Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 112

Personalităţi în spaţiul cultural şi politic piteştean

Dr. Marius Andreescu
Tags: Constantin Şerban Basarab; Ion I.C.Brătianu; Armand Călinescu; Istrate Micescu; Liviu Rebreanu;
Personalităţi în spaţiul cultural şi politic piteştean
 
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

 1. Cultură şi personalităţi culturale în spaţiu românesc

Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea pe bună dreptate, în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei fiinţei şi a devenirii întru fiinţă, că a stat sub semnul „era să fie” sau şi mai concludent „n-a fost să fie”. Astfel spus, cultura ca sistem şi spiritualitatea ontologică în spaţiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate şi prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca şi beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma pe bună dreptate: „până acum cel puţin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu şi opere (....) de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoaşterea Imperiului Otoman şi prin „Descripţio”). Caracteristic e cazul Haşdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucereşte, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simţirii româneşti şi al sentimentului românesc al fiinţei regăsit cu predilecţie în cuvintele limbii române, dar şi în creaţia populară, iar pe de altă parte „istoricul”, altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură ştiinţifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii şi care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existenţial ontologică şi nu numai, a încercărilor prin fapte culturale, trebuie să aibă dimensiunea universalităţii sau cel puţin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmaţia lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă şi în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valenţa universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările ştiinţelor, a tehnicii, a artei şi nu în ultimul rând a filosofiei.

În spaţiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenţei individuale, adică a personalităţilor culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăşi un aspect minimalizator la adresa creaţiei culturale şi spirituale româneşti şi cu atât mai puţin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spaţiu mioritic ca fiinţa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creaţiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanenţa şi au putut defini un întreg spaţiu geografic ca fiind şi unul cultural, deşi nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă şi pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală şi în plan universal, există la nivelul unor individualităţi care şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost şi rămâne Shakespeare sau în Germania Göthe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români şi ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica „oamenii exemplari” ai culturii române au fost şi rămân Eminescu („omul deplin al culturii româneşti, cum spunea Noica”) şi Brâncuşi.

O întrebare legitimă este aceea referitoare la dacă este posibilă o creaţie (în sens cultural) în sfera juridicului. Cu regretul că spaţiul nu ne permite o analiză mai amplă asupra acestei interesate probleme, precizăm de la început că elaborarea statală a unei norme juridice nu este o creaţie culturală, atâta timp cât nu are clar exprimată şi valenţa spirituală şi de ce nu, sensibilă. De aceea, tot mai mult se vorbeşte în prezent de „norme tehnice”, lipsite de pretenţia oricărei valori morale, însă cu destinaţia de a defini ordinea specifică stării juridice a omului.

Există totuşi creaţie juridică şi implicit cultură juridică? Răspundem afirmativ la o astfel de întrebare şi fără a mai dezvolta subiectul identifică următoarele modalităţi de exprimare a juridicului, care prin esenţa lor pot fi şi chiar cuprind uneori fapte de cultură şi spiritualitate juridică: filosofia dreptului, teoria generală a dreptului, jurisprudenţa şi retorica juridică.

Păstrând ca argumente aceste idei, dorim în cele ce urmează să ne referim, luând ca punct de reper spaţiul cultural şi politic piteştean, considerat de mulţi autori ca fiind acultural, dominat de cotidianul negustoresc al vremurilor trecute sau prezente, la cinci personalităţi politice şi culturale, care prin opera lor (în universul culturii opera este mai importantă decât persoana), au ridicat Piteştiul de la o existenţă anonimă şi cu preponderenţă într-un cotidian repetitiv şi monoton, cu inflexiuni economice şi administrative, la una culturală, din nefericire mult prea puţin înţeleasă şi valorificată de contemporani. Ne referim la: Constantin Şerban Basarab, Armand Călinescu, Istrate Micescu, Ion I.C. Brătianu şi Liviu Rebreanu.

Originalitatea demersului nostru cultural constă în a lătura în planul diaconiei specifice istoriei personalităţi diferite ca formaţie şi contribuţie în ale culturii, în arta dreptului sau în cea a politicii, dorind a sublinia în acest fel permanenţa şi continuitatea existenţei întru ale spiritului pe aceste meleaguri.

 

 2. Un om credincios

Constantin Şerban Basarab, fiul lui Radu Vodă Şerban, a avut o domnie scurtă (1654 – 1658) şi, ca mulţi dintre voivozi români, a fost implicat în conflictele politice ale timpului, dar şi preocupat de aspectele spirituale şi culturale, cu deosebire cele ale credinţei ortodoxe. Prin aceasta, voievodul Constantin Şerban se înscrie în galeria domnitorilor români a căror activitate a avut ca scop menținerea identităţii de neam, cultură şi credinţă a poporului român.

Cu toate că voievodul a fost ocupat destul de mult cu luptele contra oastei Seimenilor răsculaţi şi a conflictelor politice cu principele Ardealului, Racotzi, a găsit timp să contribuie ca un bun creştin la spiritualitatea ortodoxă, construind biserica unde astăzi este Sfânta Mitropolie a Bucureştilor şi reşedinţa Patriarhiei Române, iar în oraşul Piteşti Biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe”.

Tradiția spune că voievodul Constantin Şerban, străbătând Piteştiul călare pe calul său, a fost în mare primejdie să se scufunde în mlaştinile formate de scurgerea apelor de pe dealurile din preajma locului. Voievodul a scăpat cu viaţă şi, drept mulţumire, a ridicat biserica şi a întărit de jur împrejur locul cu nisip şi piatră. Astfel, în anul 1656 este sfinţit acest lăcaş de cult şi i se conferă hramul „Sfântul Gheorghe”.

Voievodul Constantin Şerban, aşa cum arată cronicarul anonim, era un om foarte inteligent, cu o cultură vastă şi ştiutor al multor limbi străine. A fost preocupat, după întărirea domniei, de a realiza liniştea în spaţiu intern, de a stinge conflictele existente şi de a face dreptate celor care aveau nevoie de ajutor. Cronicarul anonim afirmă că „judecăţi drepte făcea şi milă din destul, pre nimeni nu obidia, ci blândeţe şi cu cuvinte dulci pre toţi îi mângâia şi … a făcut mănăstiri şi biserici cu Doamna Bălaşa şi alte multe bunătăţi şi odoare scumpe au făcut…”.

Pentru a sublinia importanta contribuţie a domnitorului la spiritualitatea creştin-ortodoxă prin care se va afirma de-a lungul veacului şi oraşul Piteşti, este relevantă pisania bisericii care s-a păstrat: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu sporul Sfântului Duh, îndemnatu-m-amu şi eu cel ce sunt dintr-un Domnul meu bun şi creştin, Doamna mea Bălaşa, miluindu-mă Bunul Dumnezeu cu cinstea scaunului părintelui meu, răposatul creştin Şerban Voievod, fiind eu, Domn Tării Româneşti. Aducându-mi aminte şi văzând că toate cele lumeşti sunt trecătoare, nevoitu-m-am a ridica această sfântă biserică din temelie şi până în sfârşitu, în hramul mucenicului şi lauda marelui Gheorghe, să ne fie aici întru ajutoru, în celălalt veac să ne fie nouă şi părinţilor noştri spre pomenire în veci şi s-a săvârşit această sfântă biserică în leatul cel mare 7164 mai 13, iar în leatul de la Cristos 1656”.

Nu ne permite spaţiul să evocăm măreţia spirituală a acestui sfânt lăcaş de cult, dar este important a preciza că Piteştiul ieşise din faza de sat la sfârşitul sec. al XV-lea şi se dezvolta ca un târg medieval. Evoluţia sa a fost lentă şi de lungă durată. Fapta voievodului Şerban, prin edificarea Bisericii „Sfântul Gheorghe” a ridicat la rangul de oraş domnesc târgul Piteştiului. În acest sens stau mărturie documentele istoriei din secolele XVII – XIX, care amintesc despre rolul şi importanţa bisericii nu numai din punct de vedere a vieţii creştine, dar şi pentru viaţa socială, politică şi istorică a Piteştiului. Cu titlu de exemplu, amintim descrierea pe care mitropolitul Neofit, în anul 1746 o face acestei biserici, considerând că este un adevărat monument istoric, prin care acest loc al Piteştiului se ridică în văzul orăşenilor şi al ţării. La fel, domnitorii Ţării Româneşti o consideră o biserică domnească, iar slujitorilor acestui sfânt lăcaş de cult li se acordă diferite scutiri şi privilegii.

Din informaţiile istorice existente rezultă că Biserica „Sfântul Gheorghe”, la început, nu ar fi avut o zugrăveală interioară, ci numai icoane atârnate pe pereţi. Alternanţa cărămizii cu piatră dă exteriorului impresia vechilor lăcaşuri munteneşti din veacul al XV-lea şi al XVI-lea. Este construită în formă de treflă şi are în plus măreţia, adică o proporţie neobişnuită pentru vremurile în care a fost ridicată. Biserica „Sfântul Gheorghe” păstrează astăzi construcţia iniţială, din trei părţi distincte: altarul cu naosul are forma originală, iar pronaosul şi pridvorul par a fi adăugate ulterior. Părţile componente ale lăcaşului de cult se remarcă nu numai prin ornamentaţia exterioară, în mod deosebit arcade şi brâuri, dar în special prin construcţia de ansamblu, adică măreţia dată de proporţia evidentă a monumentului.

De-a lungul timpului Biserica „Sfântul Gheorghe” a trecut prin multe încercări şi transformări arhitectonice contrare construcţiei iniţiale. A rezistat chiar şi comunismului ateu şi a rămas ca mărturie peste veacuri a credinţei tari şi statornice a locuitorilor Piteştiului şi un reper permanent de spiritualitate ortodoxă în acest spaţiu geografic

Constantin Şerban Basarab, la fel ca şi antecesorul său, Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, care acum 500 de ani, sfinţea catedrala din acest oraş – capitală a Ţării Româneşti, a luptat prin mijloace spirituale specifice credinţei ortodoxe la păstrarea identităţii spirituale de limbă şi de cultură a românilor în acest spaţiu geografic şi istoric şi, aşa cum istoria a demonstrat, victoria a fost mult mai importantă şi statornică decât cele obţinute în luptele armate. De aceea, Constantin Şerban Basarab este o personalitate a oraşului Piteşti, iar fapta sa a sfinţit aceste locuri, adeverindu-se în acest fel vorba românească „omul sfinţeşte locul”.

 

  1. Un om de stat -  Ion I.C. Brătianu

Identificarea unui spaţiu geografic, cum este o localitate, se poate realiza în mai multe feluri: prin coordonate spaţiale, caracteristici demografice, economice, culturale, etc. Spre deosebire, individualitatea în timpul şi spaţiul istoric al unui popor, pe care o poartă cu sine, un sat, un oraş sau o regiune este determinată de personalităţi care s-au născut, au trăit sau au creat în strânsă legătură cu acel loc, care astfel devine din simplă locaţie geografică un spaţiu de permanenţă al culturii şi civilizaţiei. Incontestabil, municipiul Piteşti este un astfel de spaţiu cultural, generator de civilizaţie, ce poate fi individualizat prin marile personalităţi care în decursul timpului şi-au pus amprenta asupra acestor locuri.

Vila Florica situată la câţiva km de Piteşti este un reper în spaţiul geografic al municipiului Piteşti încărcat de emblema personalităţii covârşitoare în planul vieţii politice, sociale şi culturale a familiei Brătienilor.Ion I.C.Brătianu este fără îndoială personalitatea cea mai pregnantă din această prestigioasă familie piteşteană, considerat a fi „conducătorul din umbră” al României interbelice şi care prin activitatea sa prestigioasă a contribuit din plin la crearea şi dezvoltarea statului român modern a cărei existenţă să fie marcată definitiv de constituţionalismul democratic.

Orice evocare a personalităţii marelui om politic nu este îndeajuns de pertinentă pentru a sublinia imensa sa contribuţie în planul vieţii politice, sociale şi culturale. Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal: „ Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei „ trei mari”: Wilson, Lioyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari”.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C.Brătianu şi al Olteniţei Pia Pleşoianu. S-a născut la 20 august 1864 la vila Florica, judeţul Argeş. Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă şi un fenomen complex. Afirmaţia sa este valabilă şi astăzi: „Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale.”

Fiind conştient de faptul că avea datoria de a continua opera politică a familiei sale, în anul 1895 debutează în viaţa politică a ţării, fiind ales parlamentar de Gorj. Preia pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne. Concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupurilor tinerilor liberali, pentru ca la 11 ianuarie 1909, Congresul partidului să-l desemneze Preşedinte al Partidului Naţional Liberal.

Ilustrul om politic s-a confruntat însă şi cu puternice crize politice, cu deosebire criza dinastică generată de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al coroanei. Cu toate vicisitudinile epocii, Ion I.C.Brătianu a reuşit să depăşească momentele de criză şi să menţină stabilitatea politică a ţării, fapt bine evidenţiat de Nicolae Iorga, care referindu-se la acele momente istorice afirma: „Acum nu mai erau doi stăpâni ai României, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I.C.Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări care avea nesfârşită răbdare.”

În toată activitatea sa politică Ion I.C.Brătianu a fost un promotor a reformelor politice şi sociale. Vocea sa devenea una dintre cele mai importante în Partidului Naţional Liberal, iar opinia sa era ascultată şi luată în considerare chiar dacă nu riposta faţă de opiniile bătrânilor din partid, care se opuneau reformelor. Brătianu sublinia în discursurile sale din această perioadă însemnătatea decisivă a reformei agrare pentru România, a dezvoltării economice şi milita pentru introducerea votului universal.

Personalitatea politică a acestuia se impune din ce în ce mai mult, aşa încât la 1 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Încă de la discursul inaugural, noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate: „libertatea de discuţie” şi „disciplina în acţiune”.

O altă etapă importantă a activităţii politice a ilustrului liberal începe la sfârşitul celui de al doilea război balcanic (28 iulie 1913). Climatul politic devenea propice aplicării reformelor. Într-o scrisoare adresată lui Carol I în august 1913, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor pe care le gândise şi în care credea. Regele se arată reticent, temându-se că aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. După o guvernare conservatoare, Ion I.C.Brătianu este chemat pentru a doua orară, la 4 ianuarie 1914, să formeze Consiliul de Miniştri. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune, la 21 februarie 1914, problema revizuirii Constituţiei.

 Declanşarea Primului Război Mondial a impus amânarea promovării reformelor economice şi sociale scontate. În noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat” al ţării. În perioada neutralităţii (1914-1916), întreaga coordonare a politicii externe româneşti este preluată de primul ministru, care lucra cu mare precauţie, orientându-se spre încheierea unor acorduri diplomatice care să constituie garanţii pentru statul român. Un asemenea succes diplomatic îl constituie şi tratatul încheiat cu Rusia la data de 18 septembrie 1914. Prin acest acord, Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul „neutralităţii binevoitoare” a ţării noastre. Tot în această perioadă guvernul încheie şi un acord cu Italia, prin care cele două ţări au convenit să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor.

Opinia publică sprijinea noua orientare politică a ţării, astfel că Ion I C. Brătianu va trece la dotarea armatei. Primul ministru a dat dovadă de multă fermitate şi abilitate diplomatică, stăruind pentru încheierea unor convenţii politico-militare, care să stipuleze limpede, condiţiile în care România va intra în război şi obiectivele urmărite de el. Astfel, după lungi tratative, pe data de 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei.

Semnificativ pentru a puncta activitatea politică a preşedintelui liberal este şi bătălia diplomatică coordonată de acesta de la Conferinţa de Pace de la Paris. Principala preocupare pe plan extern a Prim-ministrului român era recunoaşterea prin tratat a unirii celor trei provincii cu România,fapt care s-a şi realizat

În noile condiţii create după terminarea Primului Război Mondial, adoptarea unei noi Constituţii a devenit una din problemele fundamentale ale statului român. Dar, organizarea constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Soluţionarea problemei constituţionale a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922. După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor, iar la 27 martie în Senat şi a fost promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923. În litera sa, noua Constituţie păstra o bună parte din articolele celei din 1866, dar aducea unele prevederi care corespundeau noii realităţi româneşti de după Marea Unire şi după Primul Război Mondial. Legea fundamentală românească era una dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri fiind considerată o operă liberală.

Nu dorim să ne referim la conţinutul acestei Constituţii, însă, trebuie să subliniem în contextul acestui studiu contribuţia decisivă pe care Ion I.C.Brătianu a avut-o la fundamentarea principiilor şi reglementărilor ce se regăseau în legea fundamentală a statului.

Programul Partidului Naţional Liberal al cărui principal autor a fost Ionel Brătianu şi care a stat la baza elaborării Constituţiei din 1923, sublinia cu pregnanţă faptul că procesul de consolidare internă a ţării va fi întemeiat pe „ideea naţională”, pe democratizarea tot mai desăvârşită a ţării, pe ordine, pe progres şi pe înfrăţire socială. Programul înscria la loc de frunte, principiul potrivit căruia „naţionalităţile trebuie să se bucure în statul român de cele mai întinse drepturi, fără deosebire de rasă sau religie pentru ca astfel să se poată dezvolta în cadrul organizării noastre sociale în deplină linişte, egalitate şi mulţumire”.

Insistând asupra necesităţii ca în alcătuirea Constituţiei să se ţină seama de conţinutul tuturor acestor principii, manifestul Partidului Naţional Liberal adresat alegătorilor din România Mare şi publicat cu prilejul alegerilor din 1920, făcea apel la crezul partidului de a asigura propăşirea statului român sub regim constituţional, monarhic şi democratic şi având un caracter unitar naţional atât în viaţa sa politică cât şi în cea culturală şi economică.

În conformitate cu acest program politic liberal elaborat sub conducerea lui Ion I.C.Brătianu, Constituţia din 1923 este o expresie a raportului real de forţe politice din perioada respectivă şi a reprezentat aşezământul juridic şi politic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României întregite, conferind statului român forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic, parlamentar – constituţional.

Sub imperiul acestei legi fundamentale principiile reprezentativităţii, separaţiei puterilor, legalităţii şi legitimităţii legilor, ca şi cele privind sistemul electiv şi al regimului proprietăţii au fost mult mai pregnant reliefate comparativ cu cele cuprinse în Constituţia din 1866. Se poate afirma fără îndoială că Legea fundamentală din 1923 a constituit, în perioada când a fost în vigoare un factor de progres în democratizarea societăţii româneşti.

În timpul marii guvernări liberale interbelice reformele democratice nu s-au limitat numai la Constituţia din 1923. Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării la noile realităţi postbelice. După adoptarea Constituţiei, la iniţiativa lui Ion I.C.Brătianu, sunt adoptate şi promulgate mai multe acte normative de importanţă vitală pentru ţară, dintre care amintim: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru învăţământul primar (26 iunie 1924), legea organizării judecătoreşti din 25 iunie 1925, prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei Române (25 februarie 1925) şi nu în ultimul rând legea pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor adoptată la 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative.

Pe 27 martie 1926 este promulgată legea electorală a „primei majorităţi”. Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Se crea cadrul electoral propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. O altă măsură importantă a fost „legea Mărzescu”, care cuprindea măsuri de combatere a unor infracţiuni contra liniştii publice. Acest act legislativ a constituit temeiul juridic al măsurii de scoatere în ilegalitate a Partidului Comunist Român. În perioada de referinţă au fost adoptate şi acte normative importante privind munca şi protecţia socială a muncii: legea repaosului duminical (1925), legea pentru protecţia muncii (1939) şi legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor (1936). Se cuvine a menţiona şi câteva importante acte normative care au contribuit la modernizarea sistemului judiciar în România: legea din 1925 privind organizarea şi funcţionarea contenciosului administrativ şi actul normativ din 1933 pentru organizarea jurisdicţiei muncii.

Spaţiul nu ne permite să realizăm o analiză amplă a legilor adoptate sub imperiul Constituţiei din 1923, dar, în finalul acestor considerente trebuie să subliniem că Legea fundamentală adoptată în acel moment istoric a avut principala menire de a fi Constituţia unificării, a legării şi sudării economice, teritoriale, politice şi spirituale a României Mari. Ea a deschis o nouă etapă în dezvoltarea ţării pe calea progresului social, a democraţiei, având drept obiectiv desăvârşirea organizării statale şi a vieţii sociale unitare. Pe baza Constituţiei a cărui mentor a fost marele om politic Ion I.C.Brătianu s-a putut realiza, într-un ritm relativ rapid, întreg procesul de unificare legislativă apărut ca o necesitate naţională imperioasă încă din primii ani de după unire. Aşezământul politic şi juridic fundamental din 1923 reprezintă în opinia noastră încununarea operei politice a ilustrului om de stat care a fost şi rămâne Ion I.C.Brătianu.

În încheierea acestor succinte consideraţii redăm aprecierile pe care Ion G.Duca le făcea în memoriile sale şi care, în opinia noastră, evocă geniul politic al lui Ion I.C.Brătianu: „ El nu se hotăra niciodată repede… din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contra examina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce contura toate argumentele favorabile şi nefavorabile iar foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinate decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, odată gestaţiunea terminată, odată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea politică, om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale.,

 

4. Omul, dreptul şi dreptatea

    Istrate Micescu este incontestabil o personalitate a culturii juridice, fapt demonstrat poate, mai bine, decât orice analiză teoretică în apelativul cu care era caracterizat şi recunoscut de contemporani, adică „om de drept”. De altfel, însuşi maestrul barei, care interioriza pe deplin universul ideatic în care se manifesta, obişnuia să spună nu avocat, nu om politic şi nici profesor universitar, ci, lapidar, „om de drept”.

În persoana lui Istrate Micescu se verifică exactitatea cugetării filosofilor limbajului, după care „toată forţa inteligenţei rezidă în artificiul limbajului”. De aceea, este bine să amintim ca un prim domeniu de manifestare a faptelor de creaţie juridică ale maestrului, retorica: Micescu a avut geniu verbal. Ascultat la bară, în marile procese, la catedră, la cursurile în care îşi demonstra originalitatea teoriilor de drept, era literalmente fascinant. Micescu nu folosea metodele şi tehnicile oratorice pentru a impune cu orice preţ o idee, ci de multe ori făcea apel la sensibilitatea ideii şi nu la rigoarea unei demonstraţii formale a acesteia. Oratoria lui fascina, fermeca, seducea, tulbura şi captiva prin uluitoarea putere a demonstraţiei bazate pe îmbinarea dintre sensibilitatea gândului şi ideea transpusă într-un fapt sensibil. Oratoria lui era expresia forţei propulsive a gândirii sale, niciodată a vorbelor potrivite în căutare de efecte. Exista în arta maestrului o corespondenţă deplină între gând şi cuvânt. Totul era gândit, dar se resimţea în oralitate ceea ce în scris nu se putea cuprinde, adică bogăţia de nuanţe şi inflexiuni ale cuvântului rostit în măsură să transmită de multe ori intuitiv şi să convingă în acelaşi timp asupra unei idei, care într-o formă elaborată scrisă nu ar fi avut nimic din căldura unei argumentaţii specifice limbii române.

Unul din aspectele acestui talent oratoric stătea în capacitatea de a nu fi niciodată limitat numai la o demonstraţie în termeni stricţi juridici. Era un bun cunoscător al dreptului roman, dar spre deosebire de profesorii specializaţi în această materie, care discutau despre instituţiile dreptului roman numai ca fapte istorice, Micescu reuşea să dea prin oratoria sa multă culoare textelor, în aşa fel încât le insufla viaţă, astfel spus, rostirea sa devenea creaţie juridică şi implicit provoca interesul auditoriului pentru texte juridice altfel aride şi fără coloratură. Elabora cu uşurinţă, dar niciodată cu indiferenţă. Pentru a înţelege cel mai complicat proces îi era îndeajuns timpul unei ore, dar până la pledoarie problemele litigiului îl pasionau fără contenire. Procesele dificile la studia cu multă atenţie şi migală, iar după pledoarie depunea concluzii scrise, adevărate monografii şi chiar opere juridice nu numai prin dimensiunile lor, dar şi prin conţinut. Faptele le reducea la elemente schematice, când nu cuprindeau în ele însele esenţa litigiului. În schimb, analiza juridică lua totdeauna amploare. Când procesul era axat în special pe fapte, ca în litigiile penale, arta lui de a le disimina, de a le da culoare şi relief şi de multe ori lua aspecte de antologie, aşa cum a fost cazul în afacerea Lăzărescu – Păltineanu pledată în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie. Arta oratorică a maestrului a reprezentat şi reprezintă un incontestabil fapt de cultură şi creaţie juridică. Istrate Micescu era avocatul care pleda în drept prin excelenţă cu un eşafodaj de argumente pe cât de luxuriante, pe atât de stringente în logica lor. Experienţa şi erudiţia îi permiteau să descopere pe loc cheia procesului şi să îşi elaboreze discursul care nu era o simplă pledoarie a unui avocat, ci o veritabilă operă culturală juridică în care se îmbinau în mod armonios interpretările conferite faptului, ideile abstracte ale teoriei dreptului, interpretările normelor aplicabile, după care tot eşafodajul argumentativ se întorcea astfel îmbogăţit la destinatarul său, respectiv instanţa care trebuia să decidă, dar şi omul ca beneficiar al actului de justiţie.

Creaţia juridică a lui Istrate Micescu este relevantă nu numai în planul jurisprudenţei şi al retoricii ca ştiinţă juridică, dar şi în domeniul teoriei dreptului. Micescu a fost unicul doctrinal, în cea mai autentică accepţiune a cuvântului, dintre profesorii Facultăţii de Drept din Bucureşti, din perioada interbelică, cu o viziune generală a dreptului şi cu o teorie proprie asupra ştiinţei dreptului civil. De aceea, incontestabil, maestrul barei a fost un creator de drept pentru că mai înainte de orice a fost un gânditor al ştiinţei şi artei dreptului. Această realitate rezidă din prelegerile sale universitare, dar şi din puţinele scrieri care au rămas. Cursul său a avut inegalabila virtute de tratare umanistă a ştiinţei dreptului, graţie culturii adâncite de care Istrate Micescu beneficia. În prelegerile sale de drept civil, Istrate Micescu nu s-a mulţumit niciodată să transmită studenţilor, aşa cum se obişnuieşte, doar cunoştinţele cerute de programa analitică. Adesea el a evocat probleme fundamentale ale dreptului, propunând soluţii proprii originale.

În cele ce urmează dorim să facem succinte referiri la una dintre cele mai importate contribuţii pe care Istrate Micescu a avut-o la dezvoltarea teoriei dreptului, cu menţiunea că realizările marelui savant piteştean au nu numai o valoare istorică, dar implicit o imensă valoare ştiinţifică pentru zilele noastre, care ar trebuie să fie mai bine valorificată.

Străduindu-se, după mulţi alţi autori, să dea o definiţie a dreptului ca disciplină ştiinţifică, ajunge la concluzia că ea este ştiinţa dreptului şi tehnica obligaţiilor. În concepţia sa primordială sunt drepturile, iar legile nu sunt decât mijloace tehnice pentru realizarea drepturilor. În disputa dintre partizanii dreptului natural, care postulează existenţa unui „drept etern” bazat pe prescripţii imuabile şi impus de raţiunea umană, drept care conferă persoanelor fizice prerogative inerente naturii umane, iar pe de altă parte, teoreticienii pozitivismului politic, pentru care drepturile izvorăsc exclusiv din lege, din normele dreptului obiectiv, Istrate Micescu se declară încredinţat că drepturile fundamentale ale omului preexistă legilor, care nu le creează ci doar le recunosc. Această idee este clar exprimată şi demonstrată în „Cursul de Drept Civil”, predat studenţilor în anul universitar 1931-1932. Micescu, atunci când dă definiţia dreptului civil, este încredinţat ca şi Leibniz, iar mai aproape de zilele noastre Heidegger şi Constantin Noica, că în cuvinte sunt depozitate adevăruri umane esenţiale. Prin urmare, el caută originea dreptului, explorând etimologia cuvântului latin jus.

Este mai bine decât orice altă argumentare să dăm cuvântul maestrului pentru a explica raportul dintre drept şi lege: „A porunci înseamnă a avea dreptul să porunceşti. Ceea ce este anterior şi superior în noţiunea de poruncă este dreptul de a o lansa, este virtutea de a o impune (...). Drepturile reprezintă în ordine ierarhică elementul superior, anterior legilor (...). Dacă noţiunea drepturilor a apărut cea dintâi şi noţiunea legilor a apărut după ea, este firesc ca noţiunea legilor să fie subordonată noţiunii dreptului (...). Legile, ca norme de conduită nu pot să aibă altă justificare (...) decât de a porunci respectul drepturilor.”

Această idee fundamentată