Viaţa Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

 

Copilul tămăduit de icoana Maicii Domnului din Kazan

Sfântul Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în orașul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părinții săi, Isidor și Agatia Mosnin, erau oameni înstăriți, însă evlavioși și foarte milostivi. Rămas orfan de tată la 3 ani, micuțul Prohor a fost crescut de mama sa. Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului.

La șapte ani, din neatenție, a căzut din turnul clopotniță al catedralei (închinate icoanei Maicii Domnului din Kazan) din oraș. Oricine s-ar fi zdrobit căzând de la o asemenea înălțime, însă el nu a pățit absolut nimic. Altă dată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în însănătoșirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. Așa s-a și întâmplat. Scoțându-se în procesiune pentru secetă icoana Maicii Domnului și începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurteze drumul și să treacă prin curtea familiei Mosnin. Atunci mama a scos copilul și s-a trecut cu icoana peste el. După aceasta s-a făcut perfect sănătos. Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lumea aceasta.

Orfan de tată, ia calea monahală

La 17 ani, primind binecuvântarea mamei, care i-a dăruit și o cruce de care sfântul nu s-a despărțit niciodată, el a plecat să îmbrățișeze viața monahală la Lavra Pecerska de la Kiev. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.

După o vreme, îndrumat de Părintele Dositei din pustia Kitaev, a mers să își petreacă restul vieții în Mănăstirea Sarovului. În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare și felurite nevoințe, ceea ce i-a atras mai mare dragoste și respect din partea celorlalți părinți.

Maica Domnului îl vindecă din nou

În 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit rău, zăcând la pat cu tot trupul umflat. Fără să cârtească a răbdat această suferință vreme de trei ani. El nu a acceptat să fie chemat vreun doctor, însă a cerut să fie împărtășit cu Sfintele Taine. Întreaga obște a făcut priveghere de toată noaptea, urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtășit, cuviosului i s-a arătat însăși Maica Domnului însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: Acesta este din neamul nostru, apoi, punând prea sfânta mâna sa pe capul lui, îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătura, pe unde s-a scurs toata materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat întru totul, însă cicatricea a rămas spre mărturie și era atât de adâncă încât ucenicul Sfântului Serafim își amintește că în ea îi încăpea pumnul mâinii. Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinții au ridicat o biserică unde Sfântul Serafim s-a împărtășit mai întotdeauna cu Sfintele Taine, până la sfârșitul vieții.

După opt ani petrecuți ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.

Chiliuța din pădure

În 1793, la 35 de ani, a fost hirotonit ieromonah. Curând după aceasta, împlinind 16 ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuță din desișul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câțiva kilometri de mănăstire. Aici și-a făcut o gradină de zarzavat și a adus doi stupi, iar ziua și-o petrecea muncind,  în rugăciune neîncetată și citind Noul Testament cu precădere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile și alte nevoințe. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, obișnuia să plece din chilia sa seara și, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineața se întorcea la chilie și priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Această nevoință a ținut-o sfântul vreme de o mie de zile și o mie de nopți. La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfântul Munte", gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.

Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos. Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima. La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.

1000 de zile și 1000 de nopți de privehgere pe o piatră

Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat, repetând fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.

În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că Sfântul primește bani de la oameni, au gândit să-l prade. Deși era în putere (46 de ani) și ar fi putut opune rezistență, Sfântul Serafim și-a încrucișat mâinile pe piept și le-a zis: „Faceți ce vreți”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l abia viu. Nu au găsit decât o iconiță și niște cartofi. Sfântul a fost aflat a doua zi, plin de sânge, de niște părinți, care l-au dus la mănăstire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor și Maica Domnului i s-a arătat și l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag. Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.

În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe "Fecioara mângâietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.

La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare. După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat "apostol", martor şi propovăduitor al Învierii.

Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi salută vizitatorii cu veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.

Harisma înainte-vederii

Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.

Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor. Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: "Care este scopul vieţuirii creştine?". Părintele Serafim îi răspunse: "Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune".

Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, şi îi zise cu putere: "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". "Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21).

Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei, sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din urmă.

În învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, câştiga duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta". Această pace interioară pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire. Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveevo, situată la câţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea". În sfârșit, când Sfântul Serafim a luat în grijă mânăstirea de maici Diveevo, el mărturisea: „Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului și nu s-a primit vreo sora în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rânduială, fără consimțământul ei”. Pe calea pe care a pășit Maica Domnului, Sfântul Serafim a pus să se sape șanț, ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele pașilor Maicii Domnului.

La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mănăstire, zisă a "Morii", în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire având în centru "rugăciunea lui Iisus". Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul aţâţă un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el închise "Moara", călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.

2 ianuarie, mutarea la Domnul

Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curând se auzi un sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curând vei fi cu noi". Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.

Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălucind de lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: "Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite". Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte. Astfel, în data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucișate pe piept în fața icoanei Maicii Domnului.

Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea să. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor. Lupta să a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune

O biografie spirituală

Sfântul Serafim făcea o impresie atât de puternică şi de fascinantă asupra tuturor, încât oamenii plecau încântaţi de la el. Unii plecau suspinând, dar aproape toţi erau mângâiaţi, înveseliţi, bucuraţi, înălţaţi duhovniceşte, de parcă le-ar fi dăruit fiecăruia în parte o forţă vitală, o nouă bucurie, un stimulent în nevoinţele duhovniceşti, întărire în virtute, dorinţa pentru o viată nouă. Pe scurt, înflăcăratul Serafim aprindea în oameni focul ceresc şi duhul de regenerare dăruit prin har (Luca 3:16; Ioan 3: 3-8). Acest lucru e greu de înţeles. Doar din înregistrările făptuirilor sale asupra oamenilor şi din remarcabila sa înrâurire asupra lor putem avea o cât de mică imagine a forţei extraordinare latente şi lucrătoare la bietul Bătrân “gârbovit”. El ştia mai ales cum să-şi înveselească oaspeţii şi să le ofere bucurie. Întâlnirea cu părintele însemna o adevărată sărbătoare. Oamenii plecau parcă înaripaţi de la el, sau, dimpotrivă, neobişnuit de gravi, supuşi, dar ferm hotărâţi să lupte împotriva răului.

Care era taina forţei spirituale a părintelui Serafim?

Ea consta în sentimentul permanent al învierii şi al bucuriei pascale atotcuprinzătoare. Biserica vede Paştele în Hristos Mântuitorul. Paștele este, de fapt, Hristos însuşi înviat, slăvit, pururea sălăşluind în Biserică: “Căci Paștile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi; de aceea să prăznuim” (1 Cor.5. 7). Paștile este acela care reprezintă faptul cel nou în Noul Testament. Puterea cea nouă este “puterea învierii Lui“ (Filipeni 3:10). Prin puterea învierii El a fost sfinţit şi El a plecat slăvind-o. De obicei, părintele Serafim îşi întâmpina oaspeţii cu salutul învierii. Sărutându-i pe cei ce veneau la el, el le spunea: “Hristos a înviat!”.

Chipul vesel al ascetului, care se nevoia cu nevoinţe mai presus de fire, era o rază din soarele ceresc. Lumina sufletului său îi strălucea pe chip, iar oamenii erau îndemnaţi să-L slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri (Matei 5: 14-16). Bucuria pascală permanentă a Sfântului era bucuria “biruinţei care a biruit lumea: credinţa noastră“ (1 Ioan 5: 4). Părintele Serafim le insufla oamenilor dorinţa să fie buni şi să facă binele. În acesta se află puterea oamenilor duhovniceşti. Fariseii vorbeau şi ei, dar cuvintele lor erau moarte, lipsite de viaţă. Învăţăturile Domnului nostru erau “cu putere” (Luca 4:32). Sfântul Apostol Pavel spune, de asemenea, despre sine: “Dar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii Iui Dumnezeu” (I Cor 2: 4).

Iată un alt caz plin de mângâiere. O mamă şi-a pierdut singurul ei fiu, care dispăruse, nimeni nu ştie cum sau unde. Ne putem închipui tristeţea ei de nemângâiat. Ea se duse la Sarov cu o inimă înfrântă, căzu la picioarele părintelui Serafim şi-i ceru să se roage pentru fiul ei pierdut. Bătrânul o mângâie, o înveseli, îi trezi şi-i întări nădejdea şi, spre surprinderea ei, îi spuse să-şi aştepte fiul la casa de oaspeţi a mănăstirii. Deşi i se părea incredibil acest lucru, totuşi, nefericita mamă făcu ascultare, agăţânduse de cuvântul părintelui precum se agaţă un om ce se îneacă de un pai. Trecu o zi, apoi încă una, şi trecu şi a treia, şi totuşi nu se ivi nici urmă de fiu. Intristată, se duse la părintele Serafim ca să ia binecuvântarea sa şi să se întoarcă acasă cu aceeaşi piatră pe suflet. Inchipuiţi-vă uimirea femeii când, chiar în clipa când se ducea de la arhondaric la părintele, fiul ei veni şi el să ia binecuvântare de la dânsul. Părintele Serafim, îl luă de mână, îl duse la mama sa şi îi felicită cu ocazia fericitei lor reîntâlniri.

Sunt nenumărate povestiri despre felul în care îşi mângâia el orfanele. Să luăm două sau trei exemple.

“Când am ajuns la părintele Serafim“, spuse bătrâna monahie Agatia Grigorievna, “mă gândeam în tulburarea sufletului meu că după moarte nu mai există răsplată pentru nimenea. Părintele se afla în chilia sa, în antecameră. El îşi puse capul pe păcătosul meu umăr şi zise: «Nu deznădăjdui, nu deznădăjdui, maică! In împărăţia Cerurilor ne vom bucura împreună.» Şi apoi adăugă: «Atenţie, maică, totdeauna să spui rugăciunea minţii». Şi păcătoasă cum sunt, am căzut în deznădejde. «Să nu asculţi, maică», spuse el, «la gândurile care te trimit unde vor ele, ci roagă-te aşa, maică: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!, şi repet-o de la început până la sfârşit împreună cu Fericirile. Apoi să spui: O, prea cântată, Maică! Apoi: Pomeneşte-l, Doamne, pe părintele nostru ieromonah Serafim (şi să-ţi pomeneşti şi numele dumitale). In felul acesta, maică, Domnul îţi va ierta păcatele tale, dar şi pe ale mele. Și aşa ne vom mântui!»“

El le mai spunea oamenilor să-l pomenească în rugăciunile lor în clipe de deznădejde, necaz şi melancolie, sau în timpul vreunui atac al nevăzuţilor vrăjmaşi.

În timpul discuţiilor sale cu orfanele sale, el le oferea, printre altele, exact povaţa împotriva deznădejdii pe care o aflăm în scrierile altor Sfinţi Părinţi, şi anume să ofere unei persoane necăjite o masă bună. Dar ce mese bune se puteau oferi în biata mănăstire Diveiev? În loc de aceasta, părintele le spusese surorilor să-şi ia mesele şi să mănânce hrana ce li se oferea, şi chiar să-şi ia nişte pâine cu ele când se duceau la muncă. “Puneţi puţină pâine [pesmet] în buzunarul vostru”, îi spuse el Xeniei Vasilievna. “Atunci când eşti obosită sau extenuată, să nu deznădăjduieşti, ci mănâncă-ţi pâinea şi apoi du-te din nou la lucru!”

El le spuse chiar să-şi pună puţină pâine pentru noapte sub perna lor. “Atunci când eşti tristă sau deznădăjduită, maică, scoate-ţi pâinea şi mănânc-o. Şi deznădejdea va dispărea, pâinea o va alunga şi îţi va asigura un somn bun după ostenelile tale, maică“. Iar când mai târziu bucătăreasa cea severă a început să refuze de a mai da pâine surorilor, pomenind de o poruncă a maicii stareţe, părintele a chemat-o, a dojenit-o aspru şi chiar a adăugat: “Las-o pe stareţă să vorbească (de economii), iar tu să continui să dai pâine surorilor şi să nu o ţii sub lacăt. Si astfel te vei mântui!”

Iată o întâmplare şi mai mişcătoare care pare chiar nepotrivită pentru un monah. Dar părintele Serafim prevedea viitorul şi în acelaşi timp dorea să-şi bucure surorile sale deznădăjduite.

“Odată am venit la părintele cu Acvilina Vasilievna”, povesteşte Barbara Ilinicina, o monahie vârstnică, El i-a vorbit confidenţial mai mult timp şi făcea tot posibilul spre a o convinge de un anumit lucru, dar era clar că ea nu voia să-l asculte. El ieşi afară şi zise: «Ia din arca mea (aşa îşi numea el propriul sicriu) nişte pâine uscată». Si îi dădu Acvilinei o grămăjoară de pâine şi o alta mie. Apoi umplu un sac mare cu pâine uscată şi începu să-l bată cu un băţ. Acest lucru ne făcu să izbucnim în râs. Părintele se uită la noi şi apoi începu să-l bată şi mai tare. Noi nu puteam face nimic în această situaţie. Apoi, părintele legă sacul, îl atârnă de gâtul Acvilinei şi ne spuse să plecăm la mănăstire. Noi am înţeles acest lucru mai târziu, atunci când sora Acvilina Vasilievna a plecat din mănăstire şi a trebuit să pătimească grozave încercări şi suferinţe în lume. Ea s-a întors mai târziu la noi şi a murit la Diveiev”.

Mai târziu Barbara Ilinicina fu defăimată, iar maica stareţă din cadrul comunităţii maicii Alexandra, Xenia Mihailovna, o dădu afară din mănăstire. “Am plâns şi iar am plâns, iar apoi m-am dus la părintele Serafim şi i-am spus totul. Plângeam chiar atunci când am îngenuncheat dinaintea sa. Dar el a început doar să râdă şi să bată din palme. Apoi începu să se roage şi îmi spuse să mă duc la surorile sale de la moară, la maica lor stareţă Paraschiva Stepanovna. Iar ea îmi îngădui să rămân în mănăstirea sa aşa cum mă binecuvântase părintele”.

Aceasta a fost sora care a văzut o dată muşte aşezate pe obrajii părintelui şi sângele curgându-i şiroaie. Ea a vrut să le alunge, dar părintele îi interzise: “Nu le atinge, bucuria mea” zise el. “Toată suflarea să laude pe Domnul“ (Ps. 150:6). În faţa unei asemenea răbdări, necazurile noastre păreau să fie doar un fleac. Şi câte astfel de întâmplări asemănătoare nu au mai existat!

Dar nu este oare o mare mângâiere pentru mireni să ştie faptul că chemarea lor pământească, oricare ar fi ea, îi conduce la mântuire, dacă doar o poartă cu credinţă, smerenie şi răbdare, în numele lui Hristos şi o împlinesc ca pe o poruncă a lui Dumnezeu? Orice muncă, orice trudă e înduhovnicită în acest fel. Atunci, întreaga viaţă a omului se preschimbă într-o neîncetată nevoinţă de mântuire. Şi am văzut cât de mult îşi iubea părintele pe colaboratorii şi apropiaţii săi din lume. Şi, astfel, oricât de simple ne-ar putea părea poveţele şi îndrumările părintelui Serafim oferite mirenilor, totuşi cei care le împlinesc ca pe “poruncile lui Dumnezeu” după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pot dobândi darurile Domnului care vin ca o consecinţă a acestui lucru, de la bucuria cerească a Sfântului Duh, până la arătarea şi manifestarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în aceştia. Acestea sunt cuvinte minunate, dar ele au fost rostite de însuşi Fiul Iui Dumnezeu:

“Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. In ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14: 18-21).

Acest gând este dezvoltat în minunata conversaţie a Sfântului cu mireanul Motovilov. Şi deodată ni se amintesc cuvintele ulterioare ale Domnului nostru: “Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină“ (Ioan 15:11). Sfântul Serafim iradia doar bucurie”.

 

Surse:  Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis, București, 2002

            https://sfantulserafimdesarov.wordpress.com/viata 

            www.doxologia.ro