Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 106

Vărzăreşti, cea mai veche mănăstire basarabeană. Jurnal de pelerin

Natalia Corlean
Tags: ;
Vărzăreşti, cea mai veche mănăstire basarabeană. Jurnal de pelerin

Am trecut Prutul cu mari emoţii. Basarabia mi-a sunat întotdeauna cu fiori în profunzimile sufletului şi iată că a venit vremea să păşesc în sfârşit pe plaiurile ei. După trecerea frontierei, simţurile mi se activează la maxim: privesc, ascult, respir profund atunci când mai facem câte un popas; ating florile de mai şi frunzele copacilor. Prima destinaţie spre care ne îndreptăm e Mănăstirea Vărzăreşti.

 

Dumnezeu pe primul loc

Vărzăreşti? Există o locaţie omonimă şi în judeţul Vrancea, mă întreb dacă au ceva în comun. Un lucru cu siguranţă: în 1959 ambele au fost distruse de tăvălugul comunist. Dar mă opresc din citit şi caut să aflu mai multe de la faţa locului. E abia luna mai, dar nori de praf gros se ridică pe drumul de ţară care ne duce spre satul Vărzăreşti, raionul Nisporeni. Peisajul e parcă încremenit într-un trecut. Uliţele sunt pustii. Rar mai vezi câte un bătrân pe ici, pe colo.

Găsim şi mănăstirea, pe vârful unei coline de unde poţi vedea aşezarea ca în palmă. Linişte şi aici. E luni dimineaţa. Zărim nişte surori de mănăstire, dar dispar repede, înainte de a ne dumiri că biserica e încuiată şi avem nevoie de cineva să ne deschidă. Ne mai învârtim puţin prin curtea cu mulţi trandafiri înfrunziţi, sperând că mai apare cineva. Cât de auster e totul! Clădirea chiliilor pare neterminată de mulţi ani. A rămas aşa, GRI. Gri sunt părţile tencuite, gri şi părţile netencuite unde se văd bolţarii, gri şi plăcile de azbest cu care e acoperită. Mă înfioară priveliştea asta atât de sărăcăcioasă şi rece...

În sfârşit ne deschide cineva biserica. Urcăm scările abrupte şi intrăm pe rând. Stupoare. O biserică extraordinar de bine îngrijită. Parcă toată frumuseţea locului s-a adunat aici, înăuntru: pictură recentă de calitate, străni noi, sculptate, podea de parchet cu model mozaicat ce îmi aduce aminte de Castelul Peleş. O, da, aceasta e taina: aici tot ce este mai bun este dăruit lui Dumnezeu!  Nu contează că sunt neterminate chiliile sau alte utilităţi: Dumnezeu e pe primul loc, deci biserica Lui este centrul eforturilor.

La ieşire găsim deschis pangarul şi ne bucurăm de ospitalitatea surorii aflată nu chiar la prima tinereţe. Vorbeşte şi româneşte, nu doar ruseşte, aşa că o luăm la întrebări. Din ce ne spune şi din ce citesc prin pliante, mă cutremur de povestea acestei mănăstiri.

 

Biserici transformate în depozit şi club

Mănăstirea Vărzăreşti este cea mai veche vatră de rugăciune de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Ctitorie a boierului Stan Vărzari, este atestată documentar la 25 aprilie 1420 într-un act emis de către Alexandru cel Bun, Domnul Ţării Moldovei. Începuturile ei însă sunt mai vechi şi povestea grea: două perioade lungi de jefuire şi batjocorire i-au marcat existenţa.

Prima perioadă a fost între anii 1538-1770, când a fost pustiit şi tâlhărită de mai multe ori de către tătari. În 1770 a fost reînviată de protoiereul Constantin Măcărescu şi de tatăl acestuia, preotul Vlasie, călugărit sub numele de Varlaam. Până în 1815 a fost mănăstire de călugări, iar după aceea de maici. În perioada interbelică aşezământul a cunoscut o înflorire deosebită: obştea avea 135 de călugăriţe, iar aici funcţiona şi o şcoală de fete.

Cea de-a doua pustiire a început în 1959, când autorităţile sovietice au închis mănăstirea. Maicile mai bătrâne spuneau că era într-o zi de Duminică; au intrat în biserică batjocoritor şi au început jaful. Au fost scoase icoanele, au fost date jos clopotele, cărţile au fost luate pentru a fi arse, odoarele bisericeşti au fost încărcate în camioane, în ciuda maicilor care se aşezau în faţa maşinilor. Complexul monastic a fost devastat, clopotniţa şi atelierele au fost demolate. Biserica de vară „Sfântul Dimitrie” a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă a fost transformată în club. Cu timpul biserica „Naşterea Maicii Domnului” s-a ruinat, iar din biserica Sf. Dimitrie au rămas doar zidurile.

 

Duhovnicul şi stareţa, tată şi fiică

A doua înviere a mănăstirii s-a produs în 1990, când mănăstirea a fost reînfiinţată. În 1994 a fost numită stareţă monahia Gheorghia Plăcintă, care a preluat lucrările de reconstrucţie împreună cu duhovnicul Serafim Plăcintă, tatăl său. Acesta a fost un duhovnic cunoscut în zonă, primind marea schimă cu puţin timp înainte de trecerea sa la Domnul în 2012. Mormântul său se află la loc de cinste în curtea mănăstirii Vărzăreşti.

Prin jertfa acestei familii a fost reparată biserica „Sf. Dimitrie” şi a fost construită clădirea care adăposteşte chiliile maicilor. Cealaltă biserică nu a mai putut fi reconstruită.

O mare minune din viaţa acestei mănăstiri a fost trăită în 1997, când preţioasa icoană a Maicii Domnului numită „de la Vărzăreşti” s-a întors acasă în chip minunat, după ce fusese salvată în 1959 de la razia comunistă şi dispăruse de multă vreme. Prăznuirea acestei icoane se face în fiecare an în 17 mai, când are loc şi o procesiune în împrejurimile mănăstirii.

 

Mulţumim Domnului şi povestitoarei noastre pentru comoara acestor întâmplări şi ne îndreptăm spre ieşire. Se apropie amiaza şi pe drumul până la Chişinău mai vrem să facem câteva popasuri mănăstireşti. E clar, avem multe de învăţat şi de trăit în această călătorie.

Natalia Corlean

 

FOTO: Natalia Corlean, Adina Cișmileanu

06-06-2017
De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu