Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 540

Să răbdăm cu Hristos, în tăcere! Martiriul smerit al noului creştinism

Părintele Ioan de la Pârâul Alb
Tags: ecumenism; antiecumenism; Creta; creştinism; martiriu;

Interviu

 

[Un antiecumenism fără viață duhovnicească
ne transformă în farisei, în ideologi, în activiști de partid]
 

- Părinte Ioan, din pustia munţilor în care locuiţi, cum aţi receptat hotărârile luate de sinodalii de la Kolimbari din Creta, anul trecut, în iunie? Cum vedeţi frământările apărute în B. O. R., mai ales între credincioşi şi ierarhi, după participarea lor la aşa-zisul Sinod cretan?

- În primul rând, în Creta, nu a fost un adevărat Sinod Panortodox, aşa cum cunoaştem sinoadele din istoria Bisericii, după criteriile ortodoxe ale Sfinţilor Părinţi. Pe ordinea de zi a Sinoadelor Ecumenice, fără excepţie, se aflau probleme legate de abateri canonice, dogmatice, erezii, schisme şi altele asemenea. În Creta a avut loc o adunare în care, dimpotrivă, s-a urmărit consfinţirea unor greşeli, rătăciri, căderi de la dreapta credinţă, străine de duhul ortodox al Bisericii. Ca atare, dacă acolo s-au hotărât nişte lucruri, ele rămân la nivel teoretic, de cancelarie, neavând putere de lege în viaţa practică a creştinului responsabil, deprins cu trăirea şi învăţătura ortodoxă. Acest fenomen poate clătina pe cei neîntăriţi în credinţă, căldicei, formalişti, temători de schimbările trecătoare, însă neputincioase asupra celui care are lucrare duhovnicească lăuntrică. Atâta timp cât eu, cu vieţuirea proprie, nu subscriu la acţiuni mai mult sau mai puţin oficiale ale ierarhilor iresponsabili, nu există „riscul” vreunei vinovăţii indirecte în faţa lui Dumnezeu, prin „contaminare” duhovnicească, fiindcă fiecare va fi judecat potrivit cu starea în care va fi aflat tezaurul inimii, al conştiinţei nepătate de implicări personale, „urâte”, păcătoase.

- Şi totuşi, creştinii din ţară se tem de urmările evenimentelor din Creta. Unii s-au izolat, se agită în fel şi chip, alţii protestează formând grupări de rezistenţă în faţa măsurilor luate la Sinodul ierarhilor din Creta?

- Pentru păzirea conştiinţei ortodoxe şi râvnei curate, nevătămată de prea multe impresii din jur, o izolare relativă e bună, dar nu în afara Bisericii, prin ruperea comuniunii. O astfel de atitudine poate fi benefică atunci când e făcută cu dreaptă socoteală şi împreună sfătuire şi povaţa duhovnicului. În atmosfera creştină călduţă de astăzi e bine să stăm deoparte pentru a ne feri de smintelile care răcesc duhul osârduitor. Când această separare se face în grup organizat, pe temeiuri zelotist-puritaniste, pricinuite de nereguli bisericeşti reale sau închipuite, atunci e dizidenţă cu semne de schismă. Idealizarea rânduielilor văzute ale Bisericii, accentuarea obsesivă a neştirbirii lor, chiar şi atunci când, prin iconomie, prevăzută în canoanele Bisericii, omul câştigă duhovniceşte, devenind mai atent, mai sensibil în trăirea credinţei, ne apropie de farisei, pentru care păstrarea întocmai a legilor exterioare ale credinţei devenise ideologie. Întrebuinţarea nepotrivită a legilor bisericeşti, ignorând folosul ori păgubirea duhovnicească prin ele, în practică, poate aduce multe deservicii lui Hristos, născând în Biserică snobismul, făţărnicia, mediocritatea, necredinţa, reaua credinţă, mulţumirea de sine etc. Au fost cazuri în istoria Bisericii când unii oameni au suferit cumplit din partea altora, care, prevalându-se de faptul că formal aveau dreptate, neîncălcând explicit vreun canon, încălcau senin cele mai elementare reguli de omenie, umileau, prigoneau, în numele credinţei, pe cei socotiţi potrivnici. Corectitudinea exterioară ipocrită nu ştie de dragoste, milă, iertare, sacrificând în dispute religioase „creştine” duhul învăţăturilor lui Hristos în numele lui Hristos.

- Bine, şi atunci care este calea de a acţiona şi a reacţiona, fiindcă totuşi ecumenismul este o erezie vădită şi cei care l-au adus au produs răni grave în sufletele unor creştini?

- Adesea, lupta noastră, a antiecumeniştilor, se poartă în duh de suporter şi asta fiindcă avem minte şi inimă de suporter. E o luptă ideologică izvorâtă din aprinderea pătimaşă a sângelui, asemenea aceleia care, în antichitate, alimenta conflictele între statele greceşti iar mai târziu, în Rusia, în războaiele fratricide între cnezate. Acelaşi duh astăzi înfierbântă partidele politice şi grupările sportive, dar şi taberele religioase din afara Bisericii, cât şi pe cele ortodoxe, una mai „creştină”, mai „duhovnicească”, mai „teologică” decât alta, potrivit înţelesului şi interpretării pe care le dau fiecare. În aceste lupte nu este duhul lui Hristos, ci duhul omenesc al orgoliului, încrederii de sine şi dispreţului pentru celălalt, catalogat ca fiind mai prost, mai simplu, mai neinformat, mai necredincios, adică mai puţin creştin, comparativ cu noi, cei „corecţi”, fiindcă pe toate le „ştim” şi le „facem” întotdeauna sau adesea „mai bine”. Unul dintre marii trăitori ai vremurilor noastre, un sfânt complet, să zicem - pentru că unii ortodocşi, îndeosebi din partida antiecumenistă, consideră că, de pildă Sfântul Siluan, Sfântul Porfirie, Stareţul Sofronie Saharov, fiind prea „mistici”, ar fi interpretat  mai „dulce” problemele de credinţă, în speţă, ecumenismul – a fost Sfântul Ioan Maximovici. Cercetând viaţa acestui drept al lui Dumnezeu, vedem foarte bine ce ne lipseşte nouă, antiecumeniştilor, şi ce fel de „antiecumenism” trăia el sub toate aspectele. Mai clar, vedem cum putem stăvili succesul ecumenismului în lume, nu cu vorbe şi programe, ci cu faptele antiecumeniste în vieţuirea zilnică, cu personalitatea noastră antiecumenistă mai presus de orice îndoieli. În primul rând, acest om nu se credea drept, corect, nepătat, ireproşabil. Din faptele şi cuvintele lui nu răzbate duhul corectitudinii şi al dreptăţii personale: „Sunt mai bun, luaţi aminte de la mine, faceţi ca mine!”. Nu era un elitist cu inima rece, ci un om cu suflet cald, înţelegător, apropiat de nevoile oamenilor, dincolo de orice accese ideologice şi dispute doctrinar sterile. Seminariştii şi studenţii cărora el le fusese profesor şi-l amintesc cu mare emoţie, fiindcă îi iubea pe toţi aşa cum erau, cu patimi şi neputinţe şi, de aceea, toţi îl iubeau considerându-l model. Era atât de preocupat de ei, încât noaptea, în timp ce ei dormeau, el, intrând în internat, umbla printre paturile lor învelindu-i atent pe cei dezveliţi, vorbind şi încurajându-i pe cei întristaţi, aducându-le de mâncare. Pentru comportamentul său neprotocolar, atât de apropiat sufleteşte de ei, îl simţeau ca pe un frate mai mare, foarte iubit şi respectat, mărturiseşte un fost student. Un altul declara că, mult mai târziu, ajungând el însuşi profesor, a înţeles cum de Sfântul Ioan avusese asemenea succes ca profesor la seminar: nu era doar un excelent pedagog, ci îşi iubea cu adevărat elevii care îi răspundeau cu aceeaşi dragoste. Atunci când Sfântul Ioan trecea prin Belgrad era „literalmente asediat de studenţii sârbi”, fascinaţi de viaţa sa de ascet şi drept, ca şi de asprimea, neobişnuită în lume, pe care o arăta faţă de el însuşi şi de dragostea care îi umplea inima, îşi aminteşte un preot belgrădean. 

- Ei bine, şi ce legătură au toate acestea cu ecumenismul actual?, se vor întreba fraţii antiecumenişti. Acestea sunt probleme de ordin moral, ţin de viaţa personală, n-au nici un amestec cu ecumenismul. Noi ştim că Sfântul Ioan era un antiecumenist convins, aşadar nu putem îndreptăţi prin aceste exemple erezia ecumenismului!

- Noi, teoreticienii antiecumenişti ai Ortodoxiei, uităm un lucru: oamenii nu pot fi aduşi în Biserică cu programe de partid; nu te pot urma pentru discursurile reuşite, drepte, corect-„ortodoxe”. Acolo unde nu este viaţă, trăire creştină, chiar dacă ai dreptate şi învăţătura ta e ortodoxă, antiecumenistă, nu-i poţi convinge, văzând în străduinţele tale „pentru credinţă” o simplă „politică” de care e… „sătul până peste cap”. El vrea „fapte, nu teorii”. Adică discursurile noastre să fie pecetluite de o viaţă curată, exemplară, nu strict moral, în duh de jandarm, ci în Hristos: sărăcie, „modestie”, smerenie, îngăduinţă, dragoste, milă etc. Oamenii vor să vadă la antiecumenişti multă înfrânare trupească şi sufletească, renunţarea ascetică la ideile, apucăturile, faptele lumeşti pe care le văd la creştinii ecumenişti şi în care ei înşişi se complac. Or, Sfântul Ioan Maximovici, care potrivit Mitropolitului Antonie Hrapoviţki, ierarhul său superior, se distingea printr-o extremă simplitate, ascultare şi o profundă smerenie şi, deşi, dispunea de o vastă erudiţie, citind mult şi încontinuu, „nu-şi dădea importanţă”, ci, având un suflet curat şi blând, „iubea enorm”, este, în felul acesta, o „predică” antiecumenistă vie, cea mai bună predică antiecumenistă. Impresiona atât de mult, încât se zice că la toţi elevii săi se resimţea amprenta ascetismului său. Aceeaşi „prezenţă antiecumenistă” se putea ghici în personalitatea altor corifei  ai epocii, precum Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, buni prieteni ai Sfântului Ioan, Cuviosul Serafim Rose sau Sfântul Paisie Aghioritul, dincolo de predicile, scrierile şi învăţăturile explicit antiecumeniste; iubiţi şi urmaţi de popor tocmai pentru „moralitatea” cu adevărat antiecumenistă, însă, tragicomic, bagatelizată de antiecumeniştii firoscoşi ca fiind ceva simplu, pentru oamenii de jos. Fiindcă, aşa cum arată Sfântul Ioan Maximovici, creştinismul adevărat nu constă în reflecţii şi doctrine speculative, ci se transformă în viaţă: Hristos a coborât pe pământ nu pentru a aduce oamenilor cunoştinţe noi, ci pentru a-i chema la viaţă nouă. Cât timp oamenii văd în rânduielile antiecumeniştilor militanţi pentru Ortodoxie aceleaşi patimi, păcate, deprinderi pe care le au ecumeniştii, acelaşi interes pentru plăceri şi confort, aceeaşi mentalitate cazuistică, răzbunătoare, izvorâtă dintr-un suflet mort, rece, împietrit  de „dreptate”, inimile lor nu vor putea fi atinse de harul lui Hristos, rămânând străini interesului pentru credinţă. În ochii lor, toate acestea vor părea simple „ciondăneli popeşti”, bune pentru „specialişti”. Practicând un antiecumenism de castă, „sectar”, nu vom ajunge departe. Antiecumenismul de ghetou, învechit, bun doar „pentru noi şi cei ai noştri”, nu merge la suflet, nu are căutare, căci nu are „viaţă”.

 

[Mai presus de corectitudine, de acrivie și de rațiune este dragostea, pe care,
atât ecumeniștii cât și antiecumeniștii doar o mimează]

 

- În acest caz, cum trebuie să fie, Părinte Ioane, mărturisirea noastră antiecumenistă?

- Trebuie să ne orientăm spre un alt gen de antiecumenism, pe înţelesul omului, mai cald, mai uman, fiindcă vedem, ecumeniştii au succes în poporul neştiutor, mizând pe nevoia de căldură, de dragoste, de afecţiune a omului simplu şi nu numai. Mai presus de dogme şi de canoane, omul are nevoie să fie iubit, înţeles, iertat, ca, apoi, din dragoste şi recunoştinţă, să primească dogmele şi canoanele, uneori nici ţinând seama cât sunt acestea de drepte, curate, adevărate. Spre deosebire de antiecumeniştii fanatici, preocupaţi aproape exclusiv de dogmă şi canon, ecumeniştii câştigă teren, arătându-se foarte buni şi blânzi în acţiunile sociale, dezvoltând o iubire siropoasă, lipsită de onestitate patristică, una care, iată, îi pune pe antiecumenişti în dificultate. Dacă, alături de adevărul învăţăturilor credinţei, noi, aniecumeniştii, am fi dobândit dragostea creştină, adevărata dragoste pe care oamenii n-o cunosc, iar ecumeniştii o ascund, imitând-o slugarnic, făţarnic, ecumenismul ar fi dispărut de mult din istorie. Poate rezistenţa ecumenismului în timp şi, simptomatic, apariţia acestuia în epoca modernă, lipsită de inimă, cum zice Cuviosul Serafim Rose, e cea mai clară dovadă că dragostea s-a răcit, putând fi mimată atât de uşor. Aceasta e marea problemă a tuturor categoriilor sociale, de care dacă nu ţinem seama, ecumeniştii vor profita la maxim, antiecumeniştii murind cu adevărul în mână. Odată, stareţul Mânăstirii Dochiaru din Sfântul Munte, arhimandritul Grigorie, l-a întrebat pe Cuviosul Dionisie Ignat de la schitul athonit Colciu, ce părere are despre tinerii de astăzi. Bătrânul i-a răspuns: „Nu aveţi dragoste şi nu sunteţi serioşi”. Cuvânt care m-a impresionat, întrucât niciodată nu asociasem dragostea cu seriozitatea. Pe acest considerent, putem înţelege că, lipsită de dragoste, lupta antiecumenistă nu poate fi, deci nu este o luptă serioasă, adică înţeleasă matur, percepută în toate subtilităţile existenţei umane, dincolo de politica „sătească”. Până nu vom ieşi din „dreptatea noastră”, la care ţinem cu patimă, afirmată cu o încredere de sine copilărească, antiecumeensimul „nostru” nu va fi luat în serios, fiind sortiţi să „triumfăm” naiv, singuri, izolaţi în „bucuria noastră mărturisitoare”, nerealist, lipsită de ecou.

- Ce ne lipseşte, Părinte?

- Astăzi Ortodoxia nu are nevoie de „eroi”, ci de oameni care să „împărtăşească suferinţa celor din jur pentru a-i vindeca”, observă Sfântul Ioan Maximovici, referindu-se la păstorul ortodox autentic. În cuvântarea ţinută la întronizarea Sfântului Ioan în treapta episcopală, Mitropolitul Antonie arată că, dacă episcopul îşi va face din rugăciune o prioritate, „tot ce îl încojoară va merge mereu bine”. Altfel spus, rugăciunea şi suferinţa prin harul Sfântului Duh îl va preschimba duhovniceşte într-atâta, încât înrâurirea lui duhovnicească „antiecumenistă” asupra celor din jur îi va îndepărta de ecumenism blând, liniştit, în chip firesc, fără a mai fi nevoie de polemici şi argumente. Ba, mai mult, înşişi ecumeniştii convinşi vor intra în îndoială, vieţuirea lui punându-i pe gânduri, stârnind în sufletul lor „neliniştea cea bună”, potrivit Sfântului Paisie Aghioritul. Dobândind aşezare sufletească „antiecumenistă”, duh antiecumenist, va face misiune antiecumenistă desăvârşită, punând în umbră chiar şi antiecumenismul organizat misionar. Înmulţindu-se antiecumeniştii trăitori, duhovniceşti, ecumenismul piere de la sine, iar antiecumeniştii „vorbitori” vor rămâne fără „obiectul muncii”. Obligaţi să se reorienteze, s-ar preschimba duhovniceşte, luptând cu propriile patimi, descoperind un creştinism mai puţin abstract. Soarta creştinilor iubitori de tradiţie, astăzi, nu e separarea netă de cei „răi”, despărţirea fizică de ecumenişti; cel puţin în stadiul actual al ecumenismului „ortodox”. Încetarea exterioară a comuniunii ortodocşilor antiecumenişti cu ortodocşii ecumenişti nu va schimba, în esenţă, nimic duhovniceşte, nu-i va face mai „ortodocşi” decât ceilalţi. Antiecumeniştii pot fi mai „buni” ortodocşi decât ortodocşii ecumenişti rămânând în Biserica oficială, păzindu-se pe cât pot, dar, atenţie, nu foarte puritan, fiindcă o opoziţie totală nu e cu putinţă, de duhul oficial din Biserică, întrucât din acesta izvorăşte duhul ecumenist, atitudinea ecumenistă, faptele ecumeniste. Spre deosebire de ecumenişti, care generic vorbind, înţeleg lumeşte lucrurile şi vieţuiesc lumeşte căpătând duh lumesc, fiindcă, în esenţă, la asta se reduce ecumenismul, asta e vinovăţia lui, antiecumeniştii, pe lângă asumarea militantă a dogmelor, trebuie să devină trăitori ai duhului Sfinţilor Părinţi. Prin trăirea după poruncile Evangheliei, cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, creştinii antiecumenişti trebuie să urce de la nivelul moral şi moralist al simţirii realităţii, la un nivel ascetic-duhovnicesc, căpătând duh ascetic-duhovnicesc, dincolo de răfuielile „electorale” cu ecumeniştii. În Biserică, având Sfintele Taine valide, lucrătoare şi trăitori ascunşi, liniştiţi, prezenţi duhovniceşte în actuala agonie a creştinătăţii, chiar dacă nu se arată, nu fac „zgomot”, încă se mai poate dobândi duh ortodox autentic, fiindcă se mai poate trăi după Evanghelie, în duh evanghelic. Interpretând simplist împlinirea poruncilor Scripturii în vieţuirea particulară drept vieţuire morală care nu are nimic de a face cu ecumenismul, împotriva acestuia pregătind doar „acţiuni”, antiecumeniştii greşesc profund, subestimând naşterea din nou a firii creştine prin porunci; căpătarea unui duh nou, nelumesc, duhul lui Hristos, prin păzirea poruncilor. Neglijarea vieţuirii după poruncile lui Hristos, duhovniceşte, ne lasă goi în încleştarea cu ecumenismul. De aici se trage antiecumenismul lipsit de vlagă, neputinţa funciară a antiecumeniştilor de a stârpi această hidră cu multe capete. Râvnind după un creştinism potrivit celor „înţelepţi şi pricepuţi”, uşor de practicat, omeneşte pierdem ceea ce Iisus a dat Apostolilor: creştinismul „pruncesc”, al pruncilor, fiindcă e pe „înţelesul” lor, nu al nostru.

- Ce înţelegeţi prin „creştinismul pruncilor”? Ce înseamnă acesta? Cum îl putem practica astăzi? Cum ne poate acesta ajuta în disputa cu ecumeniştii?

- Creştinismul acesta nu e nici ecumenist, nici antiecumenist, neputând fi înţeles şi, cu atât mai puţin, folosit „prozelitist”. Pentru a trăi copilăreşte acest creştinism trebuie să îl simţi copilăreşte, să ai inimă de copil, minte de copil care nu e în stare să vrea ceva împotriva cuiva. Creştinismul pruncilor e creştinismul lipsit de înverşunare, „neofensiv”; e vieţuirea în simplitate, cum spun Sfinţii Părinţi. Întrucât nu e „activist”, creştinismul în duh copilăresc trece nebăgat în seamă de „revoluţionarii” antiecumenişti, cât şi de ecumenişti, diplomaţia fiind în mediul ecumenist „asul din mânecă”. Împotriva ecumenismului, creştinismul în duh pruncesc ne poate ajuta mai mult decât credem, fiindcă înseamnă a te aşeza sufleteşte în duhul lui Hristos, în nerăutatea lui Hristos, căpătând nevinovăţia lui Hristos. Ştim, Hristos nu a „luptat” cu nimeni pentru ceva, pentru vreo „cauză” în favoarea căreia să fi recurs la arme ideologice. El a venit în lume pentru a-i învăţa pe oameni să trăiască altfel, nelumeşte, nu pentru un creştinism al „Lui”, înţeles egoist. Pentru aceasta mulţumea El Tatălui că toate cele propovăduite  nu sunt pe înţelesul omului, al celor instruiţi, ci al pruncilor care, la propriu, nu ştiu şi nu înţeleg nimic.

- Un creştinsim simplu, deschis spre propria suferinţă şi spre durerea celor din jur…

- E vorba aici de un creştinism pentru care trebuie să ai inimă de poet, de om care nu se împacă sufleteşte cu nimic din cele văzute, fie ele şi creştineşti, tânjind permanent după alte tărâmuri. Acesta e „noul creştinism” de care avem nevoie cu toţii, ecumenişti şi antiecumenişti, creştinismul simplităţii pruncilor, fireşte, rămânând fideli învăţăturilor de credinţă, nu atât în păstrarea rigorii canoanelor când ele primejduiesc vieţuirea în duh. Astăzi, adesea, calea spre acest creştinism pierdut presupune ieşirea din corectitudinea proprie, egoistă, prin asumarea unui paradox: vinovăţia izbăvitoare de sine, „pătarea” dreptăţii personale pentru a intra în duhul nevinovăţiei lui Hristos, totuna cu smerenia. Ce a făcut iconomul necredincios când a aflat că stăpânul urma să-i ceară socoteală pentru risipirea avuţiilor? A recurs la falsificarea registrelor, schimbând cifrele ca „deficitul” să pară mai mic. Sfârşind parabola, Iisus nu vede în incorectitudinea iconomului un păcat, de pildă minciuna, ci laudă pe iconom, spunând că „a lucrat înţelepţeşte”, îndemnând pe ucenici să se facă „prieteni cu bogăţia nedreaptă”, ca astfel să „intre în corturile cele veşnice” (Luca 16, 1- 9). Care e aici înţelepciunea iconomului lăudat de stăpân? Faptul că s-a smerit, acceptând să păcătuiască puţin, păstrând astfel pacea cu stăpânul, dar şi privilegiile anterioare cercetării şi, nu în ultimul rând, preţuirea datornicilor. Bogăţia nedreaptă presupune dobândirea smereniei, „sunt vinovat”, prin săvârşirea unui păcat mic, „secundar” în lucrarea mântuirii (atenţie, nu ne mântuieşte corectitudinea!). Adusă la zi, parabola sugerează credincioşilor antiecumenişti raportarea cumpătată la perspectiva ecumenistă, „risipitoare de avuţii”. Renunţând la manierea exclusiv scrupuloasă  în înfruntarea ortodocşilor ecumenişti, puşi în postura „ingrată” a iconomului puţin credincios, creştinii „de dreapta” trebuie să se mulţumească deocamdată cu „bogăţia nedreaptă”, credinţa alterată de ecumenism, căruia datorită păcatelor lor nu-i pot face faţă cu propria corectitudine. Pe scurt, pentru a rămâne în unitatea Bisericii, antiecumenştii trebuie să-şi îngăduie „păcatul” vieţuirii într-un mediu poluat spiritual de cancerul ecumenist, păstrând în conştiinţă  o oarecare vinovăţie legată de „întinarea prin comuniune”, decât să iasă din Biserică. Smerenia gestului de a fi laolaltă cu Tainele Bisericii, amândouă însumând „bogăţie nedreaptă”, întrucât nu sunt câştigate prin vreo dreptate personală, nu ne vor lipsi de lauda Stăpânului Hristos, nici de mântuire, cunoscând că nu din laşitate, indiferenţă, trădare, procedăm astfel, ci fiindcă, în condiţiile date, nu avem de ales. Nu e vorba de îndreptăţirea ecumenismului, ci de conştientizarea neputinţei de a schimba situaţia. Poate aşa trebuie înţeles sfatul Părintelui Arsenie Papacioc: „Mulţumiţi-vă cu daruri mici”, ca o acceptare, silită de împrejurările potrivnice normalităţii, a unui creştinism „peticit”, „de mâna a doua”. O „bogăţie nedreaptă” pentru noi, care nu am fi meritat nici atât, datorită nevredniciei noastre. „Bogăţie”, deşi „ştirbită”, întinată, dar prin mila lui Dumnezeu încă mântuitoare, dacă ne gândim că ereticii şi păgânii nu se împărătăşesc de harul credinţei ortodoxe nici măcar cât noi, molipsiţii de ecumenism. Dacă generaţiile actuale ar fi meritat o credinţă neviciată ecumenistic, precum cei din vechime, Dumnezeu ne-ar fi dat-o iar bucuria noastră ar fi fost deplină. Însă darurile mari se dau sufletelor mari, iar noi împuţinaţi la inimă, se cuvine să ne mulţumim doar cu „firimiturile de la masa Stăpânului”, hrănindu-ne duhovniceşte cu ceea ce a mai rămas din vechea trăire creştină.

- Aşadar, duhul lumesc a pătruns şi în credinţa noastră şi în sufletele noastre…

- Duhul lumesc legist, în care totul pare simplu, uşor de rezolvat („e destul să gândeşti şi să ai iniţiativă”), acest duh al argumentelor şi explicaţiilor în logică de miliţian care „pe toate le ştie”, înaintea căruia nu există neputinţă, ezitări, dubii, nu este duhul ortodox al Bisericii. Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Serafim Rose, Arhiepiscopul Averchie Tauşev, Episcopul Nectarie Konţevici, deşi antiecumenişti moderaţi, au avut mult de suferit din partea antiecumeniştilor fanantici, înverşunaţi. Oamenii aceştia, care pentru poziţia lor echilibrată, refuzul de a-i socoti eretici, înşelaţi, căzuţi din har pe cei din patriarhia Constantinopololui, Greciei, Rusiei, României, Biserici „întinate” politic de comunism sau/şi religios de papistăşism: schimbarea calendarului, pomenirea patriarhului Ecumenic, vinovat de ridicarea anatemei asupra „Bisericii” Romei, vinovat de ecumenism, erau socotiţi deopotrivă cu ecumeniştii, catalogaţi drept înşelaţi, chiar eretici. Consemnând aceste crude realităţi din sânul ROCOR-ului, Cuviosul Serafim avertizează că, în viitor, duhul autentic al mărturisirii ortodoxe se va pierde tot mai mult, antiecumeniştii luptând pentru Ortodoxie într-un duh lumesc, prin dispute, certuri, argumente, explicaţii, asemănându-se aproape până la identificare cu ecumeniştii care înţeleg şi fac totul în mod raţional. Şi, într-adevăr, s-ar părea că, în viitor, Biserica va avea necazuri la fel de mari, dacă nu mai mari, cu fanaticii „de dreapta”, antiecumeniştii hiperortodocşi, decât cu fanaticii „de stânga”, ecumeniştii fundamnetalişti. Se aseamănă cu perioada primară, când Biserica era luptată dinafară de păgânii idolatri, iar dinăuntru de gnosticii extremişti, care, grupaţi în două tabere adverse privitor la primirea celor căzuţi din credinţă, creştini aflaţi sub tortură, aşa-numiţii „lapsi”, nu se puteau cu nici un chip împăca.

 

[Suntem în pragul unui nou tip de creștinism,
al unui martiriu smerit, ascuns celor din jur]

 

- Părinte, credeţi că acţiunile creştinilor conservatori în favoarea păstrării neştirbite a rânduielilor Bisericii sunt de prisos, lipsite de ecou, nepotrivite sau neplăcute lui Dumnezeu? Totuşi, răul ecumenist e foarte vătămător. Ce se poate face pentru stăvilirea lui? Cum, cât, în ce fel putem şi trebuie să ne opunem înnoirilor ecumeniste?

- Cercetând cu atenţie scrierile Cuviosului Serafim Rose, vedem că împărţiri jurisdicţionale ale ortodocşilor antiecumenişti în „buni” şi „răi”, şi unii şi alţii având aceeaşi platformă antiecumenistă mai mult sau mai puţin diluată în „nuanţe” proprii, secundare însă, în ansamblu comună teologic, nu sunt o soluţie. Separarea radicală a ortodocşilor antiecumenişti de ortodocşii ecumenişti, în condiţiile actuale, nu pare o soluţie realistă, fiind aproape imposibilă. O astfel de încercare, tragi-comic, îi bagă pe toţi în aceeaşi fundătură, cu atât mai condamnabilă pentru antiecumenişti care nu suportă abaterile canonice nici măcar sau mai ales în latura lor formală: încălcarea canoanelor. Ortodocşii ecumenişti, călcători ai canoanelor, dar hârşiţi în păstrarea nealterată a aparenţelor, golite de duh autentic, teoretic nu vor pierde prea mult în cazul separării hiper-ortodocşilor antiecumenişti de Biserica oficială, conştiinţa lor ortodoxă fiind deja tocită îndestul; ba mai mult, îşi vor revendica liniştiţi statutul de păstrători „autentici” ai Bisericii lui Hristos, arătându-i cu degetul pe „căuzaşii” antiecumenişti. Practic, aşa cum bine arată Părintele Serafim, desigur, fără a fi neapărat fatalist, în viitor, în sânul Bisericii, din punct de vedere canonic lucrurile nu vor mai putea fi împărţite clar în „alb” sau „negru”. Datorită împrejurărilor cu totul neobişnuite şi „necanonice”, adică neprevăzute în canoane, aşa cum le avem şi le interpretăm  în mod normal, toţi vor fi în neregulă. Vieţuirea canonică „absolută”, după care tânjesc naiv, îndeosebi ortodocşii antiecumenişti, va fi imposibilă. Desigur, în spiritul înţelegerii şi aplicării formale, exterioare a canoanelor, fiecare se va crede superior celuilalt, mai „corect” decât ceilalţi, însă dreptatea va fi de partea celui care, constrâns de împrejurări nefavorabile, îşi va asuma cu inima strânsă, îndurerat, anumite încălcări formale, nestârnite, nedorite, neaşteptate.

- Concret, când se va simţi creştinul antiecumenist în contrasens, călcător, fără să vrea, al unor forme corect-ortodoxe?

 - Atunci când se va socoti, cu înţelepciune, vinovat în faţa lui Dumnezeu, răbdându-şi bărbăteşte, matur, situaţia, nepierzându-şi nădejdea în mila şi iertarea lui Dumnezeu. Împăcat smerit cu împrejurările necanonice, el va dobândi duh „canonic” şi pace sufletească în Hristos, acolo unde antiecumeniştii super-corecţi, scandalizaţi, vor vedea doar cădere, păcat, erezie şi moarte veşnică. Dacă pentru unii pierderea condiţiilor ortodoxe exterioare, rânduite de canoane, presupune automat pierderea mântuirii, împrejurările fiind socotite inconştient deopotrivă cu harul şi mila lui Dumnezeu, chiar mai mult, pentru creştinul chibzuit, călăuzit de o conştiinţă curată, duhovnicească, nu întotdeauna „canonică”, circumstanţele nu au atâta putere deznădăjduitoare, interpretându-le ca făcând parte din neştiinţa şi nepătrunsa de mintea omenească pronie a lui Dumnezeu. Pronie care, iată, pentru mândria lui „ortodoxă”, „mărturisitoare”, îl smereşte pe om într-atâta, încât îi ia şansa de a vieţui şi de a  nădăjdui că se mântuieşte „canonic”. Se pare că, pentru a se preda cu totul voii lui Dumnezeu, El îi va dezbrăca pe creştini de orice posibilităţi fireşti de mântuire, „canonice” şi necanonice, chemându-i la mântuire nebunească, dincolo de orice logică a binelui înţeles omeneşte. Ca atare, împărţirea „ultraortodoxă” a ortodocşilor antiecumenişti în facţiuni supercorecte, formal nu izbăveşte de „necanonicitate” şi nici nu face pe careva mai merituos canonic înaintea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, „multiplicând” vieţuirea cea una ortodoxă în mai multe „ortodoxii” va da naştere unor secte ortodoxe în sânul Bisericii, după calapodul protestant, care, mâncându-se între ele, vor adânci confuzia în popor, înstrăinându-l de duhul şi simţirea ortodoxă a credinţei Sfinţilor Părinţi şi a Bisericii. Aceasta o vor păţi toţi cei ce caută soluţii radicale la criza din Biserică, tradiţionalişti sau modernişti. Dacă astfel de soluţii ar fi fost potrivite vremurilor în care trăim, Dumnezeu ni le-ar fi arătat, ni le-ar fi dat cu mulţi ani în urmă şi ne-am fi izbăvit.

- Totuşi o soluţie trebuie să existe, Dumnezeu n-ar fi îngăduit plăgile acestea duhovniceşti, fără să lase o portiţă de scăpare pentru cei chemaţi ai Lui…

- Chemarea vremii noastre nu e îndreptarea instituţiei Bisericeşti, oricât ne-am strădui, depăşeşte puterile noastre, ci să răbdăm neputincioşi, striviţi, vinovaţi că nu o putem îndrepta. Desigur, este o perspectivă sumbră, „urâtă”, neplăcută creştinului militant, activ, încrezător în dragostea lui jertfelnică pentru Dumnezeu. O postură incomodă, umilitoare, care,  pentru a fi asumată „chenotic” cere un oarecare curaj şi ceva „nebunie” greu de îndurat. Problema creştinilor conştiincioşi astăzi e căutarea şabloanelor tipiconale, încrederea în soluţii unice şi reţete universale în rezolvarea crizelor bisericeşti, precum decretele şi ordonanţele de guvern. Ca şi cum tuturor bolnavilor de ficat sau de rinichi li s-ar prescrie un tratament unic, valabil universal, ignorând particularităţile clinice ale bolnavilor/bolilor. Întrucât „bolile” de care suferă astăzi Biserica, în latura ei administrativă, formală, nu sunt generate de un construct omenesc, îndărătul lor ascunzându-se forţe şi strategii demonice, greu accesibile judecăţii comune, împotriva acestora nu se poate acţiona omeneşte, orice demers exclusiv raţional fiind sortit eşecului. Faptul că, spre deosebire de vremurile de odinioară, cât de cât normale, astăzi Biserica este copleşită efectiv de un duh nou, neînţeles omeneşte, greu de explicat şi imposibil de înlăturat, apăsând, sufocând necurmat suflarea creştină până la deznădăjduire, e un indiciu că ne aflăm în faţa unei situaţii fără precedent, prevestind nevoia schimbării mijloacelor de apărare a credinţei, a unei noi maniere de abordare a credinţei, dincolo de zelotismul convenţional, înveşmântat în aura romantică a mărturisirii. Prevăzând eşecul mărturisirii creştinismului autentic în foma misionarismului social, încununat de succese remarcabile demne de stima şi lauda publică, Sfântul Serafim de Sarov profeţea pentru vremurile noastre ivirea uni „nou” tip de creştinism care, dacă e trăit autentic, condamnă pe creştinul mărturisitor la o singurătate sfâşietoare, acesta simţindu-se părăsit  şi neînţeles de ai săi, „asemenea Fiului lui Dumnezeu de pe Cruce”, când nimeni nu mai era alături de El. Oare nu cu această cruce a părăsirii de laurii recunoaşterii şi recunoştinţei umane îi ameninţau deznădăjduitor anchetatorii şi torţionarii comunişti pe mărturisitorii lui Hristos în temniţe, ridiculizând „încăpăţânarea” lor („mori ca un prost, nimeni nu va mai şti de tine”), „proorocindu-le” că nu vor avea parte de cinstea de a fi socotiţi martiri în conştiinţa Bisericii („Crezi că vei fi sfânt? Noi nu facem martiri. Veţi muri ca nişte bandiţi, duşmani ai poporului proletar”). Realitate care, iată, se împlineşte sub ochii noştri, mucenicii anticomunişti din temniţe „neîncăpând” în sinaxarele Bisericii. Despre această singurătate în propria comunitate creştină dau mărturie pătimitorii lui Hristos Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide în cele două volume Întoarcerea la Hristos şi Deţinutul profet şi tot la aceasta făcea referire, îndurerat, Stareţul Nectarie de la Optina, mărturisind că, în viitor, soarta creştinilor în lume este aceasta: „Tăcere, tăcere, tăcere…”. Şi nu e vorba de acea tăcere condamnabilă, socotită trădare a lui Hristos, ci de impregnarea temeiurilor  societăţii şi a vieţii în ansamblu cu acest duh de moarte care, asemenea cancerului, desfiinţează în om capacitatea de a trăi, prefăcându-i existenţa într-o fiinţare amorfă, vâscoasă, greu de explicat, și obligându-l pe creştinul conştient de neputinţele proprii la o suferinţă tăcută, la un martiriu ascuns celor din jur, ei înşişi doborâţi, devoraţi de duhul nimicului nimicitor în discernerea corectă a lucrurilor. Pentru creştinii din lume şi, în bună măsură, chiar şi pentru monahii din mânăstiri, care vieţuiesc creştineşte mai mult prin ei înşişi, bizuindu-se mai mult pe elementul uman, decât pe înscrierea tainică în rânduiala harului proniator, aceste adevăruri de neînţeles par fanteziste, închipuite, mincinoase, raţiunea „bunului simţ” împiedicându-i să primească smerit, dureros, realitatea dezgustătoare, întrebându-se dezamăgiţi: „Chiar nu se mai poate face nimic? Nu există nici o cale de a ieşi la liman?” Există, însă e una cu totul neplăcută firii omeneşti, pierdută chiar şi de creştini: rezistenţa tăcută, discretă, anonimă, lipsită de fastul şi de strălucirea eroică, spectaculoasă a marilor fapte, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor Herman de Alaska, Siluan Athonitul, Ioan Iacob Hozevitul, cvasinecunoscuţi în timpul vieţii de cei din imediata apropiere şi nu numai [Nota red.: nu sângele martirilor va fi sămânţa creştinilor, ca până acum, ci smerenia martirilor]. Spre deosebire de Sfântul Paisie Aghioritul sau, în spaţiul românesc, de Părinţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, celebri încă din viaţă. Dacă nu ar fi existat o mână de entuziaşti care să-i popularizeze, peste sfinţenia unui Arsenie Capadocianul, Antipa de la Valaam sau chiar Ioan Maximovici, ca să nu mai vorbim de Sfânta Maria Egipteanca sau Sfânta Teodora de la Sihla, s-ar fi aşternut praful uitării, nimeni amintindu-i vreodată.  De pildă, câţi dintre români îşi mai amintesc că, pe vremea lui Barbu Lăutaru, putea fi văzut pe străzile Iaşului un „homless” al epocii, sărac, amărât, ponosit, lipsit de adăpost, „celebrul” cerşetor Lumânărică, suflet milostiv, foarte iubit şi, în egală măsură, popular în mahalalele târgului, cât şi pe la curţile boiereşti. Un „nebun pentru Hristos” al vremii, bănuit a fi monah datorită chipului sau uscat, ascetic, contemplativ, cu origini pierdute în Tutova Bârladului; un pribeag care, asemenea Moşului Gheorghe Lazăr, împărţea binefaceri tuturor, mici şi mari, buni şi răi, avuţi şi săraci, aprinzând lumânări pentru adormiţi, plângând şi rugându-se pentru sufletul lor, el însuşi un „taciturn” mai mult „mort” decât viu printre cei din jur. Deşi „canonizat” de contemporani pentru virtuţile lui, socotit sfânt în viaţă, nu s-a aflat nici un hagiograf  care să-i cinstească memoria. Despre acest mare trăitor, pomenit ici-colo în literatura profană, nu se mai ştie aproape nimic. Să nu ne închipuim că, deşi perceput ca un sfânt, acest cerşetor al lui Hristos era cinstit cu „flori şi busuioc”  de comunitate, într-un duh lumesc precum celebrităţile de la Cannes, noroadele îmbulzindu-se la uşa lui pentru cuvânt de folos. Rapida familiarizare cu prezenţa nevinovatului Lumânărică făcea din el un personaj relativ comun, faţă de care contemporanii nutreau oarecare vagi sentimente pioase, fără transformări majore în conştiinţa lor religioasă. Lumânărică poate fi o „parabolă” a rezistenţei creştine în lumea de astăzi, dincolo de idealurile nerealiste ale doritorilor de succese misionare.

- Dacă bolile sunt de natură duhovnicească în Biserică, atunci şi leacurile ar trebui să fie tot duhovniceşti.

- Vrem, nu vrem, în societatea actuală, creştinului neoportunist i se oferă un singur loc serios: cel de paria, de care creştinii „optimişti” nu vor să audă, nădăjduind într-o intifadă izbăvitoare, întemeiată pe analize şi strategii raţionale, omeneşti. Mânaţi de duh lumesc, creştinii vor să apere lumeşte credinţa căutând pretutindeni, chiar în Biserică, modele lumeşti: oameni instruiţi, spirite întreprinzătoare, predicatori renumiţi, scriitori consacraţi, patrioţi, conferenţiari, politicieni, patroni influenţi şi tot felul de „experţi” şi „specialişti” care să-i organizeze pentru a reuşi. Religiozitatea vremii noastre, deplânsă de Sfântul Ignatie Briancianinov care, întristat, vedea cum oamenii vor să stăvilească valurile pornite asupra Bisericii, „împrumutând unelte din văzduhul acestei lumi”. Fireşte, la nevoile practice ale Bisericii, pot şi trebuie să participe toţi oamenii, indiferent de poziţia lor pe scara socială, însă problemele de natură duhovnicească, din care îşi trage seva actuala criză bisericească, nu pot fi rezolvate de aceştia. Ei, şi noi toţi, purtăm vinovăţia „infestării” duhului creştin, nu doar simplu vorbind cu păcate, ci cu plămădirea şi introducerea în Biserică a duhului lumesc, a apucăturilor şi simţirilor omeneşti antievanghelice. Nebunie şi orbire duhovnicească în care nu se poate lupta nici „ecumenist”, nici „antiecumensit”, întrucât rânduielile dinafară în care vrem să facem ordine nu pot alunga vătămarea lăuntrică, oricât le-am schimba şi înnoi. E ca în experimentele genetice, unde odată ce omul a intervenit în structura chimică nu se mai poate face nimic, dacă nu intervine harul lui Dumnezeu. În acest sens, antiecumeniştii sunt obligaţi ca, în demersurile pentru credinţă, pentru păstrarea ortodoxă a acesteia, să „depăşească percepţia tradiţional maniheistă a moralei creştine, care pentru mulţi se reduce la iubirea de Dumnezeu şi ura şi lupta împotriva vrăjmaşilor Lui. Este vorba de o perspectivă vechi-testamentară ce apare în unii psalmi - 138, 21, 22  - şi ţinând de o viziune angelică şi militantă în sens războinic a vieţii spirituale” (Diacon Ioan I. Ică, jr.). Acest duh revoluţionar în sprijinul Bisericii, nu însă şi în spiritul ei, l-au avut Apostolii înainte de Cincizecime, când, precum ştim, Petru a scos sabia pentru a-L apăra pe Iisus de evrei. Pentru noi, românii, un model de trăire şi mărturisire ortodoxă autentică este Părintele Rafail Noica, pustnic în Munţii Apuseni. Unii vor zice: „Păi, ce fel de model e acesta că mai mult tace, nu zice nimic, nu face nimic!?” Tocmai, pentru că nu face nimic la vedere, ţinându-se deoparte de izbucnirile pătimaşe, potrivnice din Biserică, purtând în tăcere crucea propriilor neputinţe în faţa duhului vremii, „face” tot ce trebuie, mai mult decât noi toţi. Vulturul, şezând liniştit în cuibul situat la înălţime pe marginea stâncii, vede şi cunoaşte schimbările vremii mai bine decât cocoşul amestecat în zarva păsărilor de curte. Chiar dacă acestea, nevăzându-l  alături, vor crede că el nu ştie nimic ori că a murit, el va sta neliniştit acolo, chibzuind înţelept peste cele de jos. Şi capra neagră dacă ar coborî prea des la poienile înverzite, părăsind crestele munţilor, ar mânca-o lupii. Deşi beneficiază de faima unui nume consacrat în cultura română, Părintele Rafail preferă anonimatul vieţuirii ascunse, retrase, neştiute. Nu este ctitor de locaşuri sfinte, nici protopsalt sau „mare duhovnic contemporan”, nici stareţ al vreunei mânăstiri prospere, nici nu râvneşte la treapta de episcop. Probabil, dacă le-ar fi voit, le-ar fi dobândit. El însă a ales smerita cale a tăcerii întru rugăciune, numită şi isihie. Cel ce se roagă tăcând, nefăcând nimic, se roagă mai mult decât cel ce se roagă vorbind şi făcând multe. „Antiecumenismul” isihast al neparticipării active la bâlciul din biserică, în care, desfăşurându-te prin felurite acţiuni energice te mai eliberezi sufleteşte de acumulări şi frustrări, căpătând chiar sentimentul că, totuşi, eşti „mai bun” decât alţii care „tac”, în timp ce tu „lupţi pentru Hristos”, este crucea vremii noastre, purtată de Sfântul Siluan Atonitul, regăsită în îndemnul: „Ține mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Răbdarea smerită, deznădăjduită sau, cum spune Părintele Rafail, „fără de nădejde”, a acestui iad – neputinţa de a mai face ceva cu rezultate vizibile, concrete, durabile – e tot ce se mai poate face serios în duhul credinţei ortodoxe. E lupta în duh, de care pomeneşte adesea Părintele Rafail, lupta de a nu te lăsa vătămat duhovniceşte în dispute sterile, păzirea duhului tău de risipirea în mărunţişuri secundare, oricât ar părea acestea de „importante”, „grave”, „mântuitoare”!

- Cu alte cuvinte, e mai important să-ţi păzeşti aşezarea ortodoxă lăuntrică decât să vociferezi inutil în exterior?

- Cei ce şi-au închinat vieţuirea creştină zidirii împărăţiei lăuntrice a lui Hristos, operă care nu stă în puterile omeneşti, ştiu din experienţă că nepăzirea cu scumpătate a acestei împărăţii, pentru care vor da socoteală, e mai gravă înaintea lui Dumnezeu decât nepăzirea legilor exterioare în funcţionarea Bisericii. Ei nu vor da niciodată aurul pe aramă sunătoare, jertfind totul pentru păstrarea mărgăritarului ascuns în ţarina desţelenită cu trudă. Ei ştiu „din lucrare” că dreptatea credinţei şi mântuirea vin şi se păstrează prin har, nu prin lege, nu prin încrederea nemărginită în puterea corectitudinii morale exterioare. Lupta pentru puritatea Ortodoxiei, dusă doar cu neputincioasele arme ale desăvârşirii morale, până nu va recurge la un armament duhovnicesc, mânuit de oameni duhovniceşti, nu va fi mântuitoare, înţepenindu-se în mlaştina discursurilor „ştiutoare”, totdeauna aceleaşi, fără a ieşi vreodată la liman. În mod paradoxal, pentru ca lupta antiecumeniştilor să fie încununată de slava lui Dumnezeu, trebuie, omeneşte vorbind, să fie biruitori ecumeniştii. Precum în bătălia de la Kosovo, unde sârbii au fost învinşi, iar cneazul Lazăr mucenicit. Acesta e preţul victoriei creştineşti, al sfinţeniei autentice: biruinţa în har, nu în trup. Ceva peste mintea omenească în care lucrează legile firii… (C. O.)  (Sursa: rev. Credința Ortodoxă)

 

Părintele Rafail Noica - Despre Sinodul din Creta

 

04-08-2017
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu