Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 99

Satul şi ţăranul român – o monedă cu două feţe. Perspectivă etnopsihologică

Pr. dr. Ciprian Valentin Bâlbă
Tags: taran; satul; credinta;

I. Consideraţii metodologice

Deşi înnoirea pachetului metodologic al cercetării vieţii populare româneşti reprezintă o preocupare de continuă însemnătate, sunt anumite excrescenţe ermeneutice, de pildă cea bazată pe neopozitivism, care supralicitează până la saturaţie implicarea raţiunii iluminate în domeniul spaţio-temporal, magic şi religios, concret şi total, întreg, al vieţii ţăranului român.  

Nu neopozitivismul e rău în sine, ci faptul că poate fi socotit un panaceu. Cine altcineva, decât un „novice importator de marfă neopozitivistă”, ar putea adresa o întrebare de acest fel: „Din câte dealuri şi din câte văi se compune spaţiul mioritic?” (BLAGA, 1972, p. 90).

Cum ar putea cineva să încerce să demonteze ştiinţific crezul blagian şi, îndrăznesc să cred că şi al nostru, crez conform căruia spaţiul nostru ondulat se manifestă şi în doinele şi în cântecele noastre (BLAGA, 1972, p. 47). Păi când asculţi o doină sau un cântec popular în primul rând pur şi simplu simţi şi trăieşti. Te încearcă anumite stări interioare pe care nu le diseci deconstructivist sau structuralist.

Deşi, aşa cum susţine George Călinescu, nu poţi izola creaţia populară in se de orice dimensiune şi categorie de interpretare estetică. Cântecele populare sunt „poezii, pasibile de critică literară, suficiente în sine” şi în interiorul lor vom întâlni „toate mijloacele specifice poeziei (rima, metafora, descripţia fantastică a realului, muzica poetică”) (CĂLINESCU, 1964, p. 202).

         Dincolo de toate, metodologic, e mult de mers de la aceste categorii filologice până la un pozitivism pur de tip logico-matematic. Şi asta mai ales că se eludează unul dintre principiile matricei etnopsihologice de formare, moştenire, transmitere şi conservare semantică a faptului de viaţă ţărănesc şi românesc, adică preemţiunea emoţiei asupra cogniţiei. Românul mai întâi a simţit şi a trăit lucrurile şi evenimentele de viaţă şi chiar cosmice şi abia apoi le-a acordat o anumită semnificaţie. De fapt, psihologic vorbind, e un adevăr universal valabil că a simţi anticipează pe a gândi.

         Din punct de vedere filogenetic (discuţiile despre evoluţionism şi limitele lui ştiinţifice le vom lăsa pe altădată) se pare că prima dată s-a format creierul limbic sau emoţional, deci centru al emoţiilor şi apoi a apărut neocortexul care este răspunzător de gândire. Pentru aceasta noi oamenii mai întâi simţim şi după aceea gândim. La început, mai înainte de zorii civilizaţiei, supravieţuirea depindea de reacţii emoţionale rapide şi nu de procesualitatea strategică a gândirii. Simţind frică, omul fugea înainte să-şi clarifice toate articulaţiile situaţiei periculoase şi lucrul acesta indubitabil i-a salvat de nenumărate ori viaţa (GOLEMAN, 2008, p. 36 ş.u.).

         Din punct de vedere ontogenetic, lucrurile au rămas la fel, în sensul că înainte de a gândi noi simţim. Orice ni se întâmplă şi orice auzim sau vedem într-o anumită situaţie sau de la anumiţi oameni, trece mai întâi prin sistemul limbic şi solicită un răspuns emoţional, pentru ca, după aceasta, să se implice cortexul prefrontal şi decizia pe seama gândirii. Bineînţeles că e vorba de fracţiuni de secundă. Poate că pe astfel de considerente se bazează şi vorba populară de duh după care e bine să te gândeşti de două ori şi să acţionezi numai odată. 

         Ţăranul român – şi nu numai el – nu face abstracţie de la acest mod de a vedea lucrurile. „Reprezentarea lumii fenomenale a cerut un efort intelectual, dar ca acesta să se producă a trebuit să aibă loc emoţii puternice; impulsurile şi emoţiile nu au organizat nimic, dar ele au putut provoca organizarea”(BERNEA, 1997, p. 278). Întâi emoţia şi apoi organizarea pe considerentul gândirii.

         Ceea ce înseamnă că produsele vieţii şi civilizaţiei ţărăneşti şi nu  numai produsele în sine ci şi procesele sau drumul pe care un produs l-a parcurs până la elaborarea sa finală, se compun nu numai din strategie intelectuală ca urmare a combinatoricii gândirii. Gândirea şi judecata ţărănească sunt eclatant prezente, dar modelând conţinutul emoţional al multiplelor şi variatelor elemente care compun mediul de viaţă spaţio-temporal şi cauzal al satului românesc. Emoţia apare la intersecţia ţăranului român cu tot ceea ce-l înconjoară şi cu semnificaţiile pe care i le conferă locului şi timpului pe care le trăieşte în registru propriu. Iar el, pe baza emoţiei, munceşte „conceptual” la consolidarea propriei lui mentalităţi care ia forma tradiţiei populare româneşti, corespunzând şi cu acele categorii estetice pe care Călinescu le vedea ca pe nişte virtuţi ale creaţiei şi cântului popular.

         Cred că neopozitiviştii care-şi pun astfel de întrebări ca cea de la începutul materialului nostru văd doar o parte din adevăr, unilateral ştiinţifică, adică partea produsului ţărănesc elaborat şi finit, fără să ţină însă cont de întregul proces al elaborării produsului respectiv şi care acoperă o acoladă de timp de cele mai multe ori extinsă inter-generaţional. Mai mult decât atât, ţăranul român  reprezintă o personalitate psiho-somatică extrem de complexă, motiv pentru care contribuţiile etnopsihologice sunt esenţiale (ŞEULEANU, 1994, p. 12 şi 14).

         Se pare că atunci când se apleacă asupra mentalităţii şi produselor populare, ştiinţei îi lipseşte câteva antene prin care să poată percepe acele intuiţii si date emoţionale fără de care rezultatul cercetării este reducţionist, impietând asupra realităţii existenţiale concrete (BERNEA, 1997, p. 268).

E ca şi cum atunci când vezi un om clătinându-se pe picioare zici că e băut. Şi, într-adevăr, un om băut se clatină pe picioare; dar nu oricine se clatină pe picioare e şi un om băut. Poate fi şi bolnav. Aceasta e o lupă reducţionistă.  

         Dacă până acum am schiţat câteva cuvinte despre anumite necesităţi de îmbunătăţire metodologică la nivelul cercetării universului valoric al satului românesc şi al ţăranului român, în ce-a de-a doua parte a abordării noastre vom vedea mai aplicat cum se reflectă o astfel de perspectivă metodologică asupra unor fapte concrete.    

       

II. Emoţie – sens – ordine în viaţa ţăranului român

        Conform definiţiei general acceptate, emoţiile pot avea un efect mobilizator sau dezechilibrant asupra persoanei. Asta depinde de raportul lor cu raţiunea organizatoare. Ele dispun de impuls, de pasiune, iar rolul raţiunii rezidă în gestionarea lor într-o anumită direcţie dorită sau spre un anumit sens.

Constantin Noica spune că „tot ce ni se întâmplă, şi de altfel tot ce se întâmplă universalului, trebuie să capete o aşezare şi un echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva, cu ceva, spre ceva. Dar un miracol, îndrăznim să spunem, al limbii române face ca o singură prepoziţie să le înglobeze pe toate celelalte…este prepoziţia „întru”, care cuprinde şi face posibile… toate celelalte prepoziţii, în spaţialitatea lor exactă” (NOICA, 2008, p. 174).

Aşadar, ţăranul român caută un sens şi o ordine în toate lucrurile care îl înconjoară imediat sau cosmic. Asta o face pentru a-şi disciplina fricile şi, în general, emoţiile care altfel l-ar năpădi şi i-ar face viaţa un calvar. Emoţiile vin dintr-un depozit inconştient.

Din unghi freudian, emoţiile se cuantifică dedesubtul pragului conştient al vieţii persoanei şi rămân acolo în stare latentă. Tot ceea ce ne produce frică şi tot ce ne produce plăcere dar nu este acceptat din punct de vedere al conduitei sociale, se sedimentează în inconştientul personal al fiecărei persoane. Se pare că fantezia, visele şi chiar unele intuiţii sunt poduri între conştient şi inconştient. Ele aşteaptă doar ocazia existenţială favorizantă şi astfel îşi fac apariţia. Dacă nu sunt conştientizate, adică dacă nu este clarificată originea şi mesajul lor, ele rămân la pândă şi izbucnesc ori de câte ori au ocazia.

După Jung, alături de inconştientul personal mai este un inconştient colectiv, un fel de moştenire arhetipală a tuturor experienţelor umane din toate locurile şi timpurile. Aceste experienţe, zice Jung, se transmit ereditar şi nu au fost niciodată conştientizate de către persoana care le moşteneşte. Aceasta spre deosebire de inconştientul personal care conţine lucruri pe care persoana le-a putut conştientiza şi care apoi au dispărut din conştiinţă fiind uitate sau refulate (JUNG, 2003, p. 53).

Toate aceste lucruri, populează şi universul interior al ţăranului român care prin efortul de a da un sens evenimentelor şi situaţiilor din viaţa sa, îşi ordonează existenţa şi-şi domoleşte adâncurile emoţionale ale unui trecut ancestral (inconştientul colectiv) sau mai apropiat (inconştientul personal). „În cazul poporului român, chiar atunci când îi cercetăm viaţa şi formele tradiţionale, suntem în faţa unei societăţi evoluate. Dar nu e mai puţin adevărat că în interiorul său s-au păstrat elemente şi forme foarte vechi, de înaintea erei noastre, bogate zăcăminte depuse în timp, ceea ce face ca fenomenul ca atare să intereseze etnologia şi, în cazul nostru, etnopsihologia” (BERNEA, 1997, p. 280). 

Pentru a-şi linişti viaţa, ţăranul român i-a fixat nişte cadre care corespund legii sau rânduielii şi care se constituie în cauze explicative la tot ceea ce-i provoacă teamă sau disconfort existenţial. Uneori există şi riscul ca aceste legi să nu corespundă logicii clasice.

De exemplu, să luăm legenda facerii lumii cu ariciul şi cu albinuţa. Pentru frumuseţea limbii o voi cita in extenso: „Ci-că la început, când a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, s-a brodit de a făcut pământul mai mare decât cerul şi nu încăpea pământul subt cortul cerului, nu se mai vedea nici soarele, nici picătură de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă Dumnezeu ca să dreagă lucrurile. Să ceară sfat de la arici. Cheamă pe albină şi o trimite la arici. Albina se duce şi-i spune: „Uite, nene arici – cum o fi zis ea pe-acolo – m-a trimis Dumnezeu să te întreb: cum ar putea să bage tot pământul subt cer?” „Şi tocmai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine? Da’ ce ştiu eu, zice ariciul cu supărare. Du-te, de-i spune, că nu mă pricep eu la d-al de astea!” Albina plecă, dar în loc să iasă pe uşă, se aşeză pe clanţa uşii, iar ariciul crezând că a rămas singur începe a dondăni: „Hm, el, Dumnezeu, după ce şi-a bătut joc de mine şi m-a făcut aşa de ghemuit şi de urât, cum ar pofti să-l învăţ cum să micşoreze pământul. De ce nu mi-a dat putere multă să strâng pământul în labe până s-o încreţi, să se facă munţi şi văi, să vezi atunci cum încape!” Sbîîîr! atunci şi hoţoaica de albină de pe clanţa uşii şi fuga cu vestea la Dumnezeu”…Astfel făcu Dumnezeu munţii şi văile” (BLAGA, 1972, pp. 224 – 225).

         Dincolo sau dincoace de orice logică, pe ţăranul român nu l-a interesat dogmatica creştin-ortodoxă care învaţă despre atotputernicia şi atotştiinţa divină. Pentru sistemul lui de credinţe, faptul că Dumnezeu este sensul explicativ suprem a tot ceea ce există nu este în contradicţie cu improvizaţia unei slăbiciuni a Creatorului care ar avea nevoie de înţelepciunea ariciului pentru modelarea lumii. Pentru ţăran, învăţământul suprem al parabolei este că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi, în consecinţă, orice se întâmplă sub cer şi sub soare este sub ştiinţa şi legea Lui. Altfel spus, ordinea pe care El o stabileşte la nivelul obiectiv de existenţă a lumii şi pe care ţăranul român o percepe ca pe o lege universală, îi dă acestuia din urmă senzaţia ordinii şi siguranţei subiective. Că se poate crea ceea ce noi astăzi am putea considera ca fiind o contradicţie logică sau dogmatică, acesta este ultimul lucru la care ţăranul român se gândea (BERNEA, 1997, pp. 281 – 283). 

        Zilele trecute discutam cu o bătrânică de aproape nouăzeci de ani din satul Felmer, comuna Şoarş, de lângă Făgăraş. Se văita de una de alta şi zicea din timp în timp: „Doamne ajută-mă!”, „Doamne ia-mă la Tine!” Am întrebat-o despre suflet şi ce crede că se întâmplă cu sufletul după ce moare. „Să duce în pământ, maică, odată cu trupul”, mi-a răspuns. Ce să-i mai spun eu de eshatologie şi despre filosofia creaţională a trupului şi sufletului şi ce se întâmplă cu ele până la Judecata finală şi după aceea. Însă vocea ei fermă şi ochii plini de sens atunci când spunea „Doamne ajută-mă!”, m-au lămurit. Ea credea pur şi simplu şi, cu toate argumentele mele, nu cred că-i mai putea adăuga ceva. Acesta e ţăranul român de azi şi de ieri, aceasta e credinţa lui şi aceasta e tradiţia lui. 

         Pentru el, sensul vieţii reprezenta şi încă reprezintă prioritatea supremă, indiferent de forma pe care acest sens o avea. „Va fi fiind” un sens al vieţii îşi spunea românul, pentru care tot ceea ce i se întâmpla în viaţă nu depăşea dificultăţile de acceptare a unui „tragic difuz”. Totul era atenuat şi măsurat de credinţa sa în Dumnezeu. Pentru român „lumea asta nu-i a mea, ceaialaltă nici aşa”(NOICA, 2008, p. 166).

Nu mai conta forma şi conţinutul informaţional oficial al acestei credinţe într-un stăpân al lumii. Pentru el e suficient de liniştitor să ştie că lumea are un Stăpân, tot aşa cum în Biserica din mijlocul satului şi în jurul căreia comunitatea se coagula, trăia, moştenea şi transmitea mai departe valori, idei, credinţe…sub chip de jocuri, doine, poezii, strigături, bocete… .  

         Putem concluziona odată cu Bernea, spunând: „În acest întreg al lumii, o realitate complexă, dar nu infinită, ordonată, dar nu statică, provocatoare de întrebări şi nelinişte, dar nu de durere morbidă, în acest întreg al lumii şi vieţii plin de mister, dar nu fantomatic, ţăranul român a putut descifra la nivelul lui tot ce punea în evidenţă această realitate obiectivă, larg dotată, în dialog cu una subiectivă. (BERNEA, 1997, p. 285)”

         Cauzalitatea din spatele lumii şi al vieţii ţăranului român depăşea cu multe nuanţe necesitatea existenţială oarbă. În mod obiectiv, Dumnezeu e la cârma tuturor lucrurilor şi această obiectivitate răspunde nonsamavolnic subiectivităţii umane care o atenuează pe prima prin acţiune ritualică şi obicei tradiţional. Astfel, universul emoţional al ţăranului român se liniştea şi, Dumnezeu ştie, poate că chiar mai mult decât atât.   

 

         BIBLIOGRAFIE:

  1. BERNEA, Ernest, (1997). Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti: Editura Humanitas.
  2. BLAGA, Lucian, (1972). Isvoade, Bucureşti: Editura Minerva.
  3. CĂLINESCU, George, (1964). Istoria literaturii române, Bucureşti: Editura Academiei populare Române. 
  4. GOLEMAN, Daniel, (2008). Inteligenţa emoţională, traducere din limba engleză de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Editura Curtea Veche.
  5. JUNG, Carl, Gustav, (2003). Arhetipurile şi inconştientul colectiv, traducere din limba germană de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti: Editura Trei.
  6. NOICA, Constantin, (2008). Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti: Editura Humanitas.
  7. Şeuleanu, Ion, (1994). Dincoace de sacru, dincolo de profan, Târgu Mureş: Editura Tipomur.
31-07-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu