Învierea Domnului   Aprilie 2017
 
Sumar:
- De Înviere, BOR a vorbit cu voce de tunet pe teme sensibile pentru neam
- Patriarhia Română, despre chipul Patriarhului Daniel pe clopotele de la Catedrala Neamului
- Marea Britanie: Controversă din cauza ouălor de Paști din ciocolată
- Iubirea răstignită învinge păcatul, iadul și moartea (Pastorală de Sfintele Paști – 2017)
- Credința în vremuri de război - atacuri sângeroase în biserici în ziua de Florii
- Știri interne - aprilie 2017 (RO)
- Pr. Constantin Necula: Prefer să cerșesc o bucată de pâine de la săraci, decât Referendumul de la cei pe care i-am ales!
- Știri externe - aprilie 2017 (EXT)
- Deniile din Postul Sfintelor Paști. Explicație și simbolism
- Tâlcuirea icoanei Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim
- Despre alegerea lui Iisus Hristos ca arhiereu în sinedriul evreiesc!
- Să ne vindecăm de nebunia necredinței în Dumnezeu
- Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim
- Nicolae Steinhardt - Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci!
- Smerenia – studiu teologic şi psihologic
- Am văzut raiul. Am văzut iadul - Mărturii (2)
- Este timpul iertării
- Jocul rusesc Provocarile Balenei Albastre
- Rugul Aprins şi Temniţa
- Satul românesc
- Personalităţi în spaţiul cultural şi politic piteştean
- Floriile (poezie)
- Ştiinţa confirmă Biblia
- Marturisitorii si aparatorii Ortodoxiei in perioada comunista (seară duhovnicească) - Constanţa, 4 mai 2017
- Invitaţie la sfinţirea bisericii noi a Parohiei Corneşti, Protopopiatul Huedin (14 mai 2017)
- Înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din Canada (7 mai 2017)
- Biserica din casa - Kaleda Gleb (CARTE)
- Individul religios Prelegeri de filosofia religiei - Nae Ionescu (CARTE)
- Ce e omul? Ieroschim. Daniil de la Rarau - Sandu Tudor (CARTE)
- Cum să ne creştem copiii. Canon de rugăciune pentru copilul bolnav - Danion Vasile (CARTE)
- Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe - Mitropolit Hierotheos Vlachos (CARTE)
- Icoane făcătoare de minuni din România - Ghid Ilustrat (CARTE)
- Revista Leacuri şi reţete mânăstireşti. Nr. 14 (februarie-aprilie)
- Teologia energiilor dumnezeieşti: de la origini până la Sfântul Ioan Damaschin - Jean Claude Larchet (CARTE)
- Antiparenting. Sensul pierdut al paternității - savatie Bastovoi (CARTE)
- Teologia iubirii - în Hristos şi în Biserică vol. (1) Iubirea, Taina Căsătoriei - Parintele Ilie Moldovan (CARTE)
- Nou la Editura Agaton: Abecedarul bucuriei. Un altfel de catehism cu Maica Siluana Vlad (CARTE)
- Nou la Editura Agaton: Sfinţenia ca o aventură - Alexandru Stanese (CARTE)
- Nou la Editura Agaton: Redescoperirea moștenirii ortodoxe a Occidentului. Interviuri - Mărturii - Revelații, Tudor Petcu (CARTE)



Tema lunii
De Înviere, BOR a vorbit cu voce de tunet pe teme sensibile pentru neam

 

Biserica Ortodoxă Română nu a dus lipsă de atacuri, în ultimii ani, datorită mesajelor incorect politice pe care le-a lansat în spațiul public. Susținerea orei de religie în școală, a familiei naturale și a vieții, a istoriei naționale și a Catedralei Mântuirii Neamului, au adus critici din partea apologeților corectitudinii politice.

În duminica Învierii Domnului, Biserica Ortodoxă Română a vorbit cu voce de tunet pe teme care au fost tăcute sub tăcere, unele chiar zeci de ani. Pe lânga Pastorala Prea Fericitului Patriarh al BOR Daniel, care preamărește jertfa martirilor și mărturisitorilor ortodocși din temnițele comuniste, și alți întâistătători au menționat în scrisorile și predicile lor de Sfintele Paști atât Sfinții Închisorilor cât și campaniile duse împotriva ființei naționale. 

Astfel, ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a vorbit cu putere în favoarea familiei, îndemnând credincioșii să susțină inițiativa Coaliției pentru Familie, care urmărește transpunerea definiției căsătoriei din Codul Civil în Constituție.

De asemenea, Arhiepiscopul Iașilor, s-a referit și la mărturisitorii din închisorile comuniste ca despre „oameni sfinți”, ceea ce cu siguranță nu este pe placul Institutului Elie Wiesel.

„Recunoștința noastră se îndreaptă, de asemenea, către toți mărturisitorii credinței din veacul trecut, oameni sfinți care au dobândit darul libertății lăuntrice chiar în celulele închisorilor nemiloase. Icoana mărturisirii lor trebuie așezată la loc de cinste în mintea și inima noastră. Această cinstire se arată mai ales în strădania de a înțelege duhul vieții lor și de a-l înrădăcina în ființa noastră. Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuții sângeroase la adresa credinței, primejdiile și încercările prin care trec Biserica și Neamul nu sunt nici puține, nici ușoare. Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile. „Biserica de acasă”, cum numea Sfântul Ioan Gură de Aur familia formată din bărbat, femeie și pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenții și parteneriate, care de care mai periculoase pentru viețuirea normală a lumii. De aceea, vă îndemn să sprijiniți acțiunile bisericești sau civice care își propun să apere valorile fundamentale ale familiei”, a scris ÎPS Teofan în pastorala care va fi citită în noaptea Învierii în parohiile Arhiepiscopiei Iașilor. Pastorala integrală este AICI.

ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului, a vorbit despre faptul că „omul contemporan a devenit rob imaginii”. Arhiereul a criticat dependența omului modern față de tehnologie și a avertizat în legătură cu pericolele ce decurg din televiziune, internet și rețelele de socializare.

Spuneam că omul contemporan a devenit rob imaginii. Dacă imaginea este bună lucrurile sunt în ordine. Dar, dacă imaginea este rea, păcătoasă sau indecentă? Atunci este o problemă. Pentru că prin imagine intră dracul în suflet. Or imaginile păcătoase pot fi oferite de televizor, de site-urile indecente de pe internet, de facebook. Și în felul acesta imaginea păcătoasă devine o fereastră înspre iad.

Părintele Profesor Ilie Moldovan, de pioasă amintire, subliniază modul pervers în care lucrează imaginația, pe tărâm moral, la toată lumea, dar mai ales la tineri: „Pericolul cel mai de seamă pentru om constă, tocmai în modul în care acționează imaginația lui pe tărâmul imoralității, întrucât aceasta pune stăpânire pe întreg interiorul lui. Iar după ce a căzut pradă acestei caracatițe imaginative, nevoia lui de a-și astâmpăra setea de reprezentări indecente, din cărți și reviste, desene și fotografii, de la televiziune și de pe internet, de pe stradă și de la discotecă, devine tot mai imperioasă. În cultura contemporană, se pare că totul lucrează asupra imaginației…”. Urmarea? „Imaginația devine o adevărată sursă de otravă, de neliniște și de dezorientare”.

Această patimă a dependenței de imagine, ca orice altă patimă, crește gradual și poate ajunge să te distrugă sufletește, iar dacă provoacă păcate trupești, îți distruge și sănătatea”, a sunat o parte din pastorala citită în bisericile din Arhiepiscopia Clujului. Pastorala integrală este AICI.

Una dintre cele mai puternice cuvinte de învățătură rostite cu ocazia Paștilor i-a aparținut Episcopului Slatinei și Romanaților, PS sebastian.

Acesta a vorbit credincioșilor despre un „adevărat sistem, bine pus la punct și atent coordonat” care duce un „un adevărat război pornit împotriva lui Dumnezeu și a viziunii Sale asupra lumii”. PS Sebastian a demontat, bucată cu bucată, toate principiile modernității, sub pretextul cărora se atacă de fapt fundamentele moralei creștine.

„La nivel personal, răzvrătirea împotriva Domnului poate fi egoism, necredință, lașitate, comoditate ori răutate. Dacă, însă, aceasta capătă dimensiunile unui adevărat sistem, bine pus la punct și atent coordonat, atunci avem de-a face cu un adevărat război pornit împotriva lui Dumnezeu și a viziunii Sale asupra lumii. În acest sens, în locul teocrației, unii au inventat, încă din antichitate, democrația, în timp ce alții au experimentat despotismul și dictatura ca forme de conducere a lumii. Astăzi însă, în unele părți ale globului, după ce democrația „a obosit” și a început să convină tot mai puțin păpușarilor lumii, am văzut că începe a fi preferat, din ce în ce mai mult, conceptul de elitocrație.

Prin toate acestea, însă, Domnului îi este contestată autoritatea, pe principiul laicității statului; îi este ignorată voința, sub pretextul drepturilor și libertății omului; Îi este răstălmăcită învățătura, de vreme ce, nu-i așa?, omul a învățat să gândească și singur; îi este disputată morala, altădată promotoare a decenței și a bunului simț în istorie, cu intenția refondării acesteia pe noi principii de viață, altele decât cele divine date, sens în care se și doresc reconsiderate numaidecât:

creștinismul însuși, atacat (profund nedemocratic) prin lupta împotriva icoanelor și a predării Religiei în școli, dar și prin cenzurarea sărbătorilor[2] și, în general, a oricărei promovări publice a creștinismului, de teama înrobirii omului „liber” sau sub pretextul ipocrit al protecției necreștinilor. Aceasta, în disprețul mult trâmbițatului multiculturalism, altminteri promovat cu emfază de aceiași seculariști;

libertatea de exprimare, ca urmare a impunerii conceptului – pe cât de artificial, pe atât de ipocrit – al corectitudinii politice;

dezmățul, care, după ce a fost mai întâi dezincriminat, iar apoi promovat cu nerușinare pe toate canalele media ca stil de viață la modă, pretinde acum și legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex, ba încă și a necrofiliei expres consimțite și a incestului liber convenit[3];

avortul, care, dintr-o practică liberalizată a ajuns să fie protejat ca un adevărat „monument al naturii”, câtă vreme se propune pedeapsa cu închisoarea pentru cei care ar îndrăzni să-l obstrucționeze, fie și prin simpla consiliere a părinților să nu accepte întreruperea sarcinii[4]. Aceasta în timp ce, total asimetric, încurajarea avortului nu este incriminată în niciun fel;

respingerea genului, în sensul creării cadrului legislativ pentru schimbarea acestuia după bunul plac sau chiar al înregistrării copiilor de gen neutru[5]. Modul acesta de abordare a genului, conturat deja ca ideologia gender, a provocat în America, în anul 2016, penibilul „război al toaletelor”;

eugenia și eutanasia, ca forme supreme ale „culturii” morții, culminând cu impunerea suicidului asistat[6] ” Predica integrală este AICI.

O premieră absolută a realizat însă Episcopul Românilor din Spania și Portugalia, PS Timotei, care în Pastorala Paștilor din 2017 a vorbit despre necesitatea cunoașterii adevăratei noastre istorii. În acest sens, Episcopul ortodox a vorbit, pentru prima oară în ultimii 70 de ani, despre legionarii Ion Moța și Vasile Marin, ca despre niște „eroi ai noștri”. Simultan, acesta l-a numit pe Valeriu Gafencu, cel luat în colimator de către Institutul Elie Wiesel, drept „Sfântul închisorilor”.

Anul 2017 a fost declarat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Trebuie să ne cunoaștem adevărata istorie, care ne-a fost trunchiată, distorsionată și ascunsă. Trebuie să ne cinstim înaintașii și eroii adevărați care, propovăduindu-L și mărturisindu-L pe Hristos, au fost închiși, torturați, omorâți și care, închiși fiind, au fost mai liberi decât suntem noi, cei de astăzi, care credem că suntem în libertate. Suntem liberi doar în momentul în care Îl găsim pe Hristos. Au fost mii de creștini ortodocși, mireni, preoți și vlădici care L-au mărturisit pe Hristos în închisorile comuniste și chiar înainte de instaurarea comunismului în țara noastră.

Trebuie să-i amintim pe cei doi eroi ai noștri care s-au sfârșit luptând pentru apărarea credinției, aici, în Spania, la Majadahonda: Moța și Marin, pe părintele Arsenie Boca, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, părintele Arsenie Papacioc, părintele Nicoale Steinhardt, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu, Horia Vintilă și, deloc în ultimul rând, Valeriu Gafencu. Lista poate să continue pe sute de pagini. Toți aceștia sunt martiri ai neamului nostru, care s-au umplut de Duhul lui Dumnezeu prin asumarea cu bucurie a crucii, care au descoperit adevăratul sens al vieții omului și care au devenit cu adevărat liberi.

Voi încheia scrisoarea pastorală de la acest Praznic Luminat cu gândurile despre adevărata și unica libertate, așternute într-o scrisoare a lui Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, pe vremea când era închis: „În lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune. Și-ntotdeauna mă gândesc că Bunul Dumnezeu, în dragostea-I nemărginită pentru oameni, ne trimite încercarea suferinței, ca prin ea să ne purificăm de păcate, să ne învățăm a renunța cu bucurie la tot ce-i trecător și să ne îndreptăm cugetele spre Domnul Iisus Hristos, cunoaște goliciunea și nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Și când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul neprețuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuților, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare și desăvârșire. Si eu, ca un rob ticălos, am nesocotit o viață întreagă acest dar (…). Azi mulțumesc din tot sufletul pentru toate suferințele și umilințele prin care mi-a fost dat să trec, căci ele m-au adus la conștiința păcatului și m-au făcut să înțeleg că singura cale care duce la mântuirea Neamului este Calea evanghelică: Hristos. Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică”. Cuvântul pastoral al PS Timotei este AICI

PS Ambrozie, Episcopul de Giurgiu, a intrat în detalii privind războiul dus împotriva poporului român. 

„Astăzi vorbim tot mai des despre rezistență, însă, oare, ne-am stabilit cu adevărat prioritățile? Împotriva cui rezistăm noi? Împotriva realității Învierii, împotriva firescului, împotriva dreptei credințe, împotriva propriei umanități, chemată nu la degradare, ci la desăvârșire? (…) Părinții Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt doar simple nume într-o listă oarecare, ci sunt tot atâtea voci, ce rostesc împreună, în deplină armonie, adevărul Ortodoxiei și lumina dumnezeiască pe care credința și rugăciunea le-au adus-o în întunericul crunt al închisorii. (…) Acum, însă, nu forța, nu constrângerea, nu amenințările sunt principalele elemente de convingere. În locul lor, dezinformarea, manipularea, erodarea principiilor sănătoase ale educației sunt cele care pun temelia unui nou fel de ateism, mult mai periculos și mult mai tenace decât cel comunist”, a spus tânărul Episcop, conform ziaristionline.ro

O altă predică puternică, foarte incisivă, a susținut și PS Varlaam Ploieșteanu, Episcop-Vicar Patriarhal. La sfârșitul slujbei din noaptea de Înviere, PS Varlaam a vorbit credincioșilor strânși la Mânăstirea Antim din Capitală despre atacurile mass-mediei împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Ierarhul Bisericii Române a spus că acei oameni și posturi de media care atacă credința creștină sunt plătiți de cei care au distrus România.

„Trebuie să știți că unele canale de televiziune, unii jurnaliști, unele ziare care atacă Biserica, combat religia, fac o crimă de neiertat. Fură oamenilor unica certitudine pe care o pot avea în această viață plină de tulburare, de îndoială, de nesiguranță și insecuritate. Acești oameni sunt plătiți de aceleași forțe care ne-au furat industria, care ne-au luat agricultura, care ne-au cumpărat pământurile, care au determinat 5-6 milioane de români să-și ia lumea în cap în căutarea unei pâini mai bune și acum doresc să fure mântuirea și sufletele noastre”, a susținut PS Varlaam.

Episcopul a înțepat și atitudinea unor români, care se grăbesc să ajungă acasă mai repede de la Biserică, dar petrec ore în șir în fața televizorului.

„Mereu vom fi atacați, batjocoriți, ironizați pentru credința noastră creștină, ori dacă nu vom cunoaște suficient, nu vom putea mărturisi cum se cade această credință. Chiar dacă trăim această credință, trebuie să avem cunoștințele necesare pentru a-i combate, cu bună cuviință, pe cei care contestă adevărul învierii lui Hristos, care minimalizează rolul Evangheliei și al Bisericii în rolul societății. 

Am rămas surprinși că imediat după ce s-a oferit lumina, foarte mulți adulți, care sunt obișnuiți să mai stea noaptea la televizor, să stea 4-5 ore în picioare la spectacole celebre, însă n-au avut răbdarea să asculte cuvântul Părintelui Patriarh, care a fost un cuvânt dens de învățătură, cu privirile la semnificațiile învierii Mântuitorului și roadele acesteia pentru fiecare dintre noi”, a adăugat PS Varlaam.

 

Sursa: activenews.ro

 

 

 




ACTUALITATEA religioasă
Patriarhia Română, despre chipul Patriarhului Daniel pe clopotele de la Catedrala Neamului

 

Patriarhia Română, despre chipul Patriarhului Daniel pe clopotele de la Catedrala Neamului: Este o tradiţie justificată. Este o pecete ascunsă la care nu ajunge nimeni cu privirea niciodată 

Efigia chipului Părintelui Patriarh pe clopotele Catedralei Naţionale este justificată de o tradiţie legată de importanţa gestului făcut de ctitorul spiritual al lăcaşului de cult. Chipul patriarhului, alături de alte două însemne de pe clopot, respectiv Steaua şi Crucea patriarhală, reprezintă pecetea ascunsă pe care nu o vede nimeni, niciodată, ţinând cont de înălţimea la care se montează clopotele, a explicat, pentru News,ro, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu.

"Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este ctitorul spiritual al Catedralei Neamului. Este o tradiţie justificată de importanţa gestului făcut pentru ridicarea noului lăcaş de cult. Nu este un gest de mândrie, aşa cum încearcă unii, maliţios, să acrediteze. Este o pecete ascunsă la care nu ajunge privirea nimănui, ţinând cont de locul unde sunt montate clopotele", a spus purtătorul de cuvânt al Patriarhiei în legătură cu turnarea în bronz a chipului Patriarhului, pe exteriorul clopotelor de la Catedrala Neamului.

Vasile Bănescu a mai spus că înscrisurile de pe clopot rămân ca mărturie pentru viitor, aşa cum rămân, în toate bisericile, chipurile ctitorilor.

De altfel, în 2008, când au fost schimbate clopotele de la Catedrala Patriarhală, reprezentanţii fabricii de clopote Grassmayr au explicat că este o tradiţie a bisericii creştine să aibă inscripţie cu chipul Întâistătătorului bisericii respective.

"În săptămâna în care am primit comanda de la PF Daniel au mai venit două comenzi: una de la Vatican, cu chipul Papei Benedict al XVI-lea şi alta din Italia, cu chipul Papei Ioan Paul al-II-lea”, spunea, în septembrie 2008, directorul turnătoriei de clopote Grassmayr, din Innsbruck.

În primăvara lui 2008, au început ample lucrări de restaurare a Catedralei patriarhale, în acelaşi timp avându-se în vedere şi achiziţionarea a patru noi clopote care le-au înlocuit pe cele vechi, deteriorate, din clopotniţa de pe Dealul Patriarhiei.

Cele patru clopote au fost binecuvântate, după o veche rânduială liturgică păstrată cu stricteţe în Ortodoxie, de o delegaţie a Patriarhiei Române, în timpul turnării lor, la turnătoria de clopote Grassmayr, din Innsbruck, mai arată reprezentanţii Patriarhiei. Şi clopotele Catedralei Patriarhale au însemnele patriarhale: steaua, crucea şi chipul Patriarhului Daniel, precizează instituţia religioasă.

În 2008 s-au împlinit 350 de ani de când Biserica actualei Catedrale patriarhale, ctitorită de voievodul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654-1658), a fost sfinţită de patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău.

Primul dintre cele şase clopote ale Catedralei Mântuirii Neamului a fost turnat tot la Innsbruck în 11 noiembrie 2016 şi cântăreşte 25 de tone, fiind acordat pe Do diez (gama zero).

Executat din bronz, clopotul are un sunet pur, conferit atât de calitatea materialelor, cât şi de tehnica folosită. Măsurând 3,3 metri înălţime şi 3,3 metri lăţime, clopotul turnat în data de 11 noiembrie este cel mai mare dintre cele şase clopote ale Catedralei Mântuirii Neamului, precizează Patriarhia.

În 21 aprilie, vor fi turnate celelalte cinci clopotele destinate Catedralei Mântuirii Neamului. Procesul constă în mai multe etape. Aliajul, încălzit la o temperatură de 1.150 de grade Celsius, va fi turnat în forma clopotelor. Urmează apoi răcirea controlată, într-o perioadă mai lungă de timp. Clopotele turnate la Innsbruck în Austria au o garanţie de 15 ani şi o viaţă apreciată la peste 400 de ani. - Sursa: news.ro

Un val de comentarii a venit după ce s-a aflat faptul că chipul Patriarhului României apare imprimat pe clopotele de la Catedrala Neamului.

Patriarhia Română a precizat că este o tradiție justificată de importanța gestului făcut de ctitorul spiritual al lăcașului de cult. Chipul patriarhului, alături de alte două însemne de pe clopot, respectiv Steaua și Crucea patriarhală, reprezintă pecetea ascunsă pe care nu o vede nimeni, niciodată.

Deputatul Daniel Gheorghe a transmis un mesaj celor care sunt indignați în privința acestor aspecte și a precizat că „clopotul este un simbol spiritual al luminii și universalitatii care în momente dificile poate deveni, nu doar folositor, ci și salvator”.

„Vad ca e iarăși un val de indignare artificiala cu privire la dimensiunea clopotului de la Catedrala Mântuirii Neamului. Probabil ca utilitaristii care au impresia ca pentru o mare catedrala se poate folosi un clopoțel de mergi cu el la plugușor omit câteva aspecte: clopotele au fost cele care au bătut la fiecare invazie turco-islamista, tot clopotele au anunțat dezastre precum cutremure, incendii, inundații și mai recent bombardamente pe timp de război. Așadar, domnilor, nu uitați, clopotele au salvat și pot salva vieți! Și la Marea Unire și alte momente istorice de mare însemnătate tot clopotele au bătut, nu s-au dat mesaje pe grupuri de wattsapp ori s-a strigat din gură în gură să audă toată țara. Discursul secularist, perfid în esență asemeni tartorului nevăzut din spate, nu doar că neagă evidența și nu respectă dreptul la libertate religioasă dar vine și cu argumente puerile de genul „ce vor zice turiștii cazați la hotelurile din jur" etc. Turiștii străini vor zice spre exemplu că e foarte bine; înainte de a vizita Casa Poporului se vor minuna, unii închina, după confesiunea fiecăruia, la Catedrala Mântuirii Neamului. Lor o sa le placă! Deranj fonic înseamnă curse ilegale de mașini, spectacole de manele și behaituri comerciale ori dat cu târnăcopul la prima oră. Clopotul este un simbol spiritual al luminii și universalitatii care în momente dificile poate deveni, nu doar folositor, ci și salvator! Sunt deputat al Partidului Național Liberal și cred cu tărie că, la 140 de ani de la obținerea oficială a Independentei de Stat a României și la 100 de ani de la Marea Unire, Catedrala Mântuirii Neamului nu este doar o prioritate națională ci și dovada evoluției și a împăcării neamului românesc atât cu sine însuși cât și cu ceilalți și mai ales cu realitatea duala spirit - materie, sacru - profan în care se mișcă și rezistă de milenii!”, a scris Daniel Gheorghe pe contul său de Facebook. - Sursa: activenews.ro 



Marea Britanie: Controversă din cauza ouălor de Paști din ciocolată

 

O controversă s-a iscat în Marea Britanie în jurul ouălor de ciocolată de Paște, după ce cunoscutul producător de dulciuri Cadbury a eliminat orice referire la sărbătoarea religioasă din numele tradiționalei sale "vânători" de ouă, provocând mânia bisericii și a premierului Theresa May, relatează AFP.

"E complet ridicol", a declarat marți Theresa May pentru postul de televiziune ITV, comentând decizia luată de cunoscutul producător de ciocolată de a elimina referirile la sărbătoarea religioasă din evenimentul organizat în fiecare an în colaborare cu organizația caritabilă National Trust.

Reamintind că este fiică de pastor, May a subliniat că "Paștele este foarte important pentru mine, este o sărbătoare foarte importantă pentru credința creștină, pentru milioane de persoane din întreaga lume. Prin urmare, ceea ce face National Trust este complet ridicol".

La rândul său, Arhiepiscopul de York, John Sentamu, a doua figură ca importanță din ierarhia Bisericii Anglicane, a acuzat Cadbury că "scuipă pe mormântul" fondatorului companiei, quakerul John Cadbury.

"Membrii familiei Cadbury erau mari industriași quakeri. Dacă vizitați Birmingham azi, (...) veți vedea cât de mult credința lor religioasă le-a influențat activitatea industrială", a declarat el pentru The Telegraph. "Eliminarea referirii la Paște din vânătoarea de ouă organizată de Cadbury echivalează cu a scuipa pe mormântul lui", a precizat John Sentamu.

Vânătoarea de ouă de ciocolată, la care participă anual, în mod tradițional, sute de mii de copii în weekendul de Paște, a fost promovată în acest an sub numele de "Cadbury's Great British Egg Hunt", în loc de "Easter Egg Trail".

Potrivit declarațiilor făcute de reprezentanții Cadbury pentru The Telegraph, compania dorește să deschidă evenimentul "pentru persoane de toate confesiunile, inclusiv pentru cele care nu au (una). Pe de altă parte, National Trust a calificat drept "absurde" acuzațiile potrivit cărora evenimentul ar diminua importanța Paștelui.

Sursa: agerpres.ro, foto: ewquis.ro



Iubirea răstignită învinge păcatul, iadul și moartea (Pastorală de Sfintele Paști – 2017)

 

† DANIEL
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)

 

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,

Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruinţă asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 şi 14 şi 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în El”[1].

De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).

Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra iadului şi asupra morţii a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a  fost  prezisă  de  prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 29-32).

Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (în iad) (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spaţiu întunecos în interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.

Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].

Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menţionată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii şi în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte”[4].

Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam şi Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de trup.

Însă, aşa după cum nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenţei Sale luminoase, iubitoare şi preaslăvite[5].

De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].

Din acest motiv, şi icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului şi ridicând din moarte şi din iad natura umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam şi Eva (pictați fără aureolă), şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului.

Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Despre biruința lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra iadului şi asupra morţii vorbeşte şi cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existenţa chinuită pe planul eternității. Este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei stări. E neputinţa iubirii, a comuniunii[8]

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului?

Pentru că iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât iadulca forme de existenţă egoistă, însingurată şi nefericită. În acest sens şi Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)

Prin Răstignirea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 17). Aşadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 şi 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală depinde de credinţa, pocăința şi faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieţii sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).

Iubiţi frați şi surori,

Invidiat şi prigonit de cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul dreptăţii, părăsit şi neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi moarte, Iisus nu a răspuns la violenţă cu violenţă, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) şi nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit şi duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile (diavoleşti), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Coloseni 2, 15).

Învăţăm din acest adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa noastră, putem birui şi noi păcatul, iadul şi pe diavolul, ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu Sfinții Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi de violenţă, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Credinţa noastră în biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne întăreşte în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta cu duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi războaie în lume ş.a.

Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul nostru.

Drept-credincioşi creștini,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, dar şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii. Totuşi, mulți dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în iubire frățească.

Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 142.

[2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.

[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.

[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.

[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery…”, p. 188.

[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.

[7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 413.

[8] Ibidem.



Credința în vremuri de război - atacuri sângeroase în biserici în ziua de Florii

 

Patriarhia Română se roagă pentru victimele atacurilor teroriste asupra creştinilor din Egipt

Patriarhia Română a aflat cu multă durere de vestea uciderii a 44 de creștini și de rănirea a peste 100 în urma sângeroaselor atacuri comise în ziua de 9 aprilie 2017 asupra bisericii creștine copte din orașul Tanta și asupra bisericii „Sfântul Marcu” din orașul Alexandria de către gruparea teroristă Stat Islamic. Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să odihnească în pacea și iubirea Sa sufletele celor omorâți chiar în timpul rugăciunii din Duminica Floriilor și să dăruiască vindecare grabnică celor răniți. Astăzi, constatăm cu îngrijorare că tot mai mulţi creştini din diferite părţi ale lumii cad victime ale unor manifestări extreme de violenţă şi ură. În acest context, este necesar ca oamenii să înțeleagă că pot şi trebuie să trăiască în pace şi în armonie socială indiferent de religie. Ne rugăm lui Dumnezeu să aducă pace în sufletele celor tulburaţi de violenţă şi ură, pentru a proteja darul sacru al vieţii oamenilor. Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Ce înseamnă credința în timp de război?

Ce înseamnă credinţa în timp de război? În ce cred soldaţii care pleacă la luptă? Preotul militar Alexandru Tudose a fost unul dintre cei care au ridicat prima şi singura biserică ortodoxă din teatrul de operaţii Kandahar, Afganistan. Şi tot el este cel care a fost alături de soldaţii români în momentele de deznădejde. Preotul este şi el un soldat, o santinelă în altarul lui, spune părintele Alexandru Tudose. Preot militar, colonel, conform categoriei de garnizoană a I-a şi ofiţer în rezervă cu gradul de maior, părintele Tudose a ajuns în teatrele de operaţii din Afganistan de două ori: în anul 2005, cu batalionul de infanterie Sf. Andrei din Galaţi şi în 2012, cu batalionul 280 manevre Focşani.

Alexandru Tudose, preot militar: Să ştiţi că activitatea mea religioasă am încercat să o aplic conform planului operaţional de luptă. Ce vreau să spun? Asistenţa religioasă am pus-o în slujba pregătirii pentru luptă a soldaţilor. Fără ideologie. Am mers numai pe partea aceasta de moral. Eu de acasă le-am spus că viaţa noastră în Afganistan este între „Apără-mă, Doamne!” sau „Primeşte-mă, Doamne!”. Şi aşa a fost.

În anul 2005, în timpul primei sale misiuni ca preot militar în teatrul de operaţii din Afganistan, părintele Alexandru Tudose a fost unul dintre cei care au gândit construcţia unei biserici în baza militară din Kandahar.

Alexandru Tudose, preot militar: În 43 de zile, am reuşit să construim o biserică minunată, care a fost suport de speranţă şi de moral pentru foarte multe contingente româneşti, dar şi pentru toţi oamenii care treceau prin acea bază. A fost un punct de atracţie religioasă şi chiar turistică biserica noastră. În pisania acestei biserici, am scris aşa: „Noi, cei 405 soldaţi, ai batalionului 300 infanterie Sf. Apostol Andrei din Galaţi, am construit această biserică din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru ţara noastră România.” Slujba din Noaptea Învierii, în biserica din Kandahar, a fost ţinută în mare taină. Talibanii anunţaseră Apocalipsa şi se ţinuseră de cuvânt, îşi aminteşte părintele Tudose. Alexandru Tudose, preot militar: Am cerut aprobare de la comandant să aprindem un bec în bază, un bec mic, ca să vadă oamenii să vină la biserică. Şi nu au fost de acord pentru că nu au vrut să fim expuşi. Dimineaţa, împreună cu comandantul, m-am deplasat pe toată linia frontului şi am dus oamenilor ouă roşii, cozonac, evident că aveau şi ei, dar noi am vrut să le arătăm de Paşti că nu sunt singuri. Ziua de Paşti a fost un iad în Afganistan, în Kabul, în Jalalabad. Soldaţii spuneau „hai să mergem, că e Paştele”. Mai făceau nişte kilometri şi erau chemaţi înapoi că s-au mai găsit nişte mine. Şi se duceau înapoi. Şi asta s-a întâmplat de trei ori. Până la urmă, a spus unul „Vai de Paştele nostru!”. Aşa şi-au petrecut unii din batalion Paştele, stând acolo, căutând minele şi asigurând protecţie EOD-iştilor la dezamorsarea bombelor. În situaţii limită, oamenii se schimbă. Pe front, virtuţi precum solidaritatea şi iubirea de semeni devin noţiuni pline de conţinut.

Alexandru Tudose, preot militar: Adunând mai multe valori la un loc, aş menţiona câteva valori militare - unitatea, armonia, curajul, eroismul, dârzenia. Dar şi valori creştine - credinţa, nădejdea şi dragostea, virtuţi teologice, dar şi virtuţi cardinale: adevărul, bunătatea, milostenia. Prezenţa iminentă a morţii, teama, deznădejdea transformă radical sufletul unui soldat. La război, oamenii se apropie cu adevărat de Dumnezeu, redescoperă credinţa. Cred că şi teatrul de operaţii este un loc în care îl cunoşti pe Dumnezeu. Mi-am pus mereu întrebarea de ce Sfânta Cruce s-a arătat pe cer împăratului Sfântul Constantin cel Mare înainte de o acţiune militară. Dumnezeu ştie uneori mai bine decât noi de ce războiul, de ce necazurile devin locuri în care oamenii găsesc raze de lumină, raze de speranţă, raze de bunătate.Sursa: www.digi24.ro 

Bilanţul victimelor celor două atentate ale Statul Islamic vizând biserici copte din Egipt a crescut la 44 de morţi

Două atentate cu bombă revendicate de gruparea Statul Islamic au vizat duminică biserici copte din Egipt, unul soldat cu 27 de morţi în oraşul Tanta, iar celălalt cu 17 morţi, la Alexandria, cu trei săptămâni înainte de vizita papei Francisc în această ţară, relatează AFP. Atentatul de la Alexandria, cel mai mare oraş din nordul ţării, a fost comis de un kamikaze ”echipat cu o centură explozivă”, care a încercat să pătrundă în Biserica Sf Marcu, unde se afla Papa copt ortodox Tawadros II, cu ocazia Floriilor. Poliţişti l-au împiedicat, iar acesta s-a detonat, potrivit Ministerului de Interne. Biserica Coptă a precizat rapid că liderul ei nu a fost atins şi că ”este bine”.

Cele două atentate au fost revendicate duminică după-amiaza de Statul Islamic, a cărui aripă egipteană a îndemnat recent la vizarea comunităţii copte. Primul atentat a avut loc cu puţin înainte de ora locală 10.00 (11.00, opra României), în plină sărbătoare a Floriilor, în Biserica Mar Girgis (Sf. Gheorghe) din Tanta, un oraş important situat la aproximativ 100 de kilometri de Cairo, în Delta Nilului. Bilanţul a crescut la 27 de morţi şi 79 de răniţi, potrivit Ministerului Sănătăţii. ”Explozia a avut loc în primele rânduri, în apropiere de altar, în timpul slujbei”, a declarat pentru AFP generalul Tarek Atiya, adjunctul ministrului de Interne însărcinat cu relaţia cu presa.

Câteva ore mai târziu, altă explozie a avut loc la Biserica Mar Morcos (Sf. Marcu), la Alexandria, soldată cu 17 morţi - inclusiv patru poliţişti - şi 48 de răniţi, potrivit unui bilanţ actualizat de Ministerul Sănătăţii. În interiorul Bisericii din Tanta, bănci de lemn rupte şi diverse obiecte personale zăceau pe jos, în sânge. Iar pereţii albi au fost de asemenea stropiţi de sânge. După ce a inspectat scena, poliţia a instituit un cordon de securitate, în faţa căruia s-au adunat mai multe eprsoane pentru a-şi exprima furia, a constat o jurnalistă AFP.

ATACURI SÂNGEROASE

Aceste atentate au loc cu 19 zile înainte de vizita Papei Francisc în Egipt, prevăzută pe 28 şi 29 aprilie. ”Transmit condoleanţe profunde fratelui meu, Sanctitatea Sa Papa Tawadros II, Bisericii Copte şi întregii naţiunii dragi egiptene. Mă rog pentru defuncţi şi răniţi”, a reacţionat Pontiful argentinian. Preşedintele Statelor Unite Donald Trump a condamnat atentatul într-un mesaj postat pe Twitter, declarându-se ”încrezător în capacitatea preşedintelui (Abdel Fattah el-Sisi) de a gestiona situaţia aşa cum trebuie”. Şeful statului egiptean a cerut duminică armatei să mobilizeze forţe pentru a ajuta poliţia să protejeze ”infrastructuri vitale” din ţară. Premierul său, Sherif Ismail a subliniat ”hotărţrea statului de (...) a elimina terorismul din rădăcină”. Şeful sercurităţii provinciei Gharbeya, în care se află oraşul Tanta, a fost înlocuit din funcţie cu ministrul de Interne Magdy Abdel Ghaffar. De asemenea, Al-Azhar, prestigioasa instituţie a islamului sunnit cu sediul la Cairo, a condamnat ”un atentat terorist laş”. Preşedintele francez François Hollande a denunţat un ”atentat odios” şi a adăugat, citat întrun comunicat, că Franţa ”este deplin solidară cu Egiptul”. Aceste noi atacuri au loc la patru luni după un atentat sinucigaş spectaculos, revendicat de Statul Islamic, care a vizat pe 11 decembrie, la Cairo, Biserica Sf. Petru şi Sf Pavel, soldat cu 29 de morţi.

DISCRIMINĂRI

Copţii ortodocşi din Egipt reprezintă comunitatea creştină cea mai numeroasă din Orientul Mijlociu, constituind 10% din cei 92 de milioane de egipteni, şi una dintre cele mai vechi. 24 Ei se declară victime ale discriminărilor în toată ţara, din partea autorităţilor şi a majorităţii musulmane. Atacul de la Cairo a relansat îndemnurile la înăsprirea luptei împotriva mişcării jihadiste în Egipt, mai ales în Sinai, unde aceasta a comis o serie de atacuri sângeroase împotriva forţelor de securitate. Aripa locală a Statului Islamic a revendicat un atentat cu bombă care s-a soldat, în octombrie 2015, cu moartea celor 224 de persoane de la bordul unui avion cu turişti ruşi, după ce a decolat de pe aeroportul din Sharm el-Sheikh, o staţiune balneară situată în sudul Peninsulei Siniai. La 1 aprilie, un poliţist a fost ucis, iar alte 15 persoane au fost rănite în explozia unei motociclete-capcană, în faţa unui centru de formare a poliţiei, la Tanta. De asemenea, Biserica Mar Girgis a anunţat la sfârşitul lui martie, pe pagina ei de Facebook, că un ”obiect suspect” a fost găsit în faţa lăcaşului, iar o echipa de genişti l-a luat şi transportat ”cu un vehicul special”. -  Sursa: www.news.ro, Foto: agerpres.ro



Știri interne - aprilie 2017 (RO)

 

Patriarhul Daniel va fi prezent la Putna pentru canonizarea Sfântului Iacob Putneanul

Patriarhul Daniel va veni la jumătatea lunii mai la Putna, pentru canonizarea Sfântului Iacob Putneanul, al doilea ctitor al Mănăstirii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, anul trecut, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice. Pe 13 și 14  mai Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, va fi prezent la Mănăstirea Putna și va oficia slujba de trecere în rândul sfinților a marelui ierarh. El este cel care și-a dedicat  viața duhovnicească spre reconstruirea bisericii Mănăstirii Putna, fiind considerat un al doilea ctitor al lăcașului de cult, după cel dintâi –  domnitorul Stefan cel Mare și Sfânt. Călugării de la Putna au văzut că atunci când cu prilejul lucrărilor de restaurare din incinta mănăstirii s-a dezvelit mormântul Mitropolitului Iacob Putneanul, oasele acestuiau erau aproape întregi. Acum un an, Biserica Ortodoxă Română a  hotărât canonizarea Sfântului Iacob Putneanul iar oficierea slujbei de trecere în rândul sfinților a marelui ierarh va fi făcut la jumătatea lunii mai a acestui an. Sursa: Obiectiv de Suceava

Lumina Sfântă a venit și anul acesta la Mormântul Sfânt din Ierusalim

Focul Sfânt a coborât sâmbătă, 15 aprilie, la ora 14:21, informează basilica.ro. Două evenimente neliturgice au precedat celebrarea ritului Luminii Sfinte. Primul, perchiziţionarea Sfântului Mormânt a avut ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui. Percheziţia implică trei inspecţii separate, care au început în această dimineaţă şi a fost condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi. Cel de-al doilea eveniment neliturgic, sigilarea uşii Sfântului Mormânt, s-a petrecut ulterior. Garda musulmană a pus o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară.În continuare, credincioșii, împreună cu Patriarhul Teofil al Ierusalimului și un sobor de ierarhi și preoți, au înconjurat de trei ori, în procesiune, Sfântul Mormânt. Patriarhul Ierusalimului și-a scos veșmintele și mitra și s-a supus percheziționării pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare. Apoi, îmbrăcat numai în stihar, a intrat în Sfântul Mormânt. În interior, Preafericirea Sa a îngenuncheat înaintea dalei de marmură ce acoperă Mormântul şi s-a rugat pentru pogorârea Sfintei Lumini. Delegația Patriarhiei Române, prezentă la eveniment, a adus în țara noastră Lumina de la Biserica Mormântului Domnului. Aceasta este condusă de PS Timotei Prahoveanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Sfânta Lumină de la Ierusalim este cea mai clară dovadă a dreptei credinţe, cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă. Patriarhatul ortodox din Ierusalim nu are un typikon scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea Luminii Sfinte. Patriarhii care au săvârşit acest ritual au lăsat puţine mărturii cu privire la înălţătorul moment. În schimb, rugăciunea specială pentru primirea Sfintei Lumini există într-o formă tipărită. Aceasta este citită de către patriarh cât timp stă în Sfântul Mormânt. Originea rugăciunii nu este cunoscută. Restul slujbei este săvârşit întocmai cu tradiţiile transmise de la un întâistătător la altul, pe cale orală sau prin însemnări liturgice disparate.

PS Varlaam despre atacurile mass-mediei împotriva Bisericii Ortodoxe Române

De Înviere, PS Varlaam a vorbit credincioșilor strânși la Mânăstirea Antim din Capitală despre atacurile mass-mediei împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Extras din predică: "Trebuie să știți că unele canale de televiziune, unii jurnaliști, unele ziare care atacă Biserica, combat religia, fac o crimă de neiertat. Fură oamenilor unica certitudine pe care o pot avea în această viață plină de tulburare, de îndoială, de nesiguranță și insecuritate. Acești oameni sunt plătiți de aceleași forțe care ne-au furat industria, care ne-au luat agricultura, care ne-au cumpărat pământurile, care au determinat 5-6 milioane de români să-și ia lumea în cap în căutarea unei pâini mai bune și acum doresc să fure mântuirea și sufletele noastre".

Într-o biserică din Botoșani, ”broderiile” au puteri supranaturale

În nordul extrem al României, în judeţul Botoşani, se află o o adevărată bijuterie arhitectonică, în care se găsesc comori ecleziastice unicat în ţară. Totodată, deţine şi o lucrare a lui Nicolae Grigorescu. Pomârla este o comunitate rurală din nodul judeţului Botoşani, situată la doar câţiva kilometri de graniţa cu Ucraina. Dincolo de uşa de piatră a bisericuței din Pomârla, decorată manual cu multă migală, o adevărată bijuterie a cioplitorilor kieveni, se află adevărate comori.      În primul rând este vorba despre un epitaf, o tapiserie brodată în fir de aur, amplasat pe unul dintre pereţii bisericii, reprezentând aşezarea lui Iisus Hristos în mormânt. Pe lângă lucrătura deosebită şi valoarea epitafului, despre această broderie se spune că ar avea puteri aparte. Mai precis îşi schimbă culorile în funcţie de anotimpuri şi condiţiile meteorologice.  ”A fost lucrat deasemenea la Kiev, datat în 1867. Ele sunt doar patru identice în toată lumea. Unul este la Pomârla, cumpărat de Başotă. Mai este unul în Canada, unul la Sfântul Munte şi încă unul la Sfântul Mormânt. Interesant este la el că indiferent la ce oră din zi ne uităm la el, el reflectă aspectele zilei, dar şi condiţiile meteorologice. Este unicat din acest punct de vedere”, spune părintele Eugen Niţă. Totodată, în apropierea altarului se află o icoană rară, reprezentând-o pe Maica Domnului. Preotul paroh, spune că specialiştii s-au pronunţat asupra stilului în care a fost lucrată şi a fost identificat şi autorul. Mai precis, acesta ar fi celebrul pictor Nicolae Grigorescu. „Avem această icoană a Sfintei Fecioare Maria, despre care s-au pronunţat atât critici de artă de la Iaşi şi de la Bucureşti şi au spus că este pictura lui Grigorescu", precizează preotul. Tot în altar se află şi o Evanghelie veche de peste 200 de ani, îmbrăcată în argint şi împodobită cu miniaturi extrem de valoroase de cei mai buni meşteri argintari. Alături de Evanghelie a fost dăruit tot de către Başotă, un chivot din argint curat care cântăreşte peste 11 kilograme. La toate acestea se adaugă multe alte obiecte bisericeşti încrustate şi măiestrit lucrate în atelierele kievene.  Sursa: Botoşăneanul 

Mănăstirea Coșula, reabilitată recent, a devenit punct de atracție pentru turiști

Mănăstirea Coșula din Botoșani, recunoscută pentru picturile originale cu vechime de aproape 500 de ani, a devenit unul dintre cele mai importante obiective turistice din județ, după implementarea unui proiect european de reabilitare în valoare de aproape 15 milioane de lei. Complexul monahal de la Coșula a fost reabilitat integral, iar refacerea acestuia a crescut considerabil numărul de turiști. Starețul Mănăstirii Coșula, Calinic Chirvase, susține că numărul de credincioși care trec pragul lăcașului de cult este de câteva ori mai mare față de cel dinainte de începerea lucrărilor de reabilitare. "Mănăstirea Coșula este un monument important pentru județul Botoșani, poate printre primele monumente ca importantă din județ. Este singura mănăstire care a fost pictată și în exterior și avem picturi exterioare și interioare originale, de 480 de ani. Chiar anul trecut s-au împlinit 480 de ani de când s-a început pictura interioară a Mănăstirii Coșula", a precizat părintele stareț Calinic Chirvase.  Coșula este o mănăstire de călugări, situată la o distanță de circa 20 kilometri sud-est de municipiul Botoșani. Ea a fost construită în anul 1535 de către marele vistiernic Mateiaș Coșolvei, sfetnicul domnitorului Petru Rareș, pe malul stâng al râului Miletin. Mănăstirea a fost realizată în stilul arhitecturii feudale moldovenești. În secolele XVII-XVIII, așezământul reprezenta un important centru duhovnicesc și cultural, având peste 1.000 de călugări. În 1908, complexul monahal a fost părăsit, devenind biserică parohială. A fost reînființat în 1991. Ansamblul Mănăstirii Coșula este inclus pe lista monumentelor istorice. Sursa: Agerpres

Procesul lui Iisus, 30 de „vicii de procedură”

La Antena 3 s-a analizat procesul lui Iisus. Și s-au descoperit 30 de „vicii de procedură”. Câți arginți a primit Iuda pentru a-l „denunța” pe Iisus, tot atâtea vicii de procedură. „La început a fost denunțul. Denunțul făcut de Iuda”, explică Ana Maria Roman, realizatorul emisiunii, ilustrând momentul cu secvențe din filmul lui Franco Zeffirelli, Iisus din Nazareth, completate apoi de pasaje din Biblie.  Emisiunea cu procesul lui Iisus a fost urmărită, în medie, de 220.000 de persoane din întreaga țară, din care 170.000 de persoane din mediul urban. Printre „vicii”:  „Procesul nu a fost organizat potrivit procedurii clasice”, „Decizia de a-l omorî a fost luată antrior pentru aspecte politice și economice”,  „la arestare s-ar fi folosit o procedură care se aplica celor care erau acuzați de tâlhărie”,  „nu era permisă arestarea în timpul nopții, judecata trebuie să se facă în timpul zilei”,  „vedem pe iuda cum vine cu cum gărzile să-l ia pe Iisus din grădina Ghetsimani, noaptea. Este o încălcare a legii”  „Iisus spune că au venit la el cu ciomege, asemenea unui tâlhar, acesta era un alt viciu de procedură, pentru că ei aveau nevoie, înainte să-l rețină, să-i comunice ce acuzații i se aduc. Este aceeași situație care se întâmplă și în codul de astăzi din România”, explică Chris Terheș.   „Iisus Hristos a fost luat cu gărzile preoților, mascații din ziua de astăzi”, le explică realizatoarea TV telespectatorilor.   „L-au legat și l-au adus în plină noapte la Anna. După legea romană, o persoană nu poate să fie judecată într-un loc închis. Sunt locuri anume desemnate. Judecata trebuia să se facă în timpul zilei.” „Decizia de a-l omorî a fost luată antrior pentru aspecte politice și economice”, a remarcat Maria Vasii, în analiza sa asupra procesului lui Iisus. De ce economice? După ce Iisus intră în templu și dărâmă tarabele, acestea fiind locul unde se făceau banii, un loc unde se procura putere economică, atunci Anna (mare preot iudeu, socrul lui Caiafa, preot-jduecător - n.r.) care stăpânea din spate aceste influențe, frâiele economice, îl pune pe ginerele său să găsească această formă de a-l pune spre acuzare. O dată îl pune spre acuzare sub o pretinsă vină religioasă și pentru că nu era suficientă blasfemia, convertesc acuzația într-una politică spunând că nu se supune Cezarului, pentru a-l antrena politic pe Pilat.” Sursa: paginademedia.ro

25 de ani de la vizita regelui Mihai I în România, cu ocazia sărbătorilor Sfintelor Paști

În perioada 25-27 aprilie 1992, regele Mihai I, însoțit de regina Ana, a efectuat o vizită cu caracter particular în România, dând curs invitației primite din partea Arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, Pimen, de a petrece sărbătorile Sfintelor Paști la Mănăstirea Putna. Aceasta a fost prima vizită efectuată de regele Mihai I în România, după aproape 45 de ani petrecuți în exil. ''În buna tradiție a ospitalității bucovinene, majestățile lor au fost întâmpinate cu pâine și sare, iar un grup de copii îmbrăcați în costume populare tradiționale le-au oferit flori'', relata Rompres. De la aeroport, coloana de mașini s-a îndreptat spre Mănăstirea Putna. Aici, regele Mihai a participat la un serviciu religios oficiat lângă mormântul lui Ștefan cel Mare. Vizibil emoționat de primirea care i-a fost făcută, regele Mihai a adresat câteva cuvinte persoanelor aflate în incinta mănăstirii, vorbind despre absența sa îndelungată din țară. S-a cântat imnul regal și s-a scandat ''Trăiască regele'', ''Regele Mihai'', relata, de asemenea, Rompres. Într-o corespondență de la Mănăstirea Putna, agenția Associated Press transmitea că ''peste 5.000 de persoane s-au adunat în incinta acestei pitorești mânăstiri din nordul României'', pentru a-l întâmpina pe regele Mihai, înaintea slujbei ortodoxe de Paști. Luni la amiază, regele Mihai I a fost oaspetele Mănăstirii Curtea de Argeș. Aici a fost întâmpinat de o mulțime de aproximativ 30.000 de oameni, care purtau stegulețe tricolore și portrete ale regelui. Episcopul Nifon Ploieșteanu a rostit câteva cuvinte de bun sosit. Apoi, regele Mihai I, regina Ana, principesa Elena și prințul Nicolae au participat la o slujbă de pomenire a regilor Carol I și Ferdinand I, înmormântați aici. La ieșirea din biserică, adresânduse celor prezenți, regele Mihai le-a mulțumit pentru primirea călduroasă ce i-a fost rezervată, iar în încheiere le-a adresat cuvintele ''Hristos a Înviat!'', mulțimea răspunzând ''Adevărat a Înviat!''. La reședința episcopală din curtea Mânăstirii Curtea de Argeș, regele Mihai I și suita sa au luat parte la un dejun oferit de Episcopia Argeșului și Teleormanului, a relatat Rompres.  Într-o declarație transmisă presei la revenirea sa la Versoix și preluată de Rompres, regele Mihai I spunea: ''Dimensiunea cea mai importantă a acestor zile petrecute în Țară rămâne, însă, reîntâlnirea mea cu poporul meu după aproape 45 de ani de pribegie. Dragostea, căldura și speranța cu care ne-a primit, venind să ne întâmpine în număr atât de mare, m-au emoționat și înduioșat în modul cel mai profund''. Sursa: agerpres.ro 

Obiceiuri de Paştele Blajinilor, ziua în care răposaţii se ospătează „dincolo“

Paştele Blajilor sau Paştele Morţilor se ţine în lunea de după Duminica Luminată, la o săptămână după Învierea Domnului. Sărbătoarea cinsteşte sufletele celor adormiţi despre care se crede că se ospătează cu resturile de alimente trimise pe apă, în „lumea de dincolo“.  La sărbătoarea dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor, de Paştele Blajinilor, ţinut anul acesta de creştinii ortodocşi pe 24 aprilie, cimitirele se umplu de oameni care vin la mormintele rudelor să aprindă lumânări şi să dea de pomană celor nevoiaşi, cozonac, ouă roşii şi vin. Sărbătoarea nu este una bisericească, însă în lăcaşele de cult se fac parastase pentru sufletul răposaţilor. “Este o tradiţie populară de care se ţine cont în câteva zone din ţară, printre care şi Bărăgan. Se merge la cimitir în dimineaţa zilei de Blajini, la mormintele părinţilor, rudelor cu pomeni. Preotul vine la morminte şi sfinţeşte aceste pomeni, care se împart, de obicei, copiilor, rudelor, prietenilor, dar, mai ales, oamenilor săraci. În niciun caz acest obicei nu este un pretext pentru chefuri sau mese copioase în cimitire. La biserică se fac parastase pentru cei adormiţi, având în vedere că în ultima perioadă nu s-au făcut aceste slujbe, ci doar au fost pomeniţi în cântările Învierii Domnului”, explică părintele Paul Tudorache.

Tradiţia populară spune că blajinii, oameni blânzi şi paşnici, incapabili de a face rău, s-ar afla într-o lume îndepărtată, la vărsarea Apei Sâmbetei în Sorbul Pământului. Ei sunt anunţaţi că a sosit Paştele de către oamenii de aici care aruncă în apele curgătoare coji de ouă sparte în timpul înroşitului sau la prepararea alimentelor ritual: cozonaci şi pască. Când sosesc cojile de ouă în ţara lor îndepărtată, în general după o săptămână, se serbează separat „aici“ şi „acolo“ Paştele Blajinilor. Interesant este romanul „Paştele blajinilor" al scriitorului Mihail Sadoveanu, care ilustrează atât de bine obiceiurile acestei zile în ţinuturile Moldovei. „Această străveche tradiţie populară ne aduce aminte de sufletele celor plecaţi dintre noi, pentru care Biserica se roagă prin slujbele şi rânduielile sale", explică părintele Paul Tudorache privind semnificaţia Paştelui Blajinilor. Sursa: Adevarul

Linkuri la știri

De vorbă cu PS Siluan, episcopul românilor din Italia – România Actualități 
Ce spune Părintele Constantin Necula despre clopotul cu chipulpatriarhului pe el – Antena 3 
Paștile în perioada comunistă – foc de tabără în Vinerea Mare – Adevărul 
ÎPS Teofan, de Sfintele Paști, despre Sinodul din Creta – Ortodox Info 

 

 



Pr. Constantin Necula: Prefer să cerșesc o bucată de pâine de la săraci, decât Referendumul de la cei pe care i-am ales!

VIDEO: Extras din cuvântul părintelui Constantin Necula

Referendumul pentru căsătorie şi familie a fost tema conferinţei care s-a desfăşurat marţi, la Palatul Parlamentului, şi la care Coaliția pentru Familie şi ADF International au invitat inclusiv parlamentari, dar şi reprezentanţi ai societăţii civile. Preotul Constantin Necula, unul dintre membrii fondatori ai Coaliţiei, a fost prezent la conferinţă, ca reprezentant al Facultăţii de Teologie din Sibiu şi a vorbit despre referendumul pentru familie ca un drept constituţional. "Să ieșim cu aceeași decență mai departe, cu limpezime, nu avem de cerșit un referendum, avem să ni se respecte un drept câștigat de toți aceia din societatea românească care în situația dată au muncit mai mult decât noi. Prefer să cerșesc o bucată de pâine de la săraci decât Referendumul de la cei pe care i-am alles democratic. Şi cum bucata de pâine întotdeauna te apropie de cel sărac, sper să învățăm că nu suntem împotriva nimănui, ci toți suntem în favoarea celorlați", a spus preotul Constantin Necula.

 

În ceea ce priveşte familia, profesorul spune că orice atac la adresa ei este implicit şi un atac la adresa Statului. "Atacul la biserică și la familie din toți acești ani dovedește clar că nu avem de-a face cu o serenadă sub un balcon al unui îndrăgostit,  ci avem de-a face cu un concert foarte bine dirijat, care încearcă să dărâme și balconul și să fure și inima iubitei. Trebuie să fim  atenți că nu sunt atacate doar instituțiile bisericii sau bisericilor, ci este atacată inclusiv structura de rezistență a Statului. De aceea declar și am declarat-o tot timpul, îmi voi menține această declarație: socotesc că orice acțiune îndreptată împotriva familiei este un act de subminare a rezistenței naționale", a spus profesorul Necula.

 

Preotul a făcut o paralelă între faptul că atunci când un om  a cerut ca 3 milioane și jumătate de părinți să își dea semnătura dacă copiilor lor să facă ora de religie s-a socotit un act democratic, însă atunci când 3,6 milioane de oameni semnează pentru un drept consitituțional se consideră un act antidemocratic. "Atunci când confunzi minoritatea sexuală cu cea religioasă ai cel puțin o problemă de amplitudine a rezonanței sociale. Mă adresez ca unul care afost făcut când idiot de către un jurnalist, când cretin de către altul, dar sunt foarte mândru că am fost făcut și cretin și idiot în numele democrației și în numele rezistenței la minoranțe ieftine, pentru nu putem să ne asumăm decât așa lucrurile pe care le avem de făcut", a spus părintele Necula.

El a vorbit şi despre faptul că în tot acest demers, a găsit prilejul de a se apropia de colegi catolici, pencticostali, grecocatolici, demonstrând că în astfel de situaţii ei pot acţiona împreună şi pot alcătui "structura creștină a României". În privinţa celor peste 3,6 miliaone de semnături strânse pentru familia formată şi femeie şi bărbat, preotul a adăugat că sunt semnături care nu s-au strâns "pe bază de Wi-Fi, ci oamenii s-au întâlnit, și-au dat mâna, s-au strâns", şi şi-a încheiat discursul spunând că anul acesta a fost impresionat de numărul mare de oameni cu alt fel de orientare sexuală care au venit la el, în calitate de duhovnic, în Postul Paştilor.

Zeci de fundaţii în acelaşi scop

La Palatul Parlamentului s-a desfăşurat în 25 aprilie 2017, conferința „Referendumul pentru căsătorie și familie. Analiză și implicații”,  având ca subiect inițiativa legislativă a cetățenilor de revizuire a Constituției României pentru ocrotirea familiei să căsătoriei. Organizatorii au fost  ADF International și Coaliția pentru Familie, iar printre invitaţi Mihai Gheorghiu, președintele Comitetului de Inițiativă al Coaliției pentru Familie, Sophia Kuby, director, ADF International, Adina Portaru, avocat, ADF International.

Coaliția pentru Familie este o inițiativă civică fără personalitate juridică, independentă de orice partid politic și neafiliată confesional, deschisă tuturor celor care împărtășesc valorile familiei, ce are ca scop protejarea și sprijinirea familiei întemeiate pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Coaliția pentru Familie are în componență peste 40 de asociații și fundații și reprezintă, informal, inițiativa legislativă a cetățenilor de revizuire a Constituției României. ADF International (ADFI) este o organizație juridică ce apără dreptul oamenilor de a-și exprima și de a-și manifesta liber credința religioasă. ADFI are statut consultativ la Organizația Națiunilor Unite, acreditare la Parlamentul European și colaborează cu Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. ADFI a consiliat și a intervenit în mai mult de 50 de cazuri pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Sursa: Tribuna.ro



Știri externe - aprilie 2017 (EXT)

 

ETIOPIA: Etiopia ar deţine Tablele Legii

Singura țară africană care are ca religie de stat creștinismul, fiind a doua cea mai mare comunitate ortodoxă după Rusia, este totodată şi cea care poartă amintirea celui mai vechi imperiu de pe continentul negru. În afară de aceste detalii şlefuite de istorie şi destin, pe acest pământ s-ar găsi Chivotul cu Tablele Legii dăruite de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. De altfel Biserica etiopiană este principala instituție prin care se face alfabetizare, țara fiind una foarte săracă și fără resurse de a susține un sistem national de școli. Cei 45 de milioane de creștini merg zilnic la biserică și în jumătate din zilele unui an țin post. Etiopienii se descalţă la intrarea în locaşurile de cult, urmând îndemnului lui Dumnezeu către Moise: “Scoate‑ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” Au 250 de zile de post pe an pentru călugări și preoți sau 180 de zile, obligatorii pentru toţi.

Biserica Ortodoxă Tewahedo Etiopiană susţine că este păstratoarea Chivotului cu Tablele Legii dăruite de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai! La Axum, în prima capitală a imperiului creştin etiopian, într‑o zonă extrem de greu accesibilă, se află Catedrala “Sf. Maria din Sion”, alături cu o mică clădire cubică despre care se spune că adăposteşte Chivotul Legii, nimeni în afara călugărului‑paznic (nici măcar împăraţii!) neavând voie să privească vreodată la acest obiect sfant! Tewahedo înseamnă “unitate”, cu referire la unitatea celor două naturi (divină şi umană) în Iisus Hristos, fără confuzie şi fără amestec – aceasta fiind învăţătura lor oficială. Sursa: Evenimentul Zilei, Foto: artlandplus.ro 

*Nota: Prezentăm la sfârșitul știrilor din acest articol un dialog cu privire la felul în care putem înțelege mai bine religia practicată în Etiopia.

SUA: Întronizarea Mitropolitului Ortodox Român al celor două Americi

Duminică va avea loc întronizarea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae Condrea ca Mitropolit Ortodox Român al celor două Americi. Ceremonia va avea loc la 30 aprilie 2017, în Catedrala Sfinții Împărați Constantin și Elena din Chicago. La eveniment va fi prezentă o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române condusă de IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei. Ridicarea în demnitatea de Mitropolit a Înaltpreasfințitului Părinte Nicolae a avut loc duminică, 30 octombrie 2016, în Catedrala Patriarhală din București, după Sfânta Liturghie. Sursa: basilica.ro


SIRIA: 4 ani de la răpirea celor doi episcopi ortodocși

Se împlinesc 4 ani de la răpirea episcopilor Paul Yazigi de Alep (Patriarhia Antiohiei) şi Ioan Ibrahim (Biserica Siriacă). Se cuvine să ne rugăm pentru cei doi arhierei, pentru sănătatea şi eliberarea lor. Cei doi ierarhi au fost răpiţi la începutul anului 2013, în apropierea oraşului Aleppo. Aceştia se aflau într-o misiune caritabilă în satul Kafr Dael. Maşina lor a fost atacată, şoferul, care era şi diacon, a fost ucis, iar episcopii au fost urcaţi în alt vehicul, pierzându-li-se urma. În aceşti patru ani au fost făcute numeroase demersuri pentru eliberarea lor. Patriarhul Antiohiei, fratele episcopului Paul de Alep, a militat în repetate rânduri pentru încetarea acţiunilor teroriste şi respectarea drepturilor omului. Suntem în faţa unei încercări care n-a cruţat nici un şeic, imam, preot, călugăr sau episcop, prigoana abătându-se asupra tuturor, spune Patriarhul Antiohiei. Referitor la cei doi ierarhi răpiţi, Primatul Bisericii Antiohiei a spus: Credem că soarta lor este în mâinile lui Dumnezeu, dar acest lucru nu înseamnă că nu avem responsabilitatea să căutăm şi să găsim adevărul şi să-i eliberăm cât mai curând. Sursa: basilica.ro

ELVEȚIA: Vizită a Patriarhului ecumenic Bartolomeu

Duminică 23 aprilie, Patriarhul Bartolomeu oficiat Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Apostol Pavel din Chambésy, apoi a urmat un dineu oficial în cinstea Sanctității Sale. În ultima zi a manifestărilor, luni 24 aprilie, a fost vernisată o expoziție de fotografie la Centrul Ecumenic de la Consiliul Mondial al Bisericilor dedicată aniversării 25 de ani de patriarhat ai Sanctităţii Sale. În aceeași zi, Patriarhul Ecumenic a rostit o alocuţiune în cadrul Universităţii Freiburg şi a vizitat comunitatea Taizé. Centrul din Chambésy a fost înființat în iunie 1966. Sursa: basilica.ro

RUSIA: Moaștele Sfântului Serafim de Sarov au însoțit o misiune spațială

Un astronaut rus, întors zilele trecute din misiunea de pe Stația Spațială Internațională (SSI), a declarat că printre obiectele pe care le-a luat cu el în spațiu s-au aflat și moaștele unui sfânt ortodox, potrivit Libertatea.ro. Sergei Ryzhikov a spus că a luat cu el moaștele Sfântului Serafim din Sarov, iar acum le va dona unei biserici din Moscova. Ryzhikov și alți doi astronauți ruși s-au întors luni pe Pământ, după șase luni petrecute la bordul Stației Spațiale Internaționale. ”Mereu ne așteptăm la un anumit miracol, dar faptul că moaștele Sfântului Serafim au călătorit pe orbită i-au binecuvântat pe cei aflați la bordul SSI și afară, inclusiv planeta noastră, este un miracol în sine”, a declarat astronautul. Sursa: Antena3

CONSTANTINOPOL: Mesajul de Paşte al Patriarhului ecumenic Bartolomeu

"Iubiţi fraţi şi surori, copii ai Domnului Înviat, «În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (Ioan 16, 33) - acesta este mesajul de asigurare al Domnului Hristos, singurul care a călcat moartea cu moartea, adresat generaţiilor de bărbaţi şi femei. «Hristos a Înviat!» este strigătul pe care îl transmitem de aici", din Sfântul Scaun de la Constantinopol, "întregii lumi. În timpul prezenţei pe pământ, Domnul Hristos Şi-a avertizat frecvent ucenicii în legătură cu pătimirile premergătoare sacrificiului Său pe Crucea Golgotei, dar asociate şi misiunii lor de predicare şi vieţii în această lume, precum şi pentru toţi cei care cred în Hristos. Cu toate acestea, El a adăugat un detaliu foarte semnificativ: "Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. (...) Deci, şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 20-22). Această bucurie pascală şi duhovnicească a fost experiată prima dată de femeile mironosiţe care au mers la Mormântul lui Hristos, fiind întâmpinate de Domnul cu îndemnul simplu: "Bucuraţi-vă!" (Matei 28, 9). Aceeaşi bucurie pascală este predicată cu putere de Biserica Ortodoxă de la Constantinopol astăzi: «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea» (Psalmul 117, 24).

Ultimul duşman - moartea, durerea, problemele noastre, stricăciunea, necazurile şi încercările: toate acestea sunt zdrobite şi desfiinţate de victoria lui Iisus Hristos, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat." (...) "Trăim într-o lume în care instituţiile mass-media transmit constant ştiri nefericite despre atacuri teroriste, despre războaie locale, despre dezastre naturale, despre probleme generate de fanatismul religios, despre foamete, crize ale refugiaţilor, boli incurabile, sărăcie, presiuni de ordin psihologic, sentimente de nesiguranţă şi alte situaţii indezirabile. În contextul acestor «cruci» zilnice pe care fiinţele umane le îndură cu rezistenţă, Biserica Ortodoxă vine să ne amintească faptul că noi, în calitatea de creştini, ne putem bucura, întrucât Hristos, Capul nostru, a obţinut victoria asupra tuturor acestora, fiind purtătorul bucuriei care se răspândeşte în întregul univers... Vă invităm să staţi cu credinţă şi nădejde în faţa lui Hristos Cel Înviat şi în faţa tainei vieţii. Vă invităm pe toţi să credeţi în Domnul Înviat, stăpânul bucuriei şi fericirii, Cel care domneşte asupra întregii creaţii. Hristos a Înviat, fraţi şi surori! Fie ca harul şi mila nemăsurată ale Domnului vieţii şi ale Celui care a învins moartea să fie cu voi cu toţi", încheie Patriarhul ecumenic ortodox Bartolomeu Scrisoarea Pastorală transmisă cu ocazia Paştelui 2017. Sursa: mediafax.ro 

VATICAN: În predica de Paști, Papa Francisc cere depășirea stării de păcat

Învierea lui Hristos reprezintă eliberarea omului din robia păcatului şi a morţii, constituie trecerea la viaţa veşnică, a afirmat Papa Francisc în predica "Urbi et Orbi" rostită de Paşte, "Vechea sărbatoare a Paştelui ebraic, care marca eliberarea poporului evreu din sclavie, culminează cu Învierea lui Hristos, care ne-a eliberat din robia păcatului şi a morţii, deschizându-ne drumul spre viaţa veşnică. Fiecare dintre noi, când ne lăsaăm dominaţi de păcat, ne pierdem de drumul cel bun şi umblăm ca nişte oi rătăcite. Dar Dumnezeu Însuşi, Păstorul nostru, a venit să ne caute, iar pentru a ne salva s-a coborât pe Sine până la umilirea pe Cruce. Dar astăzi putem spune: A înviat Pastorul cel bun care pentru turma Sa a mers până la moarte; Aleluia!", a afirmat şeful Bisericii Catolice. "Astăzi, Biserica repetă, cântă şi strigă de bucurie: Hristos a Înviat! Dar, dacă Domnul a înviat, cum pot avea loc atât de multe nenorociri, boli, cazuri de trafic de persoane, războaie, distrugeri, mutilări, acte de răzbunare şi de ură. Unde este Domnul? El este acolo, ne priveşte de pe Cruce, pentru că, după atâta suferinţă, este mereu Învierea. Aceasta nu trebuie să fie doar o sărbătoare cu multe flori, este mult mai mult: este taina pietrei date la o parte, care devine temelia existenţei noastre. În actuala cultură a marginalizării, (...) această piatră devine sursă de viaţă. Chiar şi noi, pietre mici pe acest tărâm al durerii, avem cu toţii sens dacă credem în Hristos", a adăugat Suveranul Pontif citat de Mediafax. Sursa: romanialibera.ro  

IRAK: Primul Paște după retragerea Statului Islamic dintr-un oraș irakian

Qaraqosh, cunoscut și ca Handaniya sau Bakhdida, era unul din cele mai importante orașe creștine din Irak, înainte de a fi cucerit de gruparea Statul Islamic (SI), care i-a dărâmat clopotnițele și i-a sfărâmat icoanele și crucifixele. Agenția France Presse a relatat despre duminica de Paște petrecută de supraviețuitori - prima după eliberarea de sub SI, în octombrie anul trecut. Pentru credincioși, slujba de la biserica Mar Yohanna are o mare valoare simbolică, chiar dacă majoritatea celor 50.000 de creștini care trăiau înainte de 2014 la Qaraqosh sunt încă refugiați. Duminica aceasta, doar acolo au răsunat clopotele, între zidurile încă acoperite de graffiti care proslăvesc Statul Islamic.  În iulie 2014, când au cucerit orașul Mosul, al doilea ca mărime din Irak, și localitățile dimprejur, luptătorii SI le-au lăsat creștinilor trei posibilități: să se convertească la islam, să plătească o taxă foarte mare, sau să fie uciși.  "Liturghia de azi poartă multă speranță pentru întoarcerea tuturor locuitorilor", a subliniat Qazvan Boulos Moussa, înconjurat de soție și cei trei copii. "Suntem prima familie care s-a întors în oraș și ne-au urmat încă trei sau patru, dar viața e grea", mărturisește el.  Părintele Charbel Aisso, care a ținut slujba, a explicat că la Qaraqosh lipsesc în continuare serviciile de bază, cum ar fi apa și curentul electric. Infrastructura a fost distrusă.  La slujba de Paște au fost cam o sută de oameni, ceva mai puțini decât la Florii, în urmă cu o săptămână, în altă biserică din oraș.  În ciuda distrugerilor, Anwar Youssef își păstrează speranța: "E prima mea liturghie la Qaraqosh de când am fost strămutat, în urmă cu trei ani. Suntem aici ca să spunem că mesajul nostru e un mesaj de pace și că nu avem de oferit decât dragostea".  Milad Mansour, membru al unei mici miliții creștine asiriene care apără orașul, e mândru că trage clopotele bisericii. Pentru luptătorul Unităților de Protecție a Câmpiei Ninive, victoria asupra jihadiștilor e importantă atât din punct de vedere militar, cât și religios: "Adevărata victorie este cea a lui Dumnezeu asupra Satanei". Sursa: agerpres.ro 

 

Linkuri la știri

Persecuția creștinilor în lume, indicele global – Adevarul

Sărbătoarea Paștelui în lume, tradiții și obiceiuri indetite – TVR 

Preot militar în Afganistan: una e să te rogi în pace, alta într-o biserică pe care poate pica o rachetă – Digi 24 

 

*

Referitor la Biserica Ortodoxa Etiopiana va redam mai jos un dialog

diac. George ANICULOAIE scrie:Suntem în perioada Penticostarului, timp în care cinstim în mod deosebit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Această perioadă de bucurie este caracteristică atât Bisericilor Ortodoxe care acceptă dogma hristologică de la Calcedon (cum sunt cele din Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Serbia, Grecia), cât şi Bisericilor Ortodoxe necalcedoniene, numite şi Vechi Orientale, cinci la număr, care s-au îndepărtat de Biserica-Mamă după Sinodul IV Ecumenic, în secolul al V-lea. Vă invităm în lumea acestor Biserici.


Până în urmă cu aproape jumătate de secol, pentru milioanele de creştini ortodocşi orientali, răspândiţi pe teritoriile Armeniei, Egiptului, Etiopiei, Siriei, Indiei, dar şi în diaspora lor, noi, ortodocşii de rit bizantin, eram consideraţi nestorieni. Iar ei, pentru noi, erau eutihieni sau monofiziţi.

De unde aceste denumiri? De la cei doi eretici, Nestorie şi Eutihie. Primul, condamnat la Sinodul III Ecumenic, şi al doilea, la Sinodul IV Ecumenic. Aşadar, bizantinii i-au acuzat pe orientali de monofizitism, adică de erezia lui Eutihie care considera că în Iisus Hristos este doar o fire - cea divină, care a absorbit-o pe cea umană. În schimb, orientalii au răspuns prin acuzaţia de dioprosopism, erezia lui Nestorie care învăţa că în Mântuitorul există două persoane (şi nu firi): cea divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, şi cea umană sau istorică a lui Iisus Hristos, cu care s-a născut din Fecioara Maria. Deci toată contradicţia, şi apoi schisma existentă până astăzi, a pornit de la neînţelegerea corectă a celor doi termeni "persoană" şi "fire".

Cultul vorbeşte de două firi

Însă cercetările recente şi dialogul întreprins în a doua jumătatea secolului trecut între reprezentanţii celor două grupuri au dus la concluzia că nu este nici o diferenţă doctrinară între Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi Bisericile Ortodoxe Orientale.

Părintele profesor Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti a studiat în amănunt cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe Copte, scriind chiar şi teza de doctorat pe această temă. "Personal am această convingere că sunt într-adevăr ortodocşi, n-au nici o legătură cu monofizitismul. Nu am găsit în nici o carte de cult, în imnuri liturgice şi nici în rugăciuni idei monofizite. Ci peste tot numai mărturii despre cinstirea celor două firi ale Mântuitorului", spune pr. Necula.

"Predicatorii, arhiereii şi Patriarhul nostru recunosc că dialogul între biserici a scos la iveală unitatea de doctrină, spune Talaat Takla Mourkus Ataas, preşedintele Asociaţiei Ortodoxe Copte "Sfântul Mina" din Bucureşti. În toată istoria noastră am avut o concepţie ireală despre Bisericile Bizantine. Aşa cum bizantinii ne numeau monofiziţi, aşa şi noi îi numeam nestorieni. La aceasta s-a ajuns din cauza lipsei unei explicaţii ortodoxe clare. A fost o neînţelegere de termeni. Nu există lipsă de dumnezeire sau umanitate a lui Hristos în Biserica Coptă."

Unire nefinalizată

La aceste concluzii a ajuns şi dialogul între cele două grupări de biserici ortodoxe. Prima întâlnire, neoficială, a avut loc în 1964 în Danemarca. La sfârşitul discuţiilor s-a semnat o declaraţie comună, din care reieşea că între cele două Biserici nu există deosebiri de doctrină, iar diferenţele sunt mai mult de terminologie. Din partea BOR a participat prof. Nicolae Chiţescu. Au urmat alte trei întâlniri neoficiale, pentru ca în 1985, la Chambésy, să fie prima întrunire oficială. Dar prima declaraţie comună a venit la următoarea întâlnire, în 1989, din Egipt: "Noi suntem de acord să condamnăm ereziile nestoriană şi eutihiană. Noi nu separăm, nici nu divizăm natura umană de natura dumnezeiască în Hristos. Cele patru expresii folosite pentru a descrie taina unirii ipostatice aparţin tradiţiei noastre comune (neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, n.r.)". Tot atunci s-a renunţat la denumirea de "Bisericile necalcedoniene" fiind înlocuită cu "Bisericile Orientale Ortodoxe". Peste un an, la Chambésy, într-o nouă rundă de discuţii, orientalii au recunoscut şi definiţiile ultimelor patru sinoade ecumenice (IV-VII).

Ultima întrunire a fost în 1993, la Chambésy. Cu această ocazie s-a hotărât ridicarea anatemelor şi restabilirea unităţii eclesiale. "În 1993, noi am semnat actul de unire definitivă cu aceste biserici, şi urma ca să definitivăm modalităţile de conslujire, chiar de împărtăşire şi împreună slujire a Sfintei Liturghii. Dar au intervenit unele semne negative din partea Bisericilor Ortodoxe Greceşti şi Ruseşti şi s-a amânat. Dar documentul există, fiindcă el a fost semnat de toţi reprezentanţii bisericilor ortodoxe şi vechi orientale", spune pr. Nicolae Necula, reprezentant al BOR la dialog alături de Mitropolitul Antonie Plămădeală.

"Nu este nevoie de o liturghie nouă"

Cu toate acestea, întâlnirile au continuat la Atena şi Damasc, pe subcomisii, în care s-a pus problema în ce limbă se va sluji. "S-a spus foarte limpede: în momentul în care ne ducem într-o biserică veche orientală se oficiază cultul Bisericii de acolo, în limba respectivă şi într-o traducere în engleză. Iar într-o biserică ortodoxă răsăriteană se slujeşte liturghia bizantină. Nu este nevoie de o liturghie nouă sau ceva hibrid, creat special pentru aşa ceva, fiindcă avem o bogăţie extraordinară de creaţii liturgice cultice care depăşesc orice imaginaţie şi orice inspiraţie care am mai avea-o noi acum. Nu avem nevoie de ceva nou, avem fiecare o zestre extraordinar de bogată, moştenită din timpul Sfinţilor Părinţi. De aceea, în cult putem să ne vedem adevărata identitate. Învăţăturile de credinţă, mărturisirile de credinţă şi studiile de teologie au mai variat din când în când, dar, dacă cercetăm cărţile de cult, ne dăm seama că învăţătura Bisericilor Vechi Orientale este una ortodoxă, nu una monofizită. De aceea, izvorul principal, zic eu, sunt cărţile de cult, nu manualele de teologie care s-au scris, între timp, de o parte şi de alta", crede pr. prof. Necula.

"Noi trebuie să ne reconsiderăm această atitudine şi să scoatem din cărţile de cult anatematismele împotriva lor, pentru că n-au fost vinovaţi. Ei erau naţionalişti puri, ţineau foarte mult la poporul lor. Spre exemplu, ortodocşii copţi sunt foarte buni egipteni - sunt adevăraţii egipteni, pentru că arabii s-au suprapus peste ei - şi ţin la tradiţiile lor adevărate. De aceea merită toată atenţia", mai spune părintele profesor.

Catolicosul armean, născut în România

Despre relaţiile actuale dintre BOR şi Bisericile Ortodoxe Orientale am aflat detalii de la pr. Michael Tiţa, consilier patriarhal pe probleme externe. Potrivit acestuia, relaţiile se desfăşoară în cadrul dialogului teologic cu ortodocşii orientali (Biserica Ortodoxă cu Bisericile Orientale). Însă, o relaţie mai apropiată este cu Biserica Armeană. Fostul catolicos al Bisericii Armene, Vasken I Baljian, s-a născut în Bucureşti. "A fost un patriarh foarte venerat. În acea perioadă la noi era patriarh Iustinian. Au fost relaţii foarte bune între cei doi. Şi acum avem relaţii foarte bune, mai ales că există o episcopie armeană în România, veche de la 1400. Însă, ei fiind un popor care a trecut prin multe încercări, la fel ca şi noi, foarte mulţi au emigrat, având o diasporă foarte puternică. În general, toate bisericile acestea orientale au o diasporă foarte puternică şi activă. Armenii sunt răspândiţi peste tot. Sunt oameni înstăriţi, foarte bogaţi şi ataşaţi de biserică. Şi copţii au comunităţi foarte puternice în SUA, Australia, Europa Occidentală etc."

Asemănări şi deosebiri în cult

Părinte profesor Necula, care este specificul cultului Bisericilor Vechi Orientale, în general, şi al Bisericii Ortodoxe Copte, în special?

Au o tradiţie liturgică foarte asemănătoare cu cea din Biserica Ortodoxă, fiindcă au fost biserici care până în secolul al V-lea au fost împreună, separându-se în urma sinodului de la Calcedon, invocând sub formă de motiv teologic separarea religioasă, deoarece doreau să se elibereze de sub tutela bizantină.

Credinciosul care participă la slujbele din Biserica Ortodoxă Coptă rămâne foarte surprins că în afară de limbă (arabă şi coptă), care n-o poate înţelege, aproape că se află într-o biserică ortodoxă. Sigur că textul liturghiei în mare se deosebeşte de al nostru, fiindcă ei săvârşesc liturghia Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Grigore de Nazianz şi a Sfântului Chiril al Ierusalimului. Dar momentele principale sunt aceleaşi. De aceea toată viaţa liturgică, rânduielile liturgice, instituţiile bisericeşti legate de viaţa liturgică sunt asemănătoare cu cele din Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

Şi ei cinstesc sfinţii?

Da. Noi am decretat prin Sinodul IV Ecumenic cinstirea sfinţilor şi a moaştelor, iar ei s-au separat imediat după sinod. Cu toate acestea, au şi ei un cult, poate mai puternic, al icoanelor, sfinţilor şi moaştelor. În toate bisericile copte găsim această dragoste deosebită.

Cum pregătesc Sfânta Împărtăşanie?

Ca şi noi, cu pâine dospită, pe care o fac în ziua respectivă sub forma unor azime mari; nu au numai sfântul agneţ şi celelalte, ci pur şi simplu folosesc o pâine întreagă. Dar au aceeaşi învăţătură despre Sfânta Împărtăşanie, cred în realitatea Trupului şi a Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Împărtăşanie.

Celelalte rânduieli sunt asemănătoare cu cele din Biserica Ortodoxă. Au o slujbă denumită "a tămâierii de seară", care este slujba Vecerniei, "slujba tămâierii de dimineaţă", care este slujba Utreniei. Sfintele Taine, ca rânduială, sunt poate mai lungi sau mai scurte, dar se aseamănă foarte mult. Ritualul cununiei este mult mai dezvoltat decât la noi şi rolul pe care îl joacă mirii este important - la un moment dat îşi schimbă între ei verighetele -, au o participare mai directă la această slujbă.

Se regăsesc în cultul bisericilor acestora instrumente muzicale?

Au o muzică bisericească foarte dezvoltată, cântă toată lumea, au cete întregi de diaconi, care sunt de fapt cântăreţi, şi au un acompaniament muzical de ţimbale, tobe şi de triangluri; doar aceste instrumente de percuţie, în rest n-au nimic altceva, orgă sau instrumente de muzică. Sunt foarte ritmici, probabil influenţaţi de arabi. Dar muzica bisericească este o muzică a lor, se deosebeşte de muzica arabă, este o muzică cu totul aparte, o cântă în biserici, o ştie toată lumea. Ciudat, cu toate că limba coptă nu se mai vorbeşte, o ştiu pe deasupra. Cântă şi slujesc în limba aceasta, pe lângă textele care se citesc din Apostol şi Evanghelie, iar textele din liturghii se cântă şi în coptă, şi în arabă. Este impresionantă participarea credincioşilor copţi la Liturghie. Când rostesc Tatăl Nostru, este o mare de lume care se roagă. De exemplu, în Catedrala Sfântul Marcu din Cairo, care este o biserică uriaşă, cea mai mare din Orientul Mijlociu la ora actuală, o mare de lume ridică mâinile către cer şi invocă pe Dumnezeu rostind Tatăl Nostru; ţi se face părul măciucă când auzi cum se roagă. Sunt extraordinar de credincioşi şi de ataşaţi Bisericii lor.

Paştele în Egipt

"Data Paştelui este aceeaşi la toate Bisericile Ortodoxe, fie ele Răsăritene sau Orientale. Perioada pascală se întinde tot de la Înviere până la Cincizecime. În această perioadă, noi, în Biserica Coptă, nu postim deloc, nici miercuri, nici vineri. Salutul este acelaşi, "Hristos a înviat!" - "Adevărat a înviat!". Liturghia din noaptea de Paşti nu începe peste tot la ora 12, ci uneori mai devreme - 19.00, 21.00 sau 20.00 - şi se termină în jur de ora 01.00-02.00 noaptea. Bucatele sunt aceleaşi, mai puţin mielul, deoarece carnea de oaie este consumată regulat, tăiem mielul săptămânal.

Luni, a doua zi de Înviere, avem o sărbătoare foarte mare, a primăverii, care este legată întotdeauna de Înviere. Interesant la această serbare este faptul că participă toţi egiptenii, atât musulmani, cât şi creştini. În această zi se mănâncă ouă roşii şi peşte. Cu această ocazie se face o slujbă specială. Oul şi peştele simbolizează Învierea: oul mormântul închis, dar care are ceva viu în el, iar peştele fiind mort, totuşi nu este stricat.

Postul Paştelui este acelaşi, poate uneori mai aspru. Spre exemplu la Florii sau la Buna Vestire nu se dezleagă la peşte. Sau în săptămâna pregătitoare, a Brânzei, în Biserica Coptă nu se mănâncă brânză, ci tot de post, dar cu un regim alimentar mai uşor; chiar şi numărul metaniilor este mai mic decât în timpul postului efectiv", explică Talaat Takla Mourkus Ataas, originar din Egipt.

Bisericile Ortodoxe Orientale astăzi

Bisericile Vechi Orientale au alcătuit un grup de Biserici cu o organizare de sine stătătoare, conducere proprie şi cult propriu în limba naţională. Ele se caracterizează printr-o puternică tradiţie veche şi o viaţă cultică foarte intensă. La ora actuală, aceste Biserici sunt:

Biserica Apostolică Armeană este una din cele mai vechi Biserici creştine, întemeiată istoric de Sfântul Grigorie Luminătorul, la începutul secolului al IV-lea. Centrul religios este la Etchmiadzin. Întâistătătorul poartă numele de catolicos. Limba de cult e armeana veche.

Biserica coptă din Egipt a fost întemeiată, după tradiţie, de Sfântul Evanghelist Marcu. Cultul este în limba coptă. Din secolul al VIII-lea, limba curentă este araba. Foarte intensă este astăzi misiunea monahală. Are şapte seminarii teologice şi un Institut de studii copte la Cairo. Are multe parohii în Europa, USA, Canada şi Australia, numărând aproape 18 milioane de credincioşi. Întâistătătorul este "papă şi patriarh".

Biserica Etiopiană, de departe cea mai numeroasă - 45 de milioane -, îşi are originea în secolul al IV-lea, întemeiată de Sfântul Frumenţiu, hirotonit de Sfântul Athanasie al Alexandriei. Apogeul acestei Biserici a fost în secolul al XV-lea. În practicile liturgice păstrează încă tradiţii iudaice. În 1959, a fost ridicată la rangul de Patriarhie. Titlul întâistătătorului este de patriarh.

Biserica Siriană îşi are originea din perioada apostolică, numită "iacobită" sau "siro-iacobită". Cultul este în siriaca veche. Dacă în Evul Mediu a cunoscut o mare înflorire, după invazia mongolă a început să decadă şi din cauza turcilor. Titlul întâistătătorului este de patriarh. Patriarhii şi-au avut reşedinţa în Antiohia, apoi în Damasc, din 1959. Are o diaspora destul de mare în USA, Australia şi Canada.

Biserica Siriană Malankara s-a format prin separarea credincioşilor tomiţi din Biserica Asiriană a Răsăritului din India, care erau catolici, şi trecerea sub jurisdicţia Bisericii siriene iacobite, în secolul al XVII-lea. A avut statut de Biserică autonomă. Se află în provincia Malabar din India. Din secolul al XlX-lea s-a numit "siriană a Sfântului Toma" din India, cu practici ale Bisericii Siriene. Are un Seminar teologic la Kottayam, şcoli, colegii, spitale şi orfelinate. Are o diasporă bine organizată în USA, Marea Britanie şi Australia. Întâistătătorul are titlul de catolicos.

 

 

 




ORTODOXIA (dreapta credinţă)
Sfânta Tradiţie şi ereziile
Deniile din Postul Sfintelor Paști. Explicație și simbolism - Iulian Dumitraşcu

 

Deniile sunt slujbe specifice Postului Mare. Cuvântul Denie provine din cuvântul vdenia și înseamnă slujba Utreniei săvârșită seara, fără a fi însă unită cu Vecernia și cu Litia, ca în cazul Privegherii din ajunul duminicilor, a sărbătorilor împărătești și a sfinților cu priveghere. Denia, ca slujbă de dimineață săvârșită seara, are ca scop transformarea întunericului serii în lumină liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăință și postire, de la întunericul păcatului la lumina viețuirii sfinte potrivit Evangheliei lui Hristos. 

Deniile sunt o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii și a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă și lumină de priveghere. Ele conțin multă lumină și multă hrană duhovnicească pentru urcușul interior al sufletului spre marea și sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.

Deniile nu sunt doar slujbe de dimineață săvârșite seara, până târziu în noapte, ci scopul lor principal este ca, prin rugăciune și cântare, prin citirea Sfintei Scripturi și meditație, prin pocăință și post, să alungăm din suflet întunericul păcatelor și să ne umplem de lumina cea tainică și nevăzută, dar reală și simțită ca bucurie, a prezenței iubitoare a lui Hristos în noi și în cei care se roagă împreună cu Biserica Sa.

În Sfântul și Marele Post al Paștilor, Deniile sunt săvârșite în zilele de miercuri și vineri seara din Săptămâna a cincea, precum și în toată Săptămâna Sfintelor Patimi. Rânduiala slujbei Deniei din Sfânta și Marea Vineri, care este săvârșită joi seara și în care sunt citite cele doisprezece Evanghelii despre Pătimirile Domnului, este specifică Bisericii Ortodoxe Române. La Denia din Sfânta și Marea Sâmbătă, săvârșită vineri seara, în Biserica Ortodoxă se cântă Prohodul Domnului.

Deniile din săptămâna a V-a

În timpul Deniei de miercuri seara din Săptămâna a cincea din Postul Mare se citește Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca și Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul, pentru că Sfântul Post de patruzeci de zile se apropie de sfârșit și pentru ca nu cumva oamenii, lenevindu-se, să se îngrijească mai puțin de nevoințele cele duhovnicești, cum se spune în Sinaxarul Deniei (Sinaxar în Joia din Săptămâna a cincea a Postului Mare, Triod., p. 422; Cf. și cartea Deniile, Ed. Trinitas, Iași; 1999, p. 92.).

În timpul Deniei de vineri seara, din Săptămâna a cincea a Postului Mare, se citește și se prăznuiește Imnul Acatist al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, ocrotitoare a dreptcredincioșilor și ajutătoare a lor în nevoințele duhovnicești ale Postului Mare. Slujba Deniilor din Săptămâna Sfintelor Patimi ne cheamă la rugăciune și priveghere, la meditație asupra întunericului păcatului prezent în răutatea patimilor omenești, suscitate sau susținute adesea de puterile demonice. Acestea cauzează umilire, suferință și moarte Mântuitorului Iisus Hristos, Ce le îndură pe toate cu smerenie și îndelungă răbdare.

Deniile din săptămâna a cincea din Postul Mare, când este pomenită Cuvioasa Maică Maria Egipteanca, sunt în mod deosebit denii de pocăință, de conștientizare a morții spirituale a sufletului robit de păcat și patimi.

Deniile din Săptămâna Patimilor

Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos au în centrul lor taina suferințelor sufletești și trupești ale Mântuitorului ca urmare a păcatelor oamenilor, arătate în invidie și ură, lăcomie și trădare, frică prea mare și lipsă de fidelitate, etc. Pe de altă parte slujbele deniilor arată și puterea pocăinței.

Cântarea: Iată, Mirele vine la miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind, precum și cântarea: Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa, exprimă cel mai intens tensiunea dintre pocăință și iertare, dintre priveghere și așteptarea bucuriei învierii și a întâlnirii cu Hristos.

Odinioară, mai ales la sate, lumânarea de ceară curată aprinsă de credincioși în biserică, la deniile din Săptămâna Patimilor, era la sfârșit purtată în mână până acasă, ca arvună a luminii învierii, ca semn că rostul și folosul slujbei deniilor este acela de a aduna în timpul Postului lumină în suflet spre a ne bucura de lumina cea mare și deplină a Sfintelor Paști.

Începând cu Denia de duminică seara, după cei șase Psalmi ai Utreniei, se cântă până în Sfânta și Marea Joi troparul: Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de împărăție să te încui; ci te deșteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

O altă cântare deosebit de frumoasă care ne cheamă la priveghere în primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, până în Joia cea Mare, este Luminânda sau Svetilna Deniilor: Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește.

Denia de Joi seara este cunoscută și drept Denia celor 12 Evanghelii care vorbesc tocmai despre prinderea, procesul Mântuitorului și despre Răstignirea Mântuitorului. Îndelunga răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos este preamărită după fiecare dintre cele 12 Evanghelii citite la Denia din Joia Mare (Utrenia zilei de vineri). Pericopele evanghelice ale acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferințelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea și moartea Sa pe Cruce.

Denia Prohodului Domnului din Sfânta și Marea Vineri cuprinde o serie de cântări sau imne, împărțite în trei stări, inegale ca număr de strofe. Preoții și credincioșii, stând în jurul Sfântului Epitaf, cântă pătimirile, răstignirea, moartea și îngroparea Domnului.

În Denia Prohodului Domnului, fiecare cântare este precedată de un verset din Psalmul 118, pentru că în acest Psalm se arată dragostea celui Credincios pentru Legea Domnului. Prin moartea Sa, Iisus Cel Răstignit Și-a dovedit dragostea Sa față de Legea Domnului împlinind voia lui Dumnezeu- Tatăl, prin ascultare desăvârșită față de El și prin înfrânare de la rău.

Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un urcuș abrupt și intens spre Înviere; ele sunt ca o culme pentru cei care au postit și s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziați în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.

(Informații preluate din: prefața Lumină spre Lumina Învierii. Înțelesul și folosul postului, semnată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la volumul Deniile din Postul Mare, apărută la Editura Trinitas, 1999; Lucrarea Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului a Patriarhului Daniel, apărută la Editura Basilica, 2010)   Sursa: www.basilica.ro



Tâlcuirea icoanei Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - Dr. Stelian Gomboş

Este zugrăvită ca icoană prasnicală, singura pusă pe tetrapopodul obișnuit pentru închinarea credincioșilor, în ziua praznicului sau în catapeteasmă, în șirul icoanelor praznicelor împărăteşti. Pe pereții locașului de închinare - în biserică - este zugrăvită în concava de nord a absidei naosului, în imediata vecinătate cu icoana Învierii (Voroneț) sau in absida altarului - partea de sud (Dobrovăț).

 

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - fundamentare scripturistică a evenimentului

Icoana este descrisă astfel, de toţi Sfinții Evangheliști: "Iar când S-a apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe în Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră şi îndată veți găsi o asană legată şi un mânz cu ea; dezlegați-o şi aduceți-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, îi veți spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: "Spuneți fiicei ionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi șezând pe asană, pe mânz, fiul celei de sub jug. Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asana şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a șezut pe ele. Şi cei mai mulți din mulțime îşi așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci şi le așterneau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana, Fiul lui David! S-au mâniat şi I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?" (Matei 21, 1-12, 15-16). Sfinții Evangheliști Marcu şi Luca vorbesc numai de mânzul asinii nu şi de asană: "Mergeți.. îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l." (Marcu 11, 2; Luca 19, 30). Strigătele de primire exclamate de mulțime au fost variate, aşa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: "Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!" (11, 9-10); Luca: "Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!"; Ioan: "Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!" (12, 13). Sfanțul Evanghelist Luca arată că şi "mulțimea ucenicilor bucurându-se a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuseră" (19, 37), dintre care cea mai mare a fost învierea Dreptului Lazăr, după cum menționează Sfântul Evanghelist Ioan despre mulțimi : "De aceea L-a şi întâmpinat mulțimea pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta - Învierea lui Lazăr" (12, 17-18). Sfanțul Evanghelist Luca mai da si amânuntul: "Dar unii farisei din mulțime au zis către El: Invadatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Daca vor tăcea aceștia, pietrele vor striga" (19, 39-40).

 

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim - evoluția compoziției icoanei de-a lungul secolelor

Întreaga această mărturie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sinceră a mulțimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le-au văzut cât şi starea de invidie şi răutate a fariseilor care-I reproșau Mântuitorului pentru strigătele ucenicilor şi o dată cu ele şi cele ale mulțimilor sunt înfăţişate de vechii noștri iconari cu toată iscusința cerută de importanţa faptului dumnezeiesc al Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, fapt prin care Mântuitorul se descoperă şi este mărturisit de mulțimi ca fiind "Împăratul lui Israel", ca "Dumnezeu" (Luca, 19, 37).

Vechimea şi evoluția compoziției icoanei ne este prezentată succint şi cuprinzător de unul din marii noștri istorici ai artei creștine: "Sculpturi pe sarcofage vechi ne arată compoziția orientală a scenei. În faţa lui Iisus Hristos, doi tineri înveşmântaţi în tunici scurte, unul îşi întinde mantaua pe drumul pe care înaintează acesta, iar celalalt se suie într-un copac. Iisus Hristos stă pe asin, cu amândouă picioarele de aceeași parte." În secolul VI, în manuscrise ilustrate, compoziția se îmbogăţeşte: Doi apostoli urmează pe Iisus Hristos, copiii Îl întâmpină cu frunze de palmier; şi arhitecturi ce înfăţişează Ierusalimul. Aceasta este şi dispoziția scenei murale din Capadocia. În secolele X şi XI însă, apar unele amânunte modificate. Vedem astfel, în biserica el-nazar, privitori zugrăviţi la ferestrele Ierusalimului, ori, în alte monumente, așezați între crenelele zidului de înconjur al orașului. Pictorii Apusului, în Europa, s-au inspirat din aceeași tradiție. La San Marco din Veneția, copiii, tinerii sunt rânduiți intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantină se desparte de Capadocia şi de Apus, punând, în primul plan, evrei cu bărbi şi cu capul învăluit. Se văd copii mai puţini şi, uneori, unul singur; exemplu: Dafnie. Începând din secolele XI sau XII ideea bizantină şi-a făcut loc în Orient şi in Occident. Miniaturiștii evangheliarelor ilustrate in secolele X şi XI (care reproduc modele mai vechi) zugrăvesc, compoziția pe două planuri, despărțite printr-un drum mărginit cu copaci. în depărtare, Iisus Hristos coboară dealul, călăuzit de un ucenic; tineri şi barbari în vârstă, îmbrăcaţi în tunici scurte, Îl așteaptă în faţa porților Ierusalimului. Un copil îşi întinde haina pe cale, în faţa asinului, alții țin în mâini ramuri de palmier. În fundul scenei, pe marginea drumului o femeie înalţă creanga de palmier în mâna dreaptă. Aflăm într-o asemenea compoziție un peisaj pictat în perspectivă.

Cu vremea, compoziția pitoreasca se îmbogăţeşte. Interesante în această privință sunt mozaicurile din Capela Palatină şi din Bazilica de la Betleem (sec. XI). În Serbia şi Macedonia, şi anume din secolul XIV până în secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Păstrează totuși, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul lângă altul, îşi întind mantalele în calea lui Iisus Hristos. Pictura în mozaic din Capela Palatină la Palermo (sec. XII) stă la originea compozițiilor pitorești din Serbia îşi păstrează, la rândul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este încadrată într-un peisaj de dealuri, zugrăvite în stânga, un palmier apare lângă zidul de incintă al Ierusalimului, pe dreapta, în pragul porților orașului, vedem numeroși tineri şi bătrâni, cu expresii deosebite. "Iisus Hristos vine din dreapta şi coboară poteca, așezat pe asin alb. În stânga ţine un volum închis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, în picioare, în stânga Lui. Drumul este semănat cu verdeață. Copiii se dezbracă şi aștern mantiile în faţa lui Iisus Hristos. Apostolii IL urmează". La Mustra, scena din biserica Peribleptos (prima jumătate a secolului XIV) prezintă note noi : "Nu se vede orașul; lângă asinul lui Iisus Hristos este pictat şi asinul cel mic, de care vorbește Evanghelia". La Pantanassa (prima jumătate a sec. XV) "reapare orașul".

Dionisie de Fourna, sintetizând tradiția iconografică ajunsă până în vremea sa şi călăuzindu-se de textul Evangheliilor praznicului îndrumă: "O cetate şi în afara ei un munte şi Iisus Hristos șezând pe un măgăruş şi binecuvântând, iar dinapoi apostolii şi dinainte pe munte, un copac, iar în copac câţiva copii ce taie ramuri cu securile şi le aruncă jos iar un alt copil ce se urcă şi privește în jos spre Iisus Hristos; mai în jos de măgăruş iarăși copii, unii purtând crenguțe, alții înghesuindu-se, alții așternându-şi jos veşmintele, alții aruncând ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar în afara porții mulțime de iudei, femei şi barbari, purtând în brațe ori pe umeri copii, ce țin la rândul lor ramuri, iar alții Îl privesc pe Iisus Hristos de pe ziduri şi de pe porțile lăturalnice ale cetăţii." Zugravii noștri au urmat îndeaproape îndrumările Erminei lui Dionisie din Fourna urmărind şi o simplificare a compoziției prin reducerea numărului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, aşa cum vedem în frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voroneț, Dobrovăț s. a.) şi chiar în icoanele praznicele din catapetesmele vechilor noastre biserici sau în icoanele praznicele care se aşează pe iconostasul obișnuit pentru închinare în ziua praznicului.

 

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - compoziția artistică şi teologică a icoanei

În Acest loc şi în acest moment se impun câteva observații pentru a sublinia din adâncimea şi profunzimea conținutului teologic al icoanei Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Astfel, chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos ocupă locul central al compoziției; El stă pe asin - mânzul asinii - nu călare obișnuit, cu un picior pe o parte şi cu celălalt picior pe cealaltă parte, ci cu amândouă picioarele de aceeași parte. El este înfăţişat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit întotdeauna, faţă de cal, simbolul stăpânirii acestei lumi. La acest înţeles al șederii Mântuitorului pe asin ne conduc atât cuvintele Evangheliei, luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): "Bucură-te foarte fiica ionului, iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinii." (Zaharia 9, 9) , cât şi textele liturgice ale slujbei praznicului. "Pe scaun în cer şi pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit şi cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvântat ești Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului). "Şi în Sfânta Cetate ai intrat cu ucenicii Tăi, Șezând pe mânzul asinii, ca şi cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovăduirea proorocilor." (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului). Aceasta o simțeau şi cei ce L-au întâmpinat: "Vrând Tu, Doamne, să intri în Sfânta Cetate, stâlpari de copaci mulțimile purtau, lăudându-Te pe Tine Stăpânul tuturor şi văzându-Te pe mânz, Te priveau ca şi cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana." Mântuitorul nostru Iisus Hristos, purtat de mânzul asinii, se îndreaptă către mulțimi, cu mâna dreaptă binecuvântând, iar în mâna stângă ţine volumenul închis, simbolul Evangheliei; cu toate că privirea se îndreaptă către mulțimi totuși meșterul iconar nu înfăţişează faţa Mântuitorului din profil, faţă de noi care Îl privim, ci, potrivit rânduielii iconografice şi datorită neîntrecutului său meșteșug artistic el înfăţişează faţa din trei părți încât cu privirea Sa ne cuprinde şi pe noi cei care stăm în faţa icoanei. În unele icoane (Dobrovăț) deși cu mâna dreaptă binecuvintează mulțimile, cu faţa se îndreaptă înapoi, fie către Apostoli, vrând a le spune că din aceste mulțimi, care strigă: "Osana", se, vor ridica şi glasuri, nu peste mult timp, care, în vremea patimilor vor striga: "Răstignește-L, răstignește-L!", sau către farisei, care cereau Mântuitorului să oprească strigatele, spunându-le: "Daca vor tăcea aceștia pietrele vor striga." În alte icoane (Voroneț), Mântuitorul nostru Iisus Hristos este înfăţişat stând pe asin către noi şi întors către mulțimi numai cu faţa, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor întâmpla în timpul patimilor când, aşa cum s-a amintit mai sus, din rândul mulțimilor vor striga: "Răstignește-L!" "Șederea pe mânz însemnă, potrivit comentariului liturgic al praznicului, întoarcerea neamurilor neînfrânaţi, de la necredință la credință" (Idiomelar, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminică seara din săptămâna Patimilor) sau Răscumpărătorul nostru cel drept a șezut pe mânz ca să piardă cutezanța cea dobitocească a vrăjmașilor, care nu strigă: "Toate lucrurile lăudaţi-L pe Domnul şi-L preaînălţaţi în toți vecii" (Cântarea 8 din canonul Utreniei praznicului).

Aşadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume să nimicească păcatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezanței, şi să aducă pe om la starea de integritate în care a fost creat, a cărui menire este să laude pe Făcătorul sau, pe Dumnezeu. "Pe mânz tânăr, încălecând Împăratul Tău, Siloane, Iisus Hristos a venit să strice înşelăciunea idolilor cea necuvântătoare şi să oprească pornirea cea neoprită a tuturor neamurilor, ca toți să cânte: "Toate lucrurile lăudaţi-L pe Domnul" (Ibidem). Cu toate că Mântuitorul nostru Iisus Hristos intra în Ierusalim călare pe cel mai smerit animal, totuși mulțimile L-au primit ca pe un împărat, pe Împăratul lui Israel; aceasta, pentru că însuși Duhul Sfânt i-a luminat şi îndemnat să înţeleagă şi să mărturisească pe Împăratul lui Israel: "Prea Sfântul Duh, Cel ce a invitat pe Apostoli să grăiască cu alte limbi străine, Același a îndemnat şi pe tinerii evreiești cei fără de răutate să strige: Osana, Celui dintru înălţime; Bine este cuvântat Cel ce vine, împăratul lui Israel" (Stihira, glas 1, de la Litia praznicului). Mulțimile au strigat, mărturisindu-L pe Mântuitorul ca Împăratul lui Israel, deci nu la îndemnul Apostolilor ci la îndemnul Duhului Sfânt, îndemn care a putut lucra în inimile cele fără de răutate. De aceea Apostolii sunt înfăţişaţi în icoană, mergând în urma Mântuitorului, nedumeriți de măreția faptului dumnezeiesc: "Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus Hristos, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui" (Ioan 12, 16), ba au strigat şi ei, o dată cu mulțimile care veneau în urmă, cu ei: "Toată mulțimea ucenicilor bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuse" (Luca 19, 37), "iar mulțimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana!" (Matei 21, 9). "Iconarii, cel mai adesea, înfăţişează mergând în urma Mântuitorului Iisus Hristos, numai ceata ucenicilor, toată sau numai doi, cum vedem nu numai în icoanele vechi ale începutului vieții creștine, ci şi în cele de mai târziu, în secolul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechile noastre manuscrise." Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim nu este numai un fapt de cunoaștere şi de mărturisire a Sa ca Împărat - Dumnezeu ci şi un fapt de înnoire a omului şi o dată cu el a întregii creaturi sau cunoașterea şi mărturisirea lui Dumnezeu este un act de înnoire, iar prin starea de înnoire, sau numai în această stare de înnoire duhovnicească, putem să cunoaștem şi să-L mărturisim pe Dumnezeu, lăudându-L.

Starea de înnoire este biruința virtuții asupra păcatului care înseamnă moarte deci şi reușita vieții asupra morții, biruința totală fiind învierea cea obștească. Starea de înnoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifestă printr-o stare de bucurie care se mărturisește prin simboluri sau semne materiale, purtătoare de simboluri ale unei stări spirituale - duhovnicești, în cazul de faţă stâlpările sau ramurile de fenic pline de seva primăverii pe care mulțimile le purtau în mâini şi strigau cu glas de bucurie: "Osana!" Comentariul liturgic este limpede: "Pruncii semnele biruinței purtând, Ţie, Biruitorului morții, strigăm: Osana!" (Troparul praznicului). Înnoirea are ca treaptă premergătoare înlăturarea patimilor cu rugăciuni luminătoare şi ținând ramuri de virtuți să ne sârguim a întâmpina pe Iisus Hristos, pe care-L așteptăm să încalece pe mânz  "şi gătindu-Se spre patimi, ca să ne mântuiască pe noi" (Tropar de la Pena 9 de la Utrenia de Marți în Săptămâna Patimilor). "Curățindu-ne sufletele, să lăudăm pe Iisus Hristos prin credință, cu ramuri înţelegătoare, ca şi pruncii, strigând cu glas mare Stăpânului: "Bine ești cuvântat!" (Sedelna, glas 4, după a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului). "Şi munţii, adică neamurile cele potrivnice, cu inimile împietrite, de faţa Ta s-au veselit, cântându-ţi Tie cântare de biruință" (Tropar Peana 1, de la slujba Praznicului), iar El venind în Ierusalim, spre Patima cea de bună voie, poporul cel ce ședea întru întuneric şi în umbra morții, luând semnele biruinței, adică ramuri de copaci şi stâlpări de fenic, mai înainte închipuind învierea, L-au întâmpinat." (Rugăciunea binecuvântării sălciilor). Înnoirea duhovnicească este pârga învierii noastre cea de obște, simbolizată prin ramurile de copaci şi stâlpările de fenic şi arătată mai înainte prin învierea lui Lazăr: "Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazăr din morți l-ai sculat. Pentru aceasta şi noi ca pruncii semnele biruinței purtând, Ţie, Biruitorul morții, strigam: Osana!" (Troparul praznicului). Starea noastră de înnoire adusă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, împărtăşită şi în faptul Intrării în Ierusalim se păstrează şi creşte prin faptele cele bune, prin virtuți, vorbind în general, care sunt ca şi stâlpările cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul Iisus Hristos. "Să ne veselim aducând lui Iisus Hristos şi noi acum, ca pruncii aceia, stâlpări de virtuți; să-I întindem haine de fapte dumnezeiești şi cu taină să-L primim în suflete"; "Stâlpări de fapte bune, să aducem fraților, lui Iisus Hristos Dumnezeu." (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mică a praznicului). "Să aducem stâlpări de înțelepciune."; "Să pregătim virtuțile ca niște ramuri şi ca niște stâlpări, spre întâmpinarea Împăratului." (Tropar, Pena 8, de la Tricântarea din Joia Săptămânii Floriilor).

Pentru a sublinia starea de înnoire duhovnicească împărtăşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin dumnezeiescul fapt al Intrării Sale în Ierusalim, iconarul teolog înfăţişează hainele așternute în calea Mântuitorului peste care El trebuia să treacă în culoarea albă, simbolul curăţiei sufletului ("Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi", Psalmul 50), chiar şi asinul este înfăţişat în alb, arătând prin aceasta că şi firea nerațională s-a împărtăşit de o stare de înnoire, ca o pârgă, o dată cu cea a omului (Romani 8, 21). Prezenţa copiilor este permanentă în icoana praznicului, unul sau doi suiți în copac, fenic, pentru a tăia ramurile necesare iar unul înaintea asinului, aranjând hainele şi stâlpările puse pe cale pentru a călca pe ele Mântuitorul Iisus Hristos, Care stă pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovăţiei şi al curăţiei sufletești care deși datorită vârstei lor nu pot să facă prea multe, însă aduc laudă lui Dumnezeu, mai mult decât cei înaintați cu vârsta anilor dar gârboviți de povara păcatelor, a împietririi inimilor. Prezenţa şi fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim (Psalmul 8, 3). Aceștia au întâmpinat cu strigăte pe Mântuitorul la intrarea în Cetate, cu toate că Evangheliile nu menționează; se înțelege de la sine că de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi şi, mai ales ei, copiii, prezenți ca în toate împrejurările de acest fel, ei au strigat şi după ce Mântuitorul a intrat în Ierusalim şi apoi în templu; strigătele lor nevinovate, sincere au făcut însă pe arhierei şi cărturari să se mânie şi să-I reproșeze Mântuitorului (Matei 21, 15). Asinul care-L poartă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos păşeşte mâncând din ramurile de copaci, așternute de mulțimi. Zugravul-teolog a înfăţişat în acest fel asinul pentru a arăta că intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, triumfală, se face nu ca a oamenilor veacului, vrednici de o asemenea intrare, călări pe cai; Mântuitorul folosește asinul, cel mai umil animal, şi acesta, păşind în toată voia lui, biruit de frăgezimea ramurilor de copaci şi nu este nici măcar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfală, solemnă; nu era nevoie de aceasta pentru că cei care au ieșit în întâmpinarea Împăratului lui Israel nu erau mânați de măreția din afară a faptului, care lipsea cu totul, ci mulțimile erau mânate, să întâmpine cu bucurie, de Duhul Sfânt, Care stăpânea în acel moment inimile lor, ale celor fără de răutate: "Mulțimea cea fără de răutate, firea cea îngerească, pruncească, cu dumnezeiască cuviință Te-a lăudat pe Tine Împărăţie al lui Israel şi a îngerilor. Cu stâlpari de fenic şi cu ramuri, Iisus Hristoase Te-a lăudat mulțimea şi a strigat: "Bine ești cuvântat!" (Peana 7 slujba praznicului).

Compoziția icoanei, cortegiul faptului, se desfăşoară nu cum ne-am fi așteptat, realist, pe orizontală ci pe verticală; chiar şi acolo unde orizontala este mai întinsă, nu cu mult decât verticala, se desfăşoară tot într-un cadru pe un plan adunat, cu o tendință de înălţare; aceasta pentru a sugera ideea şi învăţătura teologică a faptului dumnezeiesc de coborâre a lui Dumnezeu la om, la oameni, "ca toți să fie una" şi să-i ridice din adâncul păcatului la înălţimea Împărăţiei celei cerești. "Siloane, munte Sfânt al lui Dumnezeu şi Ierusalim, ridică-ţi ochii tai împrejur şi vezi pe fiii tăi adunați întru tine; că iată au venit de departe să se închine Împăratului Tău. Pace peste Israel şi mântuire neamurilor" (Peana 5, Utrenia praznicului). "Mulțimea cea de Dumnezeu aleasă a sfinților sihaștri, împreună cu poporul, adunați-vă să întâmpinaţi cu stâlpari pe Iisus Hristos, strigând: "Bine ești cuvântat!" (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Săptămânii Floriilor). "Doi sfinți apostoli, care Te știau pe Tine, Hristoase, ca ești Unul din Treime, au fost trimiși acum de Tine ca să aducă mânzul, fiul asinii, precum scrie; pe care smerindu-Te ai șezut. Îndură-Te ca să găsești cu voia Ta șederea întru înălţime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine." (Ibidem)

Arhitectura clădirilor Cetăţii Ierusalimului ca şi muntele, se desfăşoară pe verticală; muntele este înfăţişat cu piscuri abrupte, foarte înalt pentru a sugera ideea de înălţare spre cele înalte, de înnoire şi de bucurie a întregii lumi: "Să vestească veselie mare pentru milă; dealuri şi toți munţii şi lemnele dumbrăvii să salte." (Pena 4 de la slujba Praznicului) Numărul mulțimilor care au întâmpinat pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos este redus la minimum cuprinzând totuși toate stările sociale şi vârstele: copii şi vârstnici, femei şi bărbaţi, fariseii şi cărturari, înfăţişând pe fiecare cu starea sa sufletească, cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim; este geniul artei icoanei şi învăţătura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuală cu aceeași sobrietate pe care o vedem şi în Sfânta Scriptură, mai ales în Sfânta Evanghelie.

 

În loc de concluzii şi încheiere – Despre Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim sau Duminica Floriilor

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, petrecându-se a doua zi, după Sabat, in ziua cea dintâi a Săptămânii, Duminica, această duminică este numită în cărţile de slujbă Duminica Stâlpărilor, pentru că Mântuitorul a fost întâmpinat cu stâlpări, ramuri de fenic şi alți copaci existenți în Ţara Sfântă. Poporul nostru dreptcredincios numește de obicei această duminică, fiind menționată încă din vechime şi în cărţile de slujbă, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodată în vorbirea obișnuită poporul nostru nu-i zice Duminica Stâlparilor. Potrivit rânduielii liturgice, în această zi sunt aduse la biserică ramuri de salcie care la momentul potrivit sau cuvenit, sunt binecuvântate printr-o rugăciune specială şi apoi împărţite credincioșilor, pe care le țin în mână în timpul slujbei şi apoi le iau cu ei acasă, de binecuvântarea praznicului si le păstrează, folosindu-le pentru nevoile duhovnicești ale familiei şi gospodăriei lor (Simeon Florea Marian) Smicelele, ramurile de salcie aduse în Duminica Floriilor, sunt în stare de vegetație înaintată, cu acei "mâțișori" care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este înflorită, semn sigur al venirii primăverii, când întreaga fire amorțită în timpul iernii începe să revină la viață, să învieze. Deci aducând în Duminica Stâlpărilor ramuri de salcie înflorită, concluzionăm că de aici poporul nostru a dat Duminicii Stâlpărilor denumirea de Duminica Floriilor. Mai este si o alta explicație, potrivit căreia denumirea de sărbătoarea Floriilor, dată Duminicii Stâlpărilor, Întrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, vine de la o sărbătoare a romanilor, Floralii, adică sărbătoarea închinată florilor sau zeiței florilor, sărbătoare care avea loc, cum era şi firesc, la început de primăvară, când începeau să înflorească pomii şi iarba câmpului. Îmbisericirea unei asemenea sărbători era un lucru obișnuit în viața strămoșilor noștri, care au îmbrăţişat creștinismul nu doar în timpul perioadei apostolice, cel mai devreme, dar şi cu cea mai mare ușurință de asimilare, ca cei care aveau o credință aproape monoteistă, adică henoteistă, după cum bine se știe.

Creștinismul nostru a încreştinat "colindele" şi mai ales sărbătorile păgâne, închinate soarelui, înglobând această sărbătoare celei a "Soarelui dreptăţii", lui Iisus Hristos - Dumnezeu, îndeosebi Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos; această sărbătoare păgână nu era în religia nerevelată altceva decât o, înstrăinare a închinării primilor oameni Făcătorului cerului şi al pământului, Celui care a făcut luminători pe tăria cerului în ziua a patra, închinare prin care, ca urmare a păcatului, omul a cinstit făptura în locul Făcătorului şi Creatorului ei (Romani 2, 25). Cu toate că florile salciei nu sunt atât de atrăgătoare sau prea parfumate faţă de multe altele, totuși poporul nostru, care folosește ramurile de salcie înflorită în Duminica Stâlpărilor a numit sărbătoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sărbătorii, pe oare o trăieşte şi mai ales, mesajul teologic - bisericesc al sărbătorii: înnoirea, învierea pe care nu poate să o simbolizeze şi s-o exprime în chipul cel mai plenar decât floarea. Firea omului pământului nostru strămoșesc, firea florei ţării noastre clocotește în chip tainic şi izbucnește în mod vădit de bucuria primăverii, atât a celei a firii neraționale cât şi mai ales a firii raționale, a omului, fiul credincios al Bisericii moșilor şi strămoșilor noștri.

În această zi de Florii numărul mare de credincioși, şi în zilele care urmează, se înnoiește şi se umple de nemărginita bucurie prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi apoi a Cuminecăturii, precum bucuria Întâmpinării Domnului nostru Iisus Hristos, când a intrat în Ierusalim, a fost prelungită şi după Intrarea Sa în Sfânta Cetate, în Templu, prin glasul copiilor care strigau: "Osana", în acest fel şi bucuria Floriilor, a Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este prelungită deci, în zilele următoare, primind pe Domnul nostru Iisus Hristos - Euharistic în trupurile şi sufletele noastre, curăţite prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Dacă icoana Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim plasticizează, înfăţişează, în linii şi culori, faptul dumnezeiesc, descris de cuvintele Evangheliei, întipărind deci mai limpede, chipul şi mesajul praznicului, denumirea de Florii vine să îmbogăţească şi să sublinieze interesul adânc şi profund duhovnicesc al faptului dumnezeiesc, la care facem părtaşă şi firea lumii florale, a florei pământului nostru strămoșesc. Suntem singurii care facem părtaşă sărbătorii flora sub chipul ei plenar: în starea ei de înflorire. În toate Bisericile creștine sărbătoarea Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, se numește simplu Duminica Stâlparilor. Înțelegem şi de aici mesajul icoanei, acela de a înfăţişa chipul lumii înnoite; orice sărbătoare împărătească - praznic împărătesc - este un fapt duhovnicesc de înnoire, de restaurare, de întoarcere a chipului lumii la "frumusețea cea dintâi", prin harul lui Dumnezeu adus de Întruparea Sa. Cu alte cuvinte, starea noastră de înnoire cu care vom fi îmbrăcaţi la învierea obștească, este înfăţişat de textul liturgic din Săptămâna Floriilor şi sub chipul înfloririi: "Că în locul acestor răni trupești de acum, strigau sfinții mucenici, îmbrăcăminte luminată va înflori nouă la înviere" (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Săptămâna Floriilor), înflorirea fiind starea plenară a frumuseții şi a bucuriei lumii. De aceea, termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen faţă de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, după cum vedem, cu dreaptă socoteală şi cu adânc sau profund simţ teologic şi în denumirea praznicului Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim - Floriile…



Despre alegerea lui Iisus Hristos ca arhiereu în sinedriul evreiesc!
Motto:
„Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană” (Lc. 19, 22) 
şi „vei fi osândit.” (Mt. 12, 37)
 

 Cuvânt al Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru la Sfânta şi Marea Joi

[…]  Dar fiindcă cuvântul a început a vorbi despre arhieria lui Hristos şi a aduce dovezi din mărturii scripturistice, nu mă voi lenevi să amintesc şi de o istorisire pe care un dregător dintre iudei, pe nume Teodosie, a descoperit-o în taină unui creştin, Filip, vânzătorul de argint, în temeiul prieteniei. Căci Filip îl îndemna prieteneşte pe Teodosie să se boteze şi să devină creştin. Iar Teodosie, străpuns la inimă fiind, îi zice lui Filip: „Eu îţi voi încredinţa ţie o taină ascunsă, pe care nici creştinii, nici majoritatrea iudeilor nu o cunosc”.

Şi a povestit zicând că este un obicei la iudei ca preoţii[1] Templului să fie douăzeci la număr şi ori de câte ori se întâmplă să moară vreunul dintre ei, să se aleagă un altul şi să se înscrie în codice fiul cărui tată şi mamă este şi ce rude are.

Pe vremea când Iisus petrecea în Iudea, mai înainte de a învăţa şi de a face minuni şi mai înainte ca iudeii să fie stârniţi de pizmă împotriva Lui, a murit un preot al iudeilor. Iar ei, adunându-se toţi după obicei la Templu şi deliberând cine este vrednic de preoţie, a spus fiecare pe cel pe care îl voia. Dar după ce restul preoţilor au respins pe cei propuşi, ridicându-se unul dintre preoţi şi stând în mijloc după obicei, a zis: „Pentru că mulţi dintre cei încercaţi de voi au fost socotiţi nevrednici de preoţie, voi spune şi eu pe cel care mie mi se pare a fi vrednic şi sunt convins că nimănui nu-i va displăcea cel propus de mine. Şi fiindcă ei îl îndemnau să-l numească pe cel ce i se părea vrednic, acesta a răspuns: «Îl ştiţi, zice, pe Iisus, fiul teslarului Iosif, bărbat tânăr la trup, dar împodobit cu cuvântul şi vieţuirea şi obiceiul, ca nimeni altul dintre coameni. Pe Acesta eu l-am adus în urechile voastre ca fiind vrednic de preoţie»”.

Şi a plăcut cuvântul celor mai mulţi, dar unii şovăiau, fiindcă ziceau că Iosif nu este din seminţia leviţilor, ci din Iuda. Iarăşi răspunzând cel ce l-a propus zise că amestecat este neamul lui Iosif, din două neamuri, din pricina căsătoriei între neamul lui Iuda şi neamul lui Levi. Dar când au auzit acestea cei ce deliberau au aflat că este adevărat că neamul lui Iosif este din două neamuri, din Iuda şi din Levi, şi atunci prin hotărâre de obşte, prin sfat şi voie comune Îl aleg pe Iisus în rândul preoţilor. Apoi, chemând-o şi pe mama Lui, au întrebat-o şi pe ea dacă într-adevăr ea L-a născut şi cine este oare tatăl Lui. Căci Iosif deja murise.

Iar cea blândă în cuvânt şi blajină în purtare a răspuns lor: „Eu pe Iisus L-am născut şi mama Lui sunt într-adevăr, dar dacă vă voi spune celelalte lucruri privitoare la El, ştiu că nu mă veţi crede din pricină că este mai presus de fire faptul”. Iar când ei au îndemnat-o să spună adevărul, iarăşi le-a spus: „Fără de bărbat L-am născut pe El şi cu voia lui Dumnezeu am rămas Fecioară ca şi mai înainte de naştere şi aceasta o cunosc cei ce s-au aflat cu mine atunci şi care m-au văzut pe mine născându-L”. Dar când au auzit aceia, uimindu-se, iarăşi au întrebat, zicând: „Şi cum este cu putinţă mama să fie fecioară?” Silind-o pe ea, iarăşi a zis: „Pe când încă eram în Galileea în cetatea Nazaret, nu în vis, ci în realitate, un înger al lui Dumnezeu a venit la mine în chip arătat şi mi-a binevestit mie că voi zămisli şi voi naşte Fiu Sfânt al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi mi-a poruncit mie să-i pun numele Iisus. Zămislind după cuvântul îngerului şi născând, am chemat numele Lui Iisus, precum mi s-a poruncit, şi Fecioară am rămas”.

Socotind aceasta ca străin de fire şi necrezând, au trimis moaşe de încredere şi evlavioase şi le-au îndemnat să se intereseze de acest lucru. Ceea ce şi făcând cu multă amănunţime şi ca „femeile evangheliste din văzute” [n.n. este evident că prin metoda ce astăzi este numită examinare ginecologică], întorcându-se, adeveresc arhiereilor că Maria este fecioară într-adevăr. Iar ei uimiţi fiind, cu respect şi evlavie au întrebat-o pe ea, zicând: „Dacă prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, Fiul tău Iisus va fi numărat cu preoţii prin votul şi judecata noastră, a tuturor, iar tu eşti Fecioară, spune-ne nouă, pe cine vom scrie în acest codice, după obicei, că este tatăl Lui, ca să slujească cu noi în Templul lui Dumnezeu, ca ceea ce ai născut un alt preaînţelept Solomon?” Iar ea, răspunzând, a zis lor: „Nici eu bărbat nu cunosc, nici El Însuşi nu are tată pe pământ, dar aceasta mi-a spus mie atunci îngerul, că: «Cel născut din tine sfânt Se va numi Fiul lui Dumnezeu». Dar voi scrieţi cum vreţi şi cum îi va plăcea lui Dumnezeu”.

Atunci arhiereii, luând în mână codicele, au scris aşa: Hotărârea şi înscrisul mărturiei celei dintâi a arhieriei lui Hristos. În locul preotului care a murit, fiul cutăruia şi al cutăreia, a devenit preot prin hotărârea de obşte a noastră, a tuturor, în cutare zi, Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei Maria. [!!!]

Scriind această mărturie despre preoţia lui Hristos, au depus codicele în templu ca de obicei. În timpul cuceririi Ierusalimului s-a mutat codicele de către preoţi cu multă grabă şi multă siguranţă la Tiberiada, şi, pe cât se pare, până acum, este acolo. Şi această mare taină ascunsă ţi-am descoperit-o ţie şi sunt convins în toată siguranţa că Cel crezut de voi creştinii că este Hristosul, Acesta este Fiul Dumnezeului celui Viu, Cel ce a venit pe pământ pentru mântuirea lumii, despre care au vorbit Legea şi prorocii.

٭

Pentru aceea am şi spus o taină ascunsă multora şi că zace în Tiberiada codicele în care stă scrisă mărturia preoţiei lui Hristos şi adevărate sunt cele spuse de iudeul Teodosie, cum sunt de acord şi alţii. Căci zice Eusebiu Pamfil în Istoria bisericească, citând din Arheologia lui Iosif[2] [Flaviu], că Iisus a fost sfinţit în Templu [!] împreună cu preoţii.

Sursa: Scrieri, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Vol. 5, Editura Doxologia, Iaşi, 2016, pp. 243-246.

Şi cum oare a primit El alegerea preoţiei de la preoţi fărădelege şi ucigaşi, şi nu mai degrabă el i-a hirotonit pe ei?

Fiindcă El iconomisea nu cele ale autorităţii, ci cele ale smereniei. […] a primit […] alegerea arhieriei de la ei pentru aceste trei pricini: mai întâi, ca să se plinească părinteasca profeţie făcută cu jurământ, că Tu preot, umblând prin Templu, învaţă poporul. În al doilea rând, Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec, căci dacă, preot fiind, când i-a scos afară pe negustorii de la Templu, ziceau: Cu ce putere faci Tu toate acestea?, ce nu ar fi spus [!] dacă nu ar fi fost preot? Iar în al treilea rând, cel mai probabil e faptul că şi ca Preot, şi ca Miel, El Însuşi avea să Se aducă jertfă pe Sine Însuşi la această Cină de Taină.
Sursa: Ibidem, p.243

      Referitor la menţiunea din textul Sfântului Neofit Zăvorâtul privind o mare taină ascunsă, pe care nici majoritatea iudeilor nu o cunosc, e de menţionat că metoda de ascundere a unor diverse taine de-ale lor  este specifică neamului ucigaşilor de Dumnezeu[3], aşa cum arată şi Sfântul Mucenic Neofit Cavsocalivitul – fost rabin până la vârsta de 38 de ani, când s-a creştinat (neputând fi în vreun fel acuzat de antisemitism), ce a fost şi primul director al Academiei Athoniada din Muntele Athos – în lucrarea Înfruntarea jidovilor[4] despre un alt secret bine păzit de ei:

      „[…] să se ştie că această taină nu este ştiută de toţi jidovii, ci numai de rabinii, hahamii lor, de cărturarii şi fariseii lor, ce se numesc de dânşii Hasiindem, de aceia este ştiută. Şi această taină păzesc ei cu mare sfinţenie.”

     „[…] părinţii rabini lasă copiilor lui, cu blesteme mari, să nu descopere la cei proşti ai lor, nici la creştini, măcar de li se va întâmpla lor să rabde fel de fel de munci. Precum şi mie, în frica lui Dumnezeu mărturisesc, când am fost de vârstă de treisprezece ani, atunci încep ei a pune cornul în cap, şi mi-a pus tatăl meu cornul acela în cap, care de dânşii se numeşte „tăfilis”, şi atunci mi-a descoperit mie Tatăl meu taina aceasta cu sânge şi m-a blestemat cu toate stihiile cerului, şi ale pământului, ca să nu descopăr taina aceasta, nici la fraţii mei. Şi când mă voi căsători, şi voi avea până la zece feciori, să nu descopăr decât la unul care va fi mai înţelept, şi mai învăţat, şi tare în lege, iar la partea muierească nicidecum să nu descopăr. «Pământul, zice, să nu te primească de vei descoperi taina aceasta, măcar de ţi se va întâmpla a te face şi creştin, să nu descoperi fiule», zice mie tatăl meu. Însă eu de vreme ce am primit Părinte pe Hristos Dumnezeu, şi Maică pe Sfânta Biserică: voi mărturisi adevărul în tot locul stăpânirii lui, cum zice înţeleptul Sirah, la Cap. 4 Stih 31. «Până la moarte, luptă-te pentru adevăr»”

     „Nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare.” (Luca 8, 17)

     Pe Hristos, pe Care Îl slăvesc oştile cereşti şi de Care se cutremură Heruvimii şi Serafimii, toată suflarea şi zidirea lăudaţi-L, bine-cuvântaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii ! (sursa: www.hristofortarau.wordpress.com)
 
[1] Şi Aaron în Scriptura cea Veche este numit când preot, când arhiereu.
[2]Istoric evreu din perioada apostolică ce era de spiţă preoţească.
[3]Astăzi au pironit pe cruce jidovii pe Domnul, Carele a tăiat marea cu toiagul [n.n. lui Moise] şi i-a povăţuit în pustie. […]”
„Adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, neamul jidovilor cel fără-de-lege, nebuneşte striga către Pilat: răstigneşte pe Hristos Cel nevinovat! Şi mai vârtos cereau ei pe Baraba. Iară noi strigăm cu glasul tâlharului celui recunoscător: pomeneşte-ne şi pe noi, Mântuitorule, întru împărăţia Ta.”
tropare din Denia celor Douăsprezece Evanghelii
[4] https://traditiaortodoxa.files.wordpress.com/2008/12/neofitcavsocalivitul-infruntareajidovilor.pdf

 



Predici. Cateheze. Pastoraţie
Să ne vindecăm de nebunia necredinței în Dumnezeu - Nicuşor Gliga
...A spune ca “ Nu este Dumnezeu!”, chiar si numai in gand, fara a deschie gura, tine de domeniul nebuniei.
 “Un preot se afla odată la masă, la un parastas. Tot acolo erau şi câteva persoane certate cu biserica şi slujbele ei, care discutau gălăgios. La un moment dat un bărbat, mai aprins în discuţie, lovi cu pumnul în masă spunând că Dumnezeu nu există şi că El este invenţia popilor şi arătă cu degetul spre preot.
 Unii au început să râdă, alţii se indignau de asemenea faptă. Preotul se sculă de la locul lui, se duse la cel care afirmase că Dumnezeu nu există şi-i zise:
 – Dragă domnule, ceea ce spui dumneata nu este ceva nou, pentru că lucrul acesta se află scris chiar în Sfânta Scriptură…
 – Cum aşa? întrebă acela mirat. Asta n-am ştiut-o şi n-am auzit-o până acum de la nici un preot.
 – Dacă nu crezi, am să-ţi arăt, continuă preotul, scoţând din buzunar Noul Testament cu psalmi, şi citi versetul întâi din psalmul XIII:
  – Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”
 Vezi, adăugă preotul, asemenea nebuni erau şi pe vremea regelui David, dar erau mai modeşti, pentru că gândeau asemenea nelegiuiri numai în mintea lor, în inima lor, nu strigau în gura mare, cum faci dumneata…” (Sursa: http://altarulcredintei.md/zis-a-cel-nebun/ )
 
 Pe vremea regelui David (1040 – 970 i.d.H.), asemenea nebuni erau mai modesti pentru ca erau in minoritate. Asa ca nu strigau in gura mare. Astazi, fiind majoritari, incurajati de stiinta si filozofiile dupa om, dupa autonomia ratiunii, gura nu le mai tace pana le tace definitiv.
 "Poate ca Dumnezeu exista, insa stiinta poate explica universul fara a fi nevoie de un creator."
"Gravitatia si teoria cuantica determina creatia spontana a universurilor din nimic."  "Stiinta raspunde din ce in ce mai mult la intrebari care intrau in sfera religiei. Explicatiile date de stiinta sunt complete. Teologia este inutila." (Stephen Hawking) Prin urmare, Dumnezeu este inutil.
 
 Cam asa spune si doamna Sandra Pralong: “Credinta, pentru mine, inseamna pur si simplu…incredere! Incredere in existenta unei logici si a unui rost chiar atunci cand noi nu le putem intui. Dumnezeu? Un principiu si o stare, care are nevoie, intre altele, si de noi ca sa se realizeze. Hudson Smith, Eliade-le american, spunea ceva de genul: sa explici ce este Dumnezeu este ca si cum ai incerca sa explici matematica unui caine—pur si simplu nu este inzestrat sa o priceapa, nu o poate mirosi, nici manca, nici latra la ea. Asa si noi…” (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/sandra-pralong-interviu-mi-s-a-ghicit-in-picior-pe-bune-cand-aveam-vreo-9-ani-o-tiganca-frumoasa-din-dobrogea-s-a-uitat-la-alinierea-degetelor-mele-de-la-piciorul-drept-si-mi-a-spus-%E2%80%9Ea-48389.html)  Deci , doamna Pralong intelege din Dumnezeu atat cat poate sa inteleaga un caine!
 Nebunii de astazi, sunt incurajati de mari nebuni de ieri.
 
 Cei mai indrazneti nebuni au fost iluministii francezi. Unul din ei spunea asa: “Eu vă spun că nu există niciun Dumnezeu, că facerea lumii este o poveste, că veşnicia lumii nu este mai supărătoare decât veşnicia unui spirit, că este ridicol să recurgem la existenţa ipotetică a unei fiinţe pe care nu o putem concepe. “ (Denis Diderot; 1713- 1784). Incurajat de aceasta ferma convingere, Diderot a dat glas unei dorinte, de a carei placere n-a avut parte: “Omul nu va fi liber până când ultimul rege va fi spânzurat cu intestinele ultimului preot.” Sa ne imaginam ca, dupa moarte , Dumnezeu i-a satisfacut dorinta de trai vesnic placerea de a fi spanzurat  cu niste mate, chiar cu propriile-i mate. Brrr!
Voltaire (Francois-Marie Arouet; 1694 – 1778), nu-L respingea pe Dumnezeu dar nici nu-L lua in serios, ironizandu-L adesea cu vorbe ca acestea:  “Dumnezeu este un actor de comedie care joacă în faţa unui public prea speriat ca să râdă.” Sau : ““Nu se ştie sigur unde stau îngerii – în aer, în spaţiu sau pe planete. Dumnezeu nu a avut plăcerea să ne spună reşedinţa lor.” Sau:
 “Oare se poate, fără să devii un tâmpit, să-ţi închipui că pâinea albă şi vinul roşu sunt transformate în Dumnezeu?” Despre moartea lui se spun multe. Cand a simtit ca vine moartea, Voltaire a trimis dupa preot. Variata oficiala, a prietenilor de …iluminare, spune ca preotul a venit din proprie initiativa, incercand sa-l faca sa se lepede de convingeri si sa se spovedeasca, in numele lui Iisus. Cand a auzit de Iisus, Voltaire ar fi spus: ““Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi vorbiţi de omul acela!” Sau ca, intre Voltaire si preot ar fi avut loc acest scurt dialog: „- Din partea cui vii, părinte?” “- Din partea lui Dumnezeu Însuşi” “- Minunat! Foarte bine, părinte, a murmurat Voltaire, dar arată-mi te rog mandatul cu care te-a trimis”.
In realitate, auzind ca vrea preot, prietenii ( sic!), ca sa-l scuteasca de aceasta umilire, i-au pus o perna pe gura si l-au sufocat. Cine stie? Poate ca intentia l-a salvat ( mantuit) pe Volatire dar prietenii lui cum se vor fi decurcat?
 
Toti vitejii, inainte de a trece parleazul moarte, actioneaza ca agenti de intimidare, de descurajare, de impiedicare , de sufocare a oricarei intentii de apropiere, de intoarcere la Dumnezeu a celorlati care n-au innebunit cu acest fel de nebunie. Deci se aseamana ucigasilor.
Din cele de mai sus, deducem ca, in raport cu Dumnezeu, nu exista decat doua feluri de nebunii. Nebunia prin care se pierd mintile, nebunie care-l rastigneste pe Hristos spunand “ Nu este Dumnezeu!” si nebunia care spune ca este Dumnezeu, respectiv nebunia pentru Hristos, care curata mintea si o innoieste.
Daca vrem, intr-o saptamana ca cea a Patimilor, Iisus patimind ne poate da puterea de a ne vindeca de prima nebunie.


Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim - Fr. Alexandru Mihail Niţă

 




ORTOPRAXIA (dreapta trăire)
Viaţa duhovnicească. Milostenia
Nicolae Steinhardt - Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci!

 

AXIOMELE CREȘTINISMULUI

Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii…

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14:33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea…

Nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire”.

Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea tăcerii semnului sfintei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţă flagrantă, de ipocrizie istorică şi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte. Un creştinism fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovanni Papini: (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii). Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului.

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stârni unei minţi câtuşi de puţin raţionale decât nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zâmbet. Dumnezeu, la sfârşit, îi va chema în rai şi pe toţi păcătoşii: «Hai intraţi şi voi porcilor, şi voi beţivilor»… Pentru că nu s-au încrezut. Ceea ce e iremediabil de antipatic şi respingător la farisei este necurmata conştiinţă a propriei valori şi dreptăţi; ispita de înfumurare a omului drept. Pe necreştini tocmai iertarea păcătoşilor şi a beţivilor îi jigneşte (e o greşeală pe undeva în evidenţa contabilă, nu iese soldul). Dar creştinii ştiu mai mult: că păcatul trufiei e mai grav decât darul beţiei (Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, torţionarilor, denunţătorilor…)”.

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism. Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun¬derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mândrie, dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urâtele tale gânduri, dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris¬tocratic celui mai subţire.

MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu «înalta spiritualitate», nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă…

Cred în Duhul Sfânt care suflă unde și când vrea, spre scandalul și zăpăceala fariseilor, angeliștilor și habotnicilor, care ca și Tatăl și Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice și scripturale. Căruia îi este lehamite de țapi și viței sub orice chip, pricepându-se a-i desluși și identifica în formele lor cele mai moderne și mai neașteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă. Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

FĂRĂ COMPROMISURI

«A te împotrivi» a-l ține pe NU în brațe – în sens moral și duhovnicesc – înseamnă a te hotărî la modul absolut și categoric să refuzi cea mai mică negociere cu vrăjmașul, chiar când (sau cu atât mai abitir când) acesta ia masca mieroasă a prietenului, a celui care «îți vrea binele»; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mică influență, a nu accepta din capul locului să intri în dialog cu el. Este soluția fermității neclintite și consecvente, a încăpățânării celei bune, a bunului simț «țărănesc», a simplității omului credincios care nu se încurcă în artificii sofisticate și nu se lasă pradă fantasmelor, delirului, imaginației, ci care știe una și bună: «Nu pot să trădez!»”. Dar înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul «capul plecat sabia nu-l taie?». Nu cred că înţelepciunea – care este mai bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală – consecinţele se cunosc). «Plecăciunea» (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte.

O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.
Dar legea fundamentală a tărăşeniei (cine ar putea să o conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu, a te împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie spirituală eroică: hotărârea de a-ţi hazarda viaţa mai bine decât a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin vizibile, a-ţi «pierde faţa», a merge de bună voia ta în piaţa unde se vând sclavi şi suflete moarte. (Căci batjocoritorul, «îmblânzitul», călcatul în picioare îşi păstrează trupul, sufletul desigur nu, sufletul se lasă păgubaş de atare soţ).

Ce înseamnă să ai „suflet politic?”

Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni — cum atât de frumos a spus Iorga — un om public în zilele de urgie.

Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere, zău, nu era dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte roboţi nătângi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să punem capăt discriminării politicii. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici”. Cu cât îți merge mai rău, cu cât greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunericul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.

MORALA LIBERTĂȚII

Dacă libertatea se preface în anarhie, va fi nevoie ca Statul să intervină pentru a restabili ordinea și o va face potrivit cu mijloacele coercitive de care dis¬pune, ceea ce pentru indivizi va însemna a fi cârmu¬iți cu biciul și gârbaciul, întocmai ca niște animale, ca niște porci ce vor fi devenit de bună voia lor, iar porcii nu cunosc libertatea și nu au nevoie de ea. Se verifică mereu, de-a lungul istoriei, câtă drep¬tate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou când a scris: dacă este alungată morala, alungată va fi și libertatea. Cuvintele acestea s-ar cuveni să le fie de învățătură tinerilor care poate că nu înțeleg de ce desfrâul și dezordinea sunt potrivnice libertății și de ce morala e o condiție esențială a existenței ei.

Virtutea personală a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică tirania. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu îi e rușine să-și chinuie semenii. Calitățile personale n-au la oameni de felul acesta nicio valoare, sunt anihilate de păcatul strigator la cer al desființării libertății omului, de groaznicul pă¬cat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpește principala însușire a duhului: libertatea.

Principalul în situații-limită este să nu înnebunești: nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdra¬văn la minte duci mai departe moștenirea omului. De ce? Pentru că nebunia este contagioasă și pentru că orice regim totalitar este și nebun.

Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. (Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia). Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie. Nu ține nicio scuză, nicio explicație.

Nimic nu-i mai anticreştin decât morala producătorului. Nefericita născocire a lui Georges Sorel. E contrară marilor principii ale creştinismului: spiritul de jertfă şi ideea că acela care dă nu are neapărat dreptul la răsplată. Morala producătorului — esenţial contabilă – nu ştie nici de mărinimie, nici de serviciu. Ţine de mentalitatea talionului, întru nimic mai puţin îngustă şi simplistă. Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului; cu totul invers: în temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Până la urmă, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie.

CU HRISTOS ÎN LUPTA CU PĂCATUL

Pentru creştinism, bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel (asupra) căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel). Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei: purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o Persoană, altceva decât un individ. Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher. La şmecheri şi la jigodii, reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție – putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: «Nici Eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui». Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai «senioriale» însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Creștinii pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios. Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: «Ceilalţi, iată iadul!».

În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti. Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui.

La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.

Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten, mangan…

Ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei totuna cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundându-se în rău. Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.

Cele şapte păcate capitale: 1). Prostia, 2). Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3). Fanatismul, 4). Invidia, 5). Trufia neroadă, 6). Turnătoria, 7). Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila.

Să știți că și virtuțile ne pot duce pe căi ocolite, ne pot amăgi și chiar înșela. Există – ne învață pe noi dreapta-socoteală – exista virtuți ale binelui, dar există și virtuți ale răului; adică există virtuți care, prin exces și printr-o greșită înțelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult știu oamenii înțelepți că și adevărul, ca și binele, ca și mila, pot deveni – prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixație obsesională – pot deveni și ele năpaste. Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuțile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele și că numai așa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înțelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotință. Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament. - (Material preluat din Revista Ortodoxă ATITUDINI, Nr. 40)

 



Smerenia – studiu teologic şi psihologic - Pr. dr. Ciprian Valentin Bâlbă

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi” (Tropar de umilinţă).

Lucrul cu cel mai ridicat grad de dificultate pe care îl întâlnim atunci când vorbim despre virtutea smereniei este definirea ei. Psihologii recunosc că e vorba despre o emoţie complexă care apare la intersecţia trăsăturilor de personalitate cu manifestarea ei în diferite situaţii de viaţă. Dacă, să zicem, smerenia s-ar îngemăna mai mult cu o înclinaţie a “firii” mele înspre reţinere şi modestie, asta nu înseamnă că, invariabil, indiferent de situaţia socială în care mă aflu sau indiferent de dispoziţia lăuntrică în care mă scald la un moment dat, eu mă comport întotdeauna smerit. Asta poate însemna că, de la un punct, contextul în care mă găsesc are câştig de cauză în faţa “năravului” meu. S-a făcut un experiment: unor studenţi li s-a predat pilda “Samarineanului milostiv” şi li s-a explicat cu lux de amănunte şi pe exemple concrete care sunt comportamentele dezirabile dpdv moral şi social. Li s-au verificat cunoştinţele şi, în urma feedback-ului pedagogic, a rezultat o bună însuşire şi înţelegere a mesajului. Apoi experimentatorul, în cazul de faţă profesorul respectiv, i-a rugat pe studenţi să meargă cât mai repede cu putinţă într-un alt corp de clădire din incintă, unde erau convocaţi de urgenţă pentru a li se comunica lucruri importante. Numai că, în curtea instituţiei şcolare – şi aceasta face parte din experiment – erau întâlnite diferite persoane care aveau nevoie de ajutor. Se pare că majoritatea studenţilor, în ciuda faptului că tocmai au participat la cursul de morală care le vorbea despre faptele de într-ajutorare creştină, au trecut în grabă pe lângă persoanele care aveau nevoie de ajutorul lor şi s-au dus în grabă la întâlnirea pe care experimentatorul le-a indicat-o. În acelaşi timp, câţiva studenţi care nu făceau parte din lotul experimental şi care, în consecinţă, n-au participat la cursul respectiv de morală, au găsit totuşi de cuviinţă să-şi ajute semenii, e adevărat că nefiind chemaţi de urgenţă nicăieri spre vreo misiune spontană.

Concluzia: este destul de greu să dai vina pe “fire” sau pe “nărav” şi chiar pe “studiile de morală“ ori pe lipsa lor, atunci când eşti pus într-o situaţie cu o semnificaţie aparte. Uneori, trăsăturile de personalitate sunt “învinse” de situaţie. Şi aici “viaţa bate filmul”.

            A cuantifica faptul smereniei în sine este extrem de delicat în afara situaţiei. Ce părere ne-am putea forma despre comportamentul călugărului paterical care şi-ar fi asumat votul tăcerii absolute şi care nu s-ar fi adresat nimănui niciodată şi nici n-ar fi răspuns la vreun cuvânt al vreunui frate? Sau despre părintele care-şi trimitea zilnic ucenicul cu un ciur ca să ude o creangă uscată aflată la oareşce distanţă? E un om smerit sau e un “killer”? Văzând lucrurile otova, ce-am fi tentaţi să credem despre Domnul Iisus? El, Care a pus mâna pe bici şi i-a izgonit pe afaceriştii Templului, în fond şi la urma urmei, este tot Cel Care le-a adresat ucenicilor îndemnul de a-L urma şi a-I lua jugul cel uşor al smereniei (MATEI, 11, 29).

            În urmă cu vreo douăzeci de ani, pe vremea când, ca orice elev conştiincios de la seminarul teologic, mergeam la strana bisericii şi cântam, am primit brusc “o lovitură de ciocan în moalele capului”. O persoană mai în vârstă mi-a făcut observaţia că “ar trebui să fii mai atent, Ciprian, la cei care intră în biserică şi să-i saluţi, nu să stai tot timpul cu capu’n carte!” La vremea respectivă m-au durut tare acele vorbe şi rana s-a vindecat de-a lungul mai multor ani de auto-tratament teologic. Şi e adevărat că am iertat, dar n-am uitat. A trebuit să mă apuc şi să citesc ceva psihologie şi chiar să particip la seminarii de autocunoaştere şi formare psihologică până s-a produs insight-ul. Eu mă consideram smerit nevoie mare pe atunci şi eram convins sută la sută că în comportamentul meu se reflectă exact lucrul acesta. Nimic mai fals. Eu credeam că transmit exact ceea ce eu credeam că transmit, când, de fapt, eu băteam câmpii cu brio pe terenul accidentat al îndreptăţirii de sine. Altfel spus, eu nu eram smerit dar vroiam ca ceilalţi să creadă că eu sunt aşa. Şi atunci eu afişam invariabil acel comportament de tipul “nasului în carte” şi atât. Eram inautentic. Incongruent. Guşa şi căpuşa nu se pupau nicicum. Dar până să-mi dau eu seama de asta a mai curs ceva apă pe Olt. Desigur că asta nu reprezintă o reţetă general valabilă. În cazul meu a funcţionat. Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta… că m-a scos ulterior din multe situaţii consumatoare de energie interpersonală autentică.

            Problematica smereniei este una extrem de complicată şi de nuanţată. Aşa cum ne îndrumă Sfântul Isaac Sirul… „nu te lupţi în vremea verii cu arşiţa, în haine de iarnă” (ISAAC SIRUL, 2015, p. 58). Eu asta făceam din pricină că nu mă cunoşteam pe mine însumi şi dinamica gândurilor interioare. Consideram că eu sunt smerit şi că ceilalţi sunt mândri. De fapt, nu făceam altceva decât să proiectez pe ceilalţi ceea ce eu însumi aveam dar nu vroiam să accept la mine însumi. Hoţul strigă întotdeauna hoţul. Nu degeaba se spune că oamenii pe care îi întâlnim reprezintă diverse faţete ale personalităţii noastre. Şi pentru că aveam o stimă de sine scăzută, nu puteam accepta că eu însumi am o problemă şi, în acest caz, o proiectam asupra altuia. Dar bârna era în ochiul meu… Nu aveam pe atunci nici o şansă să fiu obiectiv. Nici faţă de mine, nici faţă de ceilalţi. Dacă eu nu mă cunosc pe mine însumi, nici pe alţii nu-i pot cunoaşte. Nu o dată s-a spus că smerenia corelează cu empatia (ŞTEFAN BONCU şi DORIN NASTAS, 2015, p. 70 – 71). Nu pot da mai mult decât am. Sau decât sunt. Atunci când nu cunosc ceea ce se află în pielea mea, nu pot intra pur şi simplu în pielea altuia. Pentru că mă pierd în ea. Confund lucrurile şi pot ajunge să consider că ceea ce de fapt este al meu – şi nu-mi convine – pun pe seama altuia. Scenariile pot interfera foarte uşor. Distorsiunea este la ea acasă. „Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi, când dăm cinste celor pe care îi socotim a fi cu mult mai prejos decât noi. Dacă, însă, suntem cu mintea luminată, nu socotim pe nimeni mai prejos decât noi, ci pe toţi oamenii superiori nouă” (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, 1987, p. 436). Sfinţii Părinţi sunt psihologi de o calitate incalculabilă. Ei ştiu şi înţeleg foarte bine că noi nu ne cunoaştem pe noi înşine şi, ca atare, emisiile noastre autoreferenţiale sunt „cârpe lepădate”. Nouă doar „ni se pare” sau „socotim că”. Cel smerit este întotdeauna „cel care s-a cunoscut pe sine”, cel care îşi percepe acurat „măsurile proprii” şi a ajuns la „nedefăimarea greşelilor altuia” (SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, 2013, pp. 344 - 366). Şi, culmea culmilor, persoana cu adevărat smerită suferă iertător defăimările altora şi chiar iubeşte să fie defăimat!

Făcând o paranteză, am spune că smerenia se întinde pe un continuum pedagogic şi duhovnicesc de la nivelul cunoaşterii de sine, care trece apoi prin nivelul dispreţuirii sinelui propriu şi, în cele din urmă, ajunge până la a percepe cu bucurie discreditarea adusă de altul. „Cel care poate să rabde nedreptatea cu bucurie, deşi e în stare să o respingă, a primit mângâierea de la Dumnezeu, prin credinţa în El” (SFÂNTUL ISAAC SIRUL, 2015, p. 58). Exact în acest punct este disjunsă teologia de psihologia pozitivă. Pentru psihologie smerenia este soră bună cu realismul autoperceperii obiective a sinelui şi a celorlalţi oameni. Tot din această perspectivă, nu este exclusă nici corelarea pozitivă a faptului smereniei cu dimensiunea competitivă a vieţii (ŞTEFAN BONCU şi DORIN NĂSTAS, 2015, p. 74). Însă, a te bucura atunci când eşti defăimat presupune o dimensiune de profunzime a smereniei care, oricum ai da-o, nu are nici în clin nici în mânecă, cu psihologia organizaţională sau cu cea a sportului şi care, până la urmă, presupun tocmai competitivitatea pe piaţă şi nicidecum discreditarea de sine sau, cu atât mai puţin, bucuria de a fi dispreţuit de alţi competitori organizaţionali sau sportivi. În fond, psihologia recunoaşte că smerenia este „o cenuşăreasă a cercetării psihologice”. O să vedem imediat şi care este fundamentul divergenţei optice dintre psihologie şi teologie dar nu din simplă curiozitate ştiinţifică – până la urma şi acest lucru poate ascunde sămânţa mândriei – ci pentru a etala lucrurile nuanţat şi fără crispări terminologice ori ideatice nivelatoare şi de-un conformism şchiop şi orb. Reţinem, totuşi, aspectele pozitive şi de altfel extrem de digerabile ale viziunii psihologice asupra smereniei şi care, cel puţin pentru mine, au însemnat paşi foarte importanţi în a vedea pe ce lume mă aflu în privinţa smereniei şi a surorii ei vitrege, mândria. Contribuţia psihologiei la clarificarea pedagogică a smereniei s-ar putea sintetiza în următoarele puncte:

            ● evaluarea realistă a propriei persoane.
            ● acceptarea necondiţionată a sinelui.
            ● deschidere spre informaţia nouă.
            ● recunoaşterea autorităţii lui Dumnezeu.
            ● orientarea comportamentelor spre ceilalţi.
● acceptarea ajutorului, a sfaturilor, a darurilor şi a implicării altor persoane în probleme ale propriei existenţe.
● în plan interpersonal, lipsa tendinţelor de a controla comportamentele altora.
● a nu acorda foarte mare credit succeselor personale (ŞTEFAN BONCU şi DORIN NASTAS, 2015, pp. 68 – 69).

Până acum am văzut ce poate face psihologia la nivelul cercetării smereniei şi cât de multe sunt aspectele bazale pe care şi le asumă cu onestitate şi acrivie ştiinţifică. După părerea mea, dacă ar fi să folosim metafora scării, aş spune că ceea ce spun Sfinţii Părinţi despre smerenie echivalează cu fusceii superiori ai ei. Totuşi, ca să ajungi la aceste trepte poate că, pentru unii, ar fi necesară păşirea pe treptele bazale. Sfinţii Părinţi, deşi nu resping eşafodajul cognitiv atunci când tratează despre smerenie vizează totuşi un nivel duhovnicesc superior, în timp ce psihologii, deşi nu resping abordarea profetică şi mistică a smereniei, se axează totuşi pe mecanismele comprehensive ale smereniei tocmai pentru a o putea operaţionaliza mai uşor.

În cele ce urmează, vom încerca să răspundem la provocarea operaţionalizării smereniei de acolo de unde psihologia se opreşte. Încercăm să vedem ce poate însemna să te pui în toate situaţiile pe cel din urmă loc. Şi să faci lucrul acesta chiar şi atunci când ştii, obiectiv vorbind, că eşti deasupra anumitor oameni din anumite puncte de vedere. În acest caz, nu mai contează realismul prezent pe care, de pildă, psihologia îl propovăduieşte. Raţiunea şi obiectivitatea ei sunt total şi invariabil eludate.

Raportarea absolută la Dumnezeu este primul temei de răspuns (JEAN CLAUDE LARCHET, 2001, pp. 574 – 576). Dar pe ce bază? Susţinând că argumentul chipului divin pe care îl poartă semenul meu mă determină să-l tratez cu întâietate indiferent de realitatea statistică a reuşitelor noastre, acest argument se întoarce ca un bumerang asupra mea însumi, deoarece şi eu sunt chipul lui Dumnezeu. „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm” (Tropar de umilinţă). Şi eu sunt zidirea lui Dumnezeu şi, în baza acestui fapt indiscutabil, nu pot fi mai prejos decât nici un alt semen de-al meu. Şi totuşi. La fel ca toţi oamenii şi eu sunt dăruit cu chipul divin, numai că ceea ce contează este ceea ce fac eu cu acest dar. Cum îl valorific. De aici în acolo discuţia se pare că nu mai are nici un rost de vreme ce am stabilit că în asumarea smereniei autentice chiar nu contează ce realizări am, chiar dacă realizările mele sunt net superioare celor ale semenului meu. De ce? Realizările mele sunt „aici şi acum”, iar realizările semenului meu chiar dacă nu sunt aici şi acum” pot fi „atunci şi acolo”. Doamne dă-mi să pun început bun. Realistic vorbind poate că eu sunt acum deasupra altei persoane, numai că acest avantaj nu garantează că semenul meu bate pasul pe loc. Atunci când eu mă socotesc ultimul dintre oameni nu mă raportez la „aici şi acum-ul” meu ori al semenului meu, ci la ceea ce el poate deveni prin ascensiune duhovnicească, valorificând darul lui Dumnezeu, şi la ceea ce eu pot ajunge prin negrija faţă de ce am realizat. Cu alte cuvinte, profetic văzând lucrurile, sunt atent la ceea ce pot deveni şi eu şi semenul meu şi în funcţie de asta mă consider cel dintâi păcătos. Mai e un aspect: atunci când mă compar cu semenul meu eu mă autopropulsez în ipostaza judecătorului atotştiutor, uitând că prin smerenie putem lăsa loc şi conştientizării posibilelor noastre slăbiciuni de raţionament. Deoarece prin micşorarea de sine putem lepăda de la noi păcatele fără voie (SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, 1980, p. 313). Când îi judec pe ceilalţi mă cred perfect sub control voluntar propriu şi cred că tot e la lumina zilei şi că nimic nu-mi scapă. Şi uite cum, fiind atent la altul, mă scap pe mine printre degete. Cred că şi pentru acest motiv, Părinţii îndeamnă la învinovăţirea permanentă de sine „prin neîncetata pomenire a greşelilor…” (SFÂNTUL ISAAC SIRUL, 2015, p. 461). Aici e, cred, temeiul pentru asumarea smereniei ca mărturisire a faptului că dintre cei mai mari păcătoşi cel dintâi sunt eu însumi. Chiar dacă acum sunt mai bun decât cineva anume, nu sunt totuşi imaculat şi, oricând, pot cădea dacă nu iau seama cum stau. „Preasfântă Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, cu sfintele şi preaputernicele tale rugăciuni, izgoneşte de la mine, smeritul şi ticălosul robul tău, deznădăjduirea, uitarea…” (Rugăciunile dimineţii). Aşadar, să nu uit să mă învinovăţesc permanent.

Mai avem un hop de sărit. Omul aflat pe o treaptă mai înaltă a smereniei, se consideră pe sine ca ultimul dintre oameni şi, chiar mai mult decât atât, se apreciază ca fiind sub orice făptură a lui Dumnezeu (LARCHET, 2001, p. 573).

Sigur că animalele nu poartă chipul divin şi, cu toate acestea, omul profund smerit se consideră pe sine sub nivelul lor. Pilda talanţilor ne este de ajutor acum. O vom folosi cu singura grijă metodologică de a nu suprapune confuz firea umană cu firea animală. Reţinem doar că pentru Dumnezeu nu contează numărul de talanţi, ci efortul de fidelitate faţă de valorificarea lor. Dacă din doi talanţi tu faci patru iar altul face din patru talanţi opt, amândoi sunteţi egali. Revenim. Fiecare făptură potrivit cu firea ei. Înţelegem acum ceea ce Isaia proorocul spunea: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (ISAIA, 1, 3). Putem concluziona considerând că s-ar putea ca uneori coeficientul de raportare la împlinirea rânduielii fireşti să fie în cazul omului sub parametrii „dotării” lui ontologice. Adică e vorba despre permanenta învinovăţire de sine, ca scut împotriva îndreptăţirii de sine. Suntem tot timpul datori faţă de Dumnezeu (LUCA, 17, 10).

În sfârşit, gradul suprem de smerenie la care omul poate ajunge, se referă la negarea totală de sine. Dar, aşa cum vom vedea, nu la o negare nihilistă de sine, ci una care face posibilă mărturisirea supremă a lui Dumnezeu, Care este sursa darurilor pe care ca om le am şi este chiar sursa existenţei mele. „De e cu putinţă să se scufunde şi pe sine însuşi în lăuntrul său şi să se sălăşluiască şi să intre în linişte şi să părăsească cu totul gândurile sale cele dintâi, împreună cu toate simţurile sale şi să fie ca unul ce nu se află în zidire şi n-a venit la existenţă şi nu e cunoscut nicidecum nici de sufletul său” (SFÂNTUL ISAAC SIRUL, 2015, p. 469). Părintele Stăniloae, explică: „El uită şi de sine. A depăşit cunoaşterea de sine. Conştiinţa de sine s-a scufundat în fiinţa proprie mai adâncă decât ea, mai bine-zis în Dumnezeu, Care e temelia nesfârşită a ei.” Nu e vorba despre uitarea de sine ca necunoaştere a profunzimilor sinelui, ci, aşa cum spunea Părintele, de o depăşire a autocunoaşterii. În sensul că, am zice noi, persoana a ajuns să se înstăpânească asupra întregii sale antropologii, unificându-şi prin autocunoaştere de un nivel maxim inconştientul cu subconştientul şi conştientul. La un asemenea stadiu, omul îşi cunoaşte păcatele sale, mai departe îşi rezolvă problematica legată de patimi şi, prin atenţia neîncetată la războiul gândurilor, dă la o parte mătasea broaştei a păcatelor de pe ochiul orb al subconştientului şi îşi devine lui însuşi transparent cu totul în lumina slavei dumnezeieşti. Abia acum e posibilă descoperirea de către om a comorii lui lăuntrice ca chip al lui Dumnezeu şi abia acum este în măsură să-şi întemeieze viaţa pe relaţia de iubire cu Dumnezeu, nu fiind în afară de orice posibilitate a păcatului, ci fără interferenţele undelor păcătoase care să-l surprindă într-o stare a necunoaşterii de sine. Cred că în acest fel de semantică ascetico-mistică ar trebui înţelese şi cuvintele Părintelui Stăniloae referitoare la depăşirea cunoaşterii de sine. Tot el adaugă explicativ: „El nu mai cunoaşte decât pe Dumnezeu, precum cel ce iubeşte pe cineva nu  mai cunoaşte decât pe acela. E cea mai deplină definiţie a smereniei: Să fii ca şi cum nu eşti, să nu fii cunoscut nici de tine însuţi, dar totuşi să nu fii ca un animal, sau ca o plantă inconştientă. Să fii conştient de Dumnezeu şi nu de tine. Să nu faci caz de tine. Dacă în cele din afară omul uită de sine risipindu-se, descompunându-se ca subiect unitar, prin adunarea în sine se găseşte şi se întăreşte ca un astfel de subiect, unitar, ca o comoară de mult preţ, ca un mărgăritar luminat de Dumnezeu de dincolo de sine. Mărgăritarul acesta reflectă lumina dumnezeiască şi atrage atenţia mai mult asupra ei. Şi omul e uimit în această stare nu de mărgăritarul reprezentat de sine însuşi, ci de lumina dumnezeiască ce-l înfrumuseţează”(DUMITRU STĂNILOAE, 2015, p. 470).

Aceasta înseamnă să-ţi asumi ca om adevărata şi cea mai înaltă treaptă a smereniei, ca negare de sine ca sursă a oricărei etape a propriei existenţe. Aceasta e adevărata temeluire a vieţii persoanei în Dumnezeu, temeiul supremei smerenii.

Am văzut că smerenia ca fapt psihologic şi teologic poate fi subsumată multidimensional:
• smerenia ca şi cunoaştere realistă de sine.
• smerenia ca poziţionare a persoanei în coada tuturor oamenilor, în ciuda nivelului realizărilor proprii şi ale celorlalţi.
• smerenia ca poziţionare a omului în urma oricărei făpturi.
• smerenia ca negare a existenţei de sine, ca mărturisire supremă a temeiului prim şi ultim al existenţei în Dumnezeu. 

Am fi tentaţi să apreciem că psihologia se opreşte la primul stadiu şi că teologia se referă la ultimele. Şi, totuşi, se pare că lucrurile nu sunt chiar atât de distincte pe cât ar părea. După Iolanda Mitrofan, „Sinele” este echivalent cu „Sămânţa divină”. Sau „Sinele poate fi conceptualizat ca… Creator Divin” (IOLANDA MITROFAN, 2004, p. 24). Se pare că descoperirea „Sinelui” ca „Sămânţă divină” în noi se realizează prin „unificarea experienţelor de cunoaştere prin integrarea şi controlul experienţelor inconştiente şi al celor conştiente de către transconştient sau conştiinţa extinsă” (FLORIN VANCEA, 2016, p. 96).

Deci, o oarecare intuiţie există…, dar despre aceasta altădată.

 

Bibliografie:
1. BONCU, ŞTEFAN şi NASTAS DORIN, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom.
2. IOAN GURĂ DE AUR, (1987). Omilii la Facere I, în P.S.B. vol. 21, Bucureşti:   E.I.B.M.B.O.R.
3. IOAN SCĂRARUL, (1980). Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia, vol. IX, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.    
4. ISAAC SIRUL, (2015). Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia, vol. X, Bucureşti: E.I.B.M.O.
5. MITROFAN, IOLANDA (2004). Terapia unificării, abordare holistică a dezvoltării şi transformării umane, Bucureşti: Editura Sper.
6. LARCHET, JEAN-CLAUDE, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, Bucureşti: Editura Sofia.
7. VANCEA, FLORIN, (2016). Călătoria eroului – o viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală, Bucureşti: Editura Sper.


Misiune.Mărturii. Vieţile Sfinţilor
Am văzut raiul. Am văzut iadul - Mărturii (2)
Claudiu Lăpădat:
Mi am vazut propria inmormantare Marturia unui roman care spune ca a fost in moarte clinica

 




BISERICA si lumea
Familia. Copiii. Educaţia. Vocaţia
Este timpul iertării

 

Este timpul iertării (Reflecții de după Marșul pentru Viață 2017)

Sculptura „Copilul care nu s-a mai născut niciodată” realizată de sculptorul slovac Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Amplasată din 2011 în orașul Bardejovska Nova Ves

Până nu demult, mass-media s-a căznit să pună în dezbatere publică avortul, invocând numărul mare de avorturi din România. N-a reușit decât foarte puțin. Societatea era mută și surdă, întrucât mereu și mereu subiectul era legat de introducerea în școli a orei obligatorii de educație sexuală. Și dacă nu a mers, înseamnă că la mijloc era ceva forțat, artificial.

Iată că Marșul pentru Viață 2017, desfășurat în anul acesta în ziua de Bunăvestire, la care au participat peste o sută de mii de oameni din toată țara și din Republica Moldova, ne arată că dezbaterea se poate face acum dinspre societate spre mass-media. Și ne arată că oamenii, românii au început să conștientizeze ce înseamnă cu adevărat avortul. Iar avortul înseamnă moarte. Oricum l-ai privi înseamnă moarte – fie că e doar a copilului, fie că e a mamei și a copilului.

Cu alte cuvinte, crudul adevăr, „care doare” – avortul este moarte –, în sfârșit, a început să fie spus în gura mare. De aceea s-au înfuriat și mulți opozanți, care nu au găsit mai cu cale să-și exprime mânia, decât prin mesaje obscene. A fost, de fapt, strigătul de durere al sufletului lor. Au vrut să ne arate că și ei suferă din cauza avortului. Pe de o parte. Pe de altă parte, e și strigătul nostru de durere. Nu suntem mai puțin afectați și răniți decât cei care s-au opus marșului. Avortul afectează întreaga familie, ne afectează pe toți. Așa spun psihologii care au consiliat femeile rănite psihic și sufletește de avort. Iar preoții știu acest lucru și mai bine. Toată societatea noastră românească este rănită de avort. Cum spunea Părintele Nicolae Tănase, „stăm, ca popor, într-o mare baltă de sânge”. Să ne închipuim acum câtă durere, câtă suferință, câtă frustrare a generat această vărsare de sânge, la nivelul fiecărei familii, la nivel personal și la nivelul întregului neam.

Nu e de mirare că toată societatea noastră e dezbinată, e ruptă, unii sunt mai deștepți, alții – mai fraieri, unii sunt spionii lui Putin, alții – spionii lui Soros. Unii sunt hoți, alții – ticăloși. Unii sunt desfrânați și păcătoși, alții – virtuoșii pământului. Ne certăm de dimineață până seara, pe rețelele de socializare, la TV, la radio, fără să ne dăm seama că această stare ne apasă sufletele și ne ține încătușați. Drept rezultat – suntem cu toții niște încrâncenați. Cum putem crește, cum putem scăpa de măști, cum putem merge mai departe, ca societate, cum ne putem găsi libertatea, ca oameni, dacă avem sufletele împietrite și opace, încătușate în gânduri-clișee?

Iertarea – vindecare a sufletului

În miezul credinței noastre creștine stă iertarea. Iertarea vine dacă implorăm Mila Domnului, dacă cerem lui Dumnezeu să-i ierte pe cei care ne-au greșit nouă și să ne ierte pe noi, care le-am greșit lor. Nu vom găsi împăcarea și pacea interioară atâta timp cât nu ne vom cere iertare unii altora. Iertarea nu vine din aer, nu vine pur și simplu că ne-am gândit la ea. Dacă nu conștientizăm și dacă nu spunem pe nume tuturor lucrurilor la care suntem părtași, e greu să se instaleze liniștea și pacea în sufletul nostru. Toți avem sufletele rănite și vulnerabile și toți tânjim după dragoste și căldură.

Când spunem, în rugăciunea Tatăl Nostru, „precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne gândim și la o femeie din viața noastră care a făcut avort – mamă, soție, fiică, soră, bunică… Să-i iertăm și pe tații care și-au împins soțiile la avort sau pe cei care nu s-au putut opune. Soții să-și ierte soțiile, iar soțiile să-și ierte soții. Să spunem „Dumnezeu să le ierte pe cele peste 10 mii de mame, care au murit prin avort, împreună cu pruncii lor, pe vremea comunismului.”

Fără iertare, nu e posibil să creștem, fiecare dintre noi personal și cu toții împreună. Nu putem merge mai departe, nu putem fi împăcați, nu ne putem limpezi. Să avem speranța că rugăciunea noastră către Iisus Hristos Domnul va mișca sufletul celui rănit de lângă noi sau rănit de noi. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri.” (Luca, 6:27-28)

Aceste gânduri mi-au fost prilejuite de lectura cărții lui Jean Vanier, „Becoming Human”. Jean Vanier (fiul fostului guvernator al Canadei) este fondatorul Caselor „Arca” – o rețea internațională de comunități pentru oamenii cu handicap mintal. După ce a studiat filozofia și teologia la Paris, a fost profesor de filozofie și teologie în Canada. În 1964, a cumpărat o casă la Trosly-Breuil (Franța), în care a primit să stea cu el doi oameni cu handicap mintal. A numit casa „l’Arche” (Arca, după Arca lui Noe), care a însemnat un loc de refugiu pentru niște oameni respinși de societate și un loc pentru un nou început. Astăzi locuiește tot la Trosly, în compania oamenilor cu dizabilități.

Casele „Arca” reprezintă astăzi o rețea de peste o sută de comunitati, ce includ oamenii cu handicap mintal și asistenții lor, comunitati care exista in peste 30 de tari. Scopul acestor comunități este să ofere oamenilor cu handicap demnitate și simțul comunității, care lipsesc într-o instituție de stat.

Jean Vanier este, de asemenea, împreună cu Marie-Hélène Mathieu, co-fondator al centrelor „Credință și Lumină”, care aduc împreună, în întâlniri regulate, oameni cu dizabilități, părinții și prietenii acestora. Astăzi, în 75 de țări din lume există peste 1.300 de asemenea comunități.

În românește, a fost tradusă o singură carte a lui Jean Vanier, „Izvorul lacrimilor”, Editura Sapientia, Iasi, 2014.

Sursa: Larisa Iftime, culturavietii.ro 



Jocul rusesc Provocarile Balenei Albastre - Ion Dan Trestieni

Jocul rusesc "Provocarile Balenei Albastre" a intrat si in Romania.
A aparut si prima victima - o adolescenta din Sibiu s-a sinucis la porunca balenei.
 

     In data de 5.04.2017 procurorii Parchetului de pe langa Tribunalul Sibiu au anuntat ca adolescenta de 15 ani care a cazut de pe un bloc de 9 etaje, acum o luna de zile, a participat la “provocarea 50” din jocul “Blue Whale Challenge” - Provocarile Balenei Albastre. Adica a indeplinit sarcina de a se sinucide. Si Balena Albastra a fost multumita. Adolescenta a descarcat jocul pe telefonul ei mobil, de pe VKontakte (VK), Facebook-ul rusesc. A postat pozele cu provocarile zilnice (de la 1 la 50) pe Facebook si pe Instagram, asa cum i-au cerut tutorii din grupul secret, nedepistat de politia ruseasca de doi ani de cand functioneaza jocul. Acesti tutori, odata intrat in joc, te ameninta cu moartea daca vrei sa renunti (pentru a impaca balena sinucigasa).

Odata cu aceasta stire s-a anihilat si opinia valului de persoane rationale si inteligente din Romania care negau necesitatea disecarii jocului si a consecintelor sale in presa si  televiziune. Din lipsa de probe care sa ateste caracterul lui nociv. Inclusiv fostul ministru al Educatiei Nationale, Mircea Miclea - psiholog, director al Centrului de Psihologie Cognitiva Aplicata - si-a expus dezgustul pentru comentarea sa excesiva mentionand ca “efectul campaniilor de presa si al celor politice este exact invers decat cel intentionat, in loc sa reduca probabilitatea de a se intampla nenorociri, o cresc.”

Din nefericire, dupa parerea mea, tocmai a trece sub tacere existenta jocului, priza lui la adolescenti si consecintele dezastruoase pe care le poate avea pot fi un semn de prostie si de provincialism desuet. Dupa cum si utilizarea oportunitatii existentei lui in precampanii prezidentiale (cazul Gabriela Firea) poate fi un semn de lipsa acuta de gust si de cinism. De aceea imi asum responsabilitatea de a vorbi despre “Blue Whale Challenge”. Pentru adolescenti si pentru parintii lor.

Ce este “Blue Whale Challenge”?

Este un joc conceput acum doi ani in Rusia si jucat pe VKontakte (VK), Facebook-ul rusesc. Publicul lui tinta sunt adolescentii de 12-16 ani. Jocul se inspira dintr-o legenda populara: balenele albastre ar fi capabile, din motive obscure, sa se sinucida, esuand voluntar pe plajele oceanelor.

Li se propune jucatorilor ca timp de 50 de zile sa indeplineasca niste probe, ultima dintre ele fiind sinuciderea voluntara. Prin aceste probe ei, in cautarea unei identitati proprii, isi vor dovedi ca sunt puternici si nu se tem de moarte. Sunt ghidati in traseul lor eroic de niste mentori/tutori. Acestia le cer sa dovedeasca ca au trecut probele, facand fotografii pe care sa le posteze pe Facebook sau Instagram. Tutorii vor avea grija ca aceste postari sa primeasca multe “like”-uri si glorificari prin comentarii, pentru a-i tine motivati in joc. In cazul in care adolescentii vor sa paraseasca jocul mentorii/tutorii ii ameninta cu moartea (aspectul de cyber-hartuire).

Ce pot spune despre probele acestui joc? Ma voi folosi de informatiile aflate in jurnalul “L’EST Republicain”- “Challenge de la Baleine bleue, jeu macabre”, 2.04.2017. Jocul incepe cu probe “soft”: sa notezi F57 pe mana, sa vorbesti cu o balena, sa desenezi o balena pe hartie. Apoi se ajunge insa, la probele “hard”: sa te trezesti noaptea la o anumita ora si sa asculti o muzica trista; sa vizionezi filme video, recomandate de tutori, care iti prezinta sinucideri; sa-i insulti pe parinti; sa stai pe marginea ferestrei cu picioarele atarnate in vid; sa zgarii pe pielea mainii sau a coapsei conturul unei balene, cu cutitul; sa nu mai vorbesti cu nimeni; sa te autoflagelezi; sa-ti tai buzele; sa-ti provoci arsuri; sa inhalezi gaz dintr-o doza cu deodorant; in final, sa te sinucizi.

Acelasi jurnal mentioneaza: “Cu cat jucatorul avanseaza mai mult, cu atat mai mult isi dovedeste lui insusi ca nu se teme de moarte. Daca este fragil psihic va fi o prada si mai usor de manipulat pentru ca se situeaza deja in discursul ca nu ar merita sa traiasca”. Inainte de provocarea 50 se pot intampla accidente grave. Europe 1 a anuntat in JDD (Le Journal du Dimanche), pe 27.03.2017 ca un baiat de 15 ani a cazut de la etajul 7, in Charente, Franta. Indeplinea proba 22.

Jocul exista de doi ani de zile. Politia rusa nu a reusit sa-i depisteze pe membrii grupului secret care au conceput jocul si il gestioneaza. Desi, deocamdata, majoritatea victimelor sunt adolescentii lor - in jur de 130. In schimb, jurnalistii de la Novaia Gazeta din Rusia au facut o ancheta mascata anul trecut care a relevat numeroase referinte naziste ale “nasilor” acestui joc. Acesti nasi administreaza grupurile de specialisti in incitarea la sinucidere pe reteaua rusa Vkontakte (Europe 1, JDD,27.032017). Politia si serviciile secrete rusesti isi declina competenta in a stopa “Blue Whale Challenge”, desi Rusia are  informaticieni capabili sa influenteze, cibernetic, alegerile din Statele Unite sau din Franta. Ce ti-e si cu “paradoxul”!

De ce ii afecteaza  jocul “Blue Whale Challenge” pe adolescentii de 12-16 ani?

Pentru ca adolescentii sunt expusi, psihologic si fiziologic, la a deveni jucatorii jocului macabru descris mai sus.

“Adolescenta este purgatoriul tineretii si a doua nastere” (Francoise Dalto, www.medecines-douces.tv). Din pacate, a doua nastere poate sa se transforme in moarte . Sinuciderea este a doua cauza a mortalitatii tinerilor de 15-19 ani (www.attitude-prevention.fr). De ce? “In timpul adolescentei zonele prefrontale ale creierului nu sunt inca mature. Cum aceste zone exercita o functie de control asupra luarii deciziilor, adolescentul risca mult mai mult decat adultul sa-si puna in act ideea sinuciderii : este mai impulsiv, cauta imediat satisfacerea unei dorinte arzatoare, are dificultati in a-si diferentia comportamentul”.

In afara de tentatia “naturala” a sinuciderii, mai exista si alte cauze , legate de contextul in care traiesc astazi adolescentii. Si aceste cauze ii imping in bratele mortale ale jocului. Contextul social este acela al diminuarii importantei modelului tatalui (criza economica,emanciparea femeii, lipsa de timp, declasificarea valorilor familiei traditionale si ale familiei, in general). Iata in ce mod pervers, mentorii/tutorii jocului se insinueaza ca adevarati tati ai adolescentilor. In plus, prin joc, prin recompensa efemera a “like’-urilor li se creeaza sentimentul ca pot trai intr-o societate virtuala care sa-i protejeze si sa-i inteleaga. Pana la moartre. Philipe Gutton, specialist in adolescenta, i s-a confesat Sophiei Vinson, intr-un interviu postat in 29.01.2017 pe site-ul www.topsante.com .

“Adolescenta se caracterizeaza printr-un “exil” fata de parinti, fata de istoria familiala, dar si fata de sine si de copilul care ai fost. Tanarul trebuie sa se rupa de bazele lui pentru a deveni un adult. Dar trebuie sa poata sa faca acest lucru intr-o manierea satisfacatoare, intr-o societate care il primeste (fie ea si virtuala, n.n) si intr-o familie care il asculta. Cand acest lucru nu este posibil, cand a fost un accident pe parcurs, cum ar fi un deces recent, sau pur si simplu in cazul unei fragilitati personale, cautarea poate sa ia un caracter patologic. Acest lucru se poate transforma in tentativa de sinucidere, esec scolar, anorexie sau evadare”(prin izolare, fuga de acasa, intrarea intr-un joc ca Blue Whale, n.n). Moartea poate deveni un eveniment romantic pentru acesti adolescenti. Baietii cauta in mod disperat eroismul iar fetele o dragoste absoluta, sacra, si imposibila.

Cum se pot depista semnele crizei adolescentine si cum se poate preveni tentativa de sinucidere?

Parintii trebuie sa fie atenti la aparitia anumitor semne de criza. Aceasta criza poate fi efemera sau de durata. Patologia se instaleaza daca daca simptomele se repeta si se cumuleaza pe o durata mai mare de 3 luni. Atunci trebuie apelat la un specialist. Aici intervine din nou perversitatea jocului Blue Whale. In mod sigur el produce modificari comporatmentale la adolescenti, dar jocul dureaza 50 de zile. Parintii ar trebui, de aceea, ca pe langa observarea comportamentului adolescentilor sa le verifice calculatoarele si telefoanele mobile, daca au suspiciuni. Iata cateva semne de criza pe care le-am preluat din site-ul www.les-uns-les-autres.org.

Dorinta de a-ti stapani corpul

Corpul este considerat un tiran si adolecentii vor sa-l supuna. Merg dezbracati pe frig, devin anorexici , consuma in exces droguri si alcool. Vor sa arate ca sunt stapani pe viata lor.

Automutilarea

Sunt microsinucideri. Vor sa arate lumii, prin suferinta fizica, ca au o suferinta interioara, psihica. Foarte multe probe ale jocului macabru contin automutilari, speculand aceasta inclinatie a adolescentilor in criza.

Tentatia sinuciderii

Adolescentul nu vrea neaparat sa-si puna capat zilelor ci suferintelor. Din pacate, de multe ori moartea vine la intalnire. Mentorii/tutorii jocului profita din plin de aceasta inclinatie.

Desocializarea

Adolescentul se refugiaza in sine pentru a scapa de un mediu perceput ca ostil. Din pacate, de multe ori  retelele de socializare se transforma in retele de izolare.

Revolta

Mesajul aparent este revendicarea vehementa a independentei. In realitate relatiile conflictuale care se nasc din revolta sporesc dependenta. Este o intoarcere inapoi, o fuga spre copilarie. Din nou constat perversitatea jocului: balena din povestile copilariei asteapta sa esuezi alaturi de ea pe o plaja pustie, sfidand prin moarte lumea intreaga.

Dupa ce a perceput si a evaluat aceste semne de criza adolescentina, un parinte are cateva instrumente de interventie (www.attitude-prevention.fr)

Valorizeaza-l

Spune-i adolescentului tau ca esti mandru de el, pentru a-i reda increderea in sine. Daca are un esec scolar incurajeaza-l sa “joace” in domenii in care este competitiv : sport, desen, muzica.

Asculta-l

Lasa-i posibilitatea de a se descurca singur. Nu te amesteca in tot ceea ce face-este o proba de incredere in el.Asigura-l ca esti tot timpul disponibil daca vrea sa se confeseze sau daca se indoieste de calitatea deciziei pe care vrea sa o ia. Trebuie sa intelegi ca de multe ori adolescentul nu vrea decat sa-l asculti, fara sa-l judeci . Chiar nu-l intereseaza parerile tale. Fii acolo !

Dialogheaza cu el chiar in caz de dezacord

Adolescentul are nevoie sa se detaseze de parinti – deci , sa-si arate dezacordul – pentru a se construi. Rolul parintelui este de a-l ghida in cautarea identitatii fara a inchide vreodata portile dialogului. El trebuie doar sa-l puna in garda asupra limitelor care nu trebuiesc depasite (alcool, droguri, etc).

Exista si o serie de masuri care pot diminua depresia adolescentului si-i pot reduce tentatia de a se sinucide.

Mentinerea legaturilor familiale in caz de divort

Parintii separati trebuie sa se inteleaga in ceea ce priveste soarta adolescentilor. Trebuie sa le garanteze faptul ca  nu vor suporta consecintele impartasirii unei afectiuni diminuate. Ei vor ramane permanent parintii lui.

Relativizarea esecului scolar

In cazul adolescentilor esecul scolar este in mod frecvent o cauza a diminuarii stimei de sine. Trebuie sa-i explici ca esecul scolar nu inseamna si esec in viata. Nu trebuie sa-l stigmatizezi. Fiecare mica victorie trebuie valorizata. Trebuie sa-l impingi inainte pe adolescent, fara a pune bara prea sus. Adapteaza-te la el.

Atentie la hartuirea adolescentilor

S-a constatat ca ruptura amoroasa si hartuirea sunt principalele cauze ale inchiderii in sine si ale izolarii. Spune-i adolescentului ca esecul face parte din viata, ca ai incredere in calitatile lui si ca daca simte nevoia de a fi ajutat asta este o proba de maturitate. Hartuirea la scoala trebuie adusa la cunostinta profesorilor. Fii vigilent la hartuirea pe retelele sociale. Mai ales cand descoperi ca adolescentul tau joaca Blue Whale.

Tratamentul acneei severe poate fi o cauza a tentatiei de suicid

Tratamentul cu Isotretinoina poate avea ca efect secundar tenativa de sinucidere. (studiu publicat in 2010 in British Medical Journal)

Depistarea semnalelor slabe de intentie de sinucidere

Cu doua saptamani inainte de tentativa pot apare: schimbari de comportament (dezinteres general, descurajare), tulburari de stare de spirit (agresivitate combinata cu tristete) reactii de fuga (izolare, absenteism scolar, fobie sociala). In cazul in care adolescentul a mai avut tentative de sinucidere trebuie mers urgent la specialist.

Ar mai fi de semnalat faptul ca incepand cu 1 martie 2017 Facebook USA testeaza un dispozitiv de inteligenta artificiala pentru identificarea potentialilor sinucigasi. Dispozitivul detecteaza postarile cu continut nelinistitor si le adreseaza autorilor mesaje de genul “Iti merge bine?” sau “Imi fac griji pentru tine”. Daca situatia este considerata grava o echipa Facebook poate intra in contact cu persoana si-i poate propune un specialist. Acest dispozitiv este inca in faza experimentala.

Participarea adolescentilor la jocul rusesc  “Blue Whale Challenge” este etichetata ca periculoasa in numeroase tari europene. Astfel, In Franta a fost facuta, pe 4.04.2017 o notificare de catre Ministerul de Interne intitulata : ““Provocarea Balenei Albestre”: recomandarile ministerului de interne”(www.service-public.fr). In principal sunt consemnate urmatoarele idei:

- inca nu a fost inregistrata nici o victima in Franta;
- acest joc relaizeaza “cyber-hartuirea”  adolescentilor;
- politia trebuie anuntata de urgenta in momentul in care exista informatia ca un adolescent ar fi prins in joc;
- s-a deschis o “platforma de semnalizare a continuturilor ilicite pe internet” : aici pot fi semnalate conturile care cauta sa recruteze adolescenti pentru joc sau fac apologia jocului.

La noi doamna Gabriela Firea a lansat campania scolara “Stop Joc” unde le-a vorbit copiilor, impreuna cu ministrul de interne, despre faptul ca daca joci Balena Albastra  faci buba. Flori, filmari, zambete, toalete, si copii fericiti ca apar la televizor. Pentru mine a fost un soi de precampanie prezidentiala. Doamna Firea a luat in serios vorbele domnului Dragnea, care ii prevede un viitor de aur.
Pana una- alta actiunile ei se cam contrazic cu anumite fapte.

Pentru Aleksandr Dughin, ideologul lui Putin, “adevarul este o chestiune de credinta. Rusia are propriul sau adevar pe care  Vestul trebuie sa-l respecte” . Am vazut ca politia rusa este debordata in misiunea ei de a stopa raul. Ca o parere personala, in acest adevar complex intra, probabil , si jocuri de genul Balenei Albastre sau al viitorului joc”Fii zana focului” care vrea sa incite fetitele de 12 ani sa dea foc casei cand dorm parintii. De acord, dar sa-si tina rusii aceste adevaruri  pentru ei. Sa si le bage unde vor. Cu o exceptie. Nu pe retelele de socializare, care sunt globalizate, unde intra si adolescentii fragili. Vestul nu este obligat sa cunoasca toate adevarurile inepte. Mai ales cand se indoieste ca ar fi adevaruri . Dughin considera, de asemenea, ca ar fi necesara crearea unui "imperiu eurasiatic" dominat de Rusia din care sa faca parte inclusiv Romania, Ungaria, Serbia, Slovacia si Austria.

Si-a lansat cartea care sustine astfel de ineptii, miercuri, 5 aprilie,la Universitatea Populara Dalles, aflata in subordinea Consiliului General al Capitalei. Cu binecuvantarea Gabrielei Firea.


Foto: pixabay.com     Sursa: www.manager.ro



Biserica şi Neamul.Politica.Lumea
Rugul Aprins şi Temniţa - Arhim. Sofian Boghiu

     Pentru Mănãstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au nãvãlit peste noi, împreunã cu sfârşitul rãzboiului al doilea mondial şi ocuparea noastrã de cãtre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toatã Ţara Româneascã. De atunci au început necazurile, care au durat pânã la Revoluţia din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănãstirea Antim, în numãr de circa 40 cãlugãri şi fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultãţi din Bucureşti, iar altã parte, lucrãtori la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în aceastã mânãstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri şi anume: în aceastã perioadã s-au refãcut cele douã turle mari de la biserica mare a mănãstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantã, cu cele actuale, din beton armat şi cãrãmidã aparentã şi s-a spãlat şi restaurat pictura interioarã a bisericii. Acestea pe plan material. 

Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastrã procupare de atunci: Rugãciunea lui Iisus, în cadrul cãreia a apãrut “Rugul Aprins” - expresie biblicã, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. “Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugãciunii neîncetate, deci Rugãciunea lui Iisus. Aceastã interpretare, aparţine Pãrintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul “Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se numãrau mai multe personalitãţi proeminente din viaţa cultural-religioasã de atunci, între care: Pãrintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus, Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Arhimandrit Vasile Vasilache - stareţul de atunci al Mănãstirii Antim, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. şi Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii.  Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugãciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugãciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugãciuni, de asemenea privitã istoric, începând din epoca apostolicã, trecând pe la pãrinţii pustiei, pãrintii filocalici, isihasmul românesc din mânãstiri, schituri şi sihãstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănãstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la Poiana Mãrului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugãciunii lui Iisus în mănãstirile noastre, Rugãciunea lui Iisus în lumea civilã şi multe altele Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultãţi. Dupã conferinţã, era obiceiul ca oricine din salã sã punã întrebãri în legãturã cu subiectul prezentat. Rãspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din salã. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele sãptãmânii, dupã slujbele de searã, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tãlmãcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din sãptãmânã, de pildã lunea, era prezentatã Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconograficã a Liturghiei, joia, prezentarea misticã a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toatã schela care era în bisericã şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi dusmãnia care se propaga în capitalã şi în ţarã, verbal şi în presã, cu toatã sãrãcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţãrii, totuşi biserica era plinã de închinãtori şi ascultãtori, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tãlmãcirile ce se fãceau pentru slujbele amintite mai sus. 

În aceastã vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apãrut ca musafir la Mănãstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulîghin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi gãzduit la Mănãstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Pãrintele Ioan, în vârstã de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănãstirea Antim venea în fiecare sâmbãtã pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupã vecernia de dupã amiazã, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tãlmaci din rusã în românã pe un tânãr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română şi limba rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Pãrintele Ioan. În aparenţã un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba micã şi rarã, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugãtor şi trăitor autentic al Rugãciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscãtor al Sfinţilor Pãrinţi, un fel de Pãrinte Ilie Cleopa de la noi. Rugãciunea lui Iisus o deprinsese la Mănãstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul 1917, dupã ce bãtrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplãri din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor sãi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mãrturisirile personale, în legãturã cu Rugãciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevãrat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimã, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugãciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru cã ori de câte ori venea la Mănãstirea Antim, îl gãzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânãstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Pãrintele Ioan o cunoştea bine. În luna Ianuarie anul 1947 a fost arestat de la Mănãstirea Cernica, împreunã cu ucenicul sãu, fratele Leonte. Pãrintele Ioan Kulîghin a fost condamnat la muncã silnicã pe viaţã, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştalã, care se încheia cu Rugãciunea lui Iisus. 

Convorbirile din cadrul “Rugului Aprins” au continuat pânã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bunã parte din personalul slujitor de la Mănãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănãstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare mãsurã, tot entuziasmul activ, în numele “Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele detinuţilor de la Canalul Dunãre-Marea Neagrã şi despre atrocitãţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti. 

N-a trecut prea multă vreme, pânã în luna Iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activate în cadrul “Rugului Aprins”. Mã aflam atunci la Mănãstirea Ghighiu, de lângã Ploieşti, pe schelã, cu un grup de ucenici cãlugãri şi fraţi, pictând, în frescã, biserica din cimitirul mănãstirii. Am fost arestat împreunã cu Pãrintele Felix Dubneac, membru şi el al “Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat cã eram 16 detinuţi, fãcând parte din ''organizaţia Rugului Aprins.'' Între noi şi cu noi, era şi Pãrintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Pãrintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Pãrintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu şi fiul sãu Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultãţi din capitalã, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. Dupã procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pãcurã, iar de acolo la închisoarea de la Aiud. 

Din literatura publicatã dupã Revoluţia din Decembrie 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este sã citeşti despre suferinţã şi alta este s-o trãieşti. Astfel, lipsa totalã de libertate, zãvorât pe dinafarã de paznic, într-o celulã micã cu mai mulţi, între care bãtrâni şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisã, în care fiecare îşi fãcea necesitãţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetã, ca nu cumva sã surprindã pe cineva fãcând ceva. Nu aveai voie sã lucrezi nimic. Dar ce puteau sã lucreze? Se ciocãnea în perete cu aflabetul Morse, ca sã afle câte o ştire sositã din afarã, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumã de sãpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugãciune ori un cuvânt din Biblie. Fãrã cãrţi, fãrã ziare şi fãrã hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa bocancului, unii învãţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolã, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puţinã, slabã şi mizerabilã, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albãstrui, ca nişte stafii, slãbiţi pe dinafarã dar tari pe dinlãuntru, cu nãdejdea cã nu vom muri în aceastã necropolã a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pãmânteascã, între care şi Pãrintele Daniil, iniţiatorul “Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţã grea. Dupã 4 ani de viaţã de celulã, într-o bunã zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubã mare şi fiind încuiaţi pe dinafarã, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bãlţile Brãilei. S-au mai încãrcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plinã câmpie. O baracã lungã, cu pături suprapuse, într-o curte largã, înconjuratã cu gard de sârmã ghimpatã, strãjuitã pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat cã eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din “Rugul Aprins” era Pãrintele Benedict Ghiuş, Pãrintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primãvarã. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prãşit porumbul, într-un mare lan de porumb, pãziţi de miliţieni. Slãbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulã, nu aveam voie sã lucrãm nimic. Aici, muncã forţatã. Nu aveam voie sã ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapã, ca de obicei. Trebuia sã prãşim mereu. Nu aveam voie sã rãmânem în urmã, chiar dacã nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vãtafi boiereşti, aveau aceastã grijã, sã lucrãm în silã. La prânz, masa era mai bunã şi mai îndestulãtoare decât la celulã. Dupã o orã, în care intra masa şi puţină odihnã, mergeam iarãşi la sapã. Seara, încolonaţi câte cinci, fãceam calea întoarsã, la dormitor. În baraca lungã şi largã, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria cã în ziua urmãtoare, la muncã, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele sãptãmânii. 

Duminica nu lucram, era zi de odihnã. Sub aceiaşi pazã a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbãrbãtare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi.  Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afarã, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu gãseau nimic interzis, totuşi detinuţii intrau în panicã.  Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncã forţatã. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntitã. 

De la o vreme, au început sã aparã şi anumite cãrţi şi ziare, în colonie: în serile dupã ce veneam de la muncã şi în rãgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dãdeau ei, nu ce ne-ar fi plãcut sã citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de doi ani de când ne aflam, muncind şi varã şi iarnã în aceastã câmpie fãrã dealuri, acoperite de bolta uriasã a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulã, afarã de ochii necruţãtori ai temnicerilor, care ne urmãreau plini de duşmãnie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vãzãtor şi inima plinã de bunãtate ale Pãrintelui ceresc. De la El ne venea rãbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasã, eliberaţi, la mânãstire, în luna Iulie anul 1964…  (Vestitorul Ortodoxiei, iunie 1996)



Satul românesc - Valeriu Tănasă

        Toţi am dori să vedem un colţ de Rai, chiar aici, pe pământ. Odată cu înaintarea în vârstă, îl căutăm cu asiduitate şi nu-l găsim. Cu atât mai mult cei care locuim în oraşe avem puţine speranţe de a trăi o astfel de clipă. Şi totuşi, după o vizită la ţară, am ajuns la concluzia că un sat românesc, îmbrăcat în veşminte de primăvară, îţi dă acea linişte despre care noi, oamenii, am fi tentaţi să credem că nu o vom întâlni aici, pe pământ.

        M-am întrebat de  ce satul este curat şi nu afli pe uliţele sale, vulgaritatea şi artificialitatea din cartierele oraşelor?  N-am ştiut răspunde. Poate că acolo, dimineaţa, plantele plâng şi astfel purifică locul de păcatele noastre. Sau pacea unui lan de grâu ce înfruntă dogoarea soarelui de amiază, eu cred că se transferă şi sufletului nostru. Sau credinţa unei păsări ce şi-a clădit cuibul şi îl părăseşte fără teamă, pentru a aduce hrană puilor, este, şi acesta, un semn că satul este neclintit în coordonatele Creaţiei Domnului. Acolo, în sat, nu pătrunde postmodernismul şi corupţia oraşului ca să-i strice frumuseţea. Imaginea satului e ancestrală, aşa cum a făcut-o Domnul.

       Aş ruga profesorii să îşi ducă elevii de gimnaziu,  să vadă ţăranii, şi atunci, vor înţelege de unde vin şi care este izvorul poporului român. Acolo, toate se nasc, cresc şi apoi se pregătesc cu demnitate, pentru sosirea sfârşitului. Fiinţele satului acceptă micşorarea ca pe o hrană duhovnicească. Pentru ele, mistuirea întru fiinţă reprezintă drumul spre cer şi sunt conştiente că primirea, cu bucurie, a necazurilor şi a suferinţei este singura fereastră prin care Domnul nostru Iisus Hristos pătrunde în suflete.

       Privind un ogor semănat cu grâu, avem o mică şansă să înţelegem că, numai prin moarte, omul ajunge la ÎNVIERE. Dacă bobul de grâu este nevoit să moară, să putrezească, pentru a avea loc germinaţia, adică începutul învierii, încolţirea şi apoi răsărirea plantei până la seceriş şi, aici, minunea şi mai mare, astfel încât, dintr-un singur bob, se vor culege  mai multe. Am numărat boabele de grâu de pe patru spice şi, la toate, am găsit câte treizeci şi trei. E clar, pentru mine, că intrarea în orice sat românesc este echivalentă  cu intrarea în veşnicie.

       Imaginea ţăranului îţi creează certitudinea că este purtător de Dumnezeu. Am fost în sat şi după puţin timp am simţit că localitatea însăşi e o Biserică  înconjurată de pace şi linişte. De pe deal, acolo unde e Templul Domnului, o Lumină albă radiază în toate direcţiile, cuprinzând satul într-o  îmbrăţişare de mamă iubitoare. Niciodată răul nu va cuceri satul românesc. Chiar dacă noi vom abandona Tradiţia Sfântă, dar mormintele nu o vor face. Şi nici Biserica ce se înalţă în satele româneşti nu o va birui nicio forţă şi niciun viciu, fiindcă sus, are Crucea care învie totul, inclusiv firea noastră căzută.

       Deşi oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, satul românesc a preferat umilinţa şi sărăcia reuşind, cumva, să biruie în lupta cu efemeritatea materiei. Să nu uităm că Domnul lucrează, în lume, şi prin oamenii necredincioşi. Astfel că numai prin multă suferinţă se va reorienta spiritual lumea. Ţăranul român nu fuge de Cruce. Dimpotrivă, o caută şi când o află, sufletul îi devine o rază de credinţă şi de iubire. Pentru că numai jugul Crucii va aduce peste noi splendorile Luminii.



Personalităţi în spaţiul cultural şi politic piteştean - Dr. Marius Andreescu
 
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

 1. Cultură şi personalităţi culturale în spaţiu românesc

Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea pe bună dreptate, în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei fiinţei şi a devenirii întru fiinţă, că a stat sub semnul „era să fie” sau şi mai concludent „n-a fost să fie”. Astfel spus, cultura ca sistem şi spiritualitatea ontologică în spaţiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate şi prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca şi beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma pe bună dreptate: „până acum cel puţin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu şi opere (....) de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoaşterea Imperiului Otoman şi prin „Descripţio”). Caracteristic e cazul Haşdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucereşte, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simţirii româneşti şi al sentimentului românesc al fiinţei regăsit cu predilecţie în cuvintele limbii române, dar şi în creaţia populară, iar pe de altă parte „istoricul”, altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură ştiinţifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii şi care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existenţial ontologică şi nu numai, a încercărilor prin fapte culturale, trebuie să aibă dimensiunea universalităţii sau cel puţin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmaţia lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă şi în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valenţa universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările ştiinţelor, a tehnicii, a artei şi nu în ultimul rând a filosofiei.

În spaţiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenţei individuale, adică a personalităţilor culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăşi un aspect minimalizator la adresa creaţiei culturale şi spirituale româneşti şi cu atât mai puţin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spaţiu mioritic ca fiinţa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creaţiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanenţa şi au putut defini un întreg spaţiu geografic ca fiind şi unul cultural, deşi nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă şi pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală şi în plan universal, există la nivelul unor individualităţi care şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost şi rămâne Shakespeare sau în Germania Göthe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români şi ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica „oamenii exemplari” ai culturii române au fost şi rămân Eminescu („omul deplin al culturii româneşti, cum spunea Noica”) şi Brâncuşi.

O întrebare legitimă este aceea referitoare la dacă este posibilă o creaţie (în sens cultural) în sfera juridicului. Cu regretul că spaţiul nu ne permite o analiză mai amplă asupra acestei interesate probleme, precizăm de la început că elaborarea statală a unei norme juridice nu este o creaţie culturală, atâta timp cât nu are clar exprimată şi valenţa spirituală şi de ce nu, sensibilă. De aceea, tot mai mult se vorbeşte în prezent de „norme tehnice”, lipsite de pretenţia oricărei valori morale, însă cu destinaţia de a defini ordinea specifică stării juridice a omului.

Există totuşi creaţie juridică şi implicit cultură juridică? Răspundem afirmativ la o astfel de întrebare şi fără a mai dezvolta subiectul identifică următoarele modalităţi de exprimare a juridicului, care prin esenţa lor pot fi şi chiar cuprind uneori fapte de cultură şi spiritualitate juridică: filosofia dreptului, teoria generală a dreptului, jurisprudenţa şi retorica juridică.

Păstrând ca argumente aceste idei, dorim în cele ce urmează să ne referim, luând ca punct de reper spaţiul cultural şi politic piteştean, considerat de mulţi autori ca fiind acultural, dominat de cotidianul negustoresc al vremurilor trecute sau prezente, la cinci personalităţi politice şi culturale, care prin opera lor (în universul culturii opera este mai importantă decât persoana), au ridicat Piteştiul de la o existenţă anonimă şi cu preponderenţă într-un cotidian repetitiv şi monoton, cu inflexiuni economice şi administrative, la una culturală, din nefericire mult prea puţin înţeleasă şi valorificată de contemporani. Ne referim la: Constantin Şerban Basarab, Armand Călinescu, Istrate Micescu, Ion I.C. Brătianu şi Liviu Rebreanu.

Originalitatea demersului nostru cultural constă în a lătura în planul diaconiei specifice istoriei personalităţi diferite ca formaţie şi contribuţie în ale culturii, în arta dreptului sau în cea a politicii, dorind a sublinia în acest fel permanenţa şi continuitatea existenţei întru ale spiritului pe aceste meleaguri.

 

 2. Un om credincios

Constantin Şerban Basarab, fiul lui Radu Vodă Şerban, a avut o domnie scurtă (1654 – 1658) şi, ca mulţi dintre voivozi români, a fost implicat în conflictele politice ale timpului, dar şi preocupat de aspectele spirituale şi culturale, cu deosebire cele ale credinţei ortodoxe. Prin aceasta, voievodul Constantin Şerban se înscrie în galeria domnitorilor români a căror activitate a avut ca scop menținerea identităţii de neam, cultură şi credinţă a poporului român.

Cu toate că voievodul a fost ocupat destul de mult cu luptele contra oastei Seimenilor răsculaţi şi a conflictelor politice cu principele Ardealului, Racotzi, a găsit timp să contribuie ca un bun creştin la spiritualitatea ortodoxă, construind biserica unde astăzi este Sfânta Mitropolie a Bucureştilor şi reşedinţa Patriarhiei Române, iar în oraşul Piteşti Biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe”.

Tradiția spune că voievodul Constantin Şerban, străbătând Piteştiul călare pe calul său, a fost în mare primejdie să se scufunde în mlaştinile formate de scurgerea apelor de pe dealurile din preajma locului. Voievodul a scăpat cu viaţă şi, drept mulţumire, a ridicat biserica şi a întărit de jur împrejur locul cu nisip şi piatră. Astfel, în anul 1656 este sfinţit acest lăcaş de cult şi i se conferă hramul „Sfântul Gheorghe”.

Voievodul Constantin Şerban, aşa cum arată cronicarul anonim, era un om foarte inteligent, cu o cultură vastă şi ştiutor al multor limbi străine. A fost preocupat, după întărirea domniei, de a realiza liniştea în spaţiu intern, de a stinge conflictele existente şi de a face dreptate celor care aveau nevoie de ajutor. Cronicarul anonim afirmă că „judecăţi drepte făcea şi milă din destul, pre nimeni nu obidia, ci blândeţe şi cu cuvinte dulci pre toţi îi mângâia şi … a făcut mănăstiri şi biserici cu Doamna Bălaşa şi alte multe bunătăţi şi odoare scumpe au făcut…”.

Pentru a sublinia importanta contribuţie a domnitorului la spiritualitatea creştin-ortodoxă prin care se va afirma de-a lungul veacului şi oraşul Piteşti, este relevantă pisania bisericii care s-a păstrat: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu sporul Sfântului Duh, îndemnatu-m-amu şi eu cel ce sunt dintr-un Domnul meu bun şi creştin, Doamna mea Bălaşa, miluindu-mă Bunul Dumnezeu cu cinstea scaunului părintelui meu, răposatul creştin Şerban Voievod, fiind eu, Domn Tării Româneşti. Aducându-mi aminte şi văzând că toate cele lumeşti sunt trecătoare, nevoitu-m-am a ridica această sfântă biserică din temelie şi până în sfârşitu, în hramul mucenicului şi lauda marelui Gheorghe, să ne fie aici întru ajutoru, în celălalt veac să ne fie nouă şi părinţilor noştri spre pomenire în veci şi s-a săvârşit această sfântă biserică în leatul cel mare 7164 mai 13, iar în leatul de la Cristos 1656”.

Nu ne permite spaţiul să evocăm măreţia spirituală a acestui sfânt lăcaş de cult, dar este important a preciza că Piteştiul ieşise din faza de sat la sfârşitul sec. al XV-lea şi se dezvolta ca un târg medieval. Evoluţia sa a fost lentă şi de lungă durată. Fapta voievodului Şerban, prin edificarea Bisericii „Sfântul Gheorghe” a ridicat la rangul de oraş domnesc târgul Piteştiului. În acest sens stau mărturie documentele istoriei din secolele XVII – XIX, care amintesc despre rolul şi importanţa bisericii nu numai din punct de vedere a vieţii creştine, dar şi pentru viaţa socială, politică şi istorică a Piteştiului. Cu titlu de exemplu, amintim descrierea pe care mitropolitul Neofit, în anul 1746 o face acestei biserici, considerând că este un adevărat monument istoric, prin care acest loc al Piteştiului se ridică în văzul orăşenilor şi al ţării. La fel, domnitorii Ţării Româneşti o consideră o biserică domnească, iar slujitorilor acestui sfânt lăcaş de cult li se acordă diferite scutiri şi privilegii.

Din informaţiile istorice existente rezultă că Biserica „Sfântul Gheorghe”, la început, nu ar fi avut o zugrăveală interioară, ci numai icoane atârnate pe pereţi. Alternanţa cărămizii cu piatră dă exteriorului impresia vechilor lăcaşuri munteneşti din veacul al XV-lea şi al XVI-lea. Este construită în formă de treflă şi are în plus măreţia, adică o proporţie neobişnuită pentru vremurile în care a fost ridicată. Biserica „Sfântul Gheorghe” păstrează astăzi construcţia iniţială, din trei părţi distincte: altarul cu naosul are forma originală, iar pronaosul şi pridvorul par a fi adăugate ulterior. Părţile componente ale lăcaşului de cult se remarcă nu numai prin ornamentaţia exterioară, în mod deosebit arcade şi brâuri, dar în special prin construcţia de ansamblu, adică măreţia dată de proporţia evidentă a monumentului.

De-a lungul timpului Biserica „Sfântul Gheorghe” a trecut prin multe încercări şi transformări arhitectonice contrare construcţiei iniţiale. A rezistat chiar şi comunismului ateu şi a rămas ca mărturie peste veacuri a credinţei tari şi statornice a locuitorilor Piteştiului şi un reper permanent de spiritualitate ortodoxă în acest spaţiu geografic

Constantin Şerban Basarab, la fel ca şi antecesorul său, Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, care acum 500 de ani, sfinţea catedrala din acest oraş – capitală a Ţării Româneşti, a luptat prin mijloace spirituale specifice credinţei ortodoxe la păstrarea identităţii spirituale de limbă şi de cultură a românilor în acest spaţiu geografic şi istoric şi, aşa cum istoria a demonstrat, victoria a fost mult mai importantă şi statornică decât cele obţinute în luptele armate. De aceea, Constantin Şerban Basarab este o personalitate a oraşului Piteşti, iar fapta sa a sfinţit aceste locuri, adeverindu-se în acest fel vorba românească „omul sfinţeşte locul”.

 

  1. Un om de stat -  Ion I.C. Brătianu

Identificarea unui spaţiu geografic, cum este o localitate, se poate realiza în mai multe feluri: prin coordonate spaţiale, caracteristici demografice, economice, culturale, etc. Spre deosebire, individualitatea în timpul şi spaţiul istoric al unui popor, pe care o poartă cu sine, un sat, un oraş sau o regiune este determinată de personalităţi care s-au născut, au trăit sau au creat în strânsă legătură cu acel loc, care astfel devine din simplă locaţie geografică un spaţiu de permanenţă al culturii şi civilizaţiei. Incontestabil, municipiul Piteşti este un astfel de spaţiu cultural, generator de civilizaţie, ce poate fi individualizat prin marile personalităţi care în decursul timpului şi-au pus amprenta asupra acestor locuri.

Vila Florica situată la câţiva km de Piteşti este un reper în spaţiul geografic al municipiului Piteşti încărcat de emblema personalităţii covârşitoare în planul vieţii politice, sociale şi culturale a familiei Brătienilor.Ion I.C.Brătianu este fără îndoială personalitatea cea mai pregnantă din această prestigioasă familie piteşteană, considerat a fi „conducătorul din umbră” al României interbelice şi care prin activitatea sa prestigioasă a contribuit din plin la crearea şi dezvoltarea statului român modern a cărei existenţă să fie marcată definitiv de constituţionalismul democratic.

Orice evocare a personalităţii marelui om politic nu este îndeajuns de pertinentă pentru a sublinia imensa sa contribuţie în planul vieţii politice, sociale şi culturale. Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal: „ Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei „ trei mari”: Wilson, Lioyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari”.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C.Brătianu şi al Olteniţei Pia Pleşoianu. S-a născut la 20 august 1864 la vila Florica, judeţul Argeş. Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă şi un fenomen complex. Afirmaţia sa este valabilă şi astăzi: „Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale.”

Fiind conştient de faptul că avea datoria de a continua opera politică a familiei sale, în anul 1895 debutează în viaţa politică a ţării, fiind ales parlamentar de Gorj. Preia pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne. Concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupurilor tinerilor liberali, pentru ca la 11 ianuarie 1909, Congresul partidului să-l desemneze Preşedinte al Partidului Naţional Liberal.

Ilustrul om politic s-a confruntat însă şi cu puternice crize politice, cu deosebire criza dinastică generată de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al coroanei. Cu toate vicisitudinile epocii, Ion I.C.Brătianu a reuşit să depăşească momentele de criză şi să menţină stabilitatea politică a ţării, fapt bine evidenţiat de Nicolae Iorga, care referindu-se la acele momente istorice afirma: „Acum nu mai erau doi stăpâni ai României, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I.C.Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări care avea nesfârşită răbdare.”

În toată activitatea sa politică Ion I.C.Brătianu a fost un promotor a reformelor politice şi sociale. Vocea sa devenea una dintre cele mai importante în Partidului Naţional Liberal, iar opinia sa era ascultată şi luată în considerare chiar dacă nu riposta faţă de opiniile bătrânilor din partid, care se opuneau reformelor. Brătianu sublinia în discursurile sale din această perioadă însemnătatea decisivă a reformei agrare pentru România, a dezvoltării economice şi milita pentru introducerea votului universal.

Personalitatea politică a acestuia se impune din ce în ce mai mult, aşa încât la 1 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Încă de la discursul inaugural, noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate: „libertatea de discuţie” şi „disciplina în acţiune”.

O altă etapă importantă a activităţii politice a ilustrului liberal începe la sfârşitul celui de al doilea război balcanic (28 iulie 1913). Climatul politic devenea propice aplicării reformelor. Într-o scrisoare adresată lui Carol I în august 1913, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor pe care le gândise şi în care credea. Regele se arată reticent, temându-se că aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. După o guvernare conservatoare, Ion I.C.Brătianu este chemat pentru a doua orară, la 4 ianuarie 1914, să formeze Consiliul de Miniştri. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune, la 21 februarie 1914, problema revizuirii Constituţiei.

 Declanşarea Primului Război Mondial a impus amânarea promovării reformelor economice şi sociale scontate. În noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat” al ţării. În perioada neutralităţii (1914-1916), întreaga coordonare a politicii externe româneşti este preluată de primul ministru, care lucra cu mare precauţie, orientându-se spre încheierea unor acorduri diplomatice care să constituie garanţii pentru statul român. Un asemenea succes diplomatic îl constituie şi tratatul încheiat cu Rusia la data de 18 septembrie 1914. Prin acest acord, Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul „neutralităţii binevoitoare” a ţării noastre. Tot în această perioadă guvernul încheie şi un acord cu Italia, prin care cele două ţări au convenit să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor.

Opinia publică sprijinea noua orientare politică a ţării, astfel că Ion I C. Brătianu va trece la dotarea armatei. Primul ministru a dat dovadă de multă fermitate şi abilitate diplomatică, stăruind pentru încheierea unor convenţii politico-militare, care să stipuleze limpede, condiţiile în care România va intra în război şi obiectivele urmărite de el. Astfel, după lungi tratative, pe data de 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei.

Semnificativ pentru a puncta activitatea politică a preşedintelui liberal este şi bătălia diplomatică coordonată de acesta de la Conferinţa de Pace de la Paris. Principala preocupare pe plan extern a Prim-ministrului român era recunoaşterea prin tratat a unirii celor trei provincii cu România,fapt care s-a şi realizat

În noile condiţii create după terminarea Primului Război Mondial, adoptarea unei noi Constituţii a devenit una din problemele fundamentale ale statului român. Dar, organizarea constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Soluţionarea problemei constituţionale a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922. După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor, iar la 27 martie în Senat şi a fost promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923. În litera sa, noua Constituţie păstra o bună parte din articolele celei din 1866, dar aducea unele prevederi care corespundeau noii realităţi româneşti de după Marea Unire şi după Primul Război Mondial. Legea fundamentală românească era una dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri fiind considerată o operă liberală.

Nu dorim să ne referim la conţinutul acestei Constituţii, însă, trebuie să subliniem în contextul acestui studiu contribuţia decisivă pe care Ion I.C.Brătianu a avut-o la fundamentarea principiilor şi reglementărilor ce se regăseau în legea fundamentală a statului.

Programul Partidului Naţional Liberal al cărui principal autor a fost Ionel Brătianu şi care a stat la baza elaborării Constituţiei din 1923, sublinia cu pregnanţă faptul că procesul de consolidare internă a ţării va fi întemeiat pe „ideea naţională”, pe democratizarea tot mai desăvârşită a ţării, pe ordine, pe progres şi pe înfrăţire socială. Programul înscria la loc de frunte, principiul potrivit căruia „naţionalităţile trebuie să se bucure în statul român de cele mai întinse drepturi, fără deosebire de rasă sau religie pentru ca astfel să se poată dezvolta în cadrul organizării noastre sociale în deplină linişte, egalitate şi mulţumire”.

Insistând asupra necesităţii ca în alcătuirea Constituţiei să se ţină seama de conţinutul tuturor acestor principii, manifestul Partidului Naţional Liberal adresat alegătorilor din România Mare şi publicat cu prilejul alegerilor din 1920, făcea apel la crezul partidului de a asigura propăşirea statului român sub regim constituţional, monarhic şi democratic şi având un caracter unitar naţional atât în viaţa sa politică cât şi în cea culturală şi economică.

În conformitate cu acest program politic liberal elaborat sub conducerea lui Ion I.C.Brătianu, Constituţia din 1923 este o expresie a raportului real de forţe politice din perioada respectivă şi a reprezentat aşezământul juridic şi politic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic, parlamentar – constituţional.

Sub imperiul acestei legi fundamentale principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor, legalităţii şi legitimităţii legilor, ca şi cele privind sistemul electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în Constituţia din 1866. Se poate afirma fără îndoială că Legea fundamentală din 1923 a constituit, în perioada când a fost în vigoare un factor de progres în democratizarea societăţii româneşti.

În timpul marii guvernări liberale interbelice reformele democratice nu s-au limitat numai la Constituţia din 1923. Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării la noile realităţi postbelice. După adoptarea Constituţiei, la iniţiativa lui Ion I.C.Brătianu, sunt adoptate şi promulgate mai multe acte normative de importanţă vitală pentru ţară, dintre care amintim: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru învăţământul primar (26 iunie 1924), legea organizării judecătoreşti din 25 iunie 1925, prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei Române (25 februarie 1925) şi nu în ultimul rând legea pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor adoptată la 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative.

Pe 27 martie 1926 este promulgată legea electorală a „primei majorităţi”. Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Se crea cadrul electoral propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. O altă măsură importantă a fost „legea Mărzescu”, care cuprindea măsuri de combatere a unor infracţiuni contra liniştii publice. Acest act legislativ a constituit temeiul juridic al măsurii de scoatere în ilegalitate a Partidului Comunist Român. În perioada de referinţă au fost adoptate şi acte normative importante privind munca şi protecţia socială a muncii: legea repaosului duminical (1925), legea pentru protecţia muncii (1939) şi legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor (1936). Se cuvine a menţiona şi câteva importante acte normative care au contribuit la modernizarea sistemului judiciar în România: legea din 1925 privind organizarea şi funcţionarea contenciosului administrativ şi actul normativ din 1933 pentru organizarea jurisdicţiei muncii.

Spaţiul nu ne permite să realizăm o analiză amplă a legilor adoptate sub imperiul Constituţiei din 1923, dar, în finalul acestor considerente trebuie să subliniem că Legea fundamentală adoptată în acel moment istoric a avut principala menire de a fi Constituţia unificării, a legării şi sudării economice, teritoriale, politice şi spirituale a României Mari. Ea a deschis o nouă etapă în dezvoltarea ţării pe calea progresului social, a democraţiei, având drept obiectiv desăvârşirea organizării statale şi a vieţii sociale unitare. Pe baza Constituţiei a cărui mentor a fost marele om politic Ion I.C.Brătianu s-a putut realiza, într-un ritm relativ rapid, întreg procesul de unificare legislativă apărut ca o necesitate naţională imperioasă încă din primii ani de după unire. Aşezământul politic şi juridic fundamental din 1923 reprezintă în opinia noastră încununarea operei politice a ilustrului om de stat care a fost şi rămâne Ion I.C.Brătianu.

În încheierea acestor succinte consideraţii redăm aprecierile pe care Ion G.Duca le făcea în memoriile sale şi care, în opinia noastră, evocă geniul politic al lui Ion I.C.Brătianu: „ El nu se hotăra niciodată repede… din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contra examina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce contura toate argumentele favorabile şi nefavorabile iar foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinate decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, odată gestaţiunea terminată, odată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea politică, om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale.,

 

4. Omul, dreptul şi dreptatea

    Istrate Micescu este incontestabil o personalitate a culturii juridice, fapt demonstrat poate, mai bine, decât orice analiză teoretică în apelativul cu care era caracterizat şi recunoscut de contemporani, adică „om de drept”. De altfel, însuşi maestrul barei, care interioriza pe deplin universul ideatic în care se manifesta, obişnuia să spună nu avocat, nu om politic şi nici profesor universitar, ci, lapidar, „om de drept”.

În persoana lui Istrate Micescu se verifică exactitatea cugetării filosofilor limbajului, după care „toată forţa inteligenţei rezidă în artificiul limbajului”. De aceea, este bine să amintim ca un prim domeniu de manifestare a faptelor de creaţie juridică ale maestrului, retorica: Micescu a avut geniu verbal. Ascultat la bară, în marile procese, la catedră, la cursurile în care îşi demonstra originalitatea teoriilor de drept, era literalmente fascinant. Micescu nu folosea metodele şi tehnicile oratorice pentru a impune cu orice preţ o idee, ci de multe ori făcea apel la sensibilitatea ideii şi nu la rigoarea unei demonstraţii formale a acesteia. Oratoria lui fascina, fermeca, seducea, tulbura şi captiva prin uluitoarea putere a demonstraţiei bazate pe îmbinarea dintre sensibilitatea gândului şi ideea transpusă într-un fapt sensibil. Oratoria lui era expresia forţei propulsive a gândirii sale, niciodată a vorbelor potrivite în căutare de efecte. Exista în arta maestrului o corespondenţă deplină între gând şi cuvânt. Totul era gândit, dar se resimţea în oralitate ceea ce în scris nu se putea cuprinde, adică bogăţia de nuanţe şi inflexiuni ale cuvântului rostit în măsură să transmită de multe ori intuitiv şi să convingă în acelaşi timp asupra unei idei, care într-o formă elaborată scrisă nu ar fi avut nimic din căldura unei argumentaţii specifice limbii române.

Unul din aspectele acestui talent oratoric stătea în capacitatea de a nu fi niciodată limitat numai la o demonstraţie în termeni stricţi juridici. Era un bun cunoscător al dreptului roman, dar spre deosebire de profesorii specializaţi în această materie, care discutau despre instituţiile dreptului roman numai ca fapte istorice, Micescu reuşea să dea prin oratoria sa multă culoare textelor, în aşa fel încât le insufla viaţă, astfel spus, rostirea sa devenea creaţie juridică şi implicit provoca interesul auditoriului pentru texte juridice altfel aride şi fără coloratură. Elabora cu uşurinţă, dar niciodată cu indiferenţă. Pentru a înţelege cel mai complicat proces îi era îndeajuns timpul unei ore, dar până la pledoarie problemele litigiului îl pasionau fără contenire. Procesele dificile la studia cu multă atenţie şi migală, iar după pledoarie depunea concluzii scrise, adevărate monografii şi chiar opere juridice nu numai prin dimensiunile lor, dar şi prin conţinut. Faptele le reducea la elemente schematice, când nu cuprindeau în ele însele esenţa litigiului. În schimb, analiza juridică lua totdeauna amploare. Când procesul era axat în special pe fapte, ca în litigiile penale, arta lui de a le disimina, de a le da culoare şi relief şi de multe ori lua aspecte de antologie, aşa cum a fost cazul în afacerea Lăzărescu – Păltineanu pledată în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie. Arta oratorică a maestrului a reprezentat şi reprezintă un incontestabil fapt de cultură şi creaţie juridică. Istrate Micescu era avocatul care pleda în drept prin excelenţă cu un eşafodaj de argumente pe cât de luxuriante, pe atât de stringente în logica lor. Experienţa şi erudiţia îi permiteau să descopere pe loc cheia procesului şi să îşi elaboreze discursul care nu era o simplă pledoarie a unui avocat, ci o veritabilă operă culturală juridică în care se îmbinau în mod armonios interpretările conferite faptului, ideile abstracte ale teoriei dreptului, interpretările normelor aplicabile, după care tot eşafodajul argumentativ se întorcea astfel îmbogăţit la destinatarul său, respectiv instanţa care trebuia să decidă, dar şi omul ca beneficiar al actului de justiţie.

Creaţia juridică a lui Istrate Micescu este relevantă nu numai în planul jurisprudenţei şi al retoricii ca ştiinţă juridică, dar şi în domeniul teoriei dreptului. Micescu a fost unicul doctrinal, în cea mai autentică accepţiune a cuvântului, dintre profesorii Facultăţii de Drept din Bucureşti, din perioada interbelică, cu o viziune generală a dreptului şi cu o teorie proprie asupra ştiinţei dreptului civil. De aceea, incontestabil, maestrul barei a fost un creator de drept pentru că mai înainte de orice a fost un gânditor al ştiinţei şi artei dreptului. Această realitate rezidă din prelegerile sale universitare, dar şi din puţinele scrieri care au rămas. Cursul său a avut inegalabila virtute de tratare umanistă a ştiinţei dreptului, graţie culturii adâncite de care Istrate Micescu beneficia. În prelegerile sale de drept civil, Istrate Micescu nu s-a mulţumit niciodată să transmită studenţilor, aşa cum se obişnuieşte, doar cunoştinţele cerute de programa analitică. Adesea el a evocat probleme fundamentale ale dreptului, propunând soluţii proprii originale.

În cele ce urmează dorim să facem succinte referiri la una dintre cele mai importate contribuţii pe care Istrate Micescu a avut-o la dezvoltarea teoriei dreptului, cu menţiunea că realizările marelui savant piteştean au nu numai o valoare istorică, dar implicit o imensă valoare ştiinţifică pentru zilele noastre, care ar trebuie să fie mai bine valorificată.

Străduindu-se, după mulţi alţi autori, să dea o definiţie a dreptului ca disciplină ştiinţifică, ajunge la concluzia că ea este ştiinţa dreptului şi tehnica obligaţiilor. În concepţia sa primordială sunt drepturile, iar legile nu sunt decât mijloace tehnice pentru realizarea drepturilor. În disputa dintre partizanii dreptului natural, care postulează existenţa unui „drept etern” bazat pe prescripţii imuabile şi impus de raţiunea umană, drept care conferă persoanelor fizice prerogative inerente naturii umane, iar pe de altă parte, teoreticienii pozitivismului politic, pentru care drepturile izvorăsc exclusiv din lege, din normele dreptului obiectiv, Istrate Micescu se declară încredinţat că drepturile fundamentale ale omului preexistă legilor, care nu le creează ci doar le recunosc. Această idee este clar exprimată şi demonstrată în „Cursul de Drept Civil”, predat studenţilor în anul universitar 1931-1932. Micescu, atunci când dă definiţia dreptului civil, este încredinţat ca şi Leibniz, iar mai aproape de zilele noastre Heidegger şi Constantin Noica, că în cuvinte sunt depozitate adevăruri umane esenţiale. Prin urmare, el caută originea dreptului, explorând etimologia cuvântului latin jus.

Este mai bine decât orice altă argumentare să dăm cuvântul maestrului pentru a explica raportul dintre drept şi lege: „A porunci înseamnă a avea dreptul să porunceşti. Ceea ce este anterior şi superior în noţiunea de poruncă este dreptul de a o lansa, este virtutea de a o impune (...). Drepturile reprezintă în ordine ierarhică elementul superior, anterior legilor (...). Dacă noţiunea drepturilor a apărut cea dintâi şi noţiunea legilor a apărut după ea, este firesc ca noţiunea legilor să fie subordonată noţiunii dreptului (...). Legile, ca norme de conduită nu pot să aibă altă justificare (...) decât de a porunci respectul drepturilor.”

Această idee fundamentată de Istrate Micescu despre anterioritatea drepturilor în raport cu legile, este actuală şi deosebit de importantă pentru a găsi un criteriu de delimitare între puterea discreţionară şi excesul de putere în activitatea autorităţilor statului. Istoria şi realităţile contemporane demonstrează că pozitivismul juridic bazat pe principiul supremaţiei legii fundamentale, nu este suficient pentru a împiedica ca guvernanţii să îşi utilizeze prerogative încuviinţate prin lege în alte scopuri decât acelea pentru care însăşi legea le-a creat. Prin urmare, este necesar a considera că nu drepturile sunt în serviciul legii, ci invers, în sensul că legea nu face altceva decât să concretizeze şi să exprime drepturile, aşa cum cuvintele exprimă gândurile a căror existenţă este anterioară. O astfel de abordare afirmă în primul rând supremaţia drepturilor, din care decurge firesc supremaţia constituţiei şi a legii.

 Corolarul unei astfel de concepţii despre drept este semnificaţia pe care Istrate Micescu o atribuie ştiinţei dreptului: „A construi o ştiinţă a dreptului înseamnă a construi o ştiinţă a drepturilor în serviciul cărora apar legile. A studia în această ştiinţă înseamnă mijloacele graţie cărora scopul final al respectului legilor poate fi atins.”

 

5. Un om al devotamentului şi curajului politic

Armand Călinescu s-a născut la Piteşti, în 22 mai 1893, şi cunoscut în special prin activitatea sa politică, dar şi prin sfârşitul tragic pe care l-a avut. Persoana şi personalitatea primului ministru al României a fost evocată în numeroase studii cu caracter istoric. Noi dorim să subliniem numai câteva aspecte ale dimensiunii spirituale ce marchează pe acest ilustru om politic al României, dar şi al Piteştiului.

Formaţia sa culturală este deosebită. Bun cunoscător al mai multor limbi străine şi al culturilor ţărilor europene, s-a format ca jurist şi economist. Armand Călinescu este legat de municipiul Piteşti nu numai prin naşterea sa, dar şi prin faptul că a urmat cursurile primare, gimnaziale şi secundare tot în Piteşti, la Liceul „Ioan C. Brătianu”. Studiază apoi la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, iar doctoratul în ştiinţe economice îl obţine la Universitatea din Paris în anul 1921.

Ca om politic se formează în cadrul Partidului Ţărănesc unde, de asemenea, are o prezenţă deosebită ca lider al organizaţiei Judeţene P.Ţ. Argeş. După 1926, ca urmare a unificării Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român, Armand Călinescu este unul dintre liderii noii formaţiuni politice, fiind ales deputat în legislaturi consecutive. A fost şi prefect de Argeş în anul 1928, secretar de stat şi subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Treptat a devenit unul dintre oamenii politici apreciaţi de regele Carol al II-lea, însă cu o atitudine critică faţă de tot ceea ce considera că este negativ chiar şi în activitatea politică a propriei sale formaţiuni.

Armand Călinescu a fost alături de Carol al II-lea şi după alegerile din decembrie 1937, când niciun partid politic nu a reuşit să câştige alegerile. Este ministru de interne în Guvernul Octavian Goga. Interesant este că această funcţie o va deţine până la sfârşitul vieţii. La 6 martie 1939, patriarhul Miron Cristea, care deţinea şi funcţia de prim-ministru, încetează din viaţă. Armand Călinescu este desemnat noul preşedinte al Consiliului de miniştrii. Preluarea acestui mandat se realiza într-un moment extrem de dificil în planul relaţiilor internaţionale, dat fiind iminenţa declanşării celui de-al Doilea Război Mondial. În faţa ameninţărilor tot mai evidente de schimbare prin forţă a realităţilor politice din Europa de Est, Marea Britanie şi Franţa decid să acorde garanţii pentru independenţa Greciei şi României.

 Sfârşitul lui Armand Călinescu a venit la doar trei săptămâni după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la data de 21 septembrie, când Primul ministru al României a fost asasinat.

Personalitatea marcantă a omului politic Armand Călinescu este conturată în multiple planuri. Noi dorim să subliniem câteva aspecte: în mod deosebit, formaţia culturală şi intelectuală de excepţie a primului ministru al României, pe care acesta a valorificat-o din plin în activitatea sa politică. Calităţile intelectuale de care a dat dovadă, curajul, voinţa şi fermitatea deciziei politice în vremuri deosebit de dificile sunt, de asemenea, aspecte ce conturează personalitatea lui Armand Călinescu. A fost un om al ordinii de drept şi al ordinii sociale şi, de aceea, a combătut ferm şi hotărât orice formă de extremism, fie de stânga, fie de dreapta. Fiind de formaţie jurist, Armand Călinescu a promovat supremaţia legii, considerând că numai prin respectarea şi aplicarea fermă a Constituţiei şi a legii se poate realiza şi menţine ordinea internă care în fapt este o ordine de drept, iar statul să işi păstreze suveranitatea,independenţa şi prestigiul. Această ordine de drept nu era contrară drepturilor cetăţeneşti, dar exercitarea acestora din urmă se poate realiza numai în cadurl ordinii astfel instituită prin Constituţie şi prin celelalte legi. Arman Călinescu a promovat astfel principiile supremaţiei Constituţiei şi a legii fără de care nu se poate concepe existenţa democratică a statului. In contextul timpului istoric în care a trăit şi a activat ilustrul om politic al României,o asemenea concepţie aplicată în viaţa de stat este evident un act de curaj politic dar şi de credinţă fermă în principiile de bază ale democraţiei constituţionale

Remarcăm prietenia dintre Armand Călinescu şi ilustrul profesor de drept constituţional George Alexianu, care a avut şi acesta un sfârşit tragic. Profesorul aprecia contribuţia lui Armand Călinescu la afirmarea valorilor constituţionale naţionale, la respectarea drepturilor omului, ceea ce pentru vremurile respective era un fapt deosebit.

Toate aceste calităţi indiscutabile ale marelui om politic Armand Călinescu sunt argumente pentru a-l considera o mare personalitate a istoriei naţionale, dar şi a municipiului Piteşti, de care acesta era legat şi afectiv.

 

 6. Un om care a transpus viaţa în literatură şi filozofie

La câţiva kilometrii de Piteşti, în vatra satului Valea Mare, aparţinând de comuna Ştefăneşti, se află o casă, care astăzi, din nefericire, nu este bine pusă în valoare, ce semnifică prin ea însăşi personalitatea marelui scriitor Liviu Rebreranu, care în ultima parte a vieţii sale a locuit-o. Semnificativ este faptul că autorul romanelor „Ion” şi „Răscoala” a ales să-şi petreacă ultimi ani de viaţă pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului, tocmai pentru că mediul unui sat din apropierea oraşului corespundea din plin particularităţilor sale intelectuale şi sufleteşti, regăsindu-se astfel nu numai prin idei şi sentimente, dar şi prin existenţa sa în universul inefabil al naturii şi al satului românesc.

Se cuvine, deci, a sublinia în câteva gânduri şi modeste cuvinte personalitatea aceluia care s-a dorit a fi un susţinător al culturii tradiţionale româneşti, pornind de la această realitate faptică a prezenţei marelui scriitor pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului.

Liviu Rebreanu este unul din puţinii creatori care leagă în mod ontologicul de valoare. Într-o epocă, ce continuă şi în prezent, în care valoarea este considerată ca un element pur ideatic desprins de existenţa, cu consecinţa formării unui sistem abstract valoric care încearcă a se impune dimensiunii concrete existenţiale ale omului şi ale societăţii, Rebreanu, exprimând particularităţile omului în realitatea sa românească argumentează, în întreaga sa operă literară şi în mod special în monumentala sa alocuţie de la Academia Română pentru o reconsiderare a valorii în special şi a culturii în general, în sensul unei simbioze între etosul popular şi valorile culturale. Această îmbinare dialectică este existenţa în dimensiunea sa concretă şi care conferă autenticitate fiinţei istorice a poporului român. Analiza ilustrului om de cultură duce la identificarea unor categorii existenţiale altele decât cele ale raţiunii,dar nu opuse acestora a căror esenţă este viaţa şi credinţa creştină Altfel spus, Liviu Rebreanu susţine ca nimeni altul legătura indisolubilă dintre etic şi ontologic folosind ca model etosul popular românesc.

La 27 noiembrie 1885 se năştea Liviu Rebreanu într-un sat din Bistriţa Năsăud. A fost primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi a Ludovicăi, mama sa. În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someşului. Referitor la această perioadă de viaţă, în memoriile sale scriitorul spunea: „în Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când se împlinesc 10 ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”. Este bine să amintim că în scrierile sale de început, multe cu caracter de însemnări personale, Rebreanu evocă cu multă afecţiune oamenii pe care i-a întâlnit în copilăria sa în aceste ferice locuri pe care nu le-a uitat niciodată.

Viitorul scriitor a făcut şcoala elementară la Maieru, iar gimnaziul grăniceresc în oraşul Năsăud,în perioada 1895 – 1897. A urmat apoi, liceul german la Bistriţa (1897 – 1900), Şcoala de honvezi în oraşul Şopron din Ungaria (1900-1903) şi Academia Militară la Budapesta în perioada 1903 – 1906.

A îndeplinit diferite funcţii administrative. Deşi a cunoscut pe nedrept represiunile unui regim politic ostil, Liviu Rebreanu nu a abandonat activitatea sa culturală, Tot din însemnările maestrului, evocăm următoarele gânduri, în opinia noastră edificatoare pentru eforturile pe care acesta le depunea şi dorinţa sa de perfecţiune în ale spiritului: „A trebuit sa-mi dau seama că dacă vreau să realizez ceva, trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâţia ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influenţelor, şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească absolut pură şi ferită de miazmele de până ieri”.

La data de 27 august 1916, România a declarat Război Austro-Ungariei. Fostul ofiţer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie, armatele germane ocupă Bucureştiul. Liviu Rebreanu se afla într-o situaţie dificilă, având în vedere conflictele anterioare cu autorităţile austro-ungare. S-a izolat cât a putut de mult şi închis în casă, a continuat să lucreze la romanul „Ion”. Tot în această perioadă, fratele său, Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară este acuzat de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte. Acesta este evenimentul care mai târziu avea sa-l determine să scrie romanul „Pădurea Spânzuraţilor”.

După ce a demisionat din funcţiile publice pe care le-a deţinut, Liviu Rebreanu a cumpărat în anul 1930, casa de la Ştefăneşti, pe care a stăpânit-o până la 1 septembrie 1944 când a încetat din viaţă, la vârsta de 59 de ani. La 3 septembrie 1944 este înmormântat în cimitirul bisericii din valea mare pentru ca mai apoi să fie mutat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. La Valea Mare lângă Piteşti, avea să scrie romanele „Răscoala”, „Jar”, „Gorila” şi „Amândoi”.

Încă din timpul vieţii, personalitatea marelui romancier a fost recunoscută şi s-a bucurat de onoruri cuvenite. În anul 1920 i-a apărut romanul „ION”, distins cu premiul „Năsturel - Herăscu” al Academiei Române, urmat, în anul 1922, de „Pădurea Spânzuraţilor” pentru care Societatea Scriitorilor Români i-a decernat „Marele premiu al romanului”.Referitor la creaţia sa, amintim succint că aceasta cuprinde numeroase articole, eseuri, nuvele publicate în reviste precum „Luceafărul” şi „Convorbiri Literare” la care se adaugă romanele: „Adam şi Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927), „Crăişorul” (1929), „Răscoala” (1932), „Jar” (1934), „Gorila” (1938), „Amândoi” (1940). A lăsat şi numeroase pietre de teatru, unele dintre acestea fiind şi în prezent în repertoriul instituţiilor teatrale. Trebuie să menţionăm că opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi apreciată inclusiv din punct de vedere al mesajului filozofic. Nu trebuie uitat nici faptul că Liviu Rebreanu a fost preşedinte al „Societăţii Scriitorilor Români” şi al „Asociaţiei pentru Educaţia Poporului.”

La 25 mai 1939, Liviu Rebreanu a fost ales membru titular al Academiei Române, iar la data de 29 mai 1940, în cadrul discursului de recepţie, a susţinut tema intitulată „Laudă ţăranului român”. Răspunsul l-a primit din partea filozofului Ion Petrovici.

 „Laudă ţăranului român” nu este un elogiu idilic adus satului românesc sau omului care îl locuieşte. Însuşi autorul mărturiseşte că:”Lauda aceasta totuşi, nu vrea nici să înalte, nici să dărâme şi nici măcar să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima acelor mulţi, cari au avut parte tot de ocări şi proboziri şi prea rar de vorbe bune”. Evident, însă dizertaţia marelui scriitor este plină de semnificaţii privind adevărurile existenţiale ce se constituie în tot atâtea particularităţi prin care simplitatea şi puritatea poporului român devin valori ce pot fi susţinute în orice demers filozofic sau mai larg cultural alături de marile valori universale. Este vorba nu de „ omul civilizat” adică de orăşeanul care prin pragmatismul modului său de a fi şi construcţiile tehnice trăieşte într-un mediu artificial, neautentic, ci de „omul simplu şi pur” pe care Liviu Rebreanu l-a identificat în complexitatea de fiinţă a omului de la ţară, a ţăranului român, sublinia autorul „În viaţa altor naţiuni ţărănimea a putut a face şi a avut un rol, secundar, şters, pentru noi, însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă a fost şi a rămas poporul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici este ţăran ca la alte popoare”.

Ideea filozofică fundamentală este realizarea în particularitatea ţăranului român a universalităţii omului în umanitatea sa, care există şi se manifestă în cotidianul său. Pe bună dreptate, autorul nu insista asupra unei analize semiotice şi semantice a cuvântului „ţăran” pe care, de altfel, îl folosea numai ca pretext pentru a sublinia universul valoric existenţial al poporului român în dimensiunea naturală a existenţei sale. Există astfel o distincţie bine venită între conceptele şi categoriile specifice civilizaţiei de tip urban, iar pe de altă parte, autenticul valoric al naturalului specific omului pur şi simplu. „Cuvântul însuşi este de origine urbană cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremurile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul „spre a indica pe omul de la sat” în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul nu are nume pentru ce nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi - omul român. Pentru toată lumea, ţăran este sinonim cu român, pe când orăşean nu, ba, în general,dimpotrivă, mai cu seamă, în ochii ţăranului”.

„Ţăranul” devine astfel un concept ontologic care în particularitatea sa cuprinde un universal valoric, altfel spus, devine un universal concret, în sensul celor pe care le susţinea Hegel şi Constantin Noica. Mai mult decât atât, nu este un universal concret oarecare, adică un particular, care poartă în sune şi cu sine un sistem valoric, ci este omul, nu abstract ci concret, ce devine din simplă realitate şi element al unui sistem de civilizaţie urban, o fiinţă în dimensiunea sa perenă, într-un spaţiu valoric şi univers al virtuţilor, toate fiind subsumate în conceptul de „omenie”, un caracter specific poporului român de la sate. Liviu Rebreanu se distanţează astfel de concepţiile neokantiene sau chiar şi de ideile lui Goethe potrivit cărora „omul este totalitatea oamenilor”. Pentru marele romancier, omul nu este o sumă abstractă ci individualul care însă poartă cu sine un univers valoric.

Esenţa fundamentul creştină care exprimă totodată autenticul existenţei tradiţionale româneşti este reprezentată de două valori: simplitatea şi puritatea, altfel spus smerenia şi nu umilinţa ca dimensiune particulară existenţială a omului în spaţiul creştin românesc. Foarte frumos spunea Părintele Teofil Părăian: „Omul smerit este omul pur şi simplu”. Este vorba de smerenia ţăranului faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de toată firea zidită şi în raport cu sine. Pe acest fundament se poate construi o cultură adevărată, creştină, ancorată într-o existenţă autentică

 

 Referinţe bibliografice

Ioan Scurtu, Ioan I.C.Brătianu, Ed.Museion, Bucureşti 1992.
Dinu Giurescu, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 2003.
România în anii Primului Război Mondial, Ed.Militară Bucureşti, 1981.
C.Hamangiu, Codul general al României, anii 1924-1929; 1931-1938.
Angela Banciu, Istoria Constituţională a României, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 2001.
Mircea Mutu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1998;
Ion Simuţ, Liviu Rebreanu, Ed.Aula, Braşov, 2001;
George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed.Academiei Române, 1998;
Academia Română – Liviu Rebreanu,Discursul de recepţie, Laudă ţăranului român, Vol.6, Ed.Academiei Române, 2005;
 Lucian Blaga, Izvoade – eseuri, conferinţe, articole, Ed.Minerva, 2011;
 Ion Ianoşi,Constantin Noica, Ed. Academiei Române,Bucureşti 2006
 Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, Ed CH.Beck, Bucureşti,2016
 Nicolae Iorga Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Vălenii de Munte: Tipografia „Neamul Românesc”, 1908
 Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001


Stiinţă. Medicină. Cultură. Artă
Floriile (poezie) - Fr. Alexandru Mihail Niţă



Ştiinţa confirmă Biblia
NASA A Demonstrat Ca Biblia Spune Adevarul (Teorii Incredibile)

 




Anunţuri. Apeluri
Marturisitorii si aparatorii Ortodoxiei in perioada comunista (seară duhovnicească) - Constanţa, 4 mai 2017

 

Marturisitorii si aparatorii Ortodoxiei in perioada comunista - adevarati slujitori ai Bisericii noastre, autentici eroi ai Credintei Crestine si cinstiti martiri ai neamului nostru precum si veritabili mucenici ai Sinaxarului Romanesc!

Invitat/conferentiar:  Dr. Stelian Gombos - Teolog si publicist - Bucuresti
Data: Joi - 04 Mai 2017
Orele: 18.00
Locul: Fundatia "Sfintii Martiri Brancoveni" - Constanta
Adresa:  Bd. 1 Mai, nr. 44, etaj 2   (in incinta Gr. Sc. C.A. Rosetti) Constanta


Invitaţie la sfinţirea bisericii noi a Parohiei Corneşti, Protopopiatul Huedin (14 mai 2017)
Duminică 14 mai 2017 are loc sfinţirea bisericii noi din Parohia Ortodoxă Corneşti, Protopopiatul Huedin.
Părintele paroh Pintea Gheorghe Dănuţ vă invită să participaţi pe toţi cei cu dragoste de Dumnezeu şi de Biserică.



Înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din Canada (7 mai 2017)
Cu aleasa bucurie duhovniceasca va invitam sa luati parte la infiintarea  Episcopiei Ortodoxe Române din  Canada  și întronizarea ca episcop eparhiot a Preasfințitului Ioan Casian,   duminică 7 mai 2017 , la Biserica Sfantul Gheorghe din Rive Sud:
Este un moment istoric,  unic  pentru comunitățile romanești din Canada care arată prezența continuă de mai bine de 125 de ani pe continentul nord-american. Evenimentul arată maturitatea acestei comunități care a crescut ca număr in ultimii 27 de ani integrându-se într-o manieră armonioasă în peisajul canadian și exprimă năzuința sa de a păstra și transmite credința strămoșeasca. De asemenea, evenimentul subliniază importanța crescută a Bisericii Ortodoxe în ansamblul ei, ca prezență activă și semnificativă în Canada.
Vă așteptam cu bucurie!
 
Parohia Sfântul Gheorghe 
2000 Boul. Marie, St-Hubert, QC, J4T 2B1
 
HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU!



CĂRŢI NOI / Produse noi
Biserica din casa - Kaleda Gleb (CARTE)

 

Prezentare:

Atât pentru cei căsătoriți, cât și pentru cei ce încă mai lo­­­cuiesc împreună cu părinții, fundamentul principal al Bi­se­ricii Universale trebuie să îl constituie familia, care se pre­­zintă ca o mică Biserică de acasă. Despre aceasta Apostolul Pavel a scris în mai multe rânduri. Această „Biserică din casă” este o școală a iubirii, o școală a vieții, a creșterii du­hov­­nicești și a cunoașterii cuvântului lui Dumnezeu. Ea tre­buie să devină locul propovăduirii Evangheliei Îm­pără­­ției lui Dumnezeu, o școală a întâlnirii cu Tainele și cu sluj­bele Bisericii, o școală de pregătire pentru par­ti­ci­pa­rea la ele. Familia, casa constituie o școală atât pentru co­pii, cât și pentru părinți.
Totuși, literatura patristică din secolul al IV‑lea, scrisă în cea mai mare parte de către călugări, aproape că nu po­menește problemele legate de familie și de întemeiere a Bisericii de acasă. Casa, familia percepute ca Biserică... În prezent, aces­te noțiuni sunt atât de mult uitate de către conștiința cle­rului și de cea teologico‑academică, încât s‑a născut ne­ce­si­ta­tea de a lămuri și de a fundamenta eclesiologic aceas­tă latură a vieții omenești.
În cartea de faţă, autorul a încercat să expună semnificaţia creştină a vieţii de familie și să analizeze căile întemeierii Bisericii de aca­să din perspectiva diferitelor condiții istorice, ­lu­ând drept temei Sfânta Scriptură, scrierile Părinților și scrii­to­ri­lor bisericești și hotărârile Sinoadelor Ecume­nice. Fiecare articol se adre­sea­ză unui anumit cerc de cititori: o parte, celor care au de­cis să se căsătorească, altele, celor care au copii, iar une­­le se adresează direct părinților ai căror copii au tre­cut de vârsta adolescenței, preoților duhov­nici, cle­­ricilor și soțiilor lor.

Detalii despre carte / COMANDA



Individul religios Prelegeri de filosofia religiei - Nae Ionescu (CARTE)
 

Prezentare:

Editie revizuită și adăugită.

Succesul de vanzari si critica al acestei carti ne-a obligat la o noua editie, cu multiple elemente de completare a interpretarii activitatii didactice, stiintifice si, implicit, politice a lui Nae Ionescu.
Inainte de a fi ziarist, legionar, om politic, Nae Ionescu a fost profesor, mentorul studentilor interbelici, chiar al unei generatii de intelectuali. Citind acest volum veti intelege cum, aflat la catedra, un intelectual ii poate hipnotiza pe contemporani discutand statutul individului religios.

"Nae Ionescu ne-a invatat sa gandim. Geniul lui era, in primul rand, de structura socratica; ne ajuta sa cautam si sa scoatem singuri la iveala adevarul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga sa judecam, noi, cu mijloacele noastre, sa tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne invata cum sa citim un text filosofic si ne indemna sa mergem intotdeauna la izvoare: ne interzicea cartile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintai profesor care, intr-o vreme cand pozitivismul si agnosticismul domneau inca in universitatile romanesti, a aratat validitatea metafizicii si a vorbit cu intelegere despre mistica si despre experienta religioasa."
(Mircea Eliade si G. Racoveanu, 1951)

Detalii despre carte / COMANDA



Ce e omul? Ieroschim. Daniil de la Rarau - Sandu Tudor (CARTE)

 

Prezentare:

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor (1896-1962) este de mai multă vreme propus spre canonizare, nu atât ca poet religis sau ca animator al Rugului Aprins, cât ca martir al dreptei credinţe în temniţa comunistă de la Aiud. Comunismul, cu toată otrava lui bezbojnică, nu va muri cu adevărat decât atunci când vor începe să retrăiască în inimile şi în conştiinţele noastre cei pe care el i-a ucis pentru credinţa lor în Dumnezeu şi în destinul creştin al neamului românesc. Daniil Sandu Tudor, în lamura mucenicească a vieţii lui, este parte a acestui pariu românesc cu eternitatea, putând constitui prin el însuşi un răspuns pentru întrebarea din titlul cărţii de faţă. Această a doua ediţie a ei, revăzută şi substanţial adăugită, este ultima carte la care a apucat să lucreze vrednica de pomenire Maică Hristofora (Gabriela Moldoveanu), strămutată la cele veşnice în vara lui 2013, al cărei nume rămâne îngemănat cu destinul editorial postum al lui Daniil Sandu Tudor.

Detalii despre carte / COMANDA



Cum să ne creştem copiii. Canon de rugăciune pentru copilul bolnav - Danion Vasile (CARTE)

 

Prezentare:

În timp ce diavolul născoceşte noi şi perfecţionate mijloace de atragere a copiilor pe căile pierzării, părinţii creştini învaţă tot mai multe lucruri despre modul în care îşi pot călăuzi copiii pe drumul cel bun.
Niciun părinte nu poate spune că e un părinte perfect, niciun părinte nu poate afirma că este prea înţelept pentru a avea nevoie de astfel de sfaturi. Problemele pe care le ridică educaţia religioasă a copiilor sunt atât de variate, încât ar fi greu de presupus că s-ar ajunge vreodată la epuizarea acestui subiect.
Prin articolele din cartea de faţă sunt oferite câteva sfaturi de trebuinţă părinţilor care vor să îşi crească fiii şi fiicele pe calea credinţei.
Găsim în această carte rugăciuni pe care le pot spune părinţii pentru copiii lor. De la "Acatistul Maicii Domnului, povăţuitoarea copiilor" până la "Rugăciunea pentru copilul căzut în păcat". De la "Canonul de rugăciune pentru mântuirea copiilor" până la "Rugăciunea pentru copilul bolnav".
Fie ca părinţii care se vor ruga cu smerenie pentru copiii lor şi îi vor creşte sub acoperământul Bisericii să se bucure împreună cu ei de darurile cereşti din împărăţia lui Dumnezeu.

Părintele Nicodim Jar

Detalii despre carte / COMANDA



Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe - Mitropolit Hierotheos Vlachos (CARTE)
 

Prezentare:

Prin întreaga sa știință terapeutică, Biserica nu urmărește să-i asigure omului un simplu echilibru moral și social. Scopul ei este însăși înnoirea legăturii omului cu Dumnezeu și cu semenii, iar aceasta se plinește prin tămăduirea rănilor sufletești și a patimilor, ca rod al unei vieți ascetice și în împărtășire de Tainele Bisericii.


Omul fără Dumnezeu este plin de suferinţe, dezamăgiri, se află într-o stare de sălbăticie sufletească şi are inima împietrită. Când ajunge să cunoască, însă, Harul lui Dumnezeu, toate aceste stări de nesiguranţă și întregul său gol existenţial se risipesc. Își află atunci tămăduirea sufletească şi trupească. Nu „homeostazia”, nu un echilibru al stărilor psihologice şi sociale, o aşa-numită fericire individuală, ci transfigurarea omului întreg şi îndumnezeirea lui, aceasta este ţinta psihoterapiei ortodoxe. Nu suntem zidiți pentru cele mici, ci pentru a deveni dumnezei după Har.
† Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului

Detalii despre carte / COMANDA



Icoane făcătoare de minuni din România - Ghid Ilustrat (CARTE)
 

Prezentare:

Icoanele făcătoare de minuni sunt adaruri dumnezeieşi ale sfinţeniei lucrătoare, pe care ortodoxia le cercetează cu credinţă şi smerenie la toate meridianele ei.
Dumnezeu ne-a dăruit şi pe noi, românii, cu multe icoane făcătoare de minuni, răspândite pe tot cuprinsul ţării, în mânăstiri sau în biserici de mir.
Ghidul de faţă pune la îndemâna credincioşilor informaţii despre cele mai cunoscute icoane făcătoare de minuni de pe cuprinsul ţării (pe care am căutat să le reproducem cât mai fidel), arătând pe scurt locaţia, istoricul şi lucrarea lor, mai exact la ce trebuinţă este fiecare ajutătoare în mod special (aşa cum se desprind atât din tradiţiile locale, cât şi din exeperienţele actuale de zi cu zi, despre care există tot mai multe mrturii scrise sau orale).
Aceste minunate ajutoare de Sus - mereu la îndemâna noastră şi aşteptându-ne ca pe nişte fii rătăcitori să le cercetăm cu bună nădejde - răspund celor mai diverse trebuinţe sufleteşti şi trupeşti ale celor ce-şi poartă crucea prin veac şi nu se îndoiesccă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi că Maica Domnului şi Sfinţii ne sunt mijlocitori neobosiţi dinaintea Sfintei Treimi, care se preaslăveşte în toţi şi în fiecare, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Detalii despre carte / COMANDA



Revista Leacuri şi reţete mânăstireşti. Nr. 14 (februarie-aprilie)
 
Detalii despre carte / COMANDA


Teologia energiilor dumnezeieşti: de la origini până la Sfântul Ioan Damaschin - Jean Claude Larchet (CARTE)
 

Prezentare:

„Teologia energiilor dumnezeieşti s-a constituit progresiv, chiar în sânul crestinismului, dezvoltându-se în circumstanţele marilor controverse teologice [ ... ], care le-au impus Sfinţilor Părinţi dezvoltarea de noi argumente, utilizarea unor noi concepte [ ... ] sau precizarea şi explicitarea conceptelor aflate în uz [ ... ]. Prin energia sau energiile dumnezeieşti se săvârşeşte în om sfinţirea, dar şi îndumnezeirea [ ... ]. Acest ultim argument, dar şi altele (cum ar fi faptul că energiile dumnezeieşti rămân întotdeauna dependente de fiinţa dumnezeiască şi, fiind prezente în creaţie sau împărtăşite creaturilor, nu-şi schimbă natura) îi fac pe Sfinţii Părinţi să considere energia sau energiile dumnezeieşti ca necreate, afirmând acelaşi lucru despre har, în calitatea lui de energie împărtăşită şi dăruită”.

JEAN CLAUDE-LARCHET

Detalii despre carte / COMANDA



Antiparenting. Sensul pierdut al paternității - savatie Bastovoi (CARTE)
 

Prezentare:

Antiparenting este suma experiențelor mele: este o carte solidă, alcătuită din două părți teoretice în 33 de capitole și 10 povestiri-tablou din copilărie și adolescență. Este o abordare fenomenologică a fenomenului Parenting, cu o excursie în filosofia paternității așa cum apare ea în Biblie și Confucianism, cu multe ilustrații de caz. Ca romancier, vă asigur o lectură captivantă, ca jurnalist preocupat de anchete de mare răsunet în România, Moldova și Rusia, vă asigur o carte foarte bine documentată și responsabilă. Ca om crescut în pădure, vă dăruiesc o carte plină de culori, sunete și mirosuri. Ca om al lui Dumnezeu, vă împărtășesc sufletul meu și multă căldură. Sper să primiți acest dar al meu. Vi-l ofer din toată inima. (Savatie Baștovoi)

Antiparenting a devenit un fenomen înainte de a fi o carte.
Este primul experiment de acest fel, cînd o carte se scrie cu peste 10 000 de cititori în față care comentează, contrazic și completează cele scrise. Sîntem în premieră mondială. S‑ar putea ca acesta să devină un nou mod de a scrie cărți, un nou gen de literatură. Vocile cititorilor se regăsesc nu doar la nivel de idei și atmosferă, ci chiar străbat în carte la modul cel mai direct, în calitate de actori.

www.facebook.com/groups/Antiparenting/

Fondatorul Antiparenting‑ului este Savatie Baștovoi, el însuși rodul unui experiment educațional. Părinții săi, tatăl – profesor universitar de filosofie și mama – regizor de teatru, se mută într‑un sat mic înconjurat de păduri, îndată după nașterea primului lor fiu. Copilăria plină de culori și aventuri va ajunge subiectul primului roman moldovenesc tradus la Paris, scris la doar 21 de ani. Obișnuit să sară prin copaci și să îmblînzească caii de pe șes, tînărul precoce va sări la fel de ușor prin literatură, adunînd numeroase premii literare. Astăzi Savatie Baștovoi este unul dintre cei mai prolifici și mai vînduți autori români în viață, tirajele cărților sale depășind 200 000 ex. Opiniile sale despre educație au provocat adevărate războaie internautice între grupurile promotoare a noilor curente de parenting și grupul Antiparenting.

Detalii despre carte / COMANDA



Teologia iubirii - în Hristos şi în Biserică vol. (1) Iubirea, Taina Căsătoriei - Parintele Ilie Moldovan (CARTE)
 

Prezentare:

De la un capăt la celălalt, subiectul cărţii de faţă este iubirea conjugală: gând al lui Dumnezeu contemplând făptura, frumuseţe iluminând „omul cel tainic al inimii”, ferment divin purificând natura umană. Acest subiect nu urmăreşte atât de mult să dezvăluie realităţile brutale ale concupiscenţei ascunse, cât să ajute la cunoaşterea „flăcărilor focului devorator” din Cântarea Cântărilor (8, 6), iubire divină trăită într-o iubire umană… Dacă trebuie să fie restaurat ceva în lume, înainte de toate, trebuie restaurată această iubire. (Preot Ilie Moldovan)

Volumul 2 - Teologia iubirii in Hristos si Biserica - Adevarul si frumusetea Casatoriei

Detalii despre carte / COMANDA



Nou la Editura Agaton: Abecedarul bucuriei. Un altfel de catehism cu Maica Siluana Vlad (CARTE)
Detalii despre carte / COMANDA
Prezentare:

Cartea aceasta s-a născut din dorința de a face accesibile, într-un limbaj contemporan, câteva din temeiurile învățăturii de credință ortodoxă. Ea conține transcrierea unor emisiuni radiofonice realizate în perioada 2006-2007, la care Maica Siluana Vlad a fost invitat permanent.

Angajați într-un dialog dinamic, cei doi interlocutori reuşesc să scoată valorile şi învăţăturile Bisericii din limbajul vechi şi uneori greu de pătruns al catehismelor clasice. Temele rămân cele obișnuite: cunoaşterea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, Crezul, cele opt gânduri ale răutăţii etc., dar ele sunt abordate într-un limbaj accesibil, cu exemple actuale, din perspectiva situaţiilor de viaţă prezente în viața celor mai mulți dintre noi. Rolul durerii, afişarea luxului, lăcomia ca moştenire culturală, plăcerea de a fi victimă și fascinația răului, relaţia dintre şef şi subaltern, culpabilizarea sau iluziile rațiunii umane sunt doar câteva din provocările lumii contemporane aduse în discuție.

Procesul realizării acestei cărți nu a fost unul simplu, pentru că transpunerea unui dialog oral în scris poate fi asemănată cu o traducere și aduce o serie de provocări. De aceea mulțumim întregii echipe care a contribuit la acest proiect pentru disponibilitatea de a asculta și reasculta, de a transcrie, de a citi și reciti textul, de a discuta și a gândi cele mai bune soluții. Pentru a păstra puțin din atmosfera dialogului, care se pierde la transcriere, am adăugat acolo unde a fost cazul câteva „indicații scenice” ([pauză], [râde]), pentru a marca momentele de tăcere sau simțul umorului care îi caracterizează pe interlocutori.

Desigur că demersul ar fi fost imposibil fără binecuvântarea Maicii Siluana, care a făcut efortul, într-o perioadă deloc ușoară, de a vedea textul și a-i aduce mici modificări și completări.

Mulțumim, Maică, pentru că ni-L faceți prezent și atât de viu pe Domnul Cel Viu! Mulțumim pentru meșteșugurile ale căror taine ni le împărtășiți de atâta vreme: meșteșugul iertării, meșteșugul bucuriei și – dincolo de toate – meșteșugul de a trăi fiecare clipă, cu așezarea, înălțimea sau abisurile ei, în prezența Domnului. Pentru toate acestea, revelate minunat în această carte, sărut mâna cu recunoștință în numele tuturor celor care se vor bucura de ea.

Natalia Corlean

CUPRINS

Cuvânt înainte / 5

Despre bucurie / 7
Meşteşugul bucuriei
Beţia duhului şi cele două etaje ale bucuriei
Ce să facem ca să captăm bucuria?
Îndrăzneşte să intri acolo unde ai crăpat de durere

Despre cunoaşterea lui Dumnezeu / 18
Înainte de a-L chema, e nevoie să deschidem urechile
Facem religie, dar nu-L cunoaştem pe Dumnezeu
Sfânta Scriptură. O carte îl conţine pe autorul ei
Fără Dumnezeu, omul se îndobitoceşte sau se îndrăceşte

Despre Dumnezeu - Sfânta Treime / 32
Cui slujim?
Invitaţie la o răstignire a minţii
Noi proiectăm relaţiile noastre bolnave asupra lui Dumnezeu
Dacă merg pe firul durerii, voi ajunge Acasă

Despre Persoanele Sfintei Treimi / 47
Conceptul de „Tată” a fost denaturat. Fiul îl restaurează
Relaţia cu duhovnicul-tată
Hristos Se întrupează în noi pe măsură ce creştem
Mângâierea Duhului
Profită de necazuri pentru a te întâlni cu Dumnezeu
Duhul rânduielii, al armoniei. Metafora dansului
Jertfa ca bucurie / jertfa ca târguială
Duhul rugăciunii. Rugăciunea ca intrare în relaţie şi dăruire
Infinitul bun şi infinitul prost
Rugăciunea nu se face pentru că „trebuie” sau pentru că „îmi vine”

Creaţia – o cuvântare a lui Dumnezeu către noi / 88
Fără Duhul Sfânt, frumuseţea şi diversitatea lumii produc durere şi deznădejde
De ce creează Dumnezeu lumea?
Consum şi împărtăşire. Omul cultivator şi omul prădător

Despre Biserică / 101
Intrarea în Biserică e o rânduială ameţitoare
Cum să trăieşti ritmul liturgic în lume
Dacă nu se îndumnezeieşte, omul se îndobitoceşte sau se îndrăceşte
Biserica e UNA
    Lupta anti-Biserică
Biserica este SFÂNTĂ
    Ne e frică de viaţă!
Biserica este SOBORNICEASCĂ
    Suntem ca un bolnav în comă, dar încă avem nădejde
    Sobornicitatea în episcopii şi parohii
Biserica este APOSTOLICĂ
    Misionarism şi activism
    Continuitatea apostolică
„Aggiornamento” şi „învechirea” Bisericii

Despre sfârşitul lumii / 152
Botezul şi învierea morţilor – termenii între care se mişcă existenţa noastră
Pierderea Liturghiei a dus la pierderea înţelesului morţii
Venirea lui Hristos nu mai e trăită liturgic, ci istoric
Cu cât suntem mai morţi, cu atât ne e mai frică de moarte

Cine sunt eu? – despre crearea omului / 167
Cuvântul lui Dumnezeu se materializează de dragul dialogului
Trecerea prin iad este inevitabilă
Cutremurătoarea „taină a fărădelegii”
Orice aş face după mintea mea e iluzie
Fără har, puterile sufleteşti intră sub putere demonică
Taina libertăţii, cumplită şi minunată
Chip, asemănare, îndumnezeire
Ce facem cu iadul din noi?

Eu şi Dumnezeu / 190
Noi ne împotrivim lucrării lui Dumnezeu
Asceza e exerciţiul întrupării lui Dumnezeu în mine
Diavolul e un angajator care plăteşte salariu
Plăcerea de a fi victimă
Locul din mine în care vine Dumnezeu

Cele opt gânduri rele / 203
Toată răutatea vine prin gând

1. Lăcomia / 207
Primim lăcomia ca moştenire culturală
Luptăm cu lăcomia… mâncând!
Doi paşi: mulţumire şi rânduială
Limita fizică a mâncării
Actul mâncării, un act liturgic

2. Desfrânarea / 216
Curvie şi preacurvie
De unde ne vine pornografia?
Iluzia şi pretextele desfrânării
Căutăm iubirea absolută acolo unde nu este
Paşi spre vindecare
Dezordinea din viaţa părinţilor
Nu suntem doar biologie
Conştientizarea. Să ne iubim pe noi şi să urâm răul din noi
Logica noastră este bolnavă. Să apelăm la gândirea lui Dumnezeu
Strigare şi mărturisire permanentă

3. Avariţia / 242
Infinitul prost
Dacă nu te opreşti tu, te opreşte durerea
Sărăcia, virtute sau păcat?
Să te opreşti şi să dăruieşti
Afişarea luxului
Avariţia de proprietăţi intelectuale
Avariţia de virtuţi
Sărăcia cu duhul

4. Mânia / 264
O energie fantastică pusă de Dumnezeu în noi
Prostie în stare pură
Feluri de mânie
Culpabilizarea, o consecinţă cumplită a mâniei
Începutul vindecării: sunt bolnav
Cauza mâniei e interioară
Meşteşugul iertării

5. Întristarea / 282
Mecanismul întristării
Tristeţea este „facă-se voia mea!”
Despre întristarea unora care merg la biserică
Nu mă pot vindeca mâncând sau bând. Inventarierea ravagiilor
Plăcerea de a fi trist şi fascinaţia răului
Depresia, o îndumnezeire  a obiectului dorinţelor mele
Suferinţa nu vine de la Dumnezeu. Remedii

6. Urâtul / akedia / 309
Tristeţe / akedie
Ocazia unei naşteri spirituale
Neputinţa de a recunoaşte duhul rău
Demonul de la 40 de ani
La cheremul chefului
Care e nevoia din spatele dorinţei?
Alte remedii

7. Slava deşartă / 334
Omul este chemat la slavă
Slavă deşartă / mândrie
Orice facem poate deveni motiv de slavă deşartă
Am fost răniţi şi vrem să compensăm
Primul pas: să răstorn logica din mine
Iubirea din Sfânta Liturghie
Îngenuncherea în faţa celuilalt şi redobândirea demnităţii mele umane

8. Mândria / 356
Prin mândrie, Îl neg pe Dumnezeu şi îl ucid pe aproapele
Metastaza generală a sufletului
De ce ne îmbolnăvim de mândrie?
Activitatea principală: să mă scuz şi să acuz
Leacul acuzaţiilor şi smerenia de a te ruga după carte
Neputinţa de a-ţi cunoaşte păcatele,dar şi darurile
Mândria se învaţă la şcoală?
Remedii: recunoaşterea bolii şi citirea simptomelor
Cum să conduci fără să fii mândru?
Alte remedii

Despre urcuşul duhovnicesc / 381
Primul pas e o cădere
Prima poruncă: creşteţi
Nu ne naştem fără dureri
Dacă vreau, primesc putere
Descoperirea Duhului şi a duhului
Alungarea Duhului Sfânt mă poate duce în activism
Pericole, capcane şi iluzii
Nu există creştere duhovnicească decât în Hristos Cel Înviat cu Trupul şi Sângele Lui
Pregătirea, curăţirea, învrednicirea
Venirea şi plecarea harului. Dorul de Dumnezeu



Nou la Editura Agaton: Sfinţenia ca o aventură - Alexandru Stanese (CARTE)
 

Prezentare:

Dragă cititorule mic sau mare,
Te întâmpinăm aici cu o carte despre copii, o aventură şi o căutare. La capătul ei. o importantă constatare: sfinţenia este un dor, apoi un drum (bobiţe de metanie) şi apoi o cunună. Ea e menită nu doar Sfinţilor din calendare, ci este pentru tot omul, pentru fiecare...

48 pagini A4 color

Detalii despre carte / COMANDA



Nou la Editura Agaton: Redescoperirea moștenirii ortodoxe a Occidentului. Interviuri - Mărturii - Revelații, Tudor Petcu (CARTE)

Detalii despre carte / COMANDA

Prezentare:

     Sunt foarte bucuros de mărturiile aduse de cei convertiți la Ortodoxie. Cred ca va fi o carte care-i poate ajuta pe multi ortodocși să-și redescopere propria credință. - IPS Serafim

     Cartea Redescoperirea moștenirii ortodoxe a Occidentului este structurată sub formă de triptic și construită asemenea unui mozaic din alăturarea inspirată și măiestrită a mai multor convorbiri cu convertiți la Ortodoxie.
     În prima secțiune, dialogurile duhovnicești îi au drept interlocutori pe părinții ortodocși Michel Evdokimov din Franța, Andrew Phillips și Gregory Hallam din Marea Britanie, Serge Model din Belgia, sau arhimandritul Johannes Johansen de la o mănăstire norvegiană închinată Sfântului Mare Mucenic Trifon (din Hurdal). Pornind de la propria lor experiență de viață și pastorală, aceștia zugrăvesc imaginea Bisericilor ortodoxe din țările lor (adică a Bisericilor locale din care fac parte), cu diferitele particularități și provocări din partea lumii occidentale, secularizate, în care s-au închegat.
     Cea de-a doua secțiune, și cea mai amplă a cărții, este consacrată „îndrăgostiților de Ortodoxie” și „experiențelor” lor de căutare a Adevărului lui Hristos și de descoperire a lui în Biserica Ortodoxă. Fiecare dintre aceste povești de viață, ce istorisesc intrarea în Ortodoxie a protagoniștilor lor, impulsionate proniator de Dătătorul vieții prin diferite întâlniri – cu ortodocși din țări tradițional ortodoxe, cu Domnul Însuși la contacul cu o primă slujbă ortodoxă, cu părinți duhovnicești inspirați de Duhul Sfânt sau cu autori de spiritualite ortodoxă descoperiți prin lectură – impresionează prin emoția și fiorul mărturisii, prin vigoarea și fermitatea opțiunii pentru Ortodoxie. Sunt prezenți în carte prin mărturiile lor clerici și mireni, monahi și monahii, bărbați și femei, din diferite spații geografice și culturale ale Occidentului înțeles în sens larg, prin raportare la răsăritul nostru tradițional ortodox.
     Cartea se încheie cu trei mărturii despre trei mari figuri ortodoxe din Occident, încadrate de autor în categoria Personalităților cu majusculă: marele teolog francez Olivier Clément, părintele român Roman Braga, mărturisitor pe tărâmuri americane, și părintele arhimandrit Placide Deseille, cel mai mare părinte duhovnic francez contemporan.
Ne bucură din toată inima apariția acestei lucrări pasionante, impresionantă prin prospețimea și vigoarea mărturisilor de credință însumate și dătătoare de nădejde în privința viitorului creștinismului și al Ortodoxiei în lumea contemporană, în pofida tuturor vitregiilor timpului istoric și a provocărilor modernității (și postmodernității). - Felicia Dumas

„Ortodoxia în Occident nu reprezintă nici ceva nou și nici ceva străin, adus din afară. De altminteri, Biserica Ortodoxă nu poate fi  considerată străină nicăieri, fiindcă ea are conștiința că este Biserica lui Hristos, universală prin excelență și nu o simplă adunare de oameni ce au în comun o aceeași cultură sau un același folclor. În plus, ortodocșii din Franța și din Occident în general au profundul sentiment de a continua o legătură ruptă cândva cu originile țărilor lor și ale propriei lor civilizații. [Părintele Jonathan Hemmings o spune răspicat în cartea de față: „Credința ortodoxă a fost adusă în Britania de Sfântul Iosif din Arimateea. Așa că nu am căutat ceva străin, ci am revenit la Biserica înființată aici”] - Părintele arhimandrit Placide Deseille.

CUPRINS
 
Prefață – Felicia Dumas
Cuvânt înainte: Regăsirea identităţii ortodoxe a Occidentului (Tudor Petcu)
 
I. Repere: dialoguri despre istoria Bisericii Ortodoxe în Occident
 
„Ortodoxia rusă, «mama» Ortodoxiei de limbă franceză”
Interviu cu pr. Serge Model despre Biserica ortodoxă rusă în Franța
 
„Diviziunile jurisdicţionale estompează mesajul Ortodoxiei.”
Interviu cu pr. Michel Evdokimov despre Biserica Ortodoxă în Franța
 
În Anglia, sfârşitul Ortodoxiei a venit o dată cu invazia, genocidul şi ocupaţia normanzilor”
Interviu cu pr. Andrew Phillips despre Biserica Ortodoxa în Marea Britanie
 
„Trecutul ortodox al Britaniei nu a fost niciodată uitat”
Interviu cu Pr. Gregory Hallam despre Biserica Ortodoxă în Marea Britanie
 
„Toată lumea crede că Norvegia a fost romano-catolică la început”
Interviu cu arhimandritul Johannes Johansen despre Biserica Ortodoxă în Norvegia
 
 
II. Experiențe:îndrăgostiți de Ortodoxie
 
„Am descoperit în Ortodoxie Biserica Sfinţilor Apostoli”
Interviu cu Bernard Le Caro, Franța
 
„Eu, care trăisem indiferent, cu sau fără Dumnezeu, de acum înainte nu mai puteam aşa.”
Interviu cu Maxime Martinez, Franța
 
„Poporul român a fost întotdeauna pentru noi un exemplu de răbdare şi sfinţenie.”
Interviu cu părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Franța
 
„Ortodoxia e pentru mine comoara de mare preţ de care vorbeşte Evanghelia”
Interviu cu Claude Lopez-Ginisty, Elveția
 
„Sunt ortodox pentru că sunt evreu.”
Interviu cu Laurent Kloeble, Franța
 
„Spiritualitatea ortodoxă reprezintă un adevăr suprem care mi-a schimbat cu adevărat viaţa
Interviu cu Pr. Rafail Lukacs, România
 
„Mulţi români m-au făcut să resimt şi să admir Ortodoxia trăitoare”
Interviu cu Jean Lauxerois, Franța
 
„Ortodoxia are capacitatea de a oferi societăţii civile echilibrul necesar redresării”
Interviu cu părintele Philippe Calès, Franţa
 
„În Ortodoxie am descoperit semnificaţia profundă a vieţii”
Interviu cu Francisco José Pino Rodríguez, Spania
 
„Ortodoxia este echilibrată şi încurajatoare”
Interviu cu Părintele Anthony Salzman, SUA
 
„Intrarea noastră în Ortodoxie a fost un dar al harului nemărginit al lui Dumnezeu”
Părintele John Breck, SUA.
 
„România pentru mine înseamnă expresia bucuriei ortodoxe”
interviu cu irlandezul Peter Hurley, România
 
„Doream să descopăr transcendentul fiecărei zile, iar creştinismul occidental nu părea să aibă această profunzime”
Interviu cu Bev. Cooke, Canada
 
„Adesea cei născuți ortodocși nu prețuiesc Biserica”
Interviu cu William Harrington, SUA
 
„Olandezii sunt în genere atraşi spre Ortodoxie din cauza frumuseții icoanelor şi muzicii, precum şi de statornicia ei”
Interviu cu Maica Maria Hulsker, Țările de Jos
 
„Vedeam un Dumnezeu care putea cu adevărat să mă iubească şi să mă vindece”
Interviu cu Nicholas Smith, SUA
 
„Totul îmi pare mai simplu, mai puternic şi mai profund la ortodocşi”
Interviu cu Laurence Guillon, Franța-Rusia
 
Nu te naști ortodox, ci devii. Totul în Ortodoxie vorbește despre transformare
Interviu cu părintele Michel Quenot, Elveția
 
„Când Hristos intră în viaţa ta, totul se schimbă radical
Interviu cu Domenico Oliveri, Italia
 
Am simţit în fine că găsisem Biserica care ştia Cine este Duhul Sfânt
Interviu cu Andy Franqueira, SUA
 
„Credința ortodoxă a fost adusă în Britania de Sf. Iosif din Arimatea. Așa că nu am căutat ceva „străin”, ci am revenit la Biserica înfiinţată aici.”
Interviu cu Pr. Jonathan Hemmings, Marea Britanie
 
„Mulţi italieni ar putea găsi în Ortodoxie toate răspunsurile la neliniștile lor”
Interviu cu pr. Daniele Marletta, Italia
 
 
III. Mărturii despre PERSONALITĂȚI ortodoxe în Occident
 
„Olivier Clément a pus în relaţie modernitatea cu Ortodoxia”
un interviu cu Betrand Vergley
 
„Părintele Roman Braga, unul din mărturisitorii zilelor noastre”
mărturie a medicului Daniel Hinshaw
 
„Părintele Placide Deseille propune un îndrumar duhovnicesc cu valoare de busolă pentru Ortodoxia din Franţa”
un interviu cu Felicia Dumas


 

Descarca oferta completa de CARTI/Produse la zi (.xls)
de la toate editurile ortodoxe din tara (3000 de titluri),
precum si icoane, tamâie, cruciulite, calendare, felicitari etc.

Produse naturiste (.pdf)

Descarca oferta 
Editurii Agaton
reducere 20%

Va invitam sa scrieti articole si stiri in revista Porunca iubirii


"Fericit cel ce citeşte…
căci vremea este aproape" (Apoc. 1, 3)

Periodicitate: lunar    

Revista Porunca Iubirii 
apare din 1998 cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Sibiului

Editor
Asociatia ORTOPRAXIA (Ed. Agaton)
0740054256; revista@agaton.ro
Fondatori: ing. Ioan Cişmileanu, ing. George Căbaş, ing. Alexandru Stănese

Director: Ioan Cismileanu
Consilier editorial: Preot Adrian Roman
Redactori
Pr. Adrian Roman; Cristina Roman; Ioan Cismileanu; Amalia Dragne; Natalia Corlean

----------------------
ISSN 2344 - 0619
ISSN-L 1453 - 7567

http://poruncaiubirii.agaton.ro/html2doc/PoruncaIubirii-Aprilie-2017.doc