Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 166

Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om

Dr. Marius Andreescu
Tags: starea naturală; dreptatea; iertarea; iubirea aproapelui;
Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om
 
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

Dihotomia dintre starea naturală şi starea socială a existenţei umane este prezentă, în forme, conţinut şi înţelesuri diferite în mai toată gândirea şi creaţia filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate şi până în prezent.

In concepţia noastră, opusă oarecum unora dintre reprezentanţii doctrinei contractului social, starea naturală a existenţei umane nu poate fi identificată cu starea primitivă a omului, cu preistoria existenţei sale, caracterizată prin lipsa formelor de organizare specifice societăţii şi  statului.

De aceea, considerăm că într-o accepţiune care nu are în vedere numai succesiunea istorică existenţială, ci  esenţa existenţei umane, starea socială nu înlătură starea naturală a omului  , dimpotrivă, chiar o presupune. Pentru noi, omul în dimensiunea sa naturală, corespunde firii create de Dumnezeu, omul bun pentru că toată creaţia este bună şi, totodată, omul ca persoană liberă şi responsabilă a fost creat în relaţie de comuniune de iubire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu toţi semenii şi cu tot universul. Starea naturală este frumuseţea cea dintâi a omului creat după chipul lui Dumnezeu şi care are datoria de a dobândi asemănarea cea după har cu Dumnezeu, să devină fiu al lui Dumnezeu după har.

Iată de ce starea naturală nu dispare odată ce omul trece la starea socială, ci este o prezenţă permanentă, pentru că firea a tot bună creată de Dumnezeu nu poate fi negată, anulată, dar, este adevărat, poate fi haşurată, umbrită de manifestările sociale ale omului, contrare stării sale naturale. Omul, prin creaţie, a primit darul libertăţii, posibilitatea de a alege între bine şi rău, de a primi sau refuza comuniunea cu Dumnezeu, libertatea de a considera că starea socială şi tot ceea ce presupune aceasta, civilizaţia, cultura sunt bunuri proprii şi reprezintă, totodată, singura realitate a existenţei. Acesta este chipul omului care trăieşte exclusiv în dimensiunea socială a existenţei sale, pe care o consideră opusă stării naturale privită, în special, ca o formă primitivă de existenţă şi care se consideră a tot suficient sieşi. Un astfel de om consideră că existența se rezumă la acest veac, iar sensul existenţei nu este decât „eul propriu” şi  raţiunea  umană.

Fără a încerca să adâncim această analiză, susţinem că între starea naturală şi starea socială a omului este o posibilă contradicţie unilaterală şi nu un raport de recesivitate. Starea naturală nu exclude starea socială a omului, deoarece însuși Mântuitorul s-a întrupat în existenţa socială, dar starea socială poate contrazice starea naturală a omului, firea acestuia.

Marele teolog român, Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârşire mai mare, e desăvârşirea însăși a firii umane. Ea are în acelaşi timp experienţa infinitului şi a finitului, adică în fiecare clipă există o distanţă infinită între capacitatea noastră de infinit şi existenţa noastră realizată. Mereu avem cunoştinţa ambelor acestor lucruri. Căci distanţa parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătoreşte veşnic pe distanţa dintre finit şi infinit, dar e lansată prin dorinţă şi printr-un fel de experienţă înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăşi, esenţa lui. Ceea ce a obţinut nu este niciodată totul, dar este începutul totului, „mereu începutul infinitului” – cum spuneam Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”.[1]

Starea socială este expresia ordinii normative, morale sau juridice, orice normă implică direct sau indirect constrângerea, inclusiv norma morală sau etică bazată sau nu pe teologia morală. Norma juridică este aceea care oferă cea mai cuprinzătoare expresie existenţială stării sociale şi de aceea putem caracteriza întreaga existenţă socială a omului, atât într-o dimensiune sincronică dar şi din perspectiva transformărilor istorice ca fiind „o stare juridică”, o ordine juridică bazată pe normele create de om, dar şi pe valorile promovate de acesta şi care, într-o anumită măsură, tind să evolueze autonom în afara  posibilităţilor de decizie şi control ale creatorului lor. Există o tendinţă destul de evidentă ca evoluţia stării juridice (sociale) a omului să contrazică tot mai mult natura umană, firea acestuia, altfel spus, civilizaţia care ea însăşi este expresia ordinii juridice şi în general normative, să fie considerată a tot suficientă, în special prin dimensiunea pragmatică pe care orice component al acesteia o implică.

