Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 149

Sinodul din Creta și crucea sincerității – Ioan Moga

Tags: sinod panortodox;

 

La un an de la Sfântul și Marele Sinod din Creta, Biserica Ortodoxă oferă o imagine mai eterogenă decât cea cu care eram obișnuiți înainte de Sinod. Departe de a fi îngrijorătoare, această imagine realistă ne atrage doar atenția că nu putem trăi unitatea Ortodoxiei Universale decât după ce am simțit diversitatea – câteodată dureroasă – a oamenilor și a culturilor care o compun. Darul – și nu datul – unității și al înțelegerii coborât la Rusalii peste Sfinții Apostoli trebuie invocat și redescoperit mereu și mereu, mai ales atunci când riscăm să ne scufundăm în Babilonul părerilor, al negării de tip protestant a autorității episcopal-sinodale și al individualismului cu chip preacucernic.

La fel ca în Biserica primară, un Sinod se întrunește pentru a răspunde unor provocări de actualitate, dar totodată receptarea acestui Sinod poate duce la noi necesități de lămurire. Sinodul de la Niceea (325) se împlinește prin cel de la Constantinopol (381), cel din Efes (431) nu poate fi gândit fără lămuririle aduse de cel de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451). Biserica trăiește cu și între Sinoade, drumul ei este un drum al dialogului și al propovăduirii prin Sinoade, pe baza vocilor și a minților luminate ale acelor Părinți care deschid cărarea sau bătătoresc drumul înspre un nou Sinod.

Deși ne aflăm după Sinodul din Creta și toată lumea încearcă să justifice (sau, din păcate, să demonteze) deciziile sale, mai importantă este conștiința faptului că ne situăm înaintea unui alt viitor Sinod… Timp de 40-50 de ani s-a tot pregătit Sfântul și Marele Sinod; a fost un drum al întregii Biserici, o pleiadă de mari teologi au pus umărul în acest sens. Acum privim înainte; și din toată tulburarea creată nu putem nega un aspect pozitiv: trezirea conștiinței credincioșilor pentru dimensiunea universală a Ortodoxiei. S-ar putea ca istoria Bisericii să considere la un anumit moment dat Sinodul din Creta drept primă sesiune a unui Sinod panortodox de mai lungă durată, hotărâtor pentru drumul Ortodoxiei în mileniul trei. Cert este: drumul sinodal al Bisericii (în sine un pleonasm, pentru că synodos poate fi tradus mot à mot cu „drum împreună“) nu are sfârșit decât la a Doua Venire a Domnului. Acest drum (sau „lucrare sinodală“ cum se spune în Enciclica din Creta) ține de necesitatea propovăduirii ACELEIAȘI credințe apostolice în lume. Cine ia un singur Sinod drept un eveniment final și suficient sieși uită că Sfinții Părinți Capadocieni de aceea au fost numiți „mari dascăli ai lumii“ pentru că au diortosit Crezul Primului Sinod Ecumenic de la Niceea fără să îl abolească și fără să îi știrbească autoritatea. Dar atât Părinții de la Niceea cât și cei de la Constantinopol știau că ei nu „hotărăsc” „credința“, ci sunt doar slujitorii unei predanii și mărturisiri apostolice, care se cere transmisă, tradusă, apărată, exprimată. Să nu uităm: și pe vremea lor exista politică bisericească; și ei au avut propriile lor dezamăgiri legate de unele aspecte ale vieții bisericești sau ale unor formulări de text, ca de pildă Sf. Grigore de Nazianz în anul 381. Dar au rămas fii ai Bisericii, susținători ai acestui drum sinodal al Bisericii în istorie. Păstrând proporțiile, așa stau lucrurile și în anul 2017.

Cum merge lucrarea sinodală a Ortodoxiei pe mai departe? Din păcate, la nivel panortodox, s-a așternut tăcerea. Cele patru Biserici autocefale absente nu dau semne că ar accepta sau prelua documentele Sinodului, din contră: Bisericile antiohiană, bulgară și georgiană au transmis deja mesaje negative. Toată lumea pare să aștepte poziția Bisericii Ortodoxe Ruse care, după ce în iulie 2016 a delegat cercetarea documentelor din Creta unei Comisii teologice, se exerzează în tăcere pe marginea subiectului. Pot trece ani până când 13

Patriarhia Moscovei se va poziționa față de cele șase documente și față de Enciclica Sinodului; aceasta, deși textele nu sunt creații noi, Biserica Rusă participând activ – până în ianuarie 2016 – la redactarea și îmbunătățirea lor!

Prin urmare, Sinodul care trebuia să arate lumii unitatea Ortodoxiei a funcționat ca un catalizator, scoțând la iveală blocaje de comunicare, orgolii de moment și incapacitățile unor Biserici Autocefale de asumare a unei auto-terapii sinodale la nivel panortodox. Acest adevăr doare, de aceea e atât de incomod să îl formulăm deschis. Dar ce poate fi mai benefic decât Crucea sincerității într-un asemenea context? Desigur, există în diplomația și politica bisericească multe alte considerente, toate la fel de pertinente și de „ortodoxe“, care ar nuanța această descriere. Până una alta, rămâne un fapt incontestabil și dureros că la un an de la Sindul din Creta nu a avut încă loc o Sinaxă a Întâistătătorilor Bisericilor autocefale care să încerce măcar ieșirea din această criză panortodoxă. Această amânare a unei necesare clarificări slăbește forța de iradiere a evenimentul însuși. Autoritatea morală și spirituală asumată la nivel universal de către Biserica Ortodoxă în fața lumii întregi – de pildă în Enciclica Sinodului – este periclitată de această prea lungă tăcere…

Fără îndoială, nu poate fi vorba de o pre-schismă sau de o autodemontare nefericită a Ortodoxiei la nivel universal așa cum se grăbesc să afirme – mai mult sau mai puțin deschis – voci din lumea catolică. Pentru unii reprezentanți ai Bisericii Romano-Catolice, felul în care a decurs Sinodul din Creta și presupusa stagnare panortodoxă de după nu ar face decât să demonstreze, chipurile, faptul că Ortodoxia nu este și nu va fi în stare să-și articuleze unitatea la nivel universal fără un factor al unității, adică fără primatul papal. Însă nu hazul de necaz pe care și-l permit alții trebuie să fie motivul discutării la nivel panortodox al „drumului de după Creta“, ci necesitatea de a arăta că experiența sinodală trăită la Sinod de către cei prezenți trebuie continuată. Felul în care Bisericile Autocefale prezente sau absente de la Sinod vor înțelege deopotrivă să continue în mod activ lucrarea sinodală panortodoxă este hotărâtor pentru mărturisirea unității Bisericii în lume. „După roadele lor îi veți cunoaște…“ (Mt. 7,16).

Mai importantă poate decât documentele a fost tocmai regăsirea firească și frățească a atâtor episcopi veniți din toată lumea într-un Sinod, adică într-o experiență a comuniunii liturgice și a dialogului. Documentele – despre care nu doresc să vorbesc în cadrul acestui scurt articol – sunt în primul rând expresia unui început. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut deja din octombrie 2016 fericita inspirație de a afirma acest lucru: „textele pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe.“ Documentele sunt începutul unei reflecții comune, necesare la nivel panortodox.

De ce necesare? Pentru că ortodoxul din Dorohoi și ortodoxul din Chicago pot avea soluții din ce în ce mai diferite legate de traducerea Sfintei Tradiții în modernitate. Astfel de sinoade panortodoxe nu fac decât să aleagă din marele tezaur al Tradiției câteva teme de actualitate pastorală, pentru crearea sau măcar schițarea unui etos ortodox comun, în care să se regăsească fiii și fiicele Bisericii Ortodoxe de azi, indiferent de contextul cultural în care trăiesc. Pentru mulți, semnificația postului sau chestiunea misiunii ortodoxe în lume pot părea generalități, truisme, realități de mult știute și asumate. Însă Ortodoxia trăiește în momentul de față în contexte culturale foarte diferite: ceea ce pentru unii este o banalitate (de pildă postul), pentru alții poate fi un avertisment pentru reîntoarcerea la tradiția comună; ceea ce pentru unii este profund „ecumenist“, pentru alții este asumarea unui bun simț de relaționare interconfesională și nimic mai mult; ceea ce pentru diaspora este un dat pastoral (căsătoriile mixte între creștini ortodocși și creștini de alte confesiuni), este pentru un context monoconfesional ceva lipsit de relevanță. Un document are șansa de a focaliza atenția asupra unor teme majore; el implică însă și riscul reducerii complexității unei chestiuni doar la formulările articulate în text. Biserica Romano-Catolică se luptă cu un excedent de texte și documente, încercând prin lungimea, complexitatea și cantitatea lor să acopere toate registrele și curentele existente… Este o cu totul altă opțiune decât cea a Ortodoxiei. De aceea, în treacăt 14

fie spus, Biserica Ortodoxă este și va rămâne reticentă la elaborarea continuă de noi documente cu caracter referențial, și chiar și atunci când o face lasă loc liber renumitului proces post-sinodal de receptare și nuanțare eclezială…

Cu toate acestea, redactarea unor texte comune la nivel panortodox este și va continua să fie, în anumite contexte, o necesitate. Referitor la temele documentelor din Creta: dintr-un anumit punct de vedere, aceste teme trebuiau tratate și din obligație morală față de trecutul de câteva decenii al pregătirii acestui Sinod. Undeva trebuia început. E mult mai important cum continuăm.

Din păcate, expectativa panortodoxă de după Sinod (a nu se confunda acest lucru cu multele și edificatoarele luări de poziții ale Bisericilor Autocefale în parte) continuă să dea apă la moară auto-numiților „apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei“. Orice argument rațional, de ordin canonic, istoric sau teologic, rămâne fără drept de apel în fața obtuzității și incapacității de dialog a celor în cauză. Desigur, un istoric se va grăbi să găsească în istoria bisericească recentă anumite similitudini, de pildă, cu trecerea la calendarul nou, in anii 1920. Există și vor exista mereu minorități ultra-conservative, care deviază la un moment dat în schisme greu de recuperat eclezial; numitorul lor comun este în primul rând o educație teologică precară. Însă, incapacitatea „lor“ de a dialoga nu are voie să ducă din partea majorității „cuminți“ la pedalarea monologală pe niște discursuri triumfaliste sau apologetice, lipsite de smerita recunoaștere a carențelor existente. Aceste carențe țin în definitiv de caracterul provizoriu și imperfect al oricărui lucru care se consumă sub veac.

Purtând conștiința integrității apostolice și a plinătății eshatologice a Bisericii, să avem puterea să vedem imperfecțiunile care însoțesc drumul ei prin istorie, fără a-i periclita esența și menirea. Și să avem bucuria de a merge mai departe, într-un efort eclezial.

Sursa: Contributors  

07-07-2017
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu