Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 93

Învinovăţirea de sine sau asumarea responsabilităţii? - abordare psihopatristică

Pr. dr. Ciprian Valentin Bâlbă
Tags: inteligența emoțională; mărturisirea gândurilor; constiinta de sine; inconștientul; dezvoltare personală;

 

Ceea ce ne spune astăzi inteligenţa emoţională – concept folosit pentru prima dată în 1985 – despre asumarea responsabilităţii, se ştia cu mult tip înainte. În secolul VI, de pildă, Ava Dorotei de Gaza, medic la bolniţa mănăstirii lui Serid, se remarca „prin analizele fine ale unor virtuţi, patimi şi stări sufleteşti”, distingându-se faţă de Sfântul Ioan Scărarul „prin analize amănunţite şi mai stăruitoare ale stărilor sufleteşti, spre deosebire de „Scara”, care preferă stilul lapidar şi formulările paradoxale” (STĂNILOAE, 1980, pp. 466 – 467).

Aceste analize fine şi adânci pe care ava Dorotei le face demonstrând că are nu numai cunoştinţe medicale trupeşti, ci şi ştiinţa sufletului, anticipează ceea ce mult mai târziu inteligenţa emoţională conceptualizează în termenii autocunoaşterii şi conştientizării de sine, autocontrolului şi asertivităţii şi, mai ales, în termenul asumării responsabilităţii.

 

Conştiinţa de sine este sinonimă cu autocunoaşterea şi se referă la un grad de trezvie care nu lasă să scape necercetat nici un gând sau impuls care ne vine din interior. Îndrăznesc să cred că scopul mărturisirii gândurilor pe care îl practicau şi încă îl mai practică ucenicii cu părinţii lor duhovniceşti, este tocmai această conştientizare de sine.

Ceea ce trebuie să acceptăm dacă dorim să înţelegem importanţa duhovnicească a conştientizării de sine este că orice om înainte de a gândi şi a face ceva, simte. Aşa cum ştiinţa neurobiologică afirmă, noi avem un creier emoţional – paleocortexul şi un creier raţional – neocortexul. Orice informaţie pe care persoana o primeşte din afară sau din propriul ei organism, trece întâi şi întâi prin nucleul amigdalian responsabil de ceea ce simţim şi abia după aceea (e vorba de câteva microsecunde) informaţia respectivă ajunge la instanţa decizională a neocortexului, adică la lobii prefrontali (GOLEMAN, 2016, p. 36 ş.u.). Prin urmare, absolut tot ceea ce face obiectul gândirii noastre, toate gândurile noastre indiferent la ce le raportăm, implică o doză de emoţionalitate. Ori mărturisirea gândurilor ucenicului în faţa părintelui duhovnic, chiar dacă nu este tot una cu Sfânta Taină a Spovedaniei, are rolul de a-l lămuri pe ucenic cu privire la originea şi motivaţia profundă, am putea zice emoţională şi inconştientă, a gândurilor pe care le are, sau, poate mai precis, a gândurilor care îi vin.

Conştiinţa de sine emoţională şi care stă la baza universului nostru cognitiv, „nu înseamnă doar aptitudinea unei persoane de a fi conştientă de propriile sentimente şi emoţii, ci şi de a diferenţia între ele, de a şti ce simte şi de ce, precum şi de a şti ce anume a cauzat respectivele trăiri” (BAR-ON, 2009, p. 22). Conform acestei definiţii care coboară în adâncime, prima dată avem nişte cauze ale trăirilor noastre, abia apoi simţim şi, în cele din urmă, gândim.

Fac acum o paranteză explicativă: preotul care se ispiteşte în vis trebuie să rostească o rugăciune, deoarece înainte de a visa, un lucru pe care nimeni nu şi-l poate propune, s-ar putea ca nişte cauze mai adânci, dedesubtul conştientului, nişte imagini pe care le-a văzut, nişte cuvinte pe care  le-a auzit, poate o situaţie în care a fost odată, au fost cenzurate moral şi trimise în inconştient. Deşi acum când a visat preotul nu e responsabil  propriu-zis cu nimic, cauzele mai vechi care au dus la apariţia visului şi care sunt deja în inconştient, se folosesc de poarta visului pentru a ieşi la suprafaţă. Aceste lucruri sunt valabile pentru oricine visează.

Deci, întâi avem nişte experienţe de viaţă mai mult sau mai puţin morale. Aceste experienţe generează sentimente care în funcţie de nivelul cenzurii noastre morale sunt urmate până la capăt sau sunt trecute în inconştient. În cele din urmă, elemente din universul emoţional profund şi, deci neconştientizat, îşi fac apariţia atunci când nu te aştepţi şi-ţi creează gânduri, stări emoţionale de a căror cauză profundă, pe loc, nu ai habar. Repet: de aceea e foarte importantă mărturisirea gândurilor şi, poate că şi din aceste pricini preotul duhovnic este apreciat ca fiind şi un bun psiholog. 

Acum cred că ar trebui să ne întrebăm la ce nivel se înscriu cuvintele avei Dorotei:

„Să căutăm, fraţilor, să aflăm de ce uneori, auzind cineva un cuvânt supărător, trece peste el netulburat, aproape ca şi când nu l-ar fi auzit, iar alteori, auzindu-l, îndată se tulbură? Care e pricina acestei deosebiri?” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 549).

La nivelul gândurilor, la cel al sentimentelor sau la nivelul trăirilor şi experienţelor de viaţă?

            La nivelul gândurilor, în nici un caz, pentru că dacă ar fi aşa atunci logica argumentaţiei ar trebui să-l scape pe om de tulburare şi într-o situaţie şi în cealaltă. Uneori gândurile rele pot fi biruite prin gândurile bune, poate chiar scripturistice, contrare.

Acest lucru, adică lupta cu gândurile prin gânduri, îl recomandă şi psihologia vorbind despre contextualizare: „Acest tip nu este întotdeauna un nesimţit. Îmi amintesc momente când el a fost, de fapt, foarte atent şi chiar bun, şi poate că ar trebui să-i dau încă o şansă” (GOLEMAN, 2016, p. 41).

        La nivelul sentimentelor şi, poate, al experienţei de viaţă, cu siguranţă că da.

Aici este nivelul pe care ava Dorotei îl vizează cu precădere. Pentru că acesta este nivelul patimii.

Apropos de nivelul patimii, nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de ce cineva care fumează – poate fi chiar un medic pneumolog – oricât de mult i-ai explica efectele nocive ale fumatului, el continuă să o facă. Răspunsul ar putea fi pentru că pur şi simplu problema fumatului nu este una de cogniţie simplă, ci angajează resorturi mai profunde ale existenţei personale vizând anumite simţăminte şi trăiri ca tot atâtea beneficii lăuntrice şi nu numai lăuntrice ale persoanei respective. De pildă, un astfel de beneficiu ar putea fi dorinţa de a fi acceptat într-un grup social unde este de bon ton să se fumeze. Nu să înţeleagă că fumatul este nociv este problema, ci dorinţa şi plăcerea de a fuma. Ori ştim că raţiunea de multe ori merge ca un căţeluş de companie servind poftelor şi dorinţelor.

Revenind la cuvintele avei Dorotei ”de ce unele cuvinte supărătoare spuse de cineva ne tulbură şi alteori, cuvintele supărătoare, ne lasă indiferenţi?”, să luăm un exemplu: să zicem că cineva a auzit destul de des de la mama sau de la tatăl lui că nu este bun de nimic. Mesajul acestor cuvinte pe care copilul îl aude des de la părinţii lui este că nu este capabil să facă un anumit lucru şi, prin extinderea acestui reproş în multiple situaţii când copilul n-a reuşit să satisfacă exigenţele parentale, acest copil ajunge să creadă că el este capabil doar „să nu fie capabil”. Şi pentru că aceste cuvinte au o încărcătură negativă foarte mare pentru copil – mai ales că ele sunt rostite de persoane semnificative din viaţa lui – psihicul lui, pentru a se conserva ferindu-se de această durere sufletească mare, începe să „uite” aceste lucruri. Adică, le refulează în inconştient. Numai că, poate peste mulţi ani de zile, dacă cineva îi spune într-un anumit context social cuvintele „nu eşti în stare de nimic”, s-ar putea ca cel devenit acum adult să reacţioneze extrem de energic uimindu-se pe el însuşi, dar, mai ales, uimindu-i pe ceilalţi prin comportamentul său. Sau poate că nu explodează comportamental dar simte că îl inundă o stare interioară plină de energie negativă şi foarte greu de ţinut sub control.

            Iată de ce unele cuvinte supărătoare sunt pentru noi adevărate pumnale îndreptate spre inima noastră. Iar alte cuvinte, care în mod normal sunt purtătoare ale unui mesaj posibil jignitor, ne lasă pur şi simplu indiferenţi. Cam pe aici pe undeva s-ar situa şi însemnătatea cuvintelor avei Dorotei.

            Dar, bineînţeles, noi nu suntem conştienţi de astfel de lucruri care se petrec în profunzimile noastre emoţionale. Tocmai pentru acest motiv suntem şi victime sigure ale deturnărilor emoţionale. De aceea ajungem să reacţionăm disproporţionat într-o situaţie, pentru că noi nu mai reacţionăm la situaţia respectivă, ci la ceea ce trezeşte în noi acea situaţie şi care s-a petrecut poate acum mulţi ani de zile.

            Ei, tocmai pentru că aceste lucruri sunt foarte mult conţinute în inconştient şi foarte puţin accesibile conştientului nostru, ajungem să nu ne putem cunoaşte adecvat pe noi înşine şi, odată cu aceasta, nu mai putem exprima păreri, să zice, cât de cât obiective nici despre ceilalţi oameni. Pentru că nu avem cum să vedem paiul din ochiul aproapelui dacă nu scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru (Matei, 7, 3). Aşadar, pentru a-i putea cunoaşte mai bine pe ceilalţi oameni şi pentru a putea empatiza sănătos cu ei, e nevoie de conştiinţa de sine care poate fi obţinută printr-un proces laborios de autocunoaştere. Fără a mă cunoaşte pe mine însumi, eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru nimic. Dimpotrivă, îmi declin competenţa responsabilităţii şi plasez lucrurile, mai ales cele negative,  sub responsabilitatea altuia. Iar pe mine mă tratez cu blândeţe şi mă justific, învinovăţindu-l pe celălalt. „Căci păcătuim în fiecare zi şi căutând îndreptăţire pentru patimile noastre, am părăsit calea cea dreaptă, pe care ne-au arătat-o părinţii, adică aceea de a ne învinovăţi pe noi înşine. Şi călătorim pe calea cea strâmbă, învinovăţind pe aproapele” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 554).

            Sunt aici două păcate: autojustificarea sau dezvinovăţirea de sine şi, simetric,  învinovăţirea aproapelui.

            Autojustificarea sau îndreptăţirea de sine este un mecanism de apărare ce poate fi numit şi raţionalizare. Eu încep astfel să mă justific pe mine însumi şi să-mi găsesc tot felul de circumstanţe atenuante. Raţionalizarea este: “Justificare logică, dar artificială, care camuflează, fără ştirea celui care o utilizează, adevăratele motive (iraţionale şi inconştiente) ale unora dintre judecăţile acestuia, dintre conduitele şi sentimentele sale, întrucât aceste motive nu ar putea fi recunoscute fără anxietate”(IONESCU, JACQUET, LHOTE, 2007, p. 244).

Acţionând în duhul patristic, ava Dorotei consideră că raţionalizarea ca autojustificare ar trebui să fie înlocuită cu raţionalizarea ca autoînvinovăţire: „Dar va zice cineva: Şi dacă mă necăjeşte vreun frate şi, cercetându-mă, voi afla că nu i-am dat nici un fel de motiv, cum pot să mă învinovăţesc pe mine însumi? Dar de se va cerceta pe sine cu frica lui Dumnezeu, va afla negreşit că i-a dat vreun motiv, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu înfăţişarea. Iar de se vede pe sine, precum zice, că prin nici una dintre acestea nu i-a dat vreun motiv în clipa de faţă, e de presupus că l-a necăjit altădată, fie cu lucrul, fie altfel, sau e de presupus că a necăjit pe vreun alt frate şi pentru aceasta era dator să sufere; sau, adeseori, pentru alt păcat. Deci de se va cerceta cineva, cum am spus, pe sine cu frica lui Dumnezeu, şi-şi va întreba cu de-amănuntul conştiinţa sa, se va găsi fără îndoială vinovat pe sine” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 551).

În loc să găsesc justificări de ce nu sunt vinovat, aş putea proceda invers şi să identific motive pentru care aş putea fi vinovat. De fapt, atunci când sunt într-o situaţie pe care o resping cu tot felul de argumente raţionale, tocmai pentru acest fapt că o resping, mă arată ca fiind responsabil inconştient de situaţia respectivă. Cum zice şi ava Dorotei, unele cuvinte supărătoare mă afectează şi altele nu. Depinde de ce înmagazinez în inconştientul meu.

Altfel spus, dacă îmi vine să resping ceva sau să argumentez împotriva acelui ceva apărându-mă pe mine însumi, înseamnă că ceva adevăr există acolo şi ar cam trebui să-mi asum responsabilitatea pentru el chiar dacă nu-mi este prea confortabil să o fac.

            Problema se accentuează însă dacă, din cauza anxietăţii personale şi a disconfortului interior, în loc să-mi asum responsabilitatea – cum ar zice ava Dorotei, să mă învinovăţesc pe mine însumi – aleg să mă autoîndreptăţesc. Pe cineva tot trebuie să dau vina şi, astfel, dacă nu sunt eu vinovat atunci în mod sigur este altcineva.

            Proiecţia se referă exact la acest lucru. Acest mecanism de apărare este: „Operaţia prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte şi dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător”(IONESCU, JACQUET, LHOTE, 2007, p. 238). Presiunea sau anxietatea fiind prea mare pentru o persoană ca să poată purta povara asumării responsabilităţii într-o situaţie sau pentru un anumit lucru, preferă să plaseze această responsabilitate asupra altei persoane.

“Fiindcă fiecare îşi dă dreptate sieşi, fiecare se lasă pe sine, cum am spus, nepăzind nimic şi cere de la aproapele păzirea poruncilor” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, p. 555). Celălalt trebuie să facă, eu nu. E doar problema lui şi gata.

            Prin asta se închide automat poarta dezvoltării personale şi a dezvoltării abilităţilor de autocunoaştere. Pentru că, în fond, cel care mă supără şi, după părerea mea, este singurul vinovat pentru că mă supără, este, de fapt, patima care este întru mine sau problema mea interioară şi neconştientizată.

„Se întâmplă iarăşi, uneori, că cineva se vede pe sine şezând în pace şi în linişte, dar când îi spune un frate un cuvânt care-l supără, se tulbură şi socoteşte de aceea că pe drept cuvânt se supără, zicând împotriva aceluia: „De nu venea şi nu vorbea şi nu mă tulbura, n-aş fi păcătuit”. Dar aceasta este un lucru de râs, este o judecată strâmbă. Căci oare, cel ce i-a spus lui acel cuvânt a sădit în el patima? Acela doar i-a arătat lui patima ce era întru el, pentru ca, dacă voieşte, să se pocăiască pentru ea. El se aseamănă cu o floare de tăciune, care pe dinafară e frumoasă, iar pe dinăuntru e cenuşă, şi când o sfărâmă cineva se arată cenuşa. Aşa şi acesta şedea în pace, cum socotea el, dar înăuntrul lui avea patima şi nu ştia. A fost de ajuns să-i spună fratele acela un singur cuvânt şi a scos la arătare tina ascunsă înăuntru. Deci dacă voieşte să fie miluit, să se pocăiască, să se cureţe, să sporească şi atunci va vedea că mai degrabă trebuie să mulţumească fratelui, ca celui ce i s-a făcut pricină a acestui folos” (Ibidem, pp. 551 – 552).

            Cel care se supără în situaţia în care este mustrat, tocmai pentru că se supără şi nu poate rămâne indiferent la cuvântul supărător, arată că „înăuntrul său avea patima şi nu ştia”. Ceea ce ştii, aşa cum am spus, ţine de domeniul conştientului, pe când, ceea ce nu ştii, este în inconştient. Poate una dintre cele mai frumoase şi mai plastice metafore pentru inconştient şi conştient este floarea de tăciune care pe dinafară e frumoasă, iar pe interior conţine cenuşă. Deci fratele meu spunându-mi un lucru care mă deranjează, n-ar trebui să fug de ceea ce mi se spune pentru a nu mă îndepărta de problema mea interioară şi încă neconştientizată. Să depăşesc acea stare de disconfort a anxietăţii care mă cuprinde şi să mă focusez pe acest simptom al anxietăţii pentru a-mi spori autocunoaşterea şi conştienţa de sine. Şi pentru asta ar trebui să-i mulţumesc.

            Pentru a putea face acest lucru însă trebuie să fiu vigilent pentru a surprinde încă din fașă gândurile care îmi vin din inimă. Aceste gânduri şi simţăminte sunt semnale venite din interior şi care ne oferă şansa de a rezolva problema. Dacă nu dispunem de abilităţi fine de autoanaliză personală, apariţia acestor simptome ne poate scăpa şi atunci vom rămâne la cheremul lor, deoarece vor izbucni atunci când nici nu ne aşteptăm: „Eruperile tale nu sunt diferite de cele ale unui vulcan – se petrec tot felul de bubuituri în interior, înainte ca lava să iasă la suprafaţă şi să înceapă să se reverse. Spre deosebire de vulcan, există lucruri subtile pe care le poţi face în fiecare zi, pentru a influenţa ceea ce se întâmplă sub această suprafaţă. Trebuie doar să înveţi să deosebeşti bubuiturile şi să reacţionezi la ele”(BRADBERRY, GREAVES, 2016, p. 83).      Însă noi, în loc să ne silim să învăţăm deosebirea acestor bubuituri şi să ne învinovăţim pentru ele, adică să ni le asumăm, pornim tirada asupra aproapelui şi învinovăţindu-l pentru ceea ce, de fapt, este al nostru.

Mai mult decât atât, Dumnezeu este Cel care îngăduie această posibilitate de vindecare interioară pentru noi şi noi, în loc să ne preocupăm de gândul că dragostea Lui se arată în fel şi chip în viaţa noastră, ne repezim asupra fratelui prin care lucrează în favoarea noastră. „Iar noi ne pornim să învinuim în orice lucru pe aproapele, învinovăţindu-l că ne-a dispreţuit şi că a lucrat contrar conştiinţei… . Iar noi nu suportăm să spunem despre fratele nostru, că Domnul i-a spus lui. Ci de auzim un cuvânt, îndată pătimim cele ale câinelui. Căci de aruncă cineva împotriva lui o piatră, îndată lasă pe cel care a aruncat-o, şi pleacă şi muşcă piatra. Aşa facem şi noi. Lăsăm pe Dumnezeu care îngăduie să fie aduse asupra noastră încercările spre curăţirea păcatelor noastre şi pornim împotriva fratelui, zicând: „De ce mi-a spus aceasta?”. Şi putând să ne folosim mult din acestea, uneltim împotriva noastră cele ce ne păgubesc. Căci nu voim să ştim că toate se fac după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre folosul fiecăruia. Dumnezeu să ne înţelepţească pe noi prin rugăciunile sfinţilor. Amin” (SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA, 1980, pp. 557 – 559).      

BIBLIOGRAFIE:

  1. SFÂNTUL DOROTEI DE GAZA,(1980). Despre învinovăţirea de sine, în Filocalia, vol. IX, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
  2. BAR-ON, Reuven, (2009). Emotional Quotient inventory: EQ-i – manual tehnic şi interpretativ, traducere şi adaptare în România de Raluca Levinţi şi Dragoş Iliescu, Cluj-Napoca: Editura Sinapsis.
  3. BRADBERRY, Travis & GREAVES, Jean, (2016). Inteligenţa emoţională 2.0 – strategii esenţiale pentru succesul personal şi profesional, traducere de Irina Brateş, Bucureşti: Editura Litera.
  4. GOLEMAN, Daniel, (2016). Creierul şi inteligenţa emoţională – noi perspective, traducere de Gabriela-Alexandra Bănică, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  5. IONESCU, Şerban, JACQUET, Marie-Madeleine & LHOTE, Claude, (2007). Mecanismele de apărare – teorie şi aspecte clinice, traducere de Andrei-Paul Corescu, Iaşi: Editura Polirom.

 

30-08-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu