Greşeală fatală cu îndelung răsunet

Greşeli în viaţă comitem cu nemiluita. Anume de la ele ni se trag toate neplăcerile şi durerile, toate necazurile şi suferinţele. Trecând omul prin asemenea situaţii tulburătoare şi, după cum e şi firesc, dorind să-şi păzească copiii de ele, la un moment dat se face că ajunge la stări destul de tensionate, foarte dăunătoare sănătăţii. Să scapi de ele defel nu-i uşor, fiindcă se cere o refacere serioasă a ceea ce s-a distrus timp îndelungat de către generaţiile precedente prin încălcarea poruncilor dumnezeieşti, adică a modului firesc de viaţă. Şi nu numai că în trecut s-a distrus, ci şi în timpul de faţă fenomenul distructiv continuă, căci lumea uşor de tot se lasă abătută de la vieţuirea în sfinţenie, pe când anume sfinţenia  rămâne a fi „singurul leac al vieţii”[1] ce o poate salva de la năruire. Părintele Arsenie Boca ne atrage atenţia şi la faptul că „Este lucrul cel mai greu să îndupleci omul să urmărească calea sfinţeniei”[2]. În aşa caz devine absolut necesară conştientizarea sfinţeniei de către fiecare credincios. Fiindcă „Datori de a o câştiga sunt toţi oamenii care vor să se mântuiască”[3]. Citim de asemenea şi la Sfântul Ioan din Kronştadt că omul nu trebuie să uite de adevărata sa obligaţie, care este „mântuirea sufletului său, împlinirea poruncilor dumnezeieşti, curăţia inimii sale”[4].

Copiii deprind modul corect de viaţă de la părinţii lor. Deci înainte de a te zbate pentru deplina lor fericire, se cuvine mai întâi de toate să-i înveţi a trăi creştineşte, aşa precum dintotdeauna au trăit cei drepţi, care erau bineplăcuţi Domnului. Cu viaţa lor curată şi luminată drepţii au păstrat binele şi frumosul Creaţiei divine, au lăsat moşteniri duhovniceşti de nepreţuit. Iar noi, cei mulţi şi obişnuiţi, ne arătăm prea bicisnici în a stăpâni darul de Sus şi prea risipitori de cele sfinte.  Nu ne conducem de îndemnurile şi poveţele din Sfintele Scripturi, unde se fac atâtea şi atâtea referiri la dreapta vieţuire. Dacă ne-am conduce de ele, atunci nu ne-am mai permite să-L supărăm pe Atotputernicul Creator şi nici nu ne-am lăsa abătuţi din drumul cel drept, oricât de grea ni s-ar părea mişcarea pe această cale.

Dumnezeu făgăduieşte drepţilor nenumărate bunăstări, până la aceea că le va fi binecuvântat tot neamul lor (Ps. 111,2; Ps. 36,26), da asta înseamnă că nu doar copiii de azi vor avea viitor fericit, ci şi cei de mâine şi cei de poimâine şi chiar cei dintotdeauna. Că Domnul îl va binecuvânta pe cel drept ne-o spune şi versetul 12 din Psalmul 5, iar despre mântuirea celor drepţi la inimă se vorbeşte în Psalmul 7 (v. 10). Psaltirea ne descoperă şi cauza reuşitelor celor drepţi – fiindcă Dumnezeu este cu dânşii (Ps. 13,5; Ps. 36,39), îi iubeşte (Ps. 145,8), îi întăreşte (Ps. 36,17; Ps. 7,9), că El nu va lăsa „toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor” (Ps. 124,3) şi în veac nu le va da clătinare acestora (54,25); drepţilor Domnul le dă încă şi înţelepciune (Ps. 36,30), ei şi prin poarta Domnului vor putea intra, adică în Împărăţia Cerului (Ps. 117,20), vor şi locui în faţa Lui (Ps.139,13). Starea drepţilor va fi una întru totul deosebită: de vorbire de rău ei nu se vor teme (Ps. 111,6), se vor veseli de faptele cele bune (Ps. 106,42; Ps. 96,12; 13), pe Domnul Îl vor lăuda (Ps. 110,1) şi vor nădăjdui în El (Ps. 63,11). Iată câtă răsplată, ba chiar mai mult ca atâta, le făgăduieşte Dumnezeu celor drepţi.

Oare cum să devenim drepţi şi noi? Răspunsul ţine de evitarea unei singure greşeli – a încălcării de porunci. Aceasta pe drept poate fi considerată greşeală fatală, fiindcă duce la năruirea sigură a celor orânduite de Domnul cu nespusă înţelepciune. Încălcând poruncile, omul se prăvale în bezna păcatului. Şi foarte des se întâmplă, că el nu-şi dă seama la timp de asta, în special când faptele lui aparent parcă ar avea îndreptăţire, cum ar fi, de exemplu, în caz de multiple supărări iscate din cine ştie ce nimicuri, sau când el osândeşte cele săvârşite de alţii, fără a cunoaşte adevăratul motiv al abaterii acestora de la normal. Foarte frecvent oamenii, fiind stăpâniţi de slava deşartă care le orbeşte ochii minţii, îl desconsideră  pe aproapele lor, simţindu-se superiori faţă de dânsul. Dar câtă urâciune lasă în urma sa invidia, însoţită de ură şi lăcomie! Aceasta  poate provoca până şi moarte de om. Nici minciuna nu trece neobservată – ea vădit denaturează lucrurile în mod bizar şi sfidător. Insistent îşi face lucrarea sa distrugătoare şi cucoana lene,  când cu o putere greu de învins ea îl opreşte pe om de la săvârşirea faptelor bune. Toate acestea dintotdeauna au fost prezente în viaţa omenească, manifestându-se  cu mare îndrăzneală, iar în ultima vreme chiar mai pronunţat ca oricând. Ele sunt ca nişte seminţe rele, care, după ce încolţesc, se dezvoltă rapid şi dau rod. Ciclul dezvoltării lor se repetă din an în an, fiindcă sămânţa, după cum ne-o spune şi vorba din bătrâni, nu se pierde. De aceeaşi natură sunt şi stările ce-l duc pe om la iuţime şi-l fac să uite de răbdare, de iertare, de momentele fericite trăite de el până atunci. Şi de pe a lor urmă omul se alege cu rod destul de amar, de altfel, ca şi de pe urma celorlalte vicii, care îi umplu sufletul de mărăcine şi păcate. Astfel, chiar credincios fiind, omul poate lăsa după sine o moştenire urâtă de tot, regretabilă şi prin asta poate să atragă  asupra sa o pedeapsă mult prea dureroasă, după cum vedem din Înţelepciunea lui Solomon (11,16), unde e scris: „Prin ceea ce păcătuieşte cineva, prin aceea se pedepseşte”.

Cu bună seamă că leac pentru stârpirea celor rele există, şi  încă foarte bun leac. Acestea-s toate cele sfinte ce ţin de credinţă: dragostea de Dumnezeu şi aproapele, cinstirea zilelor de duminică şi a zilelor de sărbători, rugăciunea şi postul, Sfintele Taine, participarea la Sfintele Liturghii, milostenia şi pocăinţa. De le urmezi cu sârguinţă, neapărat ajungi să ai suflet curat şi inimă caldă. Scapi atunci de povara grea a păcatului, nu te abaţi nici din drumul spre mântuire hărăzit celor drepţi. Dar nu toţi sunt în stare să înfrunte atacurile vrăjmaşului viclean, în special cei cu voinţa slabă se dau bătuţi şi nu respectă  buna orânduială a sfinţeniei. E bine cunoscut faptul cât de puţină lume  în ziua de azi ţine postul şi rugăciunea aşa cum se cuvine, în schimb la distracţii legate de plăcerile trupeşti oamenii se avântă buluc şi cu ochii închişi. Nu e cinstită conform poruncii nici Ziua Domnului, adică ziua de duminică, atâţia şi atâţia nu au tragere de inimă să meargă la Biserică, să asculte Sfintele Liturghii şi prin asta în chip de neiertat neglijează pocăinţa şi Mărturisirea, precum şi primirea Sfintelor Taine. E prăvălită la pământ şi binefacerea, locul căreia tot mai obraznic îl ocupă lăcomia, goana după avere şi îmbogăţire, exagerata dragoste de sine. Nu au de unde şti îndepărtaţii de Biserică despre ce ne spun parabolele evanghelice, unde, de rând cu multele bune vestiri aflăm, că, dacă vom căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, atunci toate cele bune şi dorite se vor adăuga nouă[5]. În altă parabolă de la Matei citim: „…cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura”[6]. Raportat la aceasta, avem o altă zicală populară, care şi ea ne spune: „Bine faci – bine ajungi”. Toate ele ne îndeamnă la săvârşirea faptelor bune, iar în limbaj evanghelic faptele bune înseamnă „haina de nuntă”[7], care îi permite celui chemat la ospăţ să fie în rând cu lumea pregătită din timp şi în mod corespunzător pentru el. Din timp pregătiţi pentru ospăţul împărătesc, adică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, sunt acei, care în viaţa lor nu au neglijat faptele bune ale sfinţeniei, cinstind poruncile dumnezeieşti şi ferindu-se mereu de căderea în păcat. Dumnezeu pe toţi oamenii îi cheamă în Împărăţia Lui, însă „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”, aflăm din aceeaşi Evanghelie a lui Matei. Asta din cauza sufletului întinat. Cum atunci să nu ne îngrijim de starea lui, să nu-l ţinem în curăţenie şi lumină?!

   O răsplată fără asemănare îl aşteaptă pe omul credincios, dacă el ar merge spre mântuire împreună cu cei drepţi, respectând pe deplin poruncile dumnezeieşti. Unul ca acesta nu doar propriul suflet şi l-ar curăţa de păcate, ci va fi un bun cârmaci spre limanul luminos al vieţii veşnice şi pentru urmaşii săi.

Ajută-ne, Doamne, să respectăm fără greş toate poruncile Tale!

                                                          Dr. conf. univ. Ana Sofroni