

O revelaţie a creaţiei poetice carcerale o constituie versurile lui Costache Oprişan (Cărţile spiritului). Limbajul şi planul ideatic care pot fi întâlnite în poezia lui Oprişan trădează formaţia sa filosofică. Trimiterile la figurile marcante ale filosofiei, din antichitate şi până la Marx, populează textul său poetic şi condiţionează receptorul, acesta fiind nevoit să aibă o cultură filosofică bogată, astfel avem de-a face cu o poezie elitistă, în care ideea primează. Dar figura ce se desprinde din mulţimea creatorilor este cea a lui Radu Gyr. Având în vedere viaţa sa a cărei exemplaritate e dată de prigoana suferită ani la rând pentru crezul şi creaţia sa, Radu Demetrescu Gyr, se poate afirma, că este un arhetip al poetului încarcerat. Condamnat la moarte pentru poezie, el continuă să creeze după gratii cu o efervescenţă uimitoare şi cu conştiinţa că munca lui nu e zadarnică, ci e balsam pe sufletele tuturor celor care gemeau în temniţele ţării. Trebuie menţionată o trăsătură distinctivă pe care o considerăm esenţială a liricii de detenţie şi anume: dacă poezia, în genere, se pretează cel mai bine la decontextualizarea spaţio-temporală a momentului creator, prin aceasta ea îmbogăţindu-se cu înţelesuri noi şi ca atare sporindu-şi strălucirea, poezia carcerală, şi mai ales cea a închisorilor şi lagărelor comuniste, nu poate fi pe deplin înţeleasă decât aplicându-i-se această contextualizare.

Incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe e incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea.

În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel:

Deci, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului.

În urma materialului consultat, a rezultat că, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei.

Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.”

(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit.

Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam.

Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

 

Material documentar realizat de Dr. Stelian Gomboş

 



Ce măsoară sondajele? - Nicuşor Gliga
 
Fără îndoială că prin tabăra anti-BOR trece un fior de satisfacţie ori de câte ori sondajele anunţă că aceasta a mai scăzut pe scara încrederii.
 
Potrivit ultimului sondaj IMAS, realizat pe un eșantion de 1000 respondenți, prin telefon (cu marjă de eroare  de ± 3%.), credibilitatea populaţiei în BOR a scăzut sub 50%. “Încrederea în justiție în România e uimitoare, peste 50%, ceea ce ne-a normalizat. Societatea românească a devenit echivalentul societăților din Occident (…) Acum 20 de ani România era o democrație originală. Când întrebai publicul în cine are încredere, spunea: Biserica, mass media și Armata. Lună de lună era așa, era plictisitoare. Acum, Biserica e sub 50% grad de încredere, justiția se apropie de 60%, pompieri și SMURD - 80%. Anumite părți ale statului încep să câștige” ne spune sociologul Alin Teodorescu ( http://www.b1.ro/stiri/eveniment/romanii-nu-mai-cred-in-biserica-pentru-prima-data-credibilitatea-bor-scade-sub-50-in-sondaje-201319.html )
     Din perspectiva scăderii credibilităţii în BOR, pentru a  ne normaliza complet, astfel ca societatea românească să devină echivalentul societăţilor din Occident, mai trebuie să mai facem ceva: să începem să scoatem bisericile la vânzare! Ca, de exemplu, şi aici: https://www.msn.com/en-ca/money/homeandproperty/beautiful-146-year-old-ontario-church-for-sale-for-dollar1/ar-BBBxCzV?li=AAggFp5 Poate aşa,  nu vom mai fi “ţara aia comatoasă” (adică în comă), după cum zice o doamnă născută în România,  care s-a refugiat “în normalitatea şi calmul Canadei” în “locul unde nu se întâmplă nimic, să moară de plictiseală la 102 ani, şi nu la 60 de foame sau de la o sinuzită pentru care spitalul nu are fonduri.” (http://ziarulzigzag.ca/2017/10/13/simona-oprita-montreal-mi-as-scoate-toti-romanii-din-tara-aia-comatoasa-si-i-as-aduce-aici-in-canada/ ) Doamna n-a înţeles de ce-a trimis-o Dumnezeu în Canada, în aceste vremuri din ce în ce mai tulburi. 
Credibilitatea românilor în BOR nu este tot una cu religiozitatea lor. Într-un sondaj Gallup de acum câteva luni, 89 % dintre români se declarau religioşi, România clasându-se  printre cele mai religioase ţări din lume după Thailanda, Nigeria, Kosovo, India, Ghana, Coasta de Fildeş, Papua Noua Guinee, Fiji, Armenia şi Filipine. La polul opus se afla China cu 67 % atei, Suedia cu 18% atei şi 55% non-religiosi, Cehia cu 25% şi respective 47%, Regatul Unit cu 11% şi respectiv 58%. Religiozitea cuprinde de toate, ca într-un talcioc.
 
Dar ce este Biserica lui Hristos (una singură, nu mai multe!)? Este trupul mistic al lui Hristos, singura instituţie divino-umana, al cărui cap este Însuşi Iisus Hristos. Biserica nu este din lumea aceasta şi, în acelaşi timp, este în lume, deoarece  lucrează în lume prin ipostasurile ei locale: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Greacă etc. Ipostasurile locale sunt alcătuite din toţi cei botezaţi în numele Sfintei  Treimi, care au misiunea ca, lucrând asemănarea cu Dumnezeu prin virtuţi şi mărturisindu-L pe Hristos, să fie sarea pământului şi lumina lumii, indiferent de obstacole. În starea căzută în care se află lumea, niciun creştin nu este imun la păcat, de la opincă până la... patriarhi! Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până în ultima zi a istoriei, care nu pare a fi aşa de departe. Căderile celorlalţi, mai ales când sunt monahi, preoţi, ierarhi sunt serioase pietre de încercare ale propriei noastre credinţe. Dumnezeu le îngăduie pe toate. Aşa trebuie să înţelegem “Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”. Dacă în asemenea situaţii dăm bir cu fugiţii, ce vom face când ni se va garanta viaţa dacă ne vom lepăda explicit de Hristos? Deocamdată ni se cere acest lucru implicit, prin tot felul de circumstanţe zilnice, şi acceptăm (!) rămânând religioşi sau devenind atei sau non-religiosi!        
 
Iisus Hristos este prezent efectiv în ipostasutile locale ale Bisericii, în Trupul şi Sângele din potir, în Cuvântul Evangheliei, în actele cultuale ale Bisericii, în rugăciuni, în posturi etc. Credibilitatea faţă de Biserică are ca temelie solidă tocmai această prezenţă mistică a Mântuitorului în Biserica Sa.  Toate acestea  se trăiesc zi de zi, nu trecând tangenţial pe lângă ele cu ocazia unui botez, a unei cununii, a unei înmormântări, a unui parastas etc. Şi trăindu-le, mărturisindu-le apoi cu curaj în faţa lumii, învăţând şi pe alţii, cum făcea această bătrână:
 
În 1960 eram diacon la mitropolia din Tesalonic şi am mers la o librărie religioasă ca să iau o carte: înăuntru l-am întâlnit pe părintele Leonida, predicătorul de atunci al Sfintei Mitropolii.
N-au trecut nici două minute şi a intrat o bătrânică, în jur de 75 de ani. A dat bună ziua, a luat binecuvântare de la părintele Leonida şi a cerut o Biblie. Părintele Leonida a întrebat-o:
– Ştii să citeşti, măicuţă?
– Nu, a răspuns bătrâna.
– O cumperi că s-o faci cadou copiilor sau vreunui nepot?
– Nu, nu! a răspuns bătrâna.
– Atunci ce faci cu ea dacă nu ştii să citeşti? O pui la icoană?
– Nu, nu.– Atunci?
– Părinte, o iau că dimineaţa şi seara să stau în faţa icoanei lui Hristos cu candela aprinsă, s-o deschid la început şi să-i zic Domnului: Hristoase al meu, eu nu ştiu carte, însă toate câte sunt scrise pe pagina aceasta să mi le pui întâi în inimă (şi a arătat locul inimii), apoi în minte (şi a arătat fruntea) şi să mă luminezi să spun cele scrise întâi copiilor şi nepoţilor mei, iar după aceea tuturor celor care însetează după cuvântul Tău.” (Sursă: [cuvânt_bun] Digest Number 1873, Părintele Stefanos Anagnostopoulos/ Extras din ”Explicarea Dumnezeieștii Liturghii”, Ed. Bizantină)
 
Alternativa la scăderea credibilităţii în Biserică, adică la legea iubirii, scrisă pe tablele de carne ale inimii,  este creşterea credibilităţii în legea exterioară, coercitivă, a statului secular, prin care “ ne normalizăm”.   
 
Sondajele măsoară, de fapt, credibilitatea noastră în Hristos, mare când ne dă pâine şi peşte sau când îl acceptăm drept tovarăş de drum în speranţa că ne va da . Ce să facem noi cu mântuirea sufletului, dacă aceasta nu trece prin stomac? 
     Dar, dacă Hristos ar da publicităţii credibilitatea Lui în fiecare din noi!?
București,  17 octombrie 2017
Sf. Prooroc Oseea; Sf. Cuv. Mc. Andrei Criteanul
 


JOS COMUNISMUL! - Marian Costache
Jos cu cei:
- 100 de ani de la Revoluția Bolșevică,
- 300 de ani de la fondarea Franc-Masoneriei, si
- 500 de ani de la Marea Schismă Luterană!
 
 
Anul 2017
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la Revoluția din Octombrie din Rusia, cunoscută și sub numele de Revoluția Bolșevică. Tot anul acesta s-au împlinit 300 de ani de la înființarea oficială a Franc-Masoneriei, certificatul său de naștere arătându-ne că a văzut lumina zilei în seara de 24 iunie 1717, la Londra, în Anglia. Și, cum cele două triste aniversări n-ar fi suficiente, tot anul acesta, la data de 31 octombrie, se vor împlini și 500 de ani de la schisma lui Martin Luter, cunoscută și sub numele de Reforma Luterană sau „Revoluția Protestantă.”
Niciodată nu am uitat și nu voi uita acele zile de decembrie 1989 și, la câteva luni după, manifestațiile anticomuniste din Piața Universității, unde strigam din toate puterile și „din toți plămânii”: JOS COMUNISMUL! JOS COMUNISMUL! JOS COMUNISMUL!
Iată-mă azi, la aproape 28 de ani de la acele evenimente, obligat să strig din nou din toate puterile „și din toți plămânii”: JOS COMUNISMUL! Jos comunismul și aniverarea a 100, 300 și 500 de ani de comunism și de tot ceea ce a precedat și provocat venirea acestui cataclism pe fața pământului!
Atunci, în România, prin anii 89-90, când și eu eram la o vârstă foarte fragedă, de 17-18 ani, strigătul meu (și - îndrăznesc să cred - de fapt al țării mele) de „JOS COMUNISMUL” însemna de fapt: Jos Ceaușescu! Jos Iliescu! Jos Securitatea! Jos crima comunistă! Jos tâlharii și hoții care au jupuit și jupuiesc poporul român de 50 de ani! Jos minciuna și manipularea politică și socială din România! Jos cu marxiștii și comuniștii din România!
Azi, în anul 2017, mai ales după ce m-am stabilit în Canada, la Montreal, de aproape 24 de ani, ajuns și eu la o vârstă mai matură, strigătul meu (și - îndrăznesc să cred - de fapt al bisericii și al țării mele) de „JOS COMUNISMUL” are cu totul și cu totul altă semnificație, alt scop, alt sens. Deși identic ca și atunci, el s-ar traduce de fapt prin: Jos comuniștii, susținătorii, simpatizanții și urmașii lor! Jos marxiștii! Jos Franc-Masoneria! Jos minciuna și manipularea politică și socială din România și din lumea întreagă! Jos cu marxiștii și comuniștii din lumea-ntreagă!
 
Occidentule: La trecutu-ți ROȘ-inos, care-ți va fi viitorul!?
De când am părăsit România (pe la începutul anului 1991), și până astăzi, am încercat și tot încerc să înțeleg de ce țările occidentale, „libere și democratice”, n-au acuzat și nu acuză sus și tare comunismul. Cu timpul, cu trecerea anilor și mai ales studiind teologia și filozofia, „m-am dumirit”. Altfel spus, am sfârșit prin a înțelege că de fapt comunismul a fost și este un complot internațional, o conspirație internațională bine pusă la punct, bine rodată, bine gândită, bine susținută financiar și sub alte forme, și bine încurajată de întreaga politică internațională de stânga. Iar acest complot și această conspirație internațională își au de fapt rădăcinile înfipte adânc în minciuna și manipularea opiniei publice de mai multe sute de ani. Înaintea lui Karl Marx și a lui Friedrich Engels, așa au procedat și predecesorii lor: Arie din Alexandria și arianismul provocat de el; Luther și luteranismul provocat de el; Voltaire, Rousseau, Robespierre și Revoluția Franceză provocată de ei. etc. Ca și aceștia, adică la fel ca și Marx și Engels, și cei numiți mai sus s-au bucurat de un anumit succes și de o anumită credibiltate reușind să-i păcălească și să-i mintă pe mulți din semenii lor. Iar „procesul lor”, adică judecarea și condamnarea oficială pentru răul făcut și provocat de ei n-a mai avut loc decât într-o altă lume...
Nici în România, și în nici-o țară fostă comunistă n-a avut loc un proces al comunismului. Nici nu-i de mirare: forțele oculte internaționale n-au permis și nu permit așa ceva. Mai grav, ceea ce mă îngrijorează cel mai tare la ora actuală este faptul că „istoria se repetă”. Ori am eu o falsă impresie, ori marxismul este astăzi puternic susținut. În școli și în universități (în special cele occidenrale) se predă și se vorbește de Karl Marx ca de un mare filozof, un mare înțelept și un mare gânditor „de viitor”. Și, evident, atunci când se vorbește de comuniști și comunism se trece cu vederea peste cele 100,000,000 (una sută milioane) de victime făcute în numele marxismului și comunismului. Practic, n-a existat și nu există ideologie și filozofie mai criminală și mai murdară de sânge nevinovat decât a fost și este comunismul. Și cu toate acestea, omenirea are memoria scurtă...
Deși „Cartea neagră a comunismului - Crimele, teroarea și represiune” scrisă și publicată de istoricul francez Stéphane Courtois în anul 1997 la Editura Robert Laffont, arată și dovedește zecile și zecile de milioane de victime făcute în lumea întreagă în numele comunismului, cu toate acestea, se păstrează tăcerea atunci când se vorbește de marxism și comunism.
 
Jos PCR! Jos Partidul Comunist Revoluționar!
La puțin timp după plecarea mea din România, mare mi-a fost mirarea să întâlnesc în Franța, la Paris, tineri comuniști francezi. După aceea, ajuns în Canada și în America de Nord, mare mi-a fost mirarea să văd și să întâlnesc tineri comuniști canadieni. Mai nou, din acest an, mi-a fost dat să văd un nou PCR, un PCR-Internațional, adică Partidul Comunist Revoluționar cu filiale în mai toate țările din Occident: Franța, Anglia, Canada, SUA etc. Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca pe stradă sau la metrou să mi se înmâneze diferite pamflete sau ziare ale PCR-Canada. O simplă vizită pe situl: www.marxiste.qc.ca, te îngrozește. Vizitând acest sit internet, și uneori discutând cu membrii marxiști, aveam impresia că trăiesc un coșmar și mi se întâmplă o întoarcere în trecut, la un trecut înainte de decembrie 89.
 
Noul film „Tânărul Karl Marx” în regia lui Raoul Peck
Pentru a marca 100 de ani de la Revoluția din Rusia, tocmai ce a apărut pe marile ecrane filmul „Tânărul Karl Marx” în regia lui Raoul Peck, o coproducție franceză, engleză și germană. Acest film arată primii ani ai tânărului Karl Marx alături de bunul său prieten Friedrich Engels și alături de iubitele lor soții. Dar, cel mai interesant, ni se arată cum aceștia au ajuns împreună să redacteze „Manifestul Partidului Comunist”, manifest pe care ei l-au redactat din decembrie 1847 până-n februarie 1848 când el a fost făcut public și arătat lumii întregi. Filmul artistic, deși realizat cu scopul de a ni-i arăta și a ni-i prezenta pe Marx și pe Engels într-o lumină favorabilă, șarmanți, tineri omenoși și buni luptători pentru idealurile lor; cu toate acestea, pentru cine a înțeles și înțelege faptul că încă din fașă comunismul a fost o mare minciună și-o mare amăgire, o poate (re)vedea și în acest film: muncitorii și țăranii, adică „proletarii” în limbaj marxist, sunt mințiți, înșelați și duși de nas de acești amăgitori, de acești „falși profeți”.
 
Jos cu„Manifestul Partidului Comunist” conceput de Marx și Engels!
Comentând pe marginea acestui „Manifest al Partidului Comunist”, apărut, vezi Doamne, ca o necesitate absolută pentru a apăra și susține drepturile celor mulți, ale „proletarilor”, putem spune că prin aceste gălăgii inutile și aceste cancanuri politice și filozofice s-a urmărit de fapt înlăturarea unei clase sociale cu o alta, adică înlăturarea clasei conducătoare creștine, cu o alta necreștină. Deși au pretins și pretind că, vezi Doamne, comuniștii îi apară pe cei mulți, pe cei nedreptățiți și pe cei care muncesc, în realitate, prin șmecherie diplomatică, minciună și manipulare, ei de fapt îi îndepărtează pe oamenii cinstiți și „slabi de înger” (și la propriu dar și la figurat) de la adevărata cauză socială, politică și economică. Da, o dată apărut acest mare fenomen al industrializării, era nevoie de o anumită protecție socială, de o anumită împărțire echitabilă a salariilor și a profiturilor, dar nu sub forma pe care o vedeau și o văd Marx și Engels. Chiar dacă ar fi să le acordăm circumstanțe atenuante, și să zicem că, vezi Doamne, nu ei sunt vinovați de gulagurile și de genocidurile în masă care au urmat după octombrie 1917, tot se vede și se găsește o mare provocare la violență în manifestul semnat de ei doi. Chiar mi-a fost dat să aud, și nu o dată, ci de mai multe ori, faptul că, vezi Doamne, după 1917, cei care au pus în aplicare marxismul și comunismul predicat de ei nu l-au înțeles și nu l-au aplicat cum trebuie.
După o analiză detaliată a manifestului lor și a punerii lui în practică de către Lenin, Stalin, Mao, Ceaușescu, Iliescu etc, mi se pare limpede și clar faptul că și aceștia au înțeles exact ceea ce autorii manifestului lasă să se înțeleagă din testamentul lor, adică violența și eliminarea prin forță a adversarului politic. Vorbele, scrierile, filozofiile și atitudinile avute de Marx și Engels sunt fără echivoc: ele îndeamnă la revoltă violentă, la o revoltă cu forța, la suprimarea celor care nu gândesc asemenea lor. Pentru ei, pentru semnatarii celebrului „Manifest al Partidului Comunist”, proletarii și toate celelalte clase sociale trebuie neapărat să adere la aceste idei, la aceste concepte care, după mintea, viziunea și inteligența lor, sunt cele mai bune, sunt singurele valabile și absolut necesare. De nu, vorba lui Petre Țuțea: „Comuniștii vor să fim fericiți. Bă, să fiți fericiți, bă, că dacă nu sunteți fericiți, vă ia mama dracului!
Ca o dovadă a faptului că aceste idei sunt absurde și că „abolirea proprietății private”, așa cum au cerut-o Marx și Engels, este o aberație inimaginabilă, stă exemplul propus de Nicolae Ceușescu în ultimii săi ani de conducere. În delirul său comunist ajunsese să distrugă satele românești și să mute țăranul român la bloc luându-i și ultima palmă de pământ pe care-o mai avea. Stupiditatea și imbecilitatea lui Nicolae Ceușescu era întocmai cu linia trasată de manifestul original pe care și cizmarul analfabet îl citise, îl știa și-l cunoștea foarte bine.
Înainte de a se adresa proletarilor cu îndemnul de: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, cu două rânduri mai sus Marx și Engels spun în manifestul lor: „Comuniștii nu ezită în a disimula opiniile și proiectele lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi atinse decât printr-o inversare violentă a oricărei ordini sociale din trecut.” Deci, incitarea la violență și la distrugerea ordinii sociale din trecut este clară și evidentă. În urmă cu exact 100 de ani, așa l-au înțeles și urmașii și discipolii săi de după octobrie 1917 după ce au pus mâna pe putere și când au decis să elimine orice formă de rezistență și orice formă socială sau religioasă care încerca să păstreze ceva din trecut, „din trecutul burghezo-moșieresc”.
Că inițiatorii și autorii care au semnat „Manifestul Partidului Comunist” au incitat la violență, și că urmașii și discipolii lor au pus în aplicare această violență, e una. La urma urmei am putea spune: așa a fost să fie, așa s-a scris și se scrie istoria! În schimb, ceea ce mă înspăimântă și mai rău, este faptul că și astăzi, în anul 2017, se continuă propaganda ideilor lansate de Marx și Engels. Iar această continuare a ideilor lor nu se întâmplă în Rusia sau în România, ci în Europa Occidentală, în Canada și USA. Mai grav, așa-zișii apărători ai valorilor democratice de toleranță și non-violență, tocmai ei sunt cei care încurajează și susțin aceste idei marxiste.
 
Ce înseamnă U.S.A. ?
Cu ceva ani în urmă, am aflat de o glumă extraordinar de bună și pertinentă publicată în Revista Cațavencu, glumă pe care o reproduc aici.
Întrebare: Ce înseamnă U.S.A. ?
Răspuns: Uniunea Sovietică „Ailantă”!
De atunci, de când știu și cunosc această „glumă”, nu mă pot abține să nu scot un zâmbet amar în colțul buzelor. Cu cât reflectez mai mult și mai adânc la această glumă inspirată, îmi dau seama că de fapt nu-i de râs, ci de plâns. Noi, cei care am cunoscut pe propria noastră piele Uniunea Sovietică „Aia”, noi suntem cei mai în măsură să înțelegem și Uniunea Sovietică „Asta”, adică „Ailantă”, cum a definit-o Revista Cațavencu. Pe măsură ce anii trec îmi dau foarte bine seama de faptul că U.S. „Asta”, în care au emigrat mii și zeci de mii de români, are foarte multe puncte în comun cu U.S. „Aia” pe care am cunoscut-o și noi înainte de decembrie 89: necondamnarea comunismului; complicitatea și conivența cu acesta; dorința lor de a îndepărta și elimina biserica și credința din viața socială; dorința „lor” - adică a comuniștilor comunişti „de atunci” și a comuniștilor capitaliști „de azi” - de a reduce ființa umană și bunul creștin doar la nevoile din stomac și la plăcerile temporare și trecătoare ale vieții etc. Mai mult, „și ăia”, dar „și ăștia”, nu-L au la inimă și la suflet pe Mântuitorul, iar vorba Lui când spune că: „M-au urât pe nedrept” (Ioan 15, 25) li se potrivește și unora dar și altora, adică și celor din Uniunea Sovietică „Aia”, dar și „Asta”.
 
Jos comuniștii comuniști și comuniștii capitaliști!
Comuniștii comuniști, adică „Ăia de dinainte și de-acolo”, din Europa de Est, Rusia și chiar România înainte de 89, și-au dat și își dau mâna cu frații lor, cu semenii lor, cu comuniștii capitaliști, adică cu „Ăștia de azi și de-aici”. Deși aceștia pretind că neagă și critică manifestul partidului comunist și ideile vehiculate de acesta, de fapt îl susțin și îl apară cu toată fermitatea, fie direct, fie indirect. La urma urmei, acești comuniști capitaliști, de stânga sau de dreapta, trag sforile și de-o parte și de alta. De aceea, chiar dacă ei pretind că apără și susțin proprietatea privată (și, slavă Domnului, mai toate bogățiile lumii de azi sunt în mâinile lor), și ei, ca și frații lor, comuniștii comuniști, tot la aceeași țâță atee și anticreștină au supt. „Mama lor”, Franc-Masoneria, i-a alăptat și pe unii și pe alții cu același lapte. Aşa se și explică faptul că Domnul A. Florian de la INSHR-EW și echipa lui nu mai au limite şi nu-şi văd de treaba lor încercând tot timpul să saboteze istoria patriei şi a bisericii punând tot felul de beţe-n roate.
 
 
Evanghelia și abolirea proprietății private
Din cărțile de istorie și de istoria filozofiei aflăm că Marx provenea dintr-o familie de evrei convertită la o sectă luterană. Faptul că a urît și a detestat religia, și în special Biserica Lui Hristos, reiese foarte limpede și clar din textele și scrierile sale. Fiind un om cult, bine pregătit, cu doctorat în filozofie obținut înaintea vârstei de 30 de ani, adică înainte de a scrie și redacta „Manifestul Partidului Comunist”, este evident faptul că știa și el scriptura și în special Noul Testament. Aceasta se explică și prin faptul că inclusiv el se considera un hegelian și un luteran. Or, Sfânta Scriptură, și în special Noul Testament, nu ne-au lăsat nici-o urmă și nici-un semn că ar condamna avutul, proprietatea privată, mai ales cea obținută prin muncă cinstită și corectă. Dumnezeu nu critică și nu atacă omul bogat și avut, ci se atacă, atunci când o face, la lăcomia și necredința acestuia. Iar exemple în acest sens găsim suficiente: bogatul căruia i-a rodit din belșug țarina (Luca 12, 16-21), și pe care nu-l mustră că avea foarte mult, ci-l ceartă pentru că nu se îngrijea se sufletul său; pilda lucrătorilor răi (Matei 21, 33-44), în care cel rău nu este „burghezul”, ci „proletarii”, adică lucrătorii. Inclusiv în parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32) ni se spune că el s-a gândit astfel: „Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați (adică „proletari” în limbajul și viziunea lui Marx) ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!” (Luca 15, 17). Și exemplele pot continua: parabola sutașului care are grijă de „proletarul” său (Matei 8, 5-13), etc.
Karl Marx și Friedrich Engels fac o mare greșeală atunci când consideră averea, bogăția, „un păcat”, „o burghezie, o aristocrație”. Mai mult, cu adevărat putem spune că bat câmpii și vorbesc aiurea atunci când spun că trebuie abolită chiar și proprietatea personală obținută prin muncă și merit. Din aceste pasaje vedem foarte bine că Dumnezeu nu critică și nu consideră omul avut, omul bogat, neapărat un om rău și-un păcătos. Nu, ci El condamnă lăcomia, lenea, necredința, avaria, gesturile și comportamentele anormale, cele care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. În schimb, Marx și Engels consideră rău și condamnă orice formă de bogăție și de avuție personală, chiar și aceea care-l apropie de om de Dumnezeu, aceea obținută prin sudoare și muncă cinstită. Omul simplu, sărac sau bogat, dar curat sufletește și muncitor care-și făurește un avut pe muncă cinstită, este criticat și atacat de Marx și Engels. Aici a fost și este poate cea mai mare greșeală a lor, a comuniștilor comuniști, căci dorind să confiște pământul și toată avuția țăranului corect, harnic și cu frică de Dumnezeu, de fapt i-a provocat pe aceștia și au dat apă la moară leneșilor și impostorilor care au profitat de această idee și acest sistem ca să parvină.
 
Lumea nu s-a vindecat şi nu se vindecă de comunism
Aici, la Montréal şi în Québec, unde trăiesc, se spune că atunci când Statele Unite sunt bolnave, Canada tuşeşte. Pornind de la acest principiu pot spune că atunci când Statele Unite şi lumea-ntreagă este bolnavă, România are de suferit, România suferă. Prin 89-90 când vedeam câte unul plângând după vechiul sistem ceauşist spuneam: «Ăsta nu-i vindecat de comunism!» şi-l lăsam în plata Domnului.
Comunismul a fost şi este ca un cancer, n-a iertat pe nimeni şi nimic. Acolo unde a reuşit să se instaleze a făcut ravagii, numai jale şi prăpăd. Și, ca orice boală gravă, a fost determinată de anumite «obiceiuri păcătoase».
 
Concluzie
Comunismul a fost și este o impostură. Așa cum a spus Alexandre Soljeniţîn la venirea lui în „lumea liberă”: Comunismul este o minciună! Comuniștii de ieri, ca și cei de azi, comuniștii de la est, ca și cei de la vest, fie ei atei, evrei, franc-masoni, luterani, protestanți, sau de orice alt fel de culoare politică, religioasă sau financiară, cu toții au punct comun: nu iubesc adevărul, nu iubesc Adevărul Relevat și nu-L iubesc pe Hristos. De aceea, astăzi, 25 octombrie 2017, la 100 de ani de la instalarea comunismului sovietic strig din nou, din toate puterile mele: JOS COMUNISMUL! Jos comuniștii internaționali!
 
25 octombrie 2017
Marian Costache
Montreal, Canada
 
 


Caleidoscop al identităţii româneşti cu referire specială la mileniul I - Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă

- demers istorico-teologic -

Domnului inginer şi teolog, om şi domn, VASILE JOANTA

Societatea românească actuală este cât se poate de provocată şi de încercată. Unii sunt răspunzători direct, alţii indirect, dar, una peste alta, toţi suntem răspunzători de felul în care ne apărăm sau nu identitatea culturală şi spirituală românească. Nu e vorba aici de superbii facile. Nici de extremisme. Vizăm doar principiul conform căruia înainte de a putea alege ce să fac cu viaţa mea trebuie să ştiu CINE SUNT. Ca om, ca naţie.

Premisele unei discuţii

După o anumită percepţie, cea a lui Constantin Rădulescu Motru, deşi nu include şi referirea la esenţa iconică a omului ca chip al Chipului lui Dumnezeu (Coloseni 1, 15), se observă măcar o lărgire a semanticii înţelesului triunghiului ereditate – mediu – educaţie, care stă la temelia formării şi dezvoltării istoriei umane: “În fondul biologic ereditar (s.n.) sunt cuprinse dispoziţiile organice, cu care indivizii, care compun populaţia, vin pe lume; dispoziţii care reglementează în mod direct funcţiunile vieţii vegetative ale populaţiei şi prin acestea, apoi, indirect, pe acelea ale vieţii sufleteşti… În mediul geografic (s.n.) intră toate formele de energie care înconjoară şi provoacă reacţii în sufletul populaţiei: clima, natura solului, posibilităţile de producţie pe terenul muncii; flora şi fauna; natura graniţelor etc. În sfârşit, în caracterele instituţionale (s.n.) sunt cuprinse manifestările tipice de natură spirituală. Ele sunt diferite de acelea provocate de fondul biologic ereditar şi de mediul geografic; sunt manifestări aparţinând experienţei istorice a populaţiei, care prin tradiţie se repetă în mod constant în decursul unei lungi durate de timp. În numărul acestora sunt: vorbirea, obiceiurile morale şi juridice, concepţiile preferate în preţuirea lumii şi a vieţii; trăsăturile naţionale” (Rădulescu Motru, 2012, pp. 8 – 9).

E mai mult decât evident că referinţa anterioară este a-transcendentă. De fapt, Constantin Rădulescu Motru se declară făţiş – şi nu o dată – pentru separarea secularistă dintre Stat şi Biserică, lucru ce justifică într-un fel afirmaţia tranşantă a preotului profesor Dumitru Stăniloae cum că românismul domnului Rădulescu Motru, ca de altfel şi el însuşi, este convertit la marxism (Stăniloae, 2014, p. 56).

Mai departe, părintele Stăniloae îşi fundamentează discursul antisecular şi antiseparatist pe legea filosofică a antinomiei, “în virtutea căreia contrastele se întâlnesc într-o unitate nouă fără să se contopească fiinţa uneia în alta”, şi acesta “este un bun definitiv câştigat de filosofie în înţelegerea atâtora din aspectele realităţii” (Stăniloae, 2014, p. 57). În fond şi la urma urmei, modul de gândire monist sau dualist, de altfel inspirat de filosofia antihristică monofizită şi nestorianistă, este străin nu numai de legea antinomiei, cât se îndepărtează mai ales de mărturisirea de credinţă calcedoniană a unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana lui Hristos în chip “neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit” (Stăniloae, 2014, p. 58).

Ceea ce îi scapă domnului Rădulescu Motru în afirmaţiile sociale şi psihologice despre poporul roman este că – deşi subliniază insistent contribuţia cunoaşterii antropologice – lasă să lipsească tocmai elementul antropologic crucial şi care este Chipul dumnezeiesc din om, constituţia divină a omului.

Câteva consideraţii antropologice şi hristologice

Mediul interior de viaţă al omului este dublu determinat: de ereditatea orizontală, a speciei dacă vreţi, şi de chipul lui Dumnezeu determinant pe linia verticală a veşniciei. Omul este înrudit, deci, fizico-chimic cu universul şi energetic cu Dumnezeu prin harul său afin chipului divin din el. Mai ales în această din urmă dimensiune consistă măreţia şi destinul omului.

“Arhetipul omului nu este pur şi simplu Logosul, ci Logosul întrupat” (Nellas, 2002, p. 70). Aceasta este finalitatea primă şi ultimă a persoanei umane chemate să-şi împlinească destinul său pământesc şi ceresc, nu singură, ci împreună cu întregul cosmos şi cu întreaga omenire. De aceea lucrurile nu pot fi separate fără riscul de a discrimina unicul sens al tuturor, ca Dumnezeu să fie totul în toate şi moartea să fie înghiţită de biruinţă (I Corinteni, 15, 54).

Fac o paranteză. Pentru cine se gândeşte că poate am trecut prea brusc de la argumente pământeşti la cele de tipul credinţei, recomand aceeaşi lege a antinomiei în care monismul şi dualismul gândirii sunt depăşite. Revin.

O afirmaţie doctrinară de profunzime mărturisitoare este aceea conform căreia persoana umană este chipul Chipului (eikon Eikonos), adică omul este chip al lui Hristos, chip al lui Dumnezeu (Nellas, 2002, p. 61). Dar, niciodată n-am putea spune că persoana umană este de o fiinţă cu Dumnezeu, aşa cum spunem despre Fiul lui Dumnezeu. Sau, niciodată n-am putea susţine că omul este de o fiinţă cu Hristos Domnul aşa cum Hristos Însuşi este de o fiinţă cu Tatăl. Consideraţia aceasta se bazează pe caracterul indubitabil al credinţei noastre creştine şi ortodoxe că firea umană şi firea divină deşi unite în Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu născut cu trup din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, sunt separate totuşi de abisul ontologic.

Şi pentru ca lucrurile să nu sune aşa de scolastic, în sensul de autonomie a raţiunii umane în faţa Adevărului supraraţional al Persoanei lui Hristos, aceeaşi Sfinţi Părinţi au concluzionat paradoxal şi totuşi ortodox că firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite în Hristos în chip „neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. S-a evitat astfel dublul pericol reprezentat de monofizismul confuzionist („neamestecat şi neschimbat”) şi de nestorianismul dioprosopist („neîmpărţit şi nedespărţit”).

Desigur că domnul Constantin Rădulescu Motru nu include în argumentaţia sa astfel de argumente şi, poate că şi datorită acestui lucru, ajunge la concluzii antagonice între instituţia Bisericii şi Stat. Cel puţin aceasta este părerea părintelui Dumitru Stăniloae.

A- transcendenţa este secularism: rasism şi naţionalism

Aici este în esenţă sămânţa secularismului şi poate că în astfel de concepţii îşi pot găsi terenul de manifestare atât rasismul cât şi naţionalismul.

Cumva, ceea ce se întâmplă astăzi, este în siajul a ceea ce profeţii Iluminismului din secolele XVIII şi XIX considerau că înseamnă rolul pe care raţiunea autonomă îl poate avea pentru a atinge acel grad de existenţă paradisiacă pământească dorit de toată lumea (Zizioulas, 1999, p. 31).

Cu alte cuvinte, omul s-a secularizat, adică s-a raportat exclusiv la creaţie dar fără Creator şi, în acest caz, orice intervenţie şi ingerinţă asupra naturii fizice, umane şi sociale este permisă, bineînţeles că în folosul vieţii îmbunătăţite a oamenilor şi societăţilor.

Ne ocupăm acum de două consecinţe sau, mai bine spus, manifestări ale secularismului ultimelor secole, adică rasismul şi naţionalismul, manifestări care iată că până în ziua de astăzi îşi arată protuberanţele colţuroase şi care muşcă hulpav din pacea întregii lumi. Ştim cu toţi despre modul de raportate a institutului Elie Wisel la fenomenologia rasismului şi, de asemenea, avem suficiente dovezi occidentale şi nu numai, de tendinţe spre extrema dreaptă exacerbând un identitarism naţionalist de tip homofob, chiar dacă iniţial pornit dintr-o dorinţă legitimă de contracarare a globalismului neo-marxist nivelator.

Rasismul îşi are originea în evoluţia istorică a secolului XIX, secol caracterizându-se pe de-o parte, prin expansiunea Occidentului în defavoarea Orientului şi, pe de altă parte, prin clivajul cultural dintre cele două emisfere, orgoliul “omului alb” cucerind samavolnic piscuri după piscuri ale unei superiorităţi investite geo-politic şi rasial. Sa ajuns astfel să se considere că negrii nu erau negrii pentru că Africa deţinea o climă foarte călduroasă, ci, pur şi simplu, pentru faptul că erau negrii erau consideraţi inferiori.

Naţionalismul, o altă evoluţie socio-istorică şi politică a secolului XIX, deşi are în vedere aceeaşi segregare interumană, nu mai vizează neapărat “distincţia negru-alb”, ci, restrângându-i-se aria de manifestare, include separaţia pe baza ideologiei naţionale. Altfel spus, nu mai este vorba numai despre comparaţia dintre China şi Germania, urmărindu-se acum distincţia intraeuropeană dintre francezi, englezi, germani… (Boia, 2005). Exact aceeaşi schemă de gândire poate fi aplicată şi discuţiilor actuale pe seama aşa-numitului “nucleu tare” european sau pe seama vitezelor diferite, dar în nici un caz complementare, de deplasare progresivă a naţiunilor constituente ale spaţiului european actual şi, după toate probabilităţile, şi viitor.

Am văzut că ceea ce secolele XVIII şi XIX previzionau a fi bunăstarea tutror societăţilor, a fost dezminţit de secolul XX şi de cataclismele istorice care i-au încercat nemilos pe oameni. S-a ajuns astfel, ca atât din spaţiul laic, cât şi din cel teologic, să fie reanimată idea conform căreia secularismul trebuie corectat.

E mai mult decât necesar să se revină la “cosmo-teorie, înţelegerea lumii în care trăim ca sacrament, ca realitate sacră mult mai vastă decât ceea ce poate sesiza şi cuprinde mintea omenească, ca liturghie cosmică, aşa cum descrie lumea, în secolul al VII-lea, Părintele Bisericii Sfântul Maxim Mărturisitorul” (Zizioulas, 1999, p. 31).

Unii învăţaţi de azi, chiar dacă nu fac uz de terminologia teologică asemenea unui specialist, apreciază că “secularizarea, aşa cum a fost cunoscută de istoria de până acum, are nevoie de corectură: ea trebuie înţeleasă de acum nu numai ca emancipare de religie, ci mai ales ca “proces de învăţare complementar”, în care raţiunea secularizată şi religia se iau reciproc în serios, chiar şi din punctul de vedere al fundamentelor cognitive, al aportului lor la temele controversate ale spaţiului public” (Marga, 2013, p. 219).

E extrem de ciudat cum societatea românească poate fi atât de uşor denuclearizată vis-à-vis de valorile fundamentale pe care îşi poate crea viitorul identitar – nu identitarist, viitor consubstanţial cu esenţa sufletului românesc şi, în acelaşi timp, complementar dezvoltării structurii valorice care întemeiază însăşi existenţa bătrânului continent european.

Acum, după ce am schiţat esenţa unei antropologii complete (bio-psiho-socio-teologice) putem continua, metodologic vorbind, cu cele trei dimensiuni de psihologie socială pe care Rădulescu Motru le propune ca grilă de interpretare a existenţei şi manifestării poporului roman: factorul biologic şi genetic, mediul sau spaţiul geografic şi spiritualitatea educaţional-instituţională a poporului nostru, cu completările de rigoare. Primul mileniu român şi creştin ne va fi referinţă permanentă.

Bagajul genetic al poporului român

După Constantin Rădulescu Motru, noi, românii, nu ne numărăm printre naţiile “creatoare de originalitate sufletească” pentru motivul că avem o cultură “mai nouă” şi, bineînţeles, chiar cu riscul de a deveni tautologic, pentru motivul că nu suntem chiar atât de originali (Rădulescu Motru, 2012, pp. 13, 15).

În oglindă, Sextil Puşcariu vede lucrurile pe dos: “Ceea ce creşte valoarea noastră în ochii străinătăţii nu sunt azi formele exterioare ale unei civilizaţii importate în măsură mai mare decât o putem asimila, ci ceea ce ne diferenţiază de oricare alt popor din lume, aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate… Ortodoxia noastră este astăzi cel mai sigur criteriu de diferenţiere, căci noi suntem în lume singurul popor latin de credinţă ortodoxă (s.n.). Această împerechere fericită de sânge latin cu alese însuşiri sufleteşti, venite de la Răsărit, ne dă acel complex de mari şi originale calităţi, care ridică valoarea naţiei noastre” (Stăniloae, 2014, p. 103).

Deocamdată ne oprim aici cu problematica legată de originalitatea poporului roman, mulţumindu-ne să subliniem odată în plus că originalitatea noastră constă în ortodoxia noastră împerecheată cu sângele latin, după părerea domnului Sextil Puşcariu la care subsemnează şi părintele Stăniloae. (Precizăm că întreaga sferă argumentaţională ce urmează se încadrează în contextul discuţiei dintre ortodoxi şi greco-catolici cu referire la momentul Uniaţiei şi a modului în care fiecare parte îşi susţine pledoaria în funcţie de ideatica proprie).

“Monitorul blăjean” consideră, într-o primă fază, că românii nu au sânge latin, ci doar “limbă latină; structura gândirii latine; spiritualitate romană”. Admiţând această diferenţiere între “rasă şi spiritualitate”, adică admiţând că poporul roman nu este de sorginte rasială latină şi că dispune doar de cultura şi spiritualitatea latină, “monitorul blăjean” nu face decât să creeze un sofism şi, astfel, “a admis eventualitatea unei diferenţieri de sânge între români şi celelalte popoare latine – că să înşele cu o satisfacţie platonică pe cei ce sunt convinşi de necesitatea unei diferenţieri –, dar îndată a făcut inoperantă această diferenţiere de sânge, adăugând că limba, gândirea şi toată spiritualitatea noastră sunt latine. Se respinge deci, în concluzie, necesitatea oricărei diferenţieri a noastră în cadrul latinităţii” (Stăniloae, 2014, p. 104 – 105).

Aici scopul este susţinerea Uniaţiei. Adică, dacă este adevărat că noi suntem mult mai mult latini decât ne credem – şi asta din vremuri imemoriale – atunci ceea ce s-a întâmplat la 1700 n-a fost de cât un simplu “transfer confesional” la origini justificat, iată, istoric şi cultural. Se ajunge astfel la “…încercarea de a construi aposteriori un fundament istorico-dogmatic al trecerii la începutul sec XVIII a unei părţi a românilor ardeleni la unirea cu Biserica Romei, trecere care se vrea înălţată pe temelia “credinţei pure şi a dorinţei sincere” de reîntoarcere la creştinismul latin” (Joanta, 2017, p. 18).

Şi că este aşa, o domonstrează un oarecare oportunism argumentaţional conform căruia “monitorul blăjean” ar accepta desfiinţarea a ceea ce până mai adineauri susţinea sus şi tare, adică posibilitatea de separaţie între “rasă şi spiritualitate”. De data aceasta, dimpotrivă, “să ne lăsăm credinţa spre a întări rasa”. Altfel spus, dacă avem sânge latin trebuie să împărtăşim şi credinţa latină. “Aşadar, de unde înainte admitea că poate să existe o deosebire între sânge şi spiritualitate, acum n-o mai admite. Iată cum îşi anulează prima tentativă de răsturnare a argumentării d-lui Sextil Puşcariu, cu a doua. Neadevărurile se surpă prin ele înşile!” (Stăniloae, 2014, p. 106).

În ceea ce priveşte aspectul genetic al compoziţiei poporului nostru, unii istorici au oscilat în direcţia unei romanizări complete a strămoşilor noştrii geto-daci de la nordul Dunării, deoarece “e clar că populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco romane, de sex feminin” (Alexandru Vulpe), iar alţi istorici, ca de pildă Xenopol, mai realist, consemnează că “acest popor este mai mult roman prin minte şi mai ales prin graiul lui, deoarece fondul şi temelia lui rămân Dacii romanizaţi”. Se pare că chiar paleo-genetica îi dă dreptate lui Xenopol, lui Ştefan Meteş şi altora ca ei (Joanta, 2017, pp. 53 – 54).

Spaţiul carpato-danubiano-pontic sau geografie românească

Pentru a putea înţelege mai adânc rolul pe care îl are în formarea neamului românesc legătura lui cu pământul pe care s-a format, trebuie să avem în vedere şi modul în care creştinismul ortodox funciar al poporului nostru încă dintru începuturi i-a putut determina percepţia asupra creaţiei ca dar al Creatorului pentru noi.

În Hristos toate se sfinţesc. Aşa cum se poate înţelege încă de la Naşterea Lui, alături de om, nici regnul mineral, nici regnul vegetal şi nici cel animal nu pot rămâne în afara efectului sfinţirii, făcut posibil prin biruinţa Domnului asupra a tot ceea ce înseamnă corupţie şi stricăciune. “Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi S-a îmbăiat în creaţie. Toate elementele materiei au fost atinse de existenţa lui pământească: apa, prin participarea la misterul Botezului, lemnul, prin participarea la Crucea Domnului, pământul, prin primirea Trupului Domnului, piatra, prin pecetluirea mormântului din care avea să învie Mântuitorul” (Groza, 2011, p. 210).

Pentru omul de azi confiscat de secularism şi economia venitului teluric, natura s-a desacralizat şi s-a răzleţit în bilanţurile contabile ale unor oameni care o închid între betoane şi fiare. Deşi mai mult specific Occidentului, procesul de desacralizare a naturii îşi face tot mai mult loc şi la noi odată cu sporirea vizibilă a civilizaţiei tehnologice creatoare de o percepţie din ce în ce mai utilitaristă asupra mediului. De fapt, celebra antinomie dintre sat şi oraş poate îmbrăca şi forma axiomei următoare: dezvoltarea nivelului de trai ca rezultat al mecanizării şi tehnologizării de ultimă oră se află în raport de inversă proporţionalitate cu respectul protectiv faţă de ambianţa naturală. Pe faţă, nimeni nu va zice vreodată că nu-l interesează sănătatea naturii şi igiena ei. Numai că acest interes faţă de mediu natural conţine cam tot atâta iubire câtă are un iubitor de animale pentru fiinţele pe care le ţine permanent îngrădite de grilaje de fier.

“Codru-i frate cu românul” rămâne doar o personificare reuşită ce ţine de zona figurilor de stil şi a licenţelor poetice. Spaţiul mioritic rămâne doar ca o invenţie blagiană admirabilă, dar, totuşi, numai o invenţie, menită să sublinieze un patri/otism retardat faţă de patri/a mamă a unor copii care nu mai recunosc decât cu greu tutela Tatălui.

În acest context nou, pământul şi natura nu mai sunt percepute ca daruri ale lui Dumnezeu supuse stăpânirii omului (cf. Facere 1, 28), rămânând cu un rol quasi-decorativ şi cu statutul de resurse neregenerabile şi pe care omul trebuie să le protejeze pentru a-i servi utilitarist fundamentului biologic al existenţei. Deci, până la urmă, tot despre o iubire egoistă este vorba: “Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde…” (Matei 16, 25).

După o anumită percepţie occidentală sunt, să zicem, anumiţi filosofi ai civilizaţiei care resping “teoriile potrivit cărora condiţiile geografice şi climatice au jucat în chip absolut un rol determinant în geneza civilizaţiilor sau în diferenţierea popoarelor” şi subliniază că religia “ar fi jucat în dezvoltarea civilizaţiilor un rol mai mare decât acela al realităţilor materiale” (Toynbee, 1979, pp.6-7). Deşi la un prim contact cu aceste cuvinte am putea încerca un sentiment de bucurie pentru prioritatea pe care o primeşte religia faţă de natură în formarea şi dezvoltarea civilizaţiei, totuşi nu putem eluda pericolul pe care aceste cuvinte îl ascund atunci când vorbesc de religie în general – a-propos de religia globală a neo-marxismului actual. Şi, pe de altă parte, raportându-ne la aceleaşi cuvinte, observăm că iradierea lor nu cadrează cu leimotivul frăţietăţii românului cu pământul natal, dimpotrivă accentuând rolul tot mai redus, dacă nu chiar insignifiant al pământului în clădirea unei civilizaţii.

Pământul, apele şi munţii n-au fost niciodată pentru români graniţe sau elemente despărţitoare. Acest lucru corespunde cu universalitatea prezenţei creştinismului şi ortodoxiei. La fel ca şi în spaţiul românesc, peste tot unde creştinismul s-a răspândit a existat această particularitate rezultată din combinaţia pământului cu credinţa creştină. Cel puţin până în secolul al X-lea, începuturile şi dezvoltarea creştinismului pe pământul ţării noastre s-a constituit “în spaţiul etnogenetic la daco-românilor, atât în dreapta cât şi în stânga Dunării, niciodată graniţă între ramurile aceleiaşi ginte”, locuitorii “de-a stânga şi de-a dreapta Dunării – cum zice Augustin Bunea – erau fraţi de un sânge de viţă latină ori de viţă tracă şi ilirică romanizată” (Joanta, 2017, p. 6 şi 130).

Şi a-propos de spaţiul traco-geto-dacic, spaţiul etnogenezei româneşti, cu Dunărea la mijloc, legăturile între locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării au început, cel puţin economic, încă din secolul III î.H., odată cu înfiinţarea oraşelor greceşti pe malul vestic al Pontului Euxin, acest lucru explicând totodată şi răspândirea creştinismului din zona danubiano-pontică în nordul Dunării încă cel puţin din secolul II după Hristos.

Mai mult decât atât, se pare că aşa cum Sfântul Apostol Pavel a ajuns cu propovăduirea Evangheliei “până în Iliria” (Romani 15, 19), tot astfel Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat “care toate le-a umblat, nu s-a limitat doar la cetăţile greceşti de la ţărmul vestic al Mării Negre, ci trecând Istrul a ajuns spre vest până în sudul Carpaţilor Meridionali, până la Nămăieşti în Muşcel, unde, într-un templu păgân găsit gol, a exclamat “Nemo est” (nu este nimeni), mărturie stand biserica rupestră de la Nămăieşti şi, poate, bisericile rupestre Cetăţuia şi Corbii de Piatră” (Joanta, 2017, p. 13).

Iar lucrurile nu se opresc aici. Creştinismul a ajuns până în Dacia Traiană, în interiorul spaţiului carpatic, adeverit fiind acest fapt de inscripţia creştină cu monogramul în semnul crucii de la Cluj şi de gema de la Potaissa (Turda) care conţine simbolul creştin IHTIS, ambele vestigii fiind după istoricul Ştefan Meteş “dovada cea mai puternică şi definitivă pentru vechimea creştinismului în Dacia înainte de 271” (la Joanta, 2017, pp. 33 – 35).

Din cele consemnate până acum reiese legătura dinre creştinism şi ortodoxie pe de-o parte şi munţii şi apele ţării pe de altă parte. Caracterul misionar al creştinismului primar a contribuit subsatnţial la circumscrierea geografiei româneşti. Amintindu-l acum doar pe Nicolae Iorga, menţionăm că şi acest mare istoric atunci când a vorbit despre legătura dintre Patriarhie Constantinopolului şi Imperiul Roman de Răsărit, a afirmat că această colaborare este justificată şi din punct de vedere geografic.

Pe de altă parte însă, Roma, adepta unei geografii universaliste de tip jurisdicţional, georeligios şi quasi-geopolitic, a încercat să-şi justifice stăpânirea în părţile noastre prin pretinsa ei juristicţie asupra Răsăritului creştin cu ajutorul aşa-zisului Vicariat de la Tesalonic, căruia, pare-se după anumite interpretări tendenţioase ale Novelelor împăratului Justinian, s-ar supune şi Arhiepiscopia de Justiniana Prima din părţile Iliricului.

În ambele cazuri e vorba de o forţare geografică a jurisdicţiei canonice romane, folosindu-se chiar de “argumentul petrin”. Ori dacă, aşa cum susţin anumiţi istorici greco-catolici, e de la sine înţeles că Roma stăpânea canonic şi jurisdicţional în sudul Dunării şi chiar în nordul ei printr-un Niceta de Remesiana venit din sud, tocmai, cum zic ei, datorită dependenţei acestor spaţii de Vicariatul de la Tesalonic, atunci de ce e nevoie ca în permanenţă papii să fie nevoiţi a-şi justifica petrin stăpânirea canonică asupra acestor teritorii? Nu cumva din cauză că jurisdicţia lor era mai degrabă pretinsă şi dorită decât reală? (Joanta, 2017, pp. 141, 120 – 139).

Papalitatea a continuat să-şi exercite dorinţa de înstăpânire în Răsărit şi mai târziu şi, la sinodul din 861 de la Constantinopol, a trimis reprezentanţi care vor recunoşte hotărârile acestui sinod doar “cu condiţia ca Iliria şi sudul Italiei să fie înapoiate Romei”, lucru care bineînţeles că nu s-a întâmplat. Deşi s-a supărat foarte tare, papa Nicolae I n-a avut ce să facă şi chiar împăratul de la Constantinopol i-a comunicat că “hotărârile lui nu aveau valabilitate (în Răsărit s.n.), deoarece nimeni nu îl desemnase pe el şi sinodul lui ca judecător”(Ostrogorski apud Joanta, 2017, p 151).

Deşi respinsă, papalitatea a continuat să profite de discontinuităţile răsăritene şi, după încreştinarea oficială a bulgarilor sub ţarul Boris Mihail în anul 864, când aceştia i-au cerut papei un patriarh pentru Bulgaria, acesta le-a şi trimis pe episcopii Fortunatus şi Paul împreună cu alţi misionari latini şi care au reuşit să impună stăpânirea romană în Bulgaria între 866 şi 870. Însă cu toate presiunile şi ingerinţele exercitate de către Roma papală, la sinodul din 869-870 de la Constantinopol s-a hotărât ca Bulgaria să aparţină de Constantinopol, fapt ce l-a determinat pe patriarhul Ignatie să-l trimită în Bulgaria ca mitropolit pe Iosif, care după Ghenadie Enăceanu “trebuie să fi fost din acei episcopi români, care aveau toată încrederea lui Boris, şi care de altă parte erau renumiţi şi prin ortodoxia lor…El spune că Iosif fiind episcop nu putea fi bulgar, fiindcă bulgarii de abea se creştinau. El nu putea fi nici grec, fiindcă Boris vroia episcop dintre supuşii lui, or Boris nu făcea distincţie de naţionalitate între Români şi Bulgari” (Joanta, 2017, p. 156). Încă odată putem vedea că nicodată Dunărea nu i-a despărţit pe români, dimpotrivă a fost o catapeteasmă unificatoare cel puţin în primul mileniu creştin.

(Pe acest fond informaţional din primul mileniu creştin al spaţiului etnogenezei româneşti la nord şi la sud de Dunăre, fără pretenţia de a fi exhaustivi, am putea conchide câte ceva despre modul în care, geografic vorbind, Constantinopolul şi Roma la vremea respectivă şi, mai târziu, după momentul de la 1700, creştinismul ortodox şi cel greo-catolic îşi revendică justificarea jurisdicţiei confesionale pe seama celei teritoriale).

De aceea românul îşi iubeşte atât de mult pământul, munţii şi apele…. Spre deosebire de occidentalii protestanţi şi catolici pentru care problematica mântuirii se leagă doar de om iar natura are valoare exclusiv utilitară, la noi românul are dragoste de pământ şi de animale cărora le împrumută “ceva din caracterul de persoană. De aceea nu se simte românul între ele singur”. Relaţia românului cu creaţia e una de-o complexitate ce depăşeşte ştiinţa pură, “e un domeniu de nuanţe, de imponderabile, de împletituri extreme de fine” (Stăniloae, 2014, p. 66 ş.u.).

Deşi înnoirea pachetului metodologic al cercetării vieţii populare româneşti reprezintă o preocupare de continuă însemnătate, sunt anumite excrescenţe ermeneutice, de pildă cea bazată pe neopozitivism, care supralicitează până la saturaţie implicarea raţiunii iluminate în domeniul spaţio-temporal, magic şi religios, concret şi total, întreg, al vieţii ţăranului român.

Nu neopozitivismul e rău în sine, ci faptul că poate fi socotit un panaceu. Cine altcineva, decât un „novice importator de marfă neopozitivistă”, ar putea adresa o întrebare de acest fel: „Din câte dealuri şi din câte văi se compune spaţiul mioritic?” (Blaga, 1972, p. 90).

Cum ar putea cineva să încerce să demonteze ştiinţific crezul blagian şi, îndrăznesc să cred că şi al nostru, crez conform căruia spaţiul nostru ondulat se manifestă şi în doinele şi în cântecele noastre (Blaga, 1972, p. 47). Păi când asculţi o doină sau un cântec popular în primul rând pur şi simplu simţi şi trăieşti. Te încearcă anumite stări interioare pe care nu le diseci deconstructivist sau structuralist. Deşi, aşa cum susţine George Călinescu, nu poţi izola creaţia populară in se de orice dimensiune şi categorie de interpretare estetică. Cântecele populare sunt „poezii, pasibile de critică literară, suficiente în sine” şi în interiorul lor vom întâlni „toate mijloacele specifice poeziei (rima, metafora, descripţia fantastică a realului, muzica poetică”) (Călinescu, 1964, p. 202).

Dincolo de toate, metodologic, e mult de mers de la aceste categorii filologice până la un pozitivism pur de tip logico-matematic. Şi asta mai ales că se eludează unul dintre principiile matricei etnopsihologice de formare, moştenire, transmitere şi conservare semantică a faptului de viaţă ţărănesc şi românesc, adică preemţiunea emoţiei asupra cogniţiei. Românul mai întâi a simţit şi a trăit lucrurile şi evenimentele de viaţă şi chiar cosmice şi abia apoi le-a acordat o anumită semnificaţie. De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal valabil că a simţi anticipează pe a gândi. Pe acest fond de emoţie şi creştinism s-a putut ajunge la compexul sentiment al iubirii pe care românul o are faţă de ţara/ţarina sa. El însuşi este ţărână şi în ţărână se va întoarce… .

Instituţii şi spiritualitate în timpul etnogenezei româneşti şi după

Să rămânem la acest cadru istoric şi să continuăm pe linia a ceea ce noi am numit mediul social-istoric şi cultural al vieţii persoanei. Facem acesta ştiind că mediul are două componente de bază: factorul natural cu tot ceea ce implică el, de la elementele fizico-chimice până la felul în care alimentaţia influenţează sănătatea, şi factorul social care cuprinde “mediul socio-uman…principalele medii educaţionale, familia, şcoala, instituţiile de ocrotire socială, instituţiile extraşcolare, mediul profesional, comunitatea religioasă, comunitatea etnică etc.” (Creţu şi Nicu, 2009, p. 72). Dacă la punctul anterior ne-am ocupat de prima componentă, acum ne vom referi la cea de-a doua, cea instituţională şi culturală.

După Constantin Rădulescu Motru, nivelul de educaţie şi manifestare a unei naţii se reflectă în spiritualitatea sa şi în manifestările sale creative, originalitatea sufletească a unui popor adeverindu-se prin instituţii care susţin aceste manifestării originale şi care promovează expresiile constante şi progresive ale culturii sale. Până aici nimic mai adevărat. Se pare că, totuşi, după acelaşi autor, credinţa trebuie să rămână deoparte, deoarece “românismul şi ortodoxismul nu pot fi contopite fără să se păgubească reciproc, fiindcă natura spiritualităţii unuia este cu totul diferită de a celuilalt. Ortodoxismul nu poate merge mai departe în serviciul unei spiritualităţi naţionaliste, fără a-şi pierde caracterul de spiritualitate religioasă creştină, iar românismul nu poate merge mai departe pe baza ortodoxismului decât cu preţul abdicării sale de la rolul de promotor al progresului în ordinea economică şi politică a României” (Rădulescu Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi, apud Stăniloae, 2014, p. 55). Câteva rânduri mai încolo, părintele Stăniloae tranşează lucrurile: “…ar trebui să completăm noi gândul; românismul e numai grijă de mâncare şi deloc aspiraţie spre desăvârşire morală şi spirituală; românismul s-a convertit la marxism, ca dl Rădulescu-Motru”.

Pentru a completa în continuare complexul de argumente care de-a lungul istoriei românilor adevereşte raportul neantagonist dintre două entităţi, Biserica şi Statul, ne vor referi la câteva exemple luate din primul mileniu de existenţă a creştinismului românesc.

Cum am putut vedea mai devreme, încă din primul secol creştin, indiferent că Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip au petrecut mai mult sau mai puţin pe pământul traco-geto-dacic, avem mărturii despre pătrunderea creştinismului în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, în Sciţia Minor, şi, poate, până mai sus în sudul Moldovei unde se pare că ar fi fost posibil să ajungă Sfântul Apostol Andrei. Elementele creştine s-au răspândit apoi pe ambele maluri ale Oltului şi au ajuns chiar până în interiorul arcului carpatic, în Transilvania de astăzi, lucru menţinut în conştiinţa românească de descoperiri arheologice cu inscripţii creştine la Cluj şi Turda (Potaissa) de care am amintit.

Şi ca să luăm ca reper perioada retragerii aureliene din perioada 271 – 275, am spune că alături de anterior menţionatele inscripţii creştine mai vechi decât această perioadă, stau şi cuvintele creştine ca de exemplu “Cuminecare” – a împărtăşi, al cărui sufix “-icare” este mai vechi de secolul IV. Chiar şi semnificaţia profund creştină pe care folosirea acestui termen creştin o presupune în viaţa religioasă a strămoşilor noştri, este întărită de remarca lui Al. Niculescu după care “originea liturghiilor ortodoxe este cea antiohiană sau siriană în limba greacă… În Daco-Romania s-a oficiat iniţial în limba latină populară liturghia antiohiană-siriană, care a fost adusă în Dacia romană de creştinii din legiunile romane staţionate în Dacia romană, de coloniştii orientali şi, în special, de creştinii din legiunile romane staţionate în Dacia romană venite din Orient” (Joanta, 2017, p. 41).

Şi tot ca un argument al vechimii creştinismului în spaţiu traco-geto-dacic, spaţiu de formare a etnogenezei româneşti, am aminti şi faptul că goţii care încă de pe la mijlocul secolului al III-lea făceau incursiuni în sudul Moldovei şi estul Munteniei, au primit credinţa creştină de la “populaţia daco-română în rândul căreia erau mulţi creştini” (Joanta, 2017, p. 37).

Din toate aceste mărturii reiese ceva din identitatea creştină a acestui neam aflat încă în plin proces de formare. Se pare că chiar una dintre motivaţiile retragerii împăratului Aurelian în sudul Dunării, a fost tocmai numărul mare de creştini la nordul fluviului. Şi pornind o presecuţie împotriva lor s-a gândit că dacă îi lasă în calea popoarelor migratoare elementul creştin va dispărea.

Alături de creştinism, un alt indiciu istoric al filonului identitar al “daco-românilor”, se regăseşte în altă justificare, de data aceasta pragmatică, a retragerii aureliane; fiind destul de costisitor să facă faţă migratorilor şi barbarilor la limesul nordic al Imperiului Roman, împăratul Aurelian a considerat că ar fi indicat să se retragă în sudul Dunării şi să lase astfel apărarea graniţei nordice a Imperiului în apărarea băştinaşilor de la nord şi care au rămas acolo unindu-se cu fraţii lor, dacii-liberi, şi organizându-se astfel încât să lupte prin resurse proprii pentru existenţa lor şi a fraţilor lor de dincolo de fluviu care s-au retras odată cu garnizoanele imperiale. Dincolo de acest posibil pragmatism strategic şi geopolitic roman, mai rămâne ca populaţia rămasă pe loc după retragerea aureliană să aibă şi posibilităţile şi capacitatea de a se constitui în ceea ce împăratul dorea. Şi, după toate probabilităţile, aceste resurse intrau în echipamentul strategic al strămoşilor noştri, de vreme ce nu o singură dată încă înainte de retragere au încercat să se răscoale şi să scape de jugul roman. Atunci, Roma a putut cunoaşte capacităţile lor şi astfel i-au putut considera în măsură să se organizeze şi să-şi apere pământul (Joanta, 2017, pp. 28 – 31).

Reţinem până acum trei trăsături fundamentale ale românilor aşa cum se reflectă ele din exemplele de mai sus: existenţa creştină, spiritul de luptă şi iubirea faţă de pământul lor.

După retragerea aureliană, obştile săteşti au constituit unele din formele primare de organizare în jurul instituţiei Basilicii-Biserica, instituţie spirituală şi juridică în acelaţi timp. Evanghelia pe lângă faptul esenţial că este adevăr revelat, misionar-spiritual, a devenit şi constituţie socială şi politică a primelor forme instituţionale de organizare a strămoşilor noştri, premize instituţionale al judeţelor, cnezatelor şi voevodatelor de mai târziu (Joanta, 2017, p. 44 ş.u.).

În concluzia celor de mai sus, capacitatea instituţională a daco-românilor reflectă spiritul organizatoric chiar şi la nivelul de credinţă şi viaţă creştină. După istoricul Ghenadie Enăceanu, după retragerea aureliană, pe la sfârşitul secolului al III-lea găsim atâţia creştini în Dacia care puteau alcătui o episcopie numită Sisania. Reşedinţa ei era în provincial Panonia II şi se pare că avea jurisdicţie şi asupra Transilvaniei, adică Dacia Traiană.

Capacitatea instituţional-bisericească, a Tomisului ne este arhicunoscută din istorie. Despre episcopia Tomisului şi despre episcopul Betranion care a participat la Sinodul Ecumenic de la Niceea, sau despre Teotim al Tomisului, mai adăugăm doar că toate aceste elemente istorice însumează valoarea spirituală şi creştină a strămoşilor noştri în spaţiul carpato-danubiano-pontic, rolul bisericesc important al episcopiei Tomisului s-a extins misionar în teritorii care cuprindeau cel puţin sudul Moldovei şi jumătatea estică a Câmpiei Muntene. Aceasta rezultă chiar din faptul că Sfântul Vasile cel Mare cere moaştele unui mucenic din stânga Dunării (Sava Gotul) de la ducele Sciţiei, Iunius Soranus, iar trimiterea lor s-a făcut cu “încuviinţarea clerului şi a episcopului locului” (Joanta, 2017, pp. 25, 67).

Mai târziu (550) lucrurile s-au menţinut pe acelaşi nivel, dacă nu cumva chiar s-au dezvoltat, în înţelesul unei autorităţi spirituale pe care Tomisul şi-a exercitat-o prin intermediul mitropolitului Valentinian care, în schimbul de scrisori cu papa Vigiliu pe seama Celor trei capitole, s-a arătat a fi de-o demnitate ierarhică egală cu papa, “ierarhul tomitan fiind cel care solicita clarificări privind acţiunile papei Vigiliu şi nicidecum invers, fapt ce dovedeşte înalta apreciere de care se bucura acesta în rândul episcopatului creştin al vremii ca om de cultură şi apărător al adevărurilor de credinţă stabilite în primele patru sinoade ecumenice” (p. 88).

Din secolul al VII-lea de la invaziile avaro-slave şi până la cristalizarea Bisericii Bulgare în secolul IX, deşi lipsesc multe informaţii privin Biserica Românilor şi organizarea ei, părintele Mircea Păcurariu consideră că această lacună documentară nu este nicidecum o dovadă a lipsei de organizare bisericească pe pământul nostru, dimpotrivă, acest fapt arătând “existenţa unei vechi organizări bisericeşti în frunte cu ierarhi de neam român” (p. 145). În plus, când bulgarii s-au creştinat sub ţarul Boris Mihail (sec. IX), după ce au intrat în jurisdicţia canonică a Constantinopolului, le-a fost trimis mitropolitul Iosif care, conform lui Ghenadie Enăceanu, era român, ţarul neacceptând decât un episcop dintre supuşii lui şi ştim că Boris Mihail nu făcea nici o distincţie între Români şi Bulgari (p. 156). Ori asta presupune existenţa organizării instituţiei Bisericii şi nu lipsa acesteia.

Poporul român şi-a conturat astfel substanţa lui identitară şi instituţională încă din primul mileniu creştin şi caracteristicile lui individuale îl adeveresc suficient de structurat organizatoric vorbind, astfel încât a putut să-şi regleze singur fluxul cultural şi spiritual atât prin ceea ce a lăsat să iasă, cât şi prin ceea ce a lăsat să intre în spaţiul etnogenezei şi vieţuirii lui. Pe acest fond, ca să mai dăm doar un singur exemplu, în nici un caz nu a fost vorba de vreo politică bulgărească care să fi introdus peste voinţa poporului român limba slavonă la noi, ci noi înşine am socotit că limba slavonă ne asigură libertatea atât faţă de influenţa papală, cât şi faţă de Bizanţ. Dacă vreţi, lucrul acesta s-a văzut şi mai târziu în istoria noastră, când în condiţiile de presiune exercitate de saşii luterani şi de maghiarii calvini în Transilvania, tot limba slavona a fost cea care într-un fel ne-a protejat împotriva inoculării pe linie de limbă a ingredientelor convertirii.

Revenind acum la concepţia domnului Rădulescu Motru, vedem că poporul român n-a fost lipsit de creativitate şi originalitate sufletească de-a lungul istoriei sale şi că n-a dus lipsă nici de o spiritualitate profundă care să se reflecte în instituţiile lui, aşa cum am încercat să arătăm cu referire preponderentă la primul mileniu creştin şi român. Românii şi-au valorificat potenţialul genetic pe care l-a presupus întâlnirea geto-dacismului cu romanii şi au cultivat acele elemente care structurează până astăzi identitatea românească: credinţa, pământul, lupta făţişă sau diplomatică sau lingvistică sau religioasă etc. pentru unitate şi independenţă, generozitate creştină faţă de alte naţii.

Şi pentru că în zilele acestea spiritualitatea şi cultura noastră românească este atacată la nivelul diferitelor instituţii de bază ale societăţii, vom proceda în continuare la o simplă radiografiere a acestor realităţi instituţionale cu speranţa că noi ca români ne vor regăsi filonul identitar al neamului de unde ne hrănim prezentul şi, mai ales, viitorul neamului.

Vom proceda inductiv, adică vom porni de la mic la mare, lăsânu-l pe fiecare să-şi definească ce înseamnă pentru el “mic” şi “mare”.

Familia aşa cum este ea precizată, biologic vorbind, ca celulă a societăţii, are într-adevăr o semnificaţie şi importanţă organică în dezvoltarea societăţii în toate compartimentele ei. Astăzi şi acum, instituţia familiei este vehement atacată pe motive ce ţin de corectitudinea politică momentan omniprezentă: că este discriminatorie la adresa minorităţilor sexuale, că este tradiţională şi, deci, neadaptată nevoilor actuale, că este confiscată religios şi reprezintă astfel un monopol al bisericii, că, paradoxal, familia este împotriva altor forme de familie, ca, de pildă, familia de tip monoparental, că încalcă legile europene şi nu numai, că împiedică manifestarea sexuală liberă a diferitelor persoane, că este împotriva iubirii adevărate etc.

Acestor arme de atac din tranşeele unei post-modernităţi confiscate ideologic şi neo-marxist, le-aş răspunde, într-o primă fază, prin două argumente: argumentul firescului creaţional care presupune relaţia bărbatului cu femeia, şi argumentul ştiinţific după care, psihologic vorbind, pentru creşterea armonioasă a copiilor este necesară complementaritatea, în primul rând, afectivă, şi apoi neuro-fiziologică şi psihologică a mamei cu tatăl. Problemele maritale ale homosexualilor ne sunt cunoscute din presa occidentală, de unde ştim că violenţa este o constantă comportamentală.

În filonul nostru identitar şi creştin de când am început să ne formăm ca naţie pe acest pământ, stă convingerea că Dumnezeu binecuvântează familia formată din bărbat şi femeie “căci nu e bine să fie omul singur”. După ce la începutul veacului al II-lea romanii au venit şi i-au colonizat pe geto-daci, o parte din aceştia au scăpat şi au rămas organizându-se în afara graniţelor Imperiului Roman, aşa-numiţi daci liberi. În permanenţă ei realizau atacuri la adresa romanilor colonizatori şi se pare că geto-dacii ocupaţi de romani răspundeau cu drag şi dor, astfel că romanilor le era tot mai greu să-i stăpânească pe geto-daci. Desigur că aceste incursiuni erau făcute şi pe motivul unităţii familiale de sânge şi credinţă a geto-dacilor ale căror femei, aşa cum spun şi unii istorici, au rămas pe pământul pe care s-au născut, au crescut şi şi-au întemeiat familia. Fie ca această putere a strămoşilor noştri se ne inspire şi pe noi cei de azi în efortul de a ne afirma şi păstra valorile neamului.

Şcoala este şi ea înregimentată pe două planuri, adică financiar-material şi spiritual-cultural. Cel de-al doilea aspect este cu atât mai interesant cu cât programa şcolară este tot mai încărcată deşi se luptă împotriva reducerii numărului de ore la anumite discipline: religie, istorie, latinitate (scuze, latină). Manualele, aşa cum sunt, şi cu o tot mai tergiversată apariţie, se pare că nu mai prezintă importanţă psiho-pedagogică şi didactică decât dacă vor fi editate de la centru şi de o singură editură mamut.

Ar fi tare interesant să putem auzi astăzi comentariile pe care un Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru sau un Spiru Haret şi chiar un Dumitru Stăniloae le-ar fi putut face dacă ar fi trăit în zilele noastre. Şi, totuşi, sunt cam tot atâtea reforme în învăţământul românesc câţi ani s-au scurs din 1989 până astăzi.

Mediul lingvistic e mai puţin particularizat în prezentările mainstream, deşi iradierea semnificaţiei limbii române poate fi uşor prelevată din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cum s-ar putea ajunge ca în Ucraina sau în oricare altă ţară să se poată interzice predarea în limba maternă a unei minorităţi? În cazul de faţă, aş sugera mai multă corectitudine politică în favoarea minorităţilor entice. Sau ce se întâmplă cu vlahii/românii din Serbia şi cu limba română tot mai supusă interdicţiilor.

Asta pe lăngă violurile zilnice ale limbii române de către chiar fiii ei mai mult sau mai puţin tineri şi care numesc frumuseţea, delicateţea, profunzimea, culoarea, gingăşia, forţa, robusteţea, iubirea printr-un singur cuvânt, adică “cool” sau sinonimele acestuia, “beton, mişto, super”.

Aş vrea acum să dau un singur exemplu despre ceea ce a însemnat odată, şi mai poate încă însemna şi astăzi, limba pentru orice popor. În cazul de faţă, pentru poporul român.

Suntem, cred, familiarizaţi cu disputa lingvistică şi istorică pe care atât autori şi istorici români ortodoxi, cât şi greco-catolici, au dus-o în a sublinia greutatea cantitativă şi calitativă dpdv lingvistic a elementului latin sau dac în limba română. Asta s-a întâmplat în mod preponderent cam cu privire până la secolul al patrulea când, odată cu apariţia Constantinopolului, s-a pus problema influenţei lingvistice greceşti. Astfel, am putea spune, alături de mulţi alţii, că formarea etnică a poporului român s-a realizat simultan cu încreştinarea sa şi cu formarea identităţii limbii române. O curiozitate se ridică însă atunci când avem în vedere modul în care a apărut şi s-a instaurat limba slavonă în cultul şi în administraţia românească. Sunt voci, autorizate de altfel, care consideră că undeva la intersecţia primelor două milenii creştine fraţii bulgari “ne-au dăruit” limba slavonă. Desigur că dezbaterile pe aceste temă ar putea continua indefinit.

Şi acum punctul în care am vrut să ajung: se pare că influenţele tot mai acute ale vorbitorilor de limbă latină sau de limbă greacă, care şi-au dorit o influenţă religioasă sau politică şi, poate că pe amândouă, în pământul românesc, i-au făcut pe români să opteze pentru limba slavonă. Şi această alegere lingvistică i-a sprijinit pe români în efortul, de altfel mult mai complex, de a-şi păstra identitatea culturală şi etnică în faţa confiscării tendenţioase încercate pe filiere ligvistico-politice-religioase (Joanta, 2017, p. 175).

Biserica, însă, poate fi ultimul bastion al românismului. Nu un bastion exclusivist, cât unul care promovează libertatea de alegere şi expresie a oamenilor într-o atmosferă structurală de respect reciproc şi, în acelaşi timp, comun faţă de valorile bazale care fundamentează comunitatea solidarităţii româneşti şi europene.

Indiscutabil, programe de relevanţă naţională ca “Alege Şcoala” şi “Hristos împărtăşit copiilor”, deservesc acest interes valoric al bisericii şi al românilor. În continuarea acestei misiuni, Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod din Creta I,1, defineşte astfel Biserica: “Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, este comuniune divino-umană după chipul Sfintei Treimi, pregustare şi vieţuire a celor din urmă (a oamenilor) în Dumnezeiasca Euharistie şi descoperire a slavei lucrurilor celor viitoare, şi, ca o Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezenţa şi mărturia Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere” (Cancelaria Sfântului Sinod, 2017, p. 7).

Desigur că aceste abilităţi de organizare administrativă şi social-filantropică ale Bisericii Ortodoxe Române se inspiră constructiv, conştient şi inconştient, din ceea ce s-a putut constitui încă din primele veacuri daco-româneşti creştine ca şi competenţe organizaţionale ale unei Bisericii care a trebuit să-şi asume responsabilitatea religioasă şi civilă în timpul etnogenezei româneşti.

În mod sigur, ar mai fi multe de spus despre aceste teme şi subiecte care vizează complexitatea mediului în care fiecare dintre noi îşi desfăşoară existenţa. Fără a avea pretenţia de a vă fi oferit un panoptic, considerăm că aceste lucruri trebuie spuse, chiar dacă şi numai schiţat, aşa cum am făcut noi acum, pentru a crea o bază de aprofundare pe care fiecare dintre noi să o putem valorifica în folosul nostru şi al famililor noastre, al instituţiilor care deservesc societatea romînească şi, de ce nu, în numele comuniunii umane la care suntem chemaţi cu toţii (cf. Ioan 17, 11), în folosul lumii întregi.

 
BIBLIOGRAFIE:
  1. BLAGA, Lucian, (1972). Izvoade, Bucureşti: Editura Minerva.
  2. BOIA, Lucian, (2005). Omul şi clima: teorii, scenarii, psihoze, traducere de Valentina Nicolaie, Bucureşti: Editura Humanitas.
  3. CĂLINESCU, George, (1964). Istoria literaturii române, Bucureşti: Editura Academiei Populare Române.
  4. CREŢU, Daniela şi NICU, Adriana, (2009). Pedagogie, Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga”.
  5. GROZA, Horia Ion, (2011). Laudă bunătăţii timpului – meditaţii pe teme existenţiale, Bucureşti: Editura Logos.
  6. JOANTA, Vasile, (2017). Încercări despre începuturile şi dezvoltarea creştinismului în spaţiul daco-roman până la începutul secolului al XI-lea, Iaşi: Editura Pim.
  7. MARGA, Andrei, (2013). Schimbarea lumii – globalizare, cultură, geopolitică, Bucureşti: Editura Academiei Româme.
  8. NELLAS, Panayotis, (2002), Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu: Editura Deisis.
  9. RĂDULESCU MOTRU, Constantin, (2012). Psihologia poporului roman, Bucureşti: Editura Paideia.
  10. STĂNILOAE, Dumitru, (2014). Ortodoxie şi Românism, Bucureşti: Editura Basilica.
  11. TOYNBEE, Arnold, (1979). Oraşele în mişcare, traducere de Leontina Moga, Bucureşti: Editura Politică.
  12. ZIZIOULAS, Ioannis, (1999). Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Bucureşti: Editura Bizantină.

 



Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
EXISTENŢA AUTENTICĂ. Să fii în lume şi totdeauna mai presus de lume (1) - Dr. Marius Andreescu
 
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
Partea I
Scurte consideraţii privind conceptele de existenţă, realitate şi lume în filozofie
 
       Drama, dar şi măreţia raţiunii umane, constă în încercarea de a rezolva celebra dilemă hamletiană „a fi sau a nu fi”. Este un răspuns esenţial pentru ca omul să înţeleagă sensul existenţei sale în această lume, pentru înţelegerea sensului şi raţiunii vieţii şi, eventual, sensul vieţii de după viaţă. Dilema persistă şi în prezent, cel puţin la nivelul cunoaşterii metafizice, deoarece nici unul din răspunsurile pe care filosofii le-au formulat în decursul istoriei tumultoase a metafizicii nu par să fie întrutotul satisfăcătoare pentru a ajunge la o rezolvare deplină, raţională, a sensului existenţei şi, în special, a existenţei umane. Cu toate acestea, contribuţia filosofiei este remarcabilă în încercarea de a conceptualiza existenţa, de a identifica formele acesteia, raportul dintre existenţă şi nonexistenţă. Dacă aceasta ar fi singura preocupare a metafizicii ar merita pe deplin statutul de ştiinţă fundamentală a spiritului, atât de contestat .
       Problema ontologică în filosofie face parte din însăşi esenţa meditaţiei metafizice, prezentă în mod constant în întreaga istorie a gândirii umane. Întrebări fundamentale, precum: ce este existenţa; de ce există această lume şi în această formă; ce este realitatea; ce este nonexistenţa; care sunt sensurile existenței umane, de unde venim şi unde ne îndreptăm; ce este lumea şi ce este omul în această lume, sunt numai câteva din problemele metafizice, dar în acelaşi timp şi teologice, ce formează conţinutul ontologiei în accepţiune filosofică şi spunem noi şi în accepţiune teologică.
       Evident, în modesta noastră încercare nu vom putea analiza în întregime concepţiile despre existenţă şi nici nu vom fi în măsură să furnizăm un răspuns în plan filosofic, ci numai să arătăm o posibilă rezolvare a problemei ontologice, însă nu la nivelul puterii raţiunii metafizice a omului, ci în planul dogmaticii teologice. Meditaţia şi cunoaşterea metafizică asupara acestei teme nu poate fi ignorată şi nici înlăturată pentru că poartă în sine puterea de înţelegere a raţiunii umane care, în esenţă este fundamentată pe reveleţia naturală, după caz în mod voit, sau numai implicit aşa cum este cazul gândirii filosofice din antichitate
       Rămânând în sfera gândirii metafizice, remarcăm dualităţile conceptuale întâlnite în diferitele orientări filosofice şi conceptele care sunt elaborate şi folosite în legătură cu înţelesurile verbului de „a fi”, privit din punct de vedere ontologic. Categorii precum: existenţa, realitatea, fiinţa, conceptul de lume, devenirea, cunoaşterea sunt numai câteva din temele întâlnite în teoriile metafizice ontologice Este interesant de constatat şi explicarea în plan recesiv, sau prin dualităţi, a existenţei. În acest sens, remarcăm în gândirea filosofică raporturi conceptuale duale, uneori recesive, cum ar fi: existenţă – nonexistenţă; existenţă – realitate; realitate – ideal; fiinţă – devenire. Problematica este şi mai amplă pentru că tot ceea ce înseamnă existenţă se raportează într-un fel sau altul la om, la specificul existenţei umane. Într-o astfel de considerare, care implică indiscutabil şi problematica gnoseologică, intervin aspecte precum relaţia dintre subiect şi obiect sau relaţia dintre om şi lume.
       Desigur, problema esenţială a gândirii asupra existenţei rămân dualismele fundamentale: existenţă – nonexistenţă şi fiinţă – devenire. Reflecţii asupra acestei problematici întâlnim începând cu zorii gândirii metafizice cu deosebire la filosofii greci.
       Astfel, problema naturii fiinţei şi implicit a existenţei devin teme explicite în filozofia lui Parmenide în celebrele sale dihotomii logice între fiinţă şi nefiinţă. Parmenide, care este şi unul dintre întemeietorii şcolii eleate, postula în acest sens „ceea ce este nu poate să nu fie şi ceea ce nu este nu poate să fie”. Acest enunţ echivalează cu negarea trecerii de la fiinţă la nefiinţă, un aspect foarte important care, mai târziu, este exprimat şi în gândirea teologică ortodoxă. Parmenide şi, în general, reprezentanţii şcolii eleate au negat posibilitatea oricărui tip de schimbare, de în-fiinţare, pentru că, dacă admiteau o asemenea idee, respectiv devenirea, ar fi trebuit să fie acceptată şi ideea trecerii de la nefiinţă la fiinţă şi de la fiinţă la nefiinţă, ceea ce pentru gândirea promovată de Parmenide şi reprezentanţii şcolii sale era imposibil.
       Platon, în celebrul său dialog Timaios, afirma că „fiinţa” este singurul obiect al adevăratei cunoașteri, în timp ce devenirea aparţine numai opiniei (doxa). Platon este unul dintre cei mai importanți gânditori care încearcă să dea o rezolvare dualismelor existenţiale mai sus amintite, în primul rând acela dintre fiinţă şi devenire. Pentru gânditorul atenian fiinţa reprezenta lumea ideilor, singura care putea fi considerată ca existentă, în timp ce realitatea era lumea fenomenală, supusă schimbării, pentru care existenţa nu era un concept potrivit.
       La Platon, trecerea de la individual la general, de la fenomenal la esenţial, vor fi analizate într-o veritabilă teorie a fiinţei, care în esenţă este o teorie a trecerii de la realitatea fenomenală în devenire la fiinţă. În concepţia filosofică a lui Platon, fiinţa este distinctă şi separată de realitate, iar cercetarea ideilor are loc în sine şi pentru sine. Ideea că există ipostaze ale realităţii, separate de realitatea însăşi, care marchează „teoria ideilor” este formulată pentru prima dată de Platon în dialogul Phaidon.
La nivelul cunoaşterii, dubla configurare a lumii (realitatea fenomenală şi lumea ideilor), aşa cum este ea vehiculată în ontologia platonică, se regăseşte şi în concepţia epistemologică a unei duble cunoaşteri: prin opinie – la nivelul lumii sensibile fenomenale şi, respectiv, ştiinţă – la nivelul lumii inteligibile. În cazul opiniei, este vorba de credinţă, când se referă la obiecte, şi conjunctură, când se referă la imaginile lucrurilor sensibile. În cazul ştiinţei, avem facultatea de a raţiona, iar pe de altă parte intuiţia intelectuală. Faţă de raţiune, care este o descindere de la idee, de la fiinţă către toate consecinţele ei, şi care este ipotetică şi demonstrativă, intuiţia intelectuală (noesis) are un caracter neipotetic, fiind act pur şi simplu prin care se contemplă, raţional, inteligibilul, adică fiinţa, lumea ideilor. Modul în care subiectul cunoscător poate depăşi lumea sensibilă pentru a avea acces la cea inteligibilă este o problemă de natură pur raţională. Mintea umană caută o raţiune pentru ordinea pe care o descoperă în tot ce formează lumea sensibilă. Diversitatea manifestată în datele sensibilităţii presupune un principiu comun care este „ideea”, concept similar fiinţei, singura care există.
       „Ideea” are o existenţă autonomă, fiecărei multitudini fenomenale îi corespunde o idee distinctă care în mod esenţial este una dintr-o multitudine şi care constituie o lume de unităţi diverse, existând tot atâtea unităţi diverse câte multitudini de idei există.
       Pentru Platon, ideea are caracteristica fiinţei, fiind universalul prin care diversitatea sensibilă este surprinsă într-o unitate raţională. Exprimarea ideii prin definiţie presupune parcurgerea mai multor etape de unificare a diversităţii în unităţi raţionale din ce în ce mai vaste până la surprinderea esenţei, care echivalează cu definirea ideii. La Platon, ierarhia ideilor ajunge la o ultimă identitate raţională, presupusă de toate celelalte idei, dar care nu mai presupune altceva decât Binele - idee unificatoare, temeiul existenţei şi al fiinţei alături de Adevăr şi Frumos.
       Ideile şi, implicit, fiinţa sunt eterne şi imuabile, principii ale lucrurilor, dar şi principii ale întregii cunoaşteri. În consecinţă, ştiinţa presupune depăşirea lumii sensibile şi cunoaşterea lumii ideilor, printr-un act de natură intuitivă a cărei posibilitate este indusă prin „teoria anamnezei”.
       Am insistat asupra concepţiei platoniciene asupra existenţei din mai multe considerente: temele filosofiei lui Platon sunt reluate, regăsite, discutate şi, după caz, combătute de toată gândirea filosofică ulterioară privind ontologia şi cunoaşterea. Un alt aspect se referă la legătura pe care Platon o stabileşte dintre ontologie şi cunoaştere, de asemenea o temă comună în gândirea filosofică şi care se dezvoltă în două direcţii, una ar fi dependenţa realităţii de cunoaştere şi cealaltă independenţa celor două fenomene existenţiale. Ar mai fi de adăugat şi teoria fiinţei, care implică dihotomia dintre inteligibil şi sensibil, dar şi între fiinţă, unicul existent, lumea ideilor, imuabilă, iar pe de altă parte realitatea fenomenală, supusă transformării şi devenirii.
       Modelul ontologic al lui Aristotel şi concepţia sa despre existenţă sunt impresionante. Prin urmare, chiar şi o simplă prezentare a ideilor stagiritului ar necesita o analiză aprofundată şi un spaţiu mult mai larg. La Aristotel, onticul este, indiscutabil, o consecinţă a logosului, chiar dacă, sub aspectul unui raport de determinare, substanţa este primordială. Problematica fiinţei la Aristotel este axată pe ideea de raţionalitate a existenţei şi tratată ca atare prin cele zece categorii propuse. Cu toate acestea, spre deosebire de Platon, în concepţia aristotelică, existenţa nu poate fi redusă la o sferă transcendentă ideatică, ci este însăşi realitatea.
       Încercăm să subliniem câteva din conceptele fundamentale care definesc în opera marelui filosof problematica fiinţei şi, în general, a existenţei. Incontestabil, categoria centrală a logicii existenţiale a lui Aristotel o constitute „substanţa”, înţeleasă ca fiinţă în sine, imuabilă, întotdeauna identică cu sine. Este acea dimensiune a realităţii ce nu depinde de o altă formă. În acest sens, „substanţa” poate fi particulară sau „substanţă primă” (înţeleasă ca individual) sau ca „substanţă secundă”, respectiv universalul. Aristotel afirma că ceea ce poate fi cunoscut este numai universalul, dar ceea ce există este individualul.
Materia şi forma sunt de asemenea categorii esenţiale pentru ontologia aristotelică.
„Materia” este considerată ca „potenţialitate pură”, adică fiinţă în potenţă, în stare nedeterminată, pură virtualitate. „Forma” este fiinţa în act, adică materia determinată, individualul ca atare.
Este important în filosofia aristotelică şi conceptul de „primul motor”, respectiv cauza mişcării în lume, definit de către Aristotel ca fiind „mişcătorul nemişcat”, act pur imaterial, gândire pură, sau în termeni contemporani divinitatea supremă. Evident, pentru a înţelege legătura dintre materie şi formă, Aristotel elaborează o concepţie deterministă, axată pe cauzalitate, şi identifică patru categorii de cauze, dintre care considerăm că este importantă, şi pentru gândirea contemporană, cauza finală.
       Aristotel se ocupă şi de existenţa omului în mediul social, dar şi ca fiinţă individuală, prin urmare, elaborează o concepţie etică asupra existenţei. În operele sale, stagiritul înţelege omul ca fiind o substanţă ce are ca formă sufletul intelectiv. Omul este un compus din materie şi formă. Corpul nu este materie, decât într-un sens metaforic, deoarece, ca substanţă primă, şi corpul trebuie înţeles tot ca un compus, respectiv formă şi materie. Astfel, tot ceea ce este perceptibil ca şi corp este „act al corpului”, adică formă în act. Sufletul individual este la rândul său un compus care are drept formă intelectul.În mediul social, existenţa omului este analizată de către Aristotel în trei dimensiuni importante:
Problematica existenţei în filosofia contemporană este marcată în mod profund de concepţia carteziană asupra realităţii. Este celebră afirmaţia marelui filosof Rene Descartes, apărută în lucrarea sa „Discurs despre metodă”: „cogito ergo sum”. Pentru analiza noastră prezintă importanță faptul că existenţa, în concepţia filosofului, are un temei subiectiv, raţional dar şi îndoilelnic în acelaşi timp
       Îndoiala ca atitudine epistemologică este la Descartes radicală şi, în acelaşi timp, ea se desfăşoară în mod metodic şi controlat în vederea unui scop pozitiv, respectiv atingerea certitudinii în cunoaştere şi a demonstra cum este posibilă lumea ca realitate ontologică Îndoiala carteziană cere renunţarea la orice concepţie acceptată în mod nemijlocit a prioric ca a fiind adevărată. Este cerinţa de a pleca de la gândire pentru a ajunge numai prin gândire la ceva ferm, la certitudinea existenţei
       Îndoindu-se de tot şi de toate, Descartes observă faptul că el, cel care cugetă, se îndoieşte, şi deci trebuie să existe: „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”. Aceasta este finalitatea îndoielii metodice, respectiv deducerea din gândirea ipotetică a însăşi existenţei subiective. O astfel de concepţie nu semnifică nicio deducţie raţională, pentru că, în cadrul unui raţionament deductiv, s-ar încălca îndoiala metodică. Fiecare din propoziţiile „Eu mă îndoiesc”, „Eu cuget” şi „Eu exist” sunt intuitiv adevărate. În felul acesta Rene Descartes a deschis porţile raţionalismului în filozofie, existenţa fiind înţeleasă sau chiar dedusă din considerente subiective şi, prin urmare, formele existenţiale nu sunt o realitate în sine, ci depind de subiectul cunoscător. Se stabileşte astfel şi legătura dintre raţiune şi existenţă. Mai târziu Hegel a susţinut că tot ceea ce există este raţional, având în vedere, spre deosebire de concepţiile subiectiviste, spiritul absolut.
       Remarcăm totuşi că Descartes nu a putut ajunge la o certitudine a existenței, aşa cum îşi propunea, şi nici la certitudinea cunoaşterii, cu excepţia acelei certitudini subiective a propriei sale existenţe, a eului individual, şi acesta rămânând totuşi într-o îndoială metodică accentuată în raport cu lumea şi cu propria sa gândire.
       Filosofia germană, prin reprezentanţii săi, şi avem în vedere în primul rând gândirea kantiană, a încercat să rezolve problema ontologică, pornind însă de la specificul raţiunii umane şi puterea ei de cunoaştere. Kant face distincţia dintre fenomen şi esenţa existenţei, aceasta din urmă fiind considerată un „lucru în sine” care nu poate fi cunoscut. Lumea fenomenală este accesibilă cunoașterii prin intermediul intuiţiilor sensibile şi a categoriilor raţiunii, fapt ce implică până la urmă o concepţie subiectivistă asupra existenţei. Lumea fenomenală, reală, este definită în raport cu puterea de cunoaştere a omului, iar lucrul în sine rămâne un domeniu neabordabil pentru raţiunea umană.
       Categoriile raţiunii pure şi ale raţiunii practice sunt pentru Kant temeiul dimensiunii etice a existenţei. În concepţia kantiană, existenţa umană este, prin excelenţă, una morală şi opusă prin aceasta existenţei naturale, deşi nu o exclude. Existenţa morală a omului nu mai prezintă dihotomia specifică cunoaşterii realităţii naturale, respectiv dintre fenomen şi lucru în sine, deoarece raţionalitatea morală, care este de fapt şi forma existențială specifică pentru om, este bazată pe categorii ale raţiunii practice care au valoare existenţială prin ele însele. Astfel, Kant îşi constituie morala sa şi implicit concepţia despre existenţa omului, pe trei postulate dintre care două se află deasupra relaţiilor interumane. Acestea sunt: Dumnezeu; sufletul nemuritor şi libertatea. Pentru a construi nu numai o simplă morală teoretică, dar şi o existenţă a omului, bazată pe categoriile raţiunii practice şi implicit pe cele trei postulate mai sus amintite, conceptul de libertate se dovedeşte a fi indispensabil datorită asocierii sale cu fiinţa raţională, respectiv sinele, adâncimea existenţială a omului. Ascendentul moral al libertăţii face ca celelalte două idei despre Dumnezeu şi nemurirea sufletului să nu mai rămână într-un plan transcendent şi să fie implicate în structura existenţială, raţional morală, a omului. Prin aceasta, ideile devin realitate obiectivă şi există totodată posibilitatea de a fi demonstrate. Cum spunea Kant, „în limitele raţiunii” se poate demonstra şi existenţa nemuririi sufletului şi existenţa lui Dumnezeu pornind de la categoria raţională de libertate, ca fundament al existenţei morale a omului.
       Hegel, încercând să rezolve dualismul dintre fiinţă şi devenire şi, implicit, problema ontologică, a considerat că devenirea este o unitate a existenţei şi nonexistenţei, şi care are ca sens transformarea dialectică din treaptă în treaptă, prin evoluţia Spirtului obiectiv a existenţei, nonexistenţa rămânând întotdeauna în plan recesiv.
       Modelul ontologic hegelian realizează unitatea dintre fiinţă şi devenire, ceea ce pentru vechii filosofi greci nu era posibil. Pentru Hegel, existenţa este raţională, obiectivă şi independentă de om. În acelaşi timp, este o creaţie a Spiritului absolut aflat într-o continuă transformare sau devenire. Spiritul absolut nu este static imuabil, ci devine, şi devenirea Spiritului, a ideii, se exprimă în termen logici, deoarece resortul acestei deveniri este contradicţia şi, în special, negaţia, altfel spus, lupta dintre nonexistenţă şi existenţă, dintre afirmativ (teza) şi negativ (antiteza) unite prin devenire în sinteza ontologică Fiecare sistem filosofic reprezintă, în concepţia gânditorului german, un moment în devenirea Spiritului obiectiv, de aceea orice sistem filosofic, orice creaţie a gândirii umane, orice realitate este adevărată numai parţial, ca o etapă spre sistemul total, care este realizarea deplină a Spiritului absolut.
       Ceea ce se manifestă în istorie exprimă întotdeauna o idee eternă, sau mai bine spus un moment al Spiritului absolut care se dezvoltă din interior. De aceea, pentru a ajunge la o astfel de cunoştinţă, trebuie să se înlăture factorii contingenți şi neesenţiali. Hegel consideră că orice sistem filosofic, orice fapt existenţial, spiritual sau material, orice moment istoric existenţial, omul, prin conştiinţa de sine reflexivă, îi păstrează valoarea ca moment necesar în procesul cosmic divin, de explicitare treptată a Spiritului absolut. Gândul cuprins într-un sistem filosofic cu influenţă istorică nu este unul pur individual, ci un gând supraindividual, eliberat de particularităţile şi precarităţile obişnuite ale existenţei. De aceea, orice sistem filosofic exprimă în concret universalul ca existenţă.
       Pentru Hegel timpul pierde acţiunea lui distrugătoare deoarece este încadrat în eternitate. De aceea, istoria, ca realitate în sine, îşi are temeiul în supraistoric. Într-o asemenea viziune, unitatea este constituită din multiplicitatea momentelor contradictorii în devenirea Spiritului absolut, de la nonexistenţă la existenţă. Nimic nu este fals dacă este considerat ca un aspect explicitat al Spiritului. Aşa cum arată Hegel în lucrarea sa fundamentală „Ştiinţa logicii”, falsitatea stă în transformarea aspectului parţial în totalitate. Dar nu numai filosofia, ci şi orice formă de existenţă materială sau culturală, cum ar fi morala, dreptul, arta, religia, exprimă un moment raţional şi adevărat al Spiritului absolut în devenire al ideii.
       Subliniem rolul fundamental al negaţiei în modelul ontologic hegelian şi în dialectica propusă de acesta. Spre deosebire de filosofii existenţialişti care i-au succedat, Hegel a făcut din negaţie nu moartea, ci „viaţa realităţii”. Dar tot el a adăugat că realitatea nu este pură negaţie, antiteză, ci este şi armonie, sinteză, aşadar o afirmaţie superioară. Contradicția trebuie să fie rezolvată, căci ea exprimă un aspect tragic şi instabil al realităţii şi, ca atare, nu poate dura. Prin urmare, lumea, concepută în permanentă transformare, nu este posibilă nici fără contradicţie, nici numai în contradicţie, ca pură negaţie. Reţinem afirmaţia lui Hegel: „a trece prin acest proces de opoziţie, de contradicţie şi de soluţionare a contradicţiei, este privilegiul superior al naturilor vii (…), viaţa se prelungeşte în negaţia şi durerea acesteia, şi abia prin distrugerea opoziţiei şi a contradicţiei ea este afirmativă pentru sine însuşi. Desigur, dacă ea persistă în pura contradicţie, fără a o soluţiona, atunci ea se ruinează din cauza contradicţiei”1.
       În concluzie, putem spunem că modelul ontologic propus de Hegel este conştiinţa de sine a absolutului, a lui Dumnezeu, este o teofanie a Spiritului absolut, dar nu în static, ci în devenirea lui.
       Şcolile filozofice post-kantiene au remarcat şi problematica deosebită a idealului valoric a existenţei în plan etic. S-a adâncit distincţia pe care Kant o făcea între „ceea ce este” şi „ceea ce trebuie să fie”. Într-o astfel de considerare, „existenţa autentică”, un concept care este întâlnit pentru prima dată în gândirea filosofică post-kantiană, este una valorică, respectiv a binelui materializat într-un sistem de valori unitare, existent în sine, şi care se suprapune peste realitatea materială. De altfel, relaţiile complexe dintre materie şi spirit sau dintre trup şi suflet formează o preocupare constantă a gândirii filosofice.
       Reprezentanţii şcolii filozofice din Baden, şi avem în vedere în principal pe Windelband, afirmă existenţa unei lumi suprasensibile a valorilor, ceea ce implică şi contradicţia dintre existenţă şi ideal, respectiv valoare şi realitate. Se susţine că valoarea nu este niciodată în concordanţă cu realitatea. Lumea valorilor şi lumea realităţii se raportează reciproc una la alta, fără însă a se putea identifica vreodată. Dualitatea dintre valoare şi realitate este o problemă de nedezlegat pentru filozofie, ea este „misterul sfânt, graţie căruia noi aflăm graniţele fiinţei şi ale cunoaşterii noastre”. În acelaşi sens, filosoful afirma că: „Sensul adânc al temporalului constituie deosebirea între ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie şi, pentru că această deosebire, reprezentată în voinţa noastră, constituie condiţia fundamentală a vieţii omeneşti, cunoașterea noastră nu poate să o depăşească niciodată şi să ajungă la înțelegea originii ei”2.
       Referindu-se la problema transcendentală şi, implicit, la problema existenţei lui Dumnezeu şi a nemuririi, Windelband afirma că „a fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veşnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite şi veşnice”3.
 
Am insistat asupra concepţiilor filosofice valorice asupra existenţei pentru a realiza în acest fel o legătură conceptuală între gândirea filosofică şi gândirea teologică ortodoxă, temă care va fi dezvoltată în studiul următor
Este util să avem în vedere şi şcoala existenţialistă şi fenomenologică în filozofie, a căror întemeietori de prestigiu sunt, fără îndoială, Edmund Husserl şi Martin Heidegger.
       Martin Heidegger dezvoltă o concepţie, în esenţă, fenomenologică având ca centru problema existenţei şi a fiinţei. Filosoful a remarcat că, în gândirea lui Platon, Aristotel sau chiar Hegel, fiinţa este o categorie abstractă şi care nu este legată de existenţă, este, aşa cum îl numeşte Heidegger „conceptul cel mai gol”. Prin urmare, este necesar a redescoperi legătura dintre existenţă şi fiinţă. Astfel, problema fiinţei are o structură bogată, de fapt cea mai bogată dintre ceea ce se poate considera forme ale realităţii, însă şi cea mai ascunsă.
       Ontologia clasică, axată pe concepţia filosofică greacă, îşi are punctul de plecare în considerarea lumii exterioare a lucrurilor care ne înconjoară. Se observă însă că „lucrurile” nu sunt decât punctul de intersecţie al relaţiilor noastre cu ele. Dezvăluirea „fiinţei lucrurilor” nu se poate realiza decât în dependenţă cu subiectul cunoscător, iar esenţa acestora depinde în întregime de existenţa noastră proprie. Spunea Heidegger că „esenţa se sfârşeşte odată cu existenţa”. În consecinţă, numai existenţa poate să dezvăluie sensurile fiinţei.
       Fiinţa în sine are nevoie, pentru ca sensul ei să fie înţeles, de o dezvăluire a întregii sale problematici. Aceasta nu poate fi făcută, după Heidegger, decât căutând „sensul de a fi” al fiinţei într-o existenţă a cărei esenţă însăşi este de „a fi”, altfel spus, a unei existenţe exemplare în care fiinţa şi existenţa se pot identifica. O astfel de realitate privilegiată este însăşi omul, existenţa omului.
       Sensul fiinţei, al existenţei omului, este ascuns. Totuşi el se relevă în formele obişnuite al existenţei noastre, respectiv simţire, acţiune, înţelegere în limbaj etc., toate fiind subsumate verbului „ a fi”, adică fiinţei. Manifestările existenţiale ale omului sunt accesibile cercetării fenomenologice, pentru că o cunoaştere fenomenologică permite să se vadă fenomenele aşa cum sunt, ceea ce înseamnă că fenomenul este însăşi existenţa.
       Prin urmare, afirmă Heidegger, ontologia nu este posibilă decât ca fenomenologie, remarcând totuşi că structurile obișnuite, fenomenologice ale existenței noastre, au un sens ascuns. În ele, sensul existenţei şi sensul de „a fi” nu se relevă în mod imediat, este de multe ori ascuns, iar în alte ocazii revelat. De aceea, cum spunea Heidegger, „câtă aparenţă, atâta fiinţă”.
       Cercetarea fenomenologică nu este însă suficientă pentru a releva sensurile fiinţei. O astfel de analiză permite să ajungem numai la esenţa structurilor fundamentale pe care le găsim în existenţa noastră, nu însă la sensul lor ascuns. De aceea, trebuie să se facă distincţia între existenţa obişnuită, respectiv existenţa noastră banală de toate zilele, iar pe de altă parte, momentele în care trăim profund sensul autentic, unic, al existenţei, fiecăruia dintre noi. Acestea din urmă sunt situaţii limită în care simţim întreaga noastră existenţă, cum ar fi realitatea morţii şi a suferinţei, realitatea neantului, golul absolut. Prin urmare, Heidegger consideră că situaţiile limită în care se află omul şi care indiscutabil generează angoasă sunt cele mai în măsură să determine ceea ce el numeşte existenţa autentică şi sensul de” a fi”, în general. Omul este definit de Heidegger ca o fiinţă aruncată în lume, care, aflat în faţa unor situaţii existenţiale tragice, este în măsură să îşi cunoască dimensiunile libertăţii atât în raport cu lumea exterioară, cât şi cu sine însuşi. În final, omul nu poate depăşi existenţa sa tragică, pentru că numai în această situaţie se realizează legătura dintre fiinţă şi existenţă.
       În filosofia românească unul dintre cele mai remarcabile modele ontologice propuse existenţei este acela elaborat de filosoful Constantin Noica. Aşa cum se cunoaşte, fundamentul conceptual al acestui model ontologic îl constituie devenirea întru fiinţă.
       Fără a insista asupra caracteristicilor concepţiei marelui filosof român asupra existenței, remarcăm totuşi că în plan central se află fiinţa, ca şi categorie existenţială, precum şi opoziţiile semnificative ale acesteia, respectiv: 1. fiinţă şi nefiinţă; 2. fiinţă şi existenţă; 3. fiinţă şi conştiinţă; 4. fiinţă şi putinţă; 5. fiinţă şi manifestare; 6. fiinţă şi vremelnicie; 7: fiinţă şi fire; 8. fiinţă şi petrecere. La fel ca şi Mircea Vulcănescu, Noica aminteşte şi analizează ceea ce numeşte „sentimentul românesc al fiinţei”. 4
       Alături de aceste opoziţii sunt semnificative şi alte categorii existenţiale pe care Noica le foloseşte în modelul său ontologic. Amintim în acest sens conceptele de: rost şi rostire; sinele şi sinea; firea şi lumea. Dialectul lui Noica este de fapt o dezvoltare a legăturii dintre individual şi general. În al doilea rând, spre deosebire de Platon şi de alţi gânditori, fiinţa nu rămâne numai în cadrul imuabil al ideilor, ci se realizează în existenţa obişnuită. Devenirea întru fiinţă are ca aspect şi această transpunere a esenţei existenţei, întotdeauna ideatică, în formele concrete ale acesteia.5
       De aceea, pentru Constantin Noica „fiinţa” este un principiu de viaţă, un factor activ al realităţii. Realizarea fiinţei la nivelul realităţii sau al existenţei rămâne întotdeauna în precaritate, deoarece niciodată nu se va putea acoperii prin însăşi fenomenalitatea concretului, întreaga dimensiune a fiinţei. Între materie şi idee există o legătură indisolubilă, cum afirmă Noica, situaţiile logice care se întâlnesc pe drumul devenirii întru fiinţă, respectiv precarităţile existențiale ale fiinţei, „pregătesc fiinţa care va să vină, aşa cum este promisiunea făcută creştinilor, pentru venirea lui Mesia”. Aceste situaţii îl pregătesc pe „a fi” ca deplinătate şi ca fiinţă şi, recurgând la specificul limbajului românesc, Noica le analizează în şase modalităţi: 1. n-a fost să fie; 2. era să fie; 3. va fi fiind; 4. ar fi să fie; 5. este să fie; 6. a fost să fie.
       Desigur, acesta nu este singurul model ontologic asupra realităţii elaborat de filosofii români. Merită a fi amintit, cu titlu exemplificativ, modelele ontologice ale lui Lucian Blaga sau Mircea Florian. Primul propune o viziune ontologică asupra existenţei, bazată pe relaţia dintre subiect şi obiect, asemănător cu modelul kantian, deoarece şi Lucian Blaga acceptă existenţa „necunoscutului”, al misterului existenţial, inaccesibil cunoașterii umane. Este în esență un model spiritualist, dar care afirmă totuşi existenţa independentă a lumii faţă de subiectul cunoscător.
       Ontologia propusă de Mircea Florian are la bază realismul filosofic, materializat de asemenea în independența realității faţă de subiectul cunoscător. Elementul de noutate constă în aşa numita recesivitate a structurii lumii, bazată pe dualisme fundamentale, spunem noi de natură existenţială, cum ar fi, cu titlu de exemplu: acţiune - cunoaștere; schimbare - evoluţie şi progres; viaţă - moarte; animal - om; existenţă - realitate; determinism - indeterminism sau istorism - supraistorism6.
       Pentru Mircea Florian, realitatea poate fi structurată în trei nivele: realitatea materială; suprarealismul, constând în categorii şi concepte abstracte cum sunt cele matematice, de exemplu, şi realitatea ideală, ce cuprinde lumea valorilor, toate având o existenţă obiectivă. Gânditorul român consideră că realitatea este supusă transformării, schimbării, devenirii, însă nu pe baza unei dialectici contradictorii, ca la Hegel, ci prin considerarea raportului recesiv dintre conceptele existenţiale fundamentale. Pentru Mircea Florian, modelul ontologic realist are la bază subiectele ontologice participante la raportul recesiv şi relaţia dintre aceste subiecte, ea însăşi fiind o existenţă obiectivă.
       Sumara expunere de mai sus este departe de a epuiza varietatea ideilor şi modelelor ontologie propuse de gândirea filosofică. Temele centrale ale oricărei concepţii şi meditaţii asupra realităţii se pare că rămân aceleaşi: raportul dintre nonexistenţă şi existenţă, relaţia dintre spirit şi materie, precum şi raportul dintre suflet şi corp. Problema fundamentală ontologică o considerăm a fi aceea dintre existenţa imanentă şi existența transcendentă, respectiv problema existenţei lui Dumnezeu. Istoria filozofiei demonstrează că nu s-a putut ajunge la un răspuns cert, raţional, cu posibilităţile de gândire ale metafizicii, la niciuna dintre dualităţile fundamentale ale existenţei mai sus expuse. Transcendentalul este o temă constantă în gândirea filosofică, iar problema existenței lui Dumnezeu este, de regulă, tratată în următoarele moduri:
       a) refuzul acceptării transcendentalului şi construcţia unei concepţii filosofice, materialiste, bazată pe ideea că realitatea imanentă, această lume, este unică;
       b) soluţia panteistă a existenţei lui Dumnezeu, potrivit căreia Persoana Supremă se identifică cu natura, aşa cum credea Spinoza;
       c) concepţiile raţionaliste şi - am adăuga noi - idealiste, după caz, subiective sau obiective, care încearcă să demonstreze existenţa realităţii de dincolo de această lume şi implicit a lui Dumnezeu, în raport cu posibilităţile cognitive ale raţiunii umane. De aceea, aşa cum se întâmplă şi în filosofia lui Hegel, de exemplu, Persoana Supremă este de cele mai multe ori o ideea abstractă, un Spirit universal absolut, care se manifestă în realitatea concretă a acestei lumi, sau la Kant, numai în limitele raţiunii umane;
       d) concepţiile filosofice existenţialiste, care admit posibilitatea existenţei Persoanei Supreme, însă consideră că nu există nici o posibilitate pentru om de a înţelege şi de a fi în comuniune cu Dumnezeu, realitatea transcendentală fiind inabordabilă pentru existenţa umană, uneori chiar ostilă omului, aceasta din urmă aflându-se într-un permanent tragism determinat de apăsarea neantului, a grijilor cotidiene ale vieţii, a morţii şi chiar de libertate, deoarece lumea nu are nici un sens.
       Remarcăm totuşi că modelele ontologice ale existenţei propuse de concepțiile filosofice raţionaliste, în general, nu acceptă ideea de nonexistenţă, de neant, decât - aşa cum se întâmplă în cazul lui Hegel, - ca simplă supoziţie metodologică pentru a demonstra dialectica Spiritului absolut. Bergson afirma că neantul are numai o existenţă logică, nu una ontică. Este importantă o astfel de concepţie şi pentru teologia ortodoxă care, aşa cum vom vedea, nu acceptă un timp în care nu ar fi existat nimic. Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar existenţa Fiinţei Supreme este necreată şi eternă.
Este evident că orice gândire filosofică rămâne totuşi în limitele raţiunii umane şi încercă să demonstreze adevăruri fundamentale ontologice numai pe baza posibilităţilor cognitive ale spiritului uman, ori raţiunea umană este şi ea mărginită la fel ca şi existenţa umană. Aşa cum spunea părintele Arsenie Boca, filosofia sau ştiinţa nu pot demonstra nici existenţa lui Dumnezeu şi nici inexistenţa acestuia.
       Este inevitabil că orice concepţie filosofică asupra transcendentului se oprește la o construcţie abstractă. Niciunul dintre marile sisteme filosofice nu a ajuns la concluzia că Dumnezeu, ca realitate, nu este o abstracție, ci o persoană care se află în comuniune cu toată creaţia, inclusiv cu omul, dacă omul acceptă şi el această comuniune.
Este interesant de subliniat şi faptul că înseşi cercetările ştiinţifice contemporane arată nivelul ultim energetic şi spiritual al realităţii acestei lumi. Astfel, studiile recente de mecanică cuantică au demonstrat că la nivelul microcosmosului, la nivelul subatomic, nu se mai aplică legea cauzalităţii şi nici determinismul întâlnit în macrocosmos, iar realitatea ca atare este una energetică, am spune noi, mai spirituală.
       Prin urmare, gândirea autentică privind transcendentalul şi existenţa lui Dumnezeu au la bază, aşa cum se afirmă în adevărurile de credinţă ale teologiei ortodoxe, revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală şi nu numai puterea raţiunii umane
Dar despre aceste aspecte, şi anume concepţia teologică ortodoxă asupra existenţei, ne propunem să insistăm într-un viitor studiu.
       Bunul simţ filosofic şi raţionalitatea oamenilor de ştiinţă ajung totuşi, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri existenţiale: această lume nu este unica realitate şi, al doilea, lumea nu îşi are cauza în ea însăşi.
Dincolo de orice comentariu, propunem spre meditaţie cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi. Eu, când citesc această afirmaţie adevărată, spun că mama ştia lucrul acesta, deşi avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune aşa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc şi fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viaţă să descopere acest lucru simplu: că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să ştii lucrul acesta7.
       Încheiem prin a spune că adevărurile existenţiale fundamentale presupun, pentru a ajunge la ele, simplitatea spiritului şi puritatea inimii, dar despre aceste aspecte în următorul studiu.
 
1 Hegel, Prelegeri de estetică, Vol. I, Editura Academiei Române, 1967, p. 124
2 Pentru dezvoltări a se vedea Istoria filozofie moderne. Omagiu profesorului I.Petrovici, Vol. III, Bucureşti, 1938, p.170-182
3 Ibidem, Op. cit., p. 176
4 Pentru dezvoltări a se vedea : Constantin Noica : Devenirea întru fiinţă, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1982 şi Sorin Lavric, Ontologia lui Noica –o exegeză, Editura Humatitas, Bucureşti 2005
5 A sevedea,Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
6 Pentru dezvoltări a se vedea Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Ed. Eminescu, București, 1987, vol. I şi II
7 Antonie Plămădeală, Tatăl nostru. Nu suntem singuri, Ed. Sofia Bucureşti, 2016, p. 41
 



Anunţuri. Apeluri
Petre Popa - Blazonul Veșniciei - Prof. Maria Gabor

Tot ce trăim este plin de sens. Trăim clipe sau veșnicim trăiri ”într-un perpetuu joc de nemoarte”, este mesajul din recenta carte a poetului Petre Popa ”Blazonul veșniciei”, volum de Poezii, cântece, eseuri pentu copii... și părinți, carte apărută la Uniprint, Soroca, 2017.

Dacă ar fi să semnalăm doar o apariție a acestui an 2017, enunțul de mai sus ar încununa pe poetul Petre Popa cu încă o bucurie a unei realizări personale. Cartea este, însă, o provocare inedită de a ne descoperi printre rânduri și pe noi cititorii ei, în ipostaza de creatori de veșnicie, din perspectiva pe care ne-o propune poetul. Un cuvânt sau mai multe cuvinte, un gest sau câteva gesturi, o notă muzicală sau un întreg cântec, adunate de poet pe portativul gândului, dintr-un unghi mereu refăcut de altă și altă citire-recitire a viețíi prin ani, înmulțește propria noastră percepție, ne invită să participăm la veșnicie. Suntem o bucată de  veșnicie. Un lanț viu al minunilor lumii, mâinile părinților, fraților și surorilor, ale nepoților, ale prietenilor, apoi părinți ai copiilor noștri cu prieteni și cunoscuți, conștienți sau devenind astfel conștienți că suntem datori să ne ducem până în veșnicie misiunea de om.  

Fiecare poezie, cântec sau eseu are un destinatar, prin adresarea pe care o conține dedicația poeziei.  Titlul este viziunea, o legătura subtilă cu persoana sau personalitatea evocată. Desigur imima care pulsează în noi toți este Mama,rădăcină, vlăstar, rădăcină” . Un lirism filozofic ascuns în cuvinte simple, elocvente. Un cântec de bun venit ”DE LEAGĂN” și un epilog sau ”În loc de epilog”, finalul  ”INTRE OAMENI...” Conținutul cărții se încadrează între ”coperțile” văzute ale veșniciei printr-o ilustrație a blazonului ei, al veșniciei (desenul-metaforă așa de inspirat a lui Anatol Adam de pe copertă): mâini fragede, tinere, de copil - muguri de viață, mâini ale celor în vârstă, bătătorite de vreme, brăzdate de riduri: ”Rădăcină – vlăstar /Vlăstar – Rădăcină./ Carte Cu perpetuum joc de nemoarte!”. Toți suntem unici prin ceea ce suntem în cartea vieții. Mâinile împreună ne sugerează o înlănțuire. Ne atașăm de oameni iubindu-i, concurându-i, contrazicându-i, adimirându-i: un rol sau o oglindă. Afinități sau aparențe exterioare toate sunt nascătoare de poezie, de cântec toate sunt trăiri sau ne trăiesc în veșnicie. Drumul spre noi, cei lăuntrici rămâne și pentru noi înșine o mare necunoscută. Dar suntem verigi în lanțul universului și toți, împreună făurim veșnicia.

Mesajul ascuns este acela că veșnicia ne e tot mai aproape cu cât drumul spre noi e mereu necunoscut. Autorul însuși subscrie, în ultimul rând al cărții, la POST SCRIPTUM: ”Și dacă prietenii mei au loc la o masă de sărbătoare de ce să nu se regăsească și într-o pagină de carte?”

Oameni buni, actori ai aceleiași piese, viața, luați-vă de mâini. Veșnicia nu se câștigă așa de ușor. Piedicile sunt trepte spre înalt. E vremea să ne zidim clipă de clipă, sincer și curajoși, mână de mână, veșnicia!

 Maria GABOR

P. S. Am primit cartea ”BLAZONUL VEȘNICIEI” de la autor, prin grupul de pelerini de la publicațiile Apostolat în Țara Făgărașului și Revista Porunca Iubirii, care au vizitat în august 2017 Soroca, Moldova cu Chișinăul, mănăstiri și împrejurimi. M-am regăsit cu o poezie între paginile cărții, nu a mea ci dedicată  mie, Răscrucilor mele, intuite dinainte de a-l fi cunoscut, în 2015 pe poet, si de a-mi fi făcut bucuria de a mă include cu poeziile mele în Almanahul literar 2014: ”De la Nistru Pân’ la Tisa”. M-am regăsit mai ales printre prietenii cuvântului, ai spiritului de prietenie, căci - nu-i așa -  avem prieteni peste tot. Cetățile noastre comunică istoric prin duhul veșniciei transmis cetăților noastre de la Nistru  la Oltul nostru.



Conferinta: Parintele Constantin Voicescu - Duhovnicul Cetatii (5 noiembrie 2017)
 
Din seria "Anul comemorativ Iustinian Patriarhul si al aparatorilor Ortodoxiei in timpul comunismului"
 
Invitatie - Seara/intalnire duhovniceasca
 
Tema/subiectul:
"Parintele Constantin Voicescu - Duhovnicul Cetatii".
 
Invitat: Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Gordon - Slujitor la Biserica "Sf. Ilie - Gorgani" din Bucuresti.
 
Data, ora si locul desfasurarii: Duminica - 05.11.2017, orele 18,00, la Biserica/Parohia Serban Voda - Str. Petre Tutea nr. 1, sector 4, Bucuresti.
 
De asemenea, sambata - 04.11.2017, este ziua de pomenire a mortilor. 
 
Ne-am bucura daca in acest context, intr-un duh de aleasa pretuire si deosebita recunostinta, precum si de adevarata solidaritate si reala unitate, ne-am mobiliza/organiza sa-i pomenim, toti laolalta si fiecare in parte, in sfintele noastre slujbe/rugaciuni, publice si particulare, pe toti acesti mari propovaduitori/marturisitori si neomartiri sau noi mucenici ai Bisericii, Neamului si Poporului nostru Romanesc!...
 
La toate aceste momente/evenimente va asteptam, pe toti, cu multa bucurie si deosebita consideratie!...
Stelian Gomboș


24-29 octombrie 2017: Pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor - Biroul de Presă al Patriarhiei Române
 

Pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), organizat ca în fiecare an de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfăşura înperioada 24-29 octombrie 2017 după următorul program:

Marţi24 octombrie 2017, la ora 12.30, va avea loc procesiunea Calea Sfinţilor, cu Icoana şi Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor de la Catedrala Patriarhală, pe bulevardul Regina Maria din Bucureşti, până la baza Colinei Patriarhiei.

Începând cu aceeaşi oră, de la Catedrala Mitropolitană Sfântul Spiridon – Nou,vor fi aduse în procesiune un fragment din Lemnul Sfintei Cruci, Icoana și Sfintele Moaște ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghinaprecum și Icoana Sfântului Cuvios Serafim de Sarovpe traseul Calea Şerban Vodă, strada Bibescu Vodă, până la urcarea pe Dealul Patriarhiei.

Delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse condusă de Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, va aduce, în 26 octombrie a.c., şi va oferi pentru închinarea pelerinilor un fragment din Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, care apoi va fi dăruit comunităţii ortodoxe ruse din Bucureşti (Biserica Sfântul Nicolae – Tabacu).

La ora 13.00, cele două procesiuni se vor întâlni la Sfânta Cruce brâncoveneascădin piatră, de la baza Colinei Patriarhiei, şi vor înainta împreună până la Catedrala Patriarhală, unde acestea vor fi întâmpinate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la Altarul de vară. Apoi, fragmentul din Lemnul Sfintei Cruci, Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte vor fi depuse spre închinare în noul baldachin de pe Colina Patriarhieipentru a fi cinstite de către cler şi credincioşi până în seara zilei de duminică, 29 octombrie 2017.

Miercuri25 octombrie 2017, de la ora 9.30, se va săvârși Sfânta Liturghie, în Catedrala patriarhală.

Joi26 octombrie 2017, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, de la ora 9.30, se va săvârşi Sfânta Liturghie de către Preasfinţitul Părinte Vahtang, Episcop de Nikortsmind (Patriarhia Georgiei),împreună cu un sobor de ierarhi români, preoţi şi diaconi.

Vineri27 octombrie 2017, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, între orele 6.00-8.00în Catedrala Patriarhală, se va săvârși Sfânta Liturghie, pentru împărtășirea pelerinilor.

Începând cu ora 9.00, la Altarul de vară lângă Catedrala patriarhală, va fi săvârşită Sfânta Liturghie de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Preafericitul Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului şi al Întregii Albanii, Preafericitul Părinte Rastislav, Arhiepiscop de Prešov şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, împreună cu ierarhii străini delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi ierarhii români prezenți la hram, preoţi şi diaconi.

La ora 18.00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei va avea loc etapa finală a celei de a zecea ediţii a Festivalului – Concurs Naţional de Muzică bisericească „Lăudaţi  pe Domnul!”, transmis în direct la Radio Trinitas şi TRINITAS TV.

Sâmbătă, 28 octombrie 2017, la sărbătoarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicinaîntre orele 6.30-8.30, în Catedrala Patriarhală, se va săvârşi Sfânta Liturghie.

De la ora 9.00, va avea loc slujba Te Deum la 10 ani de la întronizarea Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în prezenţa ierarhilor români şi străini, a clerului şi credincioșilor.

La ora 10.00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, va avea loc şedinţa solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dedicată Anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anului comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. În cadrul şedinţei solemne, Întâistătătorii sau şefii delegaţiilor Bisericilor Ortodoxe surori vor prezenta expuneri cu privire la Dificultățile mărturisirii credinței în timpul regimului comunist și importanța libertății religioase astăzi.

De asemenea, vor fi prezentate sintetic cele mai importante activităţi cu caracter religios-duhovnicesc, cultural-editorial şi mediatic desfășurate de eparhiile Patriarhiei Române din ţară şi din străinătate, în anul 2017. La final, va fi vizionat filmul documentar: Patriarhul Justinian. Şedinţa solemnă a Sfântului Sinod va fi transmisă în direct de Radio TRINITAS şi TRINITAS TV.

La ora 12.30, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei, va fi vernisată expoziția de fotografii  Justinian Patriarhul – Viața și activitatea.

Duminică, 29 octombrie 2017, la ora 9.00, Preafericitul Părinte Rastislav, Arhiepiscop de Prešov, Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, va oficia Sfânta Liturghie.

În ziua de duminică, 29 octombrie 2017, Sfintele Moaşte vor rămâne spre cinstire în baldachinul de pe Colina Patriarhiei până la încheierea pelerinajului.

 

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

 




CĂRŢI NOI / Produse noi
Sfinţii Părinţi despre taina rugăciunii - *** (CĂRTI)
 

Prezentare:

Traducere din limba rusă de Ghiorghiță Ciocioi.
 
Fericiţi acei oameni care adorm şi care se trezesc întru rugăciune; care în mijlocul tuturor lucrărilor lor nu se despart de ea, comoară a vieţii lor fiind Hristos Domnul!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
 
Rugăciunea este armă vestită, vistierie nesecată, bogăţie nepieritoare, liman împotriva furtunilor vieții… Rugăciunea este rădăcina, izvorul şi maica nenumăratelor bunătăţi şi virtuţi, dăruite nouă de Cel Preaînalt.
Sfântul Ioan Gură de Aur
 
Cartea de față adună, ca într‑un minunat buchet plin de mireasmă duhovnicească, sfaturi folositoare ale Sfinților Părinți despre taina cea fără de seamăn a rugăciunii, alcătuind un prețios îndrumar de nevoință pentru creștinul zilelor noastre care e dornic să străbată fără de primejdie marea acestei vieți spre aflarea limanului mântuirii și al vieții veșnice.
 
Detalii despre carte / COMANDA
 


Dumnezeul creştinilor - Remi Brague (CĂRTI)
 

Prezentare:

La baza numeroaselor confuzii existente astăzi în dezbaterile religioase și în opțiunile indivizilor stă premisa acceptată ca axiomă indiscutabilă că, dacă Dumnezeu există, El ar fi același pentru toate religiile, El fiind totodată dincolo de toate imaginile și noțiunile pe care și le fac despre El oamenii.
Dumnezeul creștinilor e diferit de cel al evreilor și musulmanilor și se lasă cunoscut într-un mod propriu. Este unu, dar într-un mod special. Este Tată, dar nu este bărbat. A vorbit, dar fără să ne ceară ceva. Iartă, fără a trece peste hotărârea libertății noastre.
Sunt teme teologico-dogmatice fundamentale ale credinței creștine, pe care Rémi Brague le repovestește cu multă subtilitate și rafinament intelectual în cele șapte capitole ale cărții de față. Rezultatul e o încântătoare și plină de prospețime apologie a Dumnezeului creștin de care cu siguranță cititorul ortodox inteligent de azi, sătul de blocajele ritualiste și de catehismele inepte, se va îndrăgosti fără îndoială încă o dată.

CUPRINS

Cuvânt-înainte
1. Ca să terminăm odată cu „cele trei”
I. Trei monoteisme?
1. Monoteismul nu e esențialmente religios / 2. Nu sunt decât trei / 3. Monoteismul și politeismul se înfruntă? / 4. Adevărata întrebare / 5. Monoteismul islamic / 6. O recunoaștere reciprocă a monoteismelor?
II. Trei religii ale lui Avraam?
1. Personajele comune / 2. Același Avraam? / 3. Trei religii ale lui Avraam sau una singură?
III. Trei religii ale cărții?
1. O expresie înșelătoare / 2. Trei cărți foarte diferite / 3. Trei raportări la carte / 4. Ideea de revelație
IV. Trei religii?
1. Cum anume se disting cele trei religii între ele? / 2. Trei cărți?
Concluzie

2. A cunoaște pe Dumnezeu
I. A cunoaște
1. Ce înseamnă „a cunoaște”? / 2. A cunoaște singularul / 3. Cunoașterea de sine, cunoașterea personală, cunoașterea lui Dumnezeu / 4. A căuta în locul bun
II. Un obiect special
1. „Deschide-ți ochiul, și pe cel bun!” / 2. Credință și cunoaștere / 3. A cunoaște un obiect paradoxal / 4. Credincioșie, voință, iubire

3. Un Dumnezeu unu
I. Unicitatea
1. Monoteismul ca pericol / 2. Redescoperirea politeismului / 3. Dogmă trinitară și teologie politică
II. Unitate
1. „Monoteismul”, o noțiune vagă / 2. Unicitate și unitate / 3. Problema concretă
III. Unirea: modelul uman
1. Legătura iubirii / 2. Iubire și identitate / 3. A-l accepta pe celălalt ca altul
IV. Unire: modelul trinitar
1. Relația / 2. A-l institui pe celălalt
Concluzie: Uniți cu Dumnezeu unu?

4. Un Dumnezeu Tată
1. Sexualitate și chip al lui Dumnezeu / 2. Masculinitate și virilitate / 3. Creație și paternitate / 4. Decuplarea paternității și a virilității
Concluzie

5. Un Dumnezeu care a spus tot
I. Nu mai e nimic de spus
1. Puterea, sau cuvântul / 2. Un har avar / 3. Religia definitivă / 4. Un Dumnezeu redus la tăcere / 5. Discursul Dumnezeului care tace
II. Tăcerea trupului
1. Cine vrea mai mult vrea mai puțin / 2. Fără întoarcere / 3. Cuvântul întrupat / 4. Treimea
III. După tot
1. Ce-i de făcut când totul e spus? / 2. Cuvântul ne aparține / 3. O regulă generală
Concluzie

6. Un Dumnezeu care nu ne cere nimic
I. Știu ce să fac
1. Amploarea normativului / 2. Ce anume cere Dumnezeu? / 3. Sfârșitul Legii
II. Așteptarea lui Dumnezeu
1. Modelul vegetal / 2. Vechiul Legământ / 3. Noul Legământ
III. Răspunzând așteptării
1. A mânca / 2. Credința / 3. Trufie și umilință / 4. Sacrificiul/jertfa
Concluzie: „Sensul vieții”

7. Un Dumnezeu care iartă păcatele
I. Câteva clarificări
1. Păcate și plăcere / 2. Îl ofensăm pe Dumnezeu? / 3. Păcatul presupune iertarea
II. Păcatul meu
1. Unde e răul? / 2. Pentru orice păcat există iertare / 3. Lăsarea/remiterea
Concluzie
Originea textelor
*
Rémi Brague, actualmente membru al Institutului Franței, profesor emerit, este unul dintre cei mai importanți gânditori ai momentului. Născut în 1947, a absolvit în 1967 prestigioasa École Normale Supérieure, funcționând între 1967 și 1976 ca profesor de liceu. Catolic practicant, căsătorit, tată a patru copii. Cofondator în 1972 al revistei catolice internaționale Communio. Doctor în filozofie în 1976, a fost până în 1987 cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS) din Paris. Din 1988 până în 2012 a predat filozofia antică și medievală la Dijon între 1988 și 1990, la Paris I, Panthéon-Sorbonne între 1990 și 2011, iar între 2002 și 2012 și la München.
Autor a zeci de studii de istoria filozofiei antice, medievale (traducător de texte scrise în greacă, latină, ebraică și arabă) și moderne, grupate într-o serie de volume devenite de referință: despre dialogul Menon al lui Platon (1978), despre timp la Platon și Aristotel (1982) și despre contextul cosmologic și antropologic al ontologiei lui Aristotel (1988). Trei recente volume adună studiile sale de istoria filozofiei antice (Introducere în lumea greacă, 2015), de istoria filozofiilor medievale creștine, ebraice și arabe (În mijlocul Evului de Mijloc, 2006), dar și a celor moderne și contemporane (Moderat moderni. Epoca modernă sau invenția unei mistificări, 2014).
Volumul esențial de teoria culturii despre modelul cultural european al identității excentrate plămădit de creștinismul roman (Europa, calea romană, 1992, trad. rom. Ed. IDEA Design & Print, 2002) l-a impus în dezbaterile intelectuale de pe scena pariziană. În același sens se înscrie și recenta pledoarie pentru recuperarea metafizicii ca infrastructură a vieții umane din volumul Ancorați în cer, 2011.
Consacrarea ca figură de gânditor esențial al epocii noastre o reprezintă ampla trilogie redactată și publicată în ultimul sfert de secol, în care tratează despre: experiența umană a universului la antici, medievali și moderni (Înțelepciunea lumii. Istoria experienței umane a universului, 1999; trad. rom. Ed. Tact, 2012), despre istoria filozofică a alianței dintre Dumnezeu și lege la evrei, creștini și musulmani (Legea lui Dumnezeu, 2005) și despre geneza și eșecul proiectului modern (Împărăția omului, 2015) cu un post-scriptum despre impasul umanismului și relansarea lui biblică (Propriul omului. Despre o legitimitate amenințată, 2013).
Cele șapte studii din Despre Dumnezeul creștinilor (2008) publicate în traducerea de față ni-l arată pe Rémi Brague în postura pascaliană a unui apologet subtil al unui creștinism dincoace de orice integrisme și postmodernisme facile, un creștinism inteligent, viu și proaspăt.
 
Detalii despre carte / COMANDA


Fascinaţia tradiţiei - Teodor Baconschi (CĂRTI)
 

Prezentare:

Textele cuprinse în prezenta antologie au fost scrise în anii cenușii, reci, marcați de penurie și teamă difuză, care au definit ceaușismul terminal. Tinerețea mă făcea să subevaluez riscurile (tocmai pentru că, de pildă, nu știam, pe atunci, că Securitatea mă urmărea deja prin intermediul unei rețele de triști delatori). Eram un european care frecventează, prin studiile patristice, însăși genunea ideatică a culturii noastre continentale (cu tot cu destinul ei global). Trăiam certitudinea că inteligența și libertatea nu pot fi distruse de aparatul represiv și de  supraveghere generalizată, care transformase pe atunci toată societatea românească într-o vastă metaforă penitenciară...

Vouă, cititorilor acestei cărți, vă cer două lucruri: să fiți îngăduitori cu stângăciile prețioase ale debutantului și să pricepeți lecția de fond a parabolei pe care v-o supun atenției lăuntrice - nimeni, din ordinea mundană, nu poate opri exercițiul triumfal și modest al spiritului liber. Poate că tirania va reveni, cândva, sub alte forme. Însă ea nu va putea copleși niciodată duhul genial al Evangheliei, care ne vestește, până la capătul istoriei, lumina hristică și armonia coerentă a creației restaurate prin Duhul Sfânt.

Teodor Baconschi

Detalii despre carte / COMANDA



Cu Patericul pe calea mântuirii - staret Ignat Dionisie (Athos) (CĂRTI)
 
Prezentare:

Patericul este o carte din care învăţăm cum să ne lucrăm pocăinţa în cadrul războiului nevăzut şi cum să iubim pe aproapele. Şi pentru că Hristos a spus că „dragoste mai mare ca aceasta nu este, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi ” (In. 15, 13), iată un cuvânt de la Avva Pimen: „Zis-a iarăşi Avva Pimen: De va auzi cineva un cuvânt rău, adică de mâhnire, putând şi el să zică asemenea, şi se va lupta să nu-l zică, sau de i se va face strâmbătate şi va suferi şi nu va răsplăti, unul ca acesta îşi pune sufletul său pentru aproapele său”. Iar Avva Antonie a zis că „sila cea mare a omului este să pună greşeala sa înaintea Domnului şi să aştepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă”.

Detalii despre carte / COMANDA



Evangheliile și credința față în față cu psihanaliza sau Viața dorinței - Francoise Dolto (CĂRTI)
 
Prezentare:

Françoise Dolto, convorbiri cu Gérard Sévérin
Ediție adăugită și prezentată de Gérard Sévérin, adnotată de Claude Baldy-Moulinier.


„Citiți Evangheliile! Cine a mai vorbit, cine a mai trăit așa cum a fă­cut‑o El? Nici un om, nici un savant nu ar fi putut să inventeze din nimic așa ceva: Iubirea Care Se face Om! Acest Om este prevestit de Scripturi. El este Cel pe Care omenirea monoteistă și temătoare Îl aștepta.”
„În orice fel l‑am studia, textul Evangheliei nu încetează niciodată să ne aducă ceva nou. Este inepuizabil.” „Cum se face oare că aceste texte, aceste înșiruiri de cuvinte ne șochează conștiința, iar undele de șoc ajung până în inconștient, tre­zind bucuria și dorința de a cunoaște, de a cunoaște Împărăția lui Dumnezeu?”
***
Françoise Dolto (1908‑1988), nume consacrat în spațiul pediatriei și al psi­hanalizei, ne prezintă într‑un dialog profund meditativ și zguduitor, având ca reper câteva pagini din Evanghelii, ceea ce experiența unei vieți atestă despre străfundurile inconștientului și subconștientului uman.
Crescând într‑un mediu catolic, în urma căsătoriei ajunge să cunoască îndeaproape Ortodoxia și etosul ortodox, să descopere și să se apropie de dum­nezeiasca Liturghie Ortodoxă, ceea ce a fost pentru ea „o adevărată nouă revoluție asemenea psihanalizei”.
Evangheliile și credința față în față cu psihanaliza – lucrare care face o se­parație clară între duhovnicesc și psihologic – este rodul valorificării psihanalizei ca formă de psihopedagogie și de educație publică și totodată un îndrumător necesar pentru psihoterapia ortodoxă actuală.
Alegând să vorbească despre credința în Iisus Hristos – lucru cu totul ne­­obișnuit pentru un psihanalist: „În mod surprinzător, unii psihanaliști îmi re­pro­șează credința, dar ei nu‑și reproșează că nu cred!” –, autoarea ajunge inevitabil față în față cu textul evanghelic, pregătită să descopere resorturile fundamentale nu doar ale credinței, ci ale înseși menirii vieții umane: „Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și Evangheliile au produs o cotitură în istoria lumii și în propria mea istorie, revelând arta de a‑mi conduce viața cu dragoste, așa cum fac copiii, dincolo de rațiunea și de neputința omenească.”

Detalii despre carte / COMANDA



Sufletul adolescentului - *** (CĂRTI)
 
Prezentare:

Adolescenţa este, într-un fel, cea mai importantă perioadă din viaţa omului – însă şi cea mai dificilă, atât pentru el însuşi, cât şi pentru părinţi. Tot ce face, adolescentul face pentru prima dată; nu are experienţă. Creşte, însă nu ştie cum se va dezvolta. Năzuieşte, însă nu ştie încotro. Vrea să fie, însă nu ştie ce. Le arată, parcă, tuturor că nu are nevoie de tutelă, că, în general, n-are nevoie de nimic – numai de libertate. Nu doar de libertate are însă nevoie adolescentul: şi mai necesare îi sunt atenţia, sprijinul şi, în principal, dragostea. Tocmai aici apare o contradicţie, fiindcă adulţilor li se pare că apropierea dintre ei şi copil s-a încheiat: adolescentul devine obraznic, neascultător, încăpăţânat, încearcă să se ferească de părinţi; el se distanţează de toţi, se străduiește să nu fie aşa cum vor să-l vadă adulţii. Adulţilor li se pare că adolescentul nu dorește decât să fie lăsat, în sfârşit, în pace.
Cartea de faţă reprezintă o continuare organică a lucrării Sufletul copilului vostru, apărută recent la Editura Sophia. Suntem convinşi că multipla perspectivă – pastorală, psihologică, pedagogică – a colectivului de autori vă va ajuta să abordaţi în mod mai lucid, mai înţelept, şi să rezolvaţi în mod fericit multe dintre problemele pe care le implică această perioadă atât de complexă şi de importantă pentru formarea caracterului şi pentru reuşita în viaţă a copiilor noştri.

Detalii despre carte / COMANDA



Un Cuvios de Pateric. Părintele Protosinghel Nicodim Bujor Cernicanul - Georgeta Bidilica-Vasilache (CĂRTI)
 

Prezentare:

Pentru orodoxia mea Românească pământul PATRIEI este nu numai pământul pe care ni l-au lăsat "Părinţii", ci şi pământul în care "Părinţii" sânt mereu vii. În pământul PATRIEI odihnesc osemintele lor; în pământul acesta sânt topite trupurile lor proprii, care au fost arse de soare, cu palmele bătătorite şi călcâiele crăpate de muncă şi sudoare - ca ale părinţilor mei Neculai şi Eufrosina Bujor, ce dorm în cimitirul din Valea Viei întru nădejdea Învierii şi a Vieţii Veşnice...
Patria mea se întinde din adâncul pământului ce poartă pecetea noastră şi până în înaltul cerului de unde ne privesc strămoşii, sfinţii şi eroii noştri. din trecutul imemorial şi până în eternitatea ăn care vom intra, până în vecii vecilor, - aşa cum îşi îmbărbătai soldaţii generalii: Al. Averescu, Eremia Grigorescu, I. Dragalina, D. Praporgescu, Ecaterina Teodoroiu, la intrarea în foc pe frontul Carpaţilor şi în lunca Siretului la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.[...]
Nimeni nu se mântuieşte singur şi nici eroii nu ar fi în slava lor de n-ar fi trecut prin ei energiile divine, cele necreate ale dragostei de Sfintele Predanii şi Aşezăminte strămoşeşeti pentru Libertatea, Independenţa şi Unirea noastră în cuget şi-n simţiri. Fiţi binecuvântaţi de noi cei din pragul veşniciei.

Păr. Nicodim Bujor, Sfânta Mânăstire Cernica

Detalii despre carte / COMANDA



Pagini de sinaxar - Catalin Palimaru (CĂRTI)
 

Prezentare:

Volumul de faţă reuneşte o serie de texte publicate în decursul a peste douazeci şi cinci de ani în paginile revistei Renaştera, având ca tematică vieţile sfinţilor. Sunt crâmpeie din noianul imens de mărturii consemnate în Sinaxarul Bisericii. Volumul poate contrubui la o mai bună cunoaştere a unor sfinţi reprezentativi pentru Ortodoxie şi poate constitui, totodată, un instrument util în activitatea omiletică.

Detalii despre carte / COMANDA



Amintiri din două lumi. De la Revoluţie la Biserica înrobită - Vasili Krivosein (CĂRTI)
 

Prezentare:

De la încorporarea sa în rândurile Armatei Albe în 1919, la alegerea vieţii monahale în urma unui pelerinaj la Muntele Athos, soarta arhiepiscopului Vasili, pecetluită de credinţa lui neclintită şi o spiritualitate profundă, a fost marcată de Istorie. După mai mult de 20 de ani petrecuți în "republica monarhală", pleacă la Oxford - pentru a-și continua studiile patristice - și apoi la Bruxelles, unde a fost numit în 1960 arhiepiscop al eparhiei din Belgia a Patriarhiei Ruse. Până la moartea sa, din 1985, el nu va mai trăi niciodată pe pământul Rusiei sale natale.

Prima parte, consacrată anilor de tinerețe, descrie, din interior și cu o rară sinceritate, perioada Revoluției și a Războiului civil: simțul său de observație face minuni, și Soljenițîn nu s-a înșelat când a preluat aproape fără nici o schimbare mai multe din paginile sale despre evenimentele anului 1917. Descrierea lui e poate un tablou mai autentic decât cele prezentate în multe cârți de istorie.

Cea de a doua parte, a amintirilor despre Biserică, începe 30 de ani mai târziu, cânt preotul (1951) și apoi episcopul (1959) a început să participe la multele sinoade și congrese internaționale. Poziția lui în Biserica Rusă de "exilat" l-a făcut un observator precis, uneori dur, chiar critic, al instanțelor ortodoxe, dar acest slujitor neobosit și devotat al Bisericii a spus și a scris întotdeauna ceea ce a gândit, oricare ar fi fost situațiile sau persoanele implicate.

Prezentate aici pentru prima dată în traducere românească, amintirile arhiepiscopului Vasili din perioade puțin cunoscute sau chiar greșit înțelese, sunt - atât prin aspectul lor "civil", cât și prin cel "religios" - neprețuite pentru cei ce vor să înțeleagă istoria Rusiei și a Bisericii ei.

Arhiepiscopul Vasili este unul dintre cei mai importanți  prelați ai Bisericii Ortodoxe Ruse din a doua jumătate a secolului al XX-lea și o figură marcantă a mișcării ecumenice.

Detalii despre carte / COMANDA



O scurtă istorie a Bisericii ortodoxe din Europa occidentală în secolul XX - Christine Chaillot (CĂRTI)
 

Prezentare:

Această carte oferă o introducere în istoria Bisericii Ortodoxe şi a diferitelor sale jurisdicţii din secolul XX, în Europa Occidentală, ţară după ţară. Scopul principal al acestor articole este acela de a le permite oamenilor să descopere sau să cunoască mai bine geneza şi istoria acestor comunităţi ortodoxe din Europa Occidentală şi, de asemena, să înţeleagă situaţia de astăzi a Bisericii Ortodoxe dintr-o Europa Occidentală unită şi fără frontiere. Nădăjduim ca această carte să fie de folos nu numai la nivelul dialogurilor ecumenice creştine şi inter-religioase, dar mai ales pentru ortodocşi, cei care adesea ignoră aceste istorii atât de apropiate de noi în timp şi spaţiu.

Christine Chaillot

Detalii despre carte / COMANDA



Paternitatea duhovnicească în Rusia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea - Vladimir Lossky (CĂRTI)
 

Prezentare:


"Înflorirea stăreţismului rus începe către ultima treime a secolului al XVIII-lea, îşi atinge apogeul în secolul următor şi continuă, fără a se întrerupe, până la revoluţia din 1917. Astfel, această tradiţie duhovnicească se iveşte odată cu reînnoiorea vieţii monahale din Rusia, din vremea în care arhimandritul Paisie Velicikovski face să renască adevăratul cenobitism în mănăstirile din Moldova, de unde ucenicii lui se răspândesc în ţara sa, mai cu seamă în regiunile Kaluga, Kursk şi Orel. Ea se sfârşeşte - sau cel puţin devine imperceptibilă pentru ochiul din afară - în momentul în care monahismul cenobitic dispare în Rusia, sub revoluţie."

Vladimir Lossky

Detalii despre carte / COMANDA



Sfântul Ioan Maximovici: Deși am murit sunt viu! - Natalia Lozan (CĂRTI)
 

Prezentare:

Sfântul Ioan Maximovici a fost grabnic ajutător pentru toţi oamenii pe care-i întâlnea în calea sa și aşa a rămas şi după trecerea sa la cele veşnice. A venit în ajutorul multor oameni, aducând mereu bucuria, mângâierea şi nădejdea.

În viaţa sa, el a reuşit să îmbine rugăciunea cu ajutorarea celor aflaţi în nevoi, fiind un ascet aspru şi un păstor iubitor al turmei sale, un hrănitor al sărmanilor şi un doctor fără de arginți.

Sfântul Ioan Maximovici este cinstit ca unul dintre cei mai mari Sfinţi ai secolului al XX-lea, alături de Sfântul Nectarie din Eghina (1920) şi Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei (1961).

Detalii despre carte / COMANDA



Pastorale - Arhiep. Justinian Chira (CĂRTI)
 

Prezentare:

În aceste zile binecuvântate, văzând cu ochii sufletului poporul lui Dumnezeu adunat în faţa sfintelor altare şi în jurul meselor din mijlocul familiilor, mă simţeam dator să le transmit un cuvânt bun, pentru a le spori bucuriile sufleteşti şi trupeşti deopotrivă. Cu acest dor şi cu această dragoste de popor am scris, de-a lungul anilor, fiecare cuvânt pastoral.
Toate aceste cuvinte au răsărit din lumina izvorâtă din peştera Betleemului şi din mormântul din care a înviat Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu născut pe Pământ, Care, prin întruparea, prin jertfa, moartea şi învierea Sa, a venit să salveze omenirea de osânda veşnică în care căzuse neamul lui Adam şi să ne îmbrace pe toţi în haina nemuririi, a fericirii şi a îndumnezeirii. Hristos este izvorul nesecat de lumină şi viaţă. Lumină din lumina Lui am dorit să împărtăşesc şi eu tuturor, când am scris aceste cuvinte, iubiţii mei fraţi şi fii duhovniceşti.

Detalii despre carte / COMANDA



Tâlcuirea apocalipsei dumnezeiescului evanghelist Ioan Teologul, alcătuită de Oecumenius - *** (CĂRTI)
 

Prezentare:

Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos, zice undeva un sfânt cuvânt (II Timotei 3, 16). Căci toţi cei are ne-au vestit cuvântul mântuitor, prorocii şi apostolii şi evangheliştii, întru Duhul au fost înţelepţiţi. Iar dumnezeiescul Ioan decât toţi propovăduitorii este mai sfânt şi mai duhovnicesc decât orice om duhovnicesc, ca unul ce a căzut la pieptul Domnului (Ioan 13, 25) şi prin sărutările lui a scos mai îmbelşugat harul Duhului. De unde a şi fost
numit „fiul tunetului” (Marcu 3, 17), căci a tunat sub cer cu dumnezeieştile sale învăţături. Cât despre această lucrare a lui de faţă atât despre tainele cele simple, cât şi despre cele desăvârşite, ar putea zice că este cu adevărat preatainică. Pentru că nu ne vorbeşte doar despre cele de faţă, ci şi despre cele trecute şi cele care au să fie.

Detalii despre carte / COMANDA



Iubeşte-mă! (Sfântul leproşilor) - Maria Pastourmadzis (CĂRTI)
 

Prezentare:

Trupul lui a fost uns cu mir şi acoperit cu sărutări. Iar anii care au trecut apoi au acoperit amintirea sa. Insula pe care o iubise a rămas nelocuită... Dar jertfelnicul tăcut al Bisericii Sfântului Pantelimon păstrează în el, precum sfintele moaşte ale mucenicilor pe care era întemeiat, lacrimile părintelui. Le păzeşte cu dăruire, strigându-le credincioşilor:
„Pomeniţi-l!”
Părintele Hrisant Katsoulogiannakis a fost ultimul preot din Insula Spinalonga. S-a născut în anul 1893 şi a fost tuns în monahism în 1911, la Mănăstirea Toplu din Sitia. Mai târziu a mers la Mănăstirea Faneromeni din Ierapetra. De acolo a plecat voluntar la Spinalonga în anul 1947, unde a slujit până la închiderea azilului de leproşi, în anul 1957. După aceea a rămas în Spinalonga singur vreme de cinci ani, pentru a îngriji mormintele leproşilor şi pentru a le săvârşi Trisaghionul. S-a întors la Mănăstirea Toplu din motive de sănătate. A adormit întru Domnul în anul 1972. I s-a dus, pe drept, faima de sfânt.
Epameinondas Remoundakis, numit şi „arhanghelul din Spinalonga”, este al doilea personaj real al cărţii.
Prin intermediul romanului, Maria Pastourmadzis reînvie patimile şi suferinţele interminabile ale locuitorilor Insulei Spinalonga şi zugrăveşte singura putere care învinge durerea omenească: Iubirea care urcă până pe Cruce.

Detalii despre carte / COMANDA



Ieroschimonahul Nil Dorobantu, nebun pentru Hristos si flacara vie a monahismului secolului XX - *** (CĂRTI)
 

Prezentare:

Coperți cartonate.

Personalitatea şi teologia părintelui Nil Dorobanţu rămân în continuare deschise criticii teologiei. Mistica experimentală este punctul de plecare, precum şi punctus terminus. O latură importantă, ce ar putea fi supusă analizei istorico-critice, este o justă hermeneutică asupra monahului ascuns, ca o provocare teologică de a-l pune în lumină, dar şi ca o necesitate a Bisericii Ortodoxe Române de a-şi redescoperi bogăţia spirituală şi monahală a secolului al XX-lea.

Astăzi, sunt voci, bisericeşti sau nebisericeşti, care cârtesc împotriva memoriei sale. A pune la îndoială o viaţă încununată de martiraj şi privaţiuni greu de imaginat, nu este doar nedrept, ci aproape indecent. Mai ales când e vorba de "mari inchiziiori", care nu au trecut prin încercările calvarului comunist, nu sunt capabili să stăpânească logica discursului; ba mai mult, n-au produs, în sfera teologiei sau a culturii, nici echivalentul unui simplu caiet sau al unui singur condac din miile de pagini rămase de la ieroschimonahul Nil Dorobantu.

Detalii despre carte / COMANDA



Mărturii patristice despre moarte. Judecată și Înviere, viața veșnică și parastasele - *** (CĂRTI)
 

Prezentare:

Toată viaţa noastră nu este nimic altceva decât o pregătire pentru locuinţa cerească. Toată bucuria noastră nu trebuie să însemne nimic altceva decât cum să ne arătăm bineplăcuţi Părintelui nostru Ceresc. El a pregătit de la facerea lumii Biserica Sa, şi ne aşteaptă. Departe de această Biserică cum vom putea să ne odihnim? Doar înlăuntrul Bisericii există viaţă. Ea este copacul vieţii lui Hristos. Acolo sunt toţi îngerii, toţi sfinţii! Departe de Biserică există doar moarte! Trebuie să ne pregătim continuu, pentru că toţi ne vom arăta în faţa Judecăţii drepte a lui Hristos, ca fiecare dintre noi să se bucure de lucrurile pe care le-a săvârşit prin trup. Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10).
De aceea amintirea morţii pune în rânduială toate lucrările vieţii noastre şi orice mişcare a sufletului nostru. În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău, şi nu vei păcătui niciodată (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 38).

Detalii despre carte / COMANDA



Filosofia ascetică potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi - *** (CĂRTI)
 

Prezentare:

Înfrânarea şi adevărul sunt începutul vieţii lucrătoare, neprihănirea şi smerita cugetare sunt mijlocul ei, iar pacea gândurilor şi sfinţirea trupului sunt capătul ei. Smerita cugetare supremă este condiţia primirii înştiinţării duhovniceşti de la Dumnezeu. Răbdarea durerilor nedorite, viaţa ascetică şi neosândirea aproapelui dau naştere cugetării smerite,
care trebuie să ţină pasul cu blândeţea, cu simplitatea şi cu înfrânarea. Smerita cugetare şi osteneala pot stăvili tristeţea celui pizmaş. Smerita cugetare este blândeţe şi nu chin trupesc. Cugetă smerit cel ce se smereşte cu voia lui, nu acela pe care nevoia îl obligă să fie smerit. Adevărata cugetare smerită e dăruită de Dumnezeu celor care o caută cu multe nevoinţe, cu lacrimi şi cu rugăciune neîncetată. Ea este infinit mai puternică decât smerenia ce îl însoţeşte pe cel căzut din virtute. E imposibil să cugete smerit cel ce păcătuieşte cu voia sa. Smerita cugetare nu este sen-timentul vinovăţiei şi păcătoşeniei celui păcătos. Cugetă smerit – cu harul lui Dumnezeu – cel cu adevărat virtuos, când nu se consideră important şi recunoaşte mărimea compătimirii lui Dumnezeu. Cei ce s-au învrednicit a dobândi darul smeritei cugetări cereşti sunt într-adevăr desăvârşiţi, neinfluenţaţi de păcat.

Detalii despre carte / COMANDA



În legătură cu Cerul. Carte de rugăciuni pentru copii până în 10 ani - *** (CARTE)
Prezentare:

(Ediție îngrijită de Amalia Dragne. Ilustrații de Cristina-Diana Enache)

     Cei mici au acea minunată curăție a primei copilării, încât toate gesturile lor par o gingașă rugăciune de slavă adusă lui Dumnezeu. Pe măsură ce cresc, încet și cu dragoste, ei trebuie aduși la deprinderea rugăciunii conștiente. Cartea de rugăciuni „În legătură cu Cerul” vine în întâmpinarea acestei nevoi.
     O introducere de câteva pagini, ca o poveste, însoțită de ilustrații deosebit de frumoase și sugestive, le deschide celor mici perspectiva minunată și animată a Cerului. Minunata lume nevăzută le trezește în mod firesc dorința explorării. Chipul iubitor al Domnului Hristos, redat cu atâta gingășie de ilustratoarea Cristina-Diana Enache, îi întâmpină și îi atrage pe cei mici, care sunt îndemnați să-L păstreze mereu ca pe un Prieten bun. Legătura cu această lume minunată a Cerului se face prin rugăciune.
     Rugăciunile alese sunt predominant în versuri, în general scurte, încât să fie receptate de cei mici ușor și cu plăcere. Volumul cuprinde și poezii-rugăciuni ale poetei Florica Bațu Ichim.
     Cartea depășește formatul clasic al cărților de rugăciuni, aducând noutăți și surprize. E bogat decorată cu ilustrații și jocuri de culori decorative; conține sugestii inedite.

   Cuprins

     Mai întâi, să povestim... / 3
Rugăciunile începătoare / 12
Rugăciuni de dimineață / 15
Crezul / 18
Rugăciuni înainte și după masă / 21
Rugăciuni de seară / 23

     Ca să nu visezi urât / 25
Rugăciuni către Maica Domnului / 29
Rugăciuni către îngerul păzitor / 33
Rugăciune către sfântul ocrotitor / 35

Rugăciuni pentru familie / 3

Pentru părinți / 39
Pentru frați și surori / 40
Pentru bunici / 42
Pentru rude / 42
Pentru prieteni / 42
Pentru cei dragi plecați în veșnicie / 43
Pentru țară / 43

Rugăciuni pentru diferite situații / 46

Rugăciune înainte de a începe un lucru / 46
Rugăciune la terminarea lucrului / 46
Rugăciune la intrarea în clasă / 47
Rugăciune la ieșirea din clasă / 47
Rugăciune la plecarea în călătorie / 48
Pentru pace / 48
Când ești necăjit / 48
Când ești bolnav / 49
Rugăciune pentru binefăcători / 49
Alte rugăciuni / 49
Rugăciuni scurte / 51

Rugăciunea alfabet / 52
Rugăciune înainte de Spovedanie / 54
Rugăciuni înainte și după Sfânta
Împărtășanie / 54
Roagă-te / 56

POST-IT: Rugăciunea de toată vremea / 57
Recomandare pentru părinți / 59
Note și Bibliografie / 62

Detalii despre carte / COMANDA



De vorbă cu Dumnezeu. Carte de rugăciuni pentru copii (10-13 ani) - Natalia Corlean (CARTE)
 
Prezentare:
(Ediție îngrijită de Natalia Corlean. Ilustrații de Cristina-Diana Enache)
 
     De ce o carte de rugăciuni special pentru această categorie de vârstă: 10-13 ani?
     Din grijă și dragoste pentru cei care nu mai sunt mici școlari, ci se apropie de preadolescență. Pentru că ei au acum nevoie de mai multă atenție, de mai mult sens, de relații conștient aprofundate. Iar cum adolescența – cea mai tumultuoasă perioadă din viața tânărului – bate ușor la ușa vieții acestor copii, e minunat ca ei să se apropie de această etapă cu o pregătire temeinică la nivel psihologic și duhovnicesc. În virtutea acestei pregătiri, tinerii vor traversa cutremurele adolescenței cu mai multă nădejde pentru un viitor bun. Iar dacă se va întâmpla să fie în pericol, le va fi mai ușor să se redreseze și să ajungă la un liman liniștit.
     Cartea de rugăciuni „De vorbă cu Dumnezeu” este gândită astfel încât să fie adaptată nevoilor vârstei indicate, îndemnând la stabilirea unei relații directe și personale cu Dumnezeu. Rugăciuni de o deosebită frumusețe sunt însoțite de sfaturi pline de căldură și delicatețe. Sugestii inedite pentru un program de rugăciune vin să ajute la plămădirea unei vieți interioare care deschide copilului perspective nebănuite, atât de potrivite pentru a însoți aspirațiile sale de creștere creativă.
     La toate acestea se adaugă aspectul vizual. Cartea e împodobită cu ilustrații minunat realizate de Cristina-Diana Enache. Sensibilitatea artistică și cromatica deosebit de armonioasă a imaginilor potențează valoarea duhovnicească a cărții de rugăciuni.
 
 
Cuprins
 
Telefonul – cuvântul editorului / 3
Rugăciunile începătoare / 4
Rugăciuni de dimineaţă / 7
Crezul / 10
Rugăciuni înainte și după masă / 13
Rugăciuni de seară / 15
Troparele
Către Dumnezeu
Către Maica Domnului
Troparul Sfântului tău ocrotitor
Rugăciunea Sfintei Cruci
Pomelnicul tău
Întâmplările zilei
La culcare
Rugăciuni pentru familie
Pentru părinţi / 27
Pentru fraţi şi surori / 27
Pentru părintele duhovnic / 28
Pentru prieteni / 29
Pentru cei dragi plecați în Veșnicie / 30
Rugăciunea copilului orfan / 31
Pentru țară / 33
Către sfinţii români / 36
Rugăciune pentru lume / 38
Rugăciuni pentru diferite situaţii
Rugăciuni scurte / 40
La începerea şi sfârşitul lucrului / 41
Când ești necăjit / 43
Când ești bolnav / 44
Când cineva este bolnav / 44
La necazuri şi primejdii / 45
Pentru cei ce ne necăjesc / 46
În Postul Mare / 47
La plecarea în călătorie / 48
Pentru binefăcători / 48
La ziua numelui sau a naşterii / 49
Pentru spor la învăţătură şi ajutor la examene / 50
Înainte de Spovedanie / 51
Cum ne cerem iertare lui Dumnezeu? Cum ne
pregătim pentru Spovedanie?
Rugăciune când am greşit faţă de Dumnezeu
sau faţă de oameni
Rugăciuni înainte de Spovedanie
Înainte şi după Sfânta Împărtăşanie
Înainte să te împărtășești / 55
După ce te împărtășești / 57
Bibliografie / 58
POST-IT:
Rugăciune de fiecare zi / 59
Rugăciunea de toată vremea / 61
 
Detalii despre carte / COMANDA


Roadele Duhului Sfânt - vol.10. DRAGOSTEA - Amalia Dragne (CARTE)
 
Prezentare:
Seria Roadele Duhului Sfânt
     Sfântul Pavel enumeră zece daruri ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Omul nu le poate dobândi în chip firesc, ci ele sunt un semn și un rod al prezenței Duhului Sfânt în lăuntrul său.
     Seria Roadele Duhului Sfânt dezvoltă fiecare dintre aceste daruri separat, exemplificându-le mai întâi prin episoade sau învățături biblice, iar mai apoi prin pilde și povestiri selectate cu grijă din Pateric, Viețile sfinților și dintre multe alte istorioare din vechime sau contemporane.
     Textul este ilustrat cu planșe de colorat pentru copii: fiecărei pagini de text îi corespunde o ilustrație reprezentativă.
     Pentru copilașii mai mici, care colorează cu plăcere dar nu au deprins încă cititul, textele pot fi folosite asemenea oricărei cărticele de pilde și povești, la care părinții apelează în momentele de peste zi sau seara, pentru a le citi celor mici.
 
Volumul 10: Dragostea
     Domnul Hristos, unic în istoria lumii, este figura centrală a narațiunii din prima parte. Dragostea Sa reiese din faptele și minunile Sale, precum și din ecoul pe care acestea le-au avut în inima oamenilor.
     Pildele prezentate în partea a doua evidențiază adevăruri precum: dragostea este soră bună cu ascultarea; omul credincios se umple de dragoste față de semenii săi și față de toată făptura; dragostea este lipsită de răutate și caută buna înțelegere cu ceilalți.
 
Cuprins
Dumnezeu este Iubire / 6
Un Om ca nimeni altul
Minunile iubirii
Iubirea atrage
Domnul Hristos iubește copiii
O întâlnire pentru o viață
Un prieten desăvârșit / 16
Rugăciunea
O altfel de mâncare
Cine iubește este ascultător / 20
Un călugăr cu o inimă mare / 24
Ecoul faptelor / 28
Bibliografie / 32
 
Detalii despre carte / COMANDA


Roadele Duhului Sfânt - vol.9. BUCURIA. - Amalia Dragne (CARTE)
 
Prezentare:
Seria Roadele Duhului Sfânt
     Sfântul Pavel enumeră zece daruri ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Omul nu le poate dobândi în chip firesc, ci ele sunt un semn și un rod al prezenței Duhului Sfânt în lăuntrul său.
     Seria Roadele Duhului Sfânt dezvoltă fiecare dintre aceste daruri separat, exemplificându-le mai întâi prin episoade sau învățături biblice, iar mai apoi prin pilde și povestiri selectate cu grijă din Pateric, Viețile sfinților și dintre multe alte istorioare din vechime sau contemporane.
     Textul este ilustrat cu planșe de colorat pentru copii: fiecărei pagini de text îi corespunde o ilustrație reprezentativă.
     Pentru copilașii mai mici, care colorează cu plăcere dar nu au deprins încă cititul, textele pot fi folosite asemenea oricărei cărticele de pilde și povestioare, pe care părinții le folosesc în momentele de peste zi sau seara, pentru a le citi celor mici.
 
Volumul 9: Bucuria
     Evenimentul central al primei părți este Învierea Domnului, în jurul căreia se țese toată pleiada de trăiri din acele zile unice în istorie. Darul bucuriei „pe care nimeni și nimic nu o poate lua de la noi” continuă de atunci să umple inimile tuturor ucenicilor Domnului, din toate timpurile.
     Partea a doua. Un copil orb, dar plin de optimism și perseverent, care s-a realizat în viață mai frumos decât mulți alții, aflați în condiții de sănătate deplină – aceasta este pilda vieții Părintelui Teofil Părăian. Copilul Ioan, împlinit mai târziu în Părintele Teofil, oferă un exemplu nemaipomenit pentru toți copilașii: vioi, curios, silitor, angajat în bine, credincios, plin de naturalețe, prietenos, vesel, descurcăreț, harnic, iubitor de carte, deschis, iubitor de tineri, iubitor de poezie și frumos, înmulțitor al bucuriei. Viața Părintelui Teofil nu încetează să descopere atâtea și atâtea fațete deosebit de pilduitoare.
 
Cuprins
Bucuria cu gust de Rai / 4
Din întunericul tristeții...
...spre lumina Învierii
Îngeri de lumină la mormântul gol
Domnul Hristos vine la ucenici, bucurându-i
„Paștile cele frumoase”
Salutul Sfântului Serafim
Omul bucuriei – Părintele Teofil Părăian /16
Copilul orb
O școală specială
Mașina de scris
Sfatul cel bun
Bucuria rugăciunii
Mănăstirea – un loc de bucurie
Omul care împărțea bucurie
„Nu se poate să fii credincios și să nu fii bucuros.”
Bibliografie / 32
 
Detalii despre carte / COMANDA


Paraclisul, acatistul și istoricul icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoarea, de la Sfânta Mânăstire Dohiariu - *** (CARTE)
 
Prezentare:

- Coperti cartonate.

CUPRINS

Cuvânt înainte
Prolog
Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului Grabnic-Ascultatoare scurt istoric
Minuni ale Maicii Domnului Grabnic-Ascultatoarea
Canon paraclis la Icoana Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarei și pururea-Fecioarei Maria, cea numită Grabnic-Ascultatoarea
24 de icoase ale Stăpânei noastre Născătoarei-de-Dumnezeu Grabnic-Ascultatoarei

Detalii despre carte / COMANDA



 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Octombrie-2017.doc