In acest context, apare întrebarea firească de a încerca să caracterizăm juridicul, ordinea normativă specifică stării sociale a omului. Este bazată pe o dihotomie esenţială pe care a remarcat-o şi Kant atunci când a analizat în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor” normele juridice şi dreptul. Această dihotomie înseamnă diviziunea clară între „al tău” şi „al meu”. Orice contract, orice act normativ şi orice decizie judecătorească într-o formă sau alta dă expresia acestei diviziuni, care  înseamnă  o identificare prin şi în ordinea juridică a individualităţii umane în sfera existenţială socială. In esenţă, aceasta este o disoluţie pentru că separă şi nu uneşte, chiar dacă aparent un act contractual, o întâlnire a voinţelor a doi oameni în planului juridicului, legea ca şi concretizare a ordinii normative, o hotărâre judecătorească ar realiza o armonizare a  intereselor fie convergente  sau divergente . Susţinem  că disoluţia mai sus amintită ,de esenţa ordinii juridice a dreptului dintre „al tău” şi „al meu” se menţine, indiferent de forma  de exprimare a juridicului, deoarece, aşa-zisa armonizare a celor individuale ,particulare ,uneori  contrare prin lege , prin actele de aplicare a legii sau chiar prin manifestările de voinţă ale omului rămân în sfera generalului, a abstractului pentru că orice normă juridică este prin ea însăşi impersonală, abstractă, iar concretizarea acesteia prin acte voluntare cu caracter juridic nu duce la concretizarea în sens existenţial a generalităţii regulii juridice, generalul normativ râmând în acest fel opus mai mult sau mai puţin evidentei bogăţiei existenţiale a concretului individual.

Opus acestei stări juridice este însăşi starea naturală, starea firii umane bazată, în opinia noastră, pe două concepte existenţiale „a dărui” şi „a primi”. Este evident, că în această situaţie suntem în prezenţa unităţii existenţiale a comuniunii existenţei umane bazate nu pe interese pragmatice, ci pe însăşi caracterele existenţiale ale firii umane, virtuţile şi valorile cu care acesta a fost înzestrat natural, printre care puterea de a iubi este esenţială. Omul care se manifestă în plan social cât mai pregnant şi mai evident în această dimensiune naturală bazată pe  unitatea dintre „a dărui” şi a „primi” rămâne în autenticul existenţei sale naturale, a firii create, nu mai este un simplu individ ci este o persoană liberă aflată în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, Este şi aici o posibilitate de alegere a omului,o manifestare a libertăţii sale. Formele de cultură şi civilizaţie ale existenţei umane trebuie să se manifeste  nu în contradicţie cu firea sa, cu natura sa, ci chiar în corespondenţă cu aceasta. Schiller spunea că „omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. Considerăm că şi în prezent, indiferent cât de înaltă este cultura şi cât de mult a evoluat civilizaţia, această afirmaţie este valabilă, dacă înţelegem prin natură esenţa bună creată a omului. De altfel, în doctrina teologică s-a remarcat că nu există opoziţie între cultură şi credinţă. Spunea în acest sens Părintele Patriarh Daniel: „Credinţa coboară la om prin cultură, iar cultura urcă la cer prin credinţă”.

Justiţia este forma cea mai evidentă prin care starea juridică a omului se conservă în limitele acestei dihotomii „al tău” şi „al meu”. Limitele justiţiei umane sunt însăşi limitele existenţei sociale şi chiar raţionale ale omului, determinate în mod nemijlocit, pe de o parte, de normativitatea legii iar, pe de altă parte, de pragmatism, adică de interesele concrete ale celor care ajung în faţa justiţiei. Este o limită existenţială care trebuie foarte bine înţeleasă, pentru că dincolo de ea regăsim acea stare naturală a firescului, a omului ca persoană liberă şi responsabilă în relaţiile de comuniune cu semenii.

Orice manifestare a justiţiei este evident subordonată legii, care generalizează şi împarte. Se pune problema dacă dreptatea, ca valoare şi virtute umană poate fi identificată cu legea, ca premiză de realizare a justiţiei. Răspundem la această întrebare gândindu-ne la cuvintele Mântuitorului „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât dreptatea fariseilor, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor” (Matei, Cap.V,20).

Aceasta înseamnă că, legea juridică rămâne la nivelul dreptăţii fariseilor, deoarece dreptatea la care se referea Mântuitorul şi care era proprie fariseilor era o dreptate a legii Vechiului Testament. Prin urmare, dreptatea care depăşeşte marginile legii este cea dată de har, este dreptatea care are ca fundament nu constrângerea fără de care norma juridică sau chiar norma morală nu poate fi concepută, ci libertatea. De altfel, această realitate a fost remarcată chiar şi în planul doctrinei filozofice şi juridice. Rousseau afirma că: „A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nicio despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la libertate; o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului”.[2] In acelaşi sens, Mircea Djuvara arăta că: „Nu putem concepe drept şi nici morală fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală. Libertatea trebuie să fie, deci, deplină în stare de societate,astfel dreptul îşi pierde orice valoare normativă. Un drept care impune doar, în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinţei, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesităţi mecanice”.[3]

Intr-o accepţiune oarecum idilică, justiţia ar trebuie deci să depăşească dreptatea legii şi să realizeze dreptatea harului ca natură umană. Iată de ce, poate că ar trebuie să gândim mai mult, chiar şi la unele principii de natură constituţională, în ceea ce priveşte valoarea şi limitele lor. Nu dorim să insistăm aici asupra acestui aspect, dar se cunoaşte că principiul de bază al ordinii juridice ce caracterizează starea socială a omului este supremaţia legii – „Nimeni nu este mai presus de lege” – afirmă Constituţia. Noi considerăm că în planul existenţei naturale a omului, acest principiu este transgresat şi oarecum transfigurat de principiul libertăţii. Libertatea, ca virtute proprie a firii create a omului este mai presus de legea juridică. De aceea, actul de justiţie ar trebui să tindă spre realizarea acestei libertăţi, care este însăşi dreptatea la care se referea Mântuitorul.

Este oare posibil ca în activitatea concretă a soluţionării litigiilor civile sau penale să se întâmple o astfel de ridicare a generalităţii legii juridice la concretul existenţial al libertăţii umane? Ca magistrat am o experienţă care depăşeşte 26 de ani şi nu am întâlnit situaţii în care aplicând legea, în tot ceea ce reprezintă rigorile actului de justiţie, să se realizeze dreptatea ca libertate proprie naturii umană. Este firesc să se întâmple aşa, deoarece orice manifestare a justiţiei este limitată la generalitatea legii dar şi de finalitatea acesteia: constrângerea. O hotărâre judecătorească nu se pronunţă în numele dreptăţii, ci în numele legii. Cu toate acestea, nu se poate considera că o astfel de situaţie este negativă prin ea însăşi, dimpotrivă, este o modalitate normală de a realiza rolul justiţiei, şi anume echilibrul social, dar în limitele existenţei sociale ale omului. Ceea ce este foarte important pentru cel chemat să aplice legea este de a conştientiza această realitate şi de a nu absolutiza actul de justiţie, de a nu absolutiza legea şi de a minimaliza sau chiar a nega omul, ca fiinţă complexă şi infinită prin firea sa creată. De multe ori, în manifestările fenomenologice ale actului de justiţie, se rămâne în generalitatea legii şi se subordonează omul legii, magistratul uitând că nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om.

Cu toate acestea, au existat şi experienţe deosebit de marcante pentru mine .

 În cenuşa precarităţilor existenţiale, conflictuale, dureroase, impregnate cu multă suferinţă, dar şi cu patimi şi cu interese mai mult sau mai puţin obscure, ce ajung de se manifestă în faţa justiției şi cu deosebire în faţa justiţiei penale, uneori se arată, ca un diamant strălucitor,  valoarea naturii umane prin ceea ce îi este propriu ca fire:  libertatea şi iubirea.

 Intr-o cauză penală, în care inculpatul era acuzat de o infracţiune gravă şi anume tentativă de omor împotriva propriului său frate, am constat o astfel de realitate pe care nu însă justiţia a generat-o, ci natura umană, în puritatea şi frumuseţea ei. Conflictul era între fraţi, iar partea vătămată, fratele inculpatului, ca urmare a acţiunii acestuia, fusese la un pas de moarte. Intrebat fiind de către instanţă ce anume consideră că trebuie să se întâmple cu inculpatul, care era fratele său, partea vătămată a spus simplu şi convingător: „Să meargă la copii săi”. Aceste cuvinte simple depăşesc ceea ce reprezintă instinctele omului în mediul social,  dorinţa de răzbunare sau dorinţa de a pedepsi a făptuitorului. Este expresia pură a iubirii, a iertării,  a unui sentiment natural firesc ce transcede în mod absolut limitele legii juridice. De altfel, părintele Dumitru Stăniloae afirma foarte clar că Dumnezeu i-a dat omului ”puterea de a ierta şi nu puterea de a judeca.” „Să meargă la copii lui” reprezintă incontestabil un diamant al existenţei naturale a omului, în toată puritatea şi frumuseţea ei şi, personal, am avut bucuria, chiar dacă este efemeră, de a modela legea în raport cu această manifestare firească de iubire. Justiţia nu poate, cel mult, decât să achite, justiţia niciodată nu poate să ierte. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu, dar este şi o poruncă a lui Dumnezeu pentru om. Numai un om  care este persoană liberă, trăind în frica lui Dumnezeu, o poate împlini ca poruncă divină şi nu numai ca  virtute etică  sau ca expresie  a pragmatismului tipic  existenţei sociale

Persoanele implicate în litigiul de care am făcut vorbire erau oameni simpli, fără cultură, fără educaţie, dar trăiau din plin chiar dacă nu neapărat într-un mod conştient, raţional, frumuseţea existenţei umane, cea după fire. Părintele Arsenie Boca spunea că sfinţenia are ca şi condiţii simplitatea spiritului şi puritatea inimii. Iată de ce justiţia trebuie să se adapteze unor astfel de realităţi existenţiale şi nu să încerce să le subordoneze arbitrar generalităţii normei juridice.

Spunea Părintele Arsenie Boca că ”trebuie să ai înţelegere faţă de neputinţele omului”. Părintele Teofil Părăian aprecia că acestea sunt poate cele mai frumoase şi mai semnificative cuvinte pe care le-a spus duhovnicul Arsenie Boca. Iar Constantin Noica  afirma că „trebuie să ai înţelegere faţă de cele  neînsemnate ca să vezi însemnătatea lor„

Justiţia ar trebui să aibă înţelegere faţă de tot ceea ce reprezintă neputinţa omenească şi precaritate existenţială, pentru a încerca în acest fel să realizeze nu atât o restabilire a situaţiei anterioare, ceea ce nu este posibil prin actul de justiţie, cât mai ales un echilibru, o armonie socială, o împăcare a ceea ce la un moment dat apare ca fiind definitiv contradictoriu. Este un ideal, dar merită încercat.

In acest context, mi-am pus întrebarea: care sunt înţelesurile teleologice ale justiţiei, altfel spus finalitatea actului de justiţie?

 Dacă scopul actului de justiţie este legea, atunci justiţia este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acţionează conform datoriei, cum spune Kant. Dacă scopul actului de justiţie este omul, atunci justiţia astfel înfăptuită este morală, naturală, iar judecătorul acţionează în numele şi în conformitate cu dreptatea, aceasta nemaifiind limitată de constrângerile legii pozitive. Raportul dintre lege şi dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicţii unilaterale, in sensul celor afirmate de filozoful Constantin Noica: legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea care prisosește legii, nu poate contrazice legea.

Cum poate fi smerit în sensul creştin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredinţat atâta putere asupra omului? Iată o întrebare legitimă al cărui răspuns cred că îl putem afla în parabola judecătorului nedrept după Evanghelia de la Luca.(Luca ,18.2-8) Există totuşi o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depăşit trufia eu-lui determinată de precaritățile şi slava acestui lumi, a celui ce se cunoaşte pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu  şi prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul nedrept, din parabola Sfântului Evanghelist Luca, nu se temea de Dumnezeu şi nici nu se ruşina de om. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu şi se ruşinează de om. Aceasta este condiţia pentru ca actul de justiţie să fie nu numai în conformitate cu legea, dar şi drept, în conformitate cu legea libertăţii. Se poate spune că există un ideal pentru judecătorul investit cu putere temporară, pe care ăl putem formula după cum urmează: „Să ai şi să faci judecată dreaptă  din iubire milostivă în numele lui Dumnezeu,  fără să judeci pe nimeni”.


[1] Dumitru Stăniloae ,Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,Bucureşti ,2003, pp 468-469
[2] J.J. Rousseau, Contractul social ,Editura Ştiinţifică Bucureşti , pp107-108
[3] Mircea Djuvara , Precis de filozofie juridică, în Eseuri de filozofie a dreptului, Editura Trei Bucureşti ,1997,p 187
01-07-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu