Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 64

Preotul, factor de unitate în parohie şi în biserică

Pr. Daniel Sorin Banu
Tags: preoti; Taina Spovedaniei;

Într-una din ”Scrisorile duhovniceşti” ale lui Varsanufie şi Ioan –operă de valoare duhovnicească egală cu Patericul – vorbindu-se de necesitatea mărturisirii păcatelor, pentru despovărarea omului de ele, se adaugă că această mărturisire trebuie făcută în faţa cuiva ”care le poate purta” (Scrisoarea 361).

Dar cine ”le poate purta ”? Acela care le poate ţine în sine şi nu se lasă împins de obişnuita slăbiciune omenească de a le comunica altora. Dar pentru acestea se cere o mare putere de rezistenţă împotriva ispitei ”de-a duce vorba”, de-a face cunoscute faptele nu prea frumoase ale unora, la a căror cunoştinţă a ajuns, altora, cu un fel de urâtă bucurie de a-i pune pe cei ce le-au săvârşit în faţa altora.

Dar cine poate avea această putere decât cel ce se simte răspunzător pentru păstorirea turmei faptelor expuse condamnării sau batjocurii altora, fapte comunicate lui de autorul lor, şi prin el forului suprem şi nevăzut, adică lui Dumnezeu. Numai conştiinţa acută că eşti obligat în faţa lui Dumnezeu să păstrezi secretul păcatelor săvârşite de cei care ţi le dezvăluie, poate face pe cineva să reziste pornirii de a-l vedea pe seamănul său coborât de la un nume prea bun care îşi întreţine o anumită invidie.

Această persoană este preotul ca duhovnic.

Dar prin aceasta preotul este obligat şi are puterea să se ferească în general în parohia lui de-a nu vorbi rău pe vreunul din parohienii lui în faţa altora, deoarece aceasta s-ar putea socoti că ar face-o în temeiul celor aflate despre acel parohian în Taina spovedaniei şi ca urmare parohienii ar începe să ocolească mărturisirea păcatelor.

Mai mult, chiar preotul se simte îndemnat de conştiinţa lui să ia apărarea oricărui parohian în faţa altora, când aceia îl vorbesc de rău. Prin aceasta preotul opreşte râuleţele pornite din atâtea guri ale satului, râuleţele prin care locuitorii lor şin să se murdărească unii pe alţii şi să se otrăvească relaţiile între ei.

Preotul împlineşte prin aceasta un rol susţinător al păcii şi unităţii între membrii satului. Iar acesta e un mod concret prin care împlineşte voia lui Hristos care s-a rugat şi voieşte ca toţi ”să fie una” în El (Ioan, 17,11)

Comportându-se astfel, preotul va fi simţit de toţi nu numai ca un om de pace şi ca un făcător de unitate între credincioşi, ci şi ca un prieten de către fiecare. şi de fapt prin mărturisirea greşelilor şi scăderilor proprii ce i-o face fiecare, începe un raport de intimitate prietenească între el şi fiecare credincios. Fiecare mărturisindu-se dovedeşte o încredere în el, iar el dovedindu-i înţelegere pentru slăbiciunile lui şi asigurându-l de iertare, e simţit de fiecare ca un prieten intim. Se aşază astfel o relaţie afectuoasă între preot şi fiecare credincios. Au între ei o taină, în care credinciosul manifestă încredere şi mulţumire pentru înţelegerea ce a arătat-o şi o arată slăbiciunilor lui, iar preotul manifestă continuu această înţelegere.

Am amintit despre ”purtarea” de către preot a păcatelor mărturisite de alţii: este înţeles în acele scrisori nu numai ca o păstrare a tainei lor, ci şi ca asumare de către el a păcatelor ce i s-au mărturisit. El nu condamnă misiunea sa şi nu le divulgă pentru că le socoteşte şi le poartă ca ale sale. Sunt eu mai bun ca cel ce mi-a mărturisit aceste scăderi şi păcate? E o întrebare pe care preotul şi-o pune în raport cu fiecare credincios şi răspunde totdeauna: nu sunt mai bun! Într-un fel, ele sunt şi ale mele, căci toţi contribuim la păcatele tuturor. În mod deosebit mi le însuşesc eu, odată cu unul sau altul care mi le mărturiseşte. De aici şi datoria deosebită a preotului de a se ruga pentru păcatele tuturor şi pentru iertarea lor ca pentru ale sale.

Prin rugăciunile pentru toţi, prin stimularea dată tuturor de a-şi uni rugăciunile lor cu ale lui, preotul adânceşte rolul său de factor unificator între credincioşi. Ei se simt toţi rugându-se în jurul preotului şi împreună cu el, în faţa aceluiaşi Dumnezeu care-i ascultă şi se bucură de unitatea lor. Aceasta pune în relief rolul unificator al Liturghiei în parohie, rol pe care ea nu l-ar putea împlini dacă nu ar fi o unificare a rugăciunii tuturor în jurul preotului comun, care cunoaşte păcatele tuturor şi se roagă pentru ele, atrăgând pe fiecare să-şi unească rugăciunile pentru păcatele sale; dar nu numai pentru aceasta ci şi pentru ajutorul de trebuinţă şi pentru mântuirea tuturor

Dar, rugăciunile sale, preotul le înalţă unui Dumnezeu al Treimii iubitoare a tuturor, care şi-a arătat această iubire în Fiul Său care S-a făcut Om, S-a jertfit şi a înviat pentru noi. Aceasta o spune continuu preotul în rugăciunile sale. Iar prin aceasta ţine vie această cunoştinţă, ca o cunoştinţa comună şi între credincioşi. Este un nou mijloc prin care ţine unitatea între credincioşi. Dar prin aceasta nu-i ţine uniţi numai între ei, ci şi între ei şi credincioşii din celelalte parohii unde un preot de aceeaşi credinţă menţine unitatea între credincioşii din ele.

Astfel preotul este un factor de unitate pentru întreaga Biserică. Hristos cel Unul îi ţine pe toţi credincioşii uniţi în sine ca într-un trup duhovnicesc prin preoţii Săi, uniţi cu aceeaşi credinţă şi slujire a Lui. Preoţii sunt prin aceasta un factor de adâncă unitate într-un popor de aceeaşi limbă şi credinţă. Acest rol de primă importanţă l-au jucat preoţii noştri în viaţa poporului român de-a lungul întregii lui Istorii.

Pr. Banu Daniel Sorin

Parohia Mînzăleşti

29-11-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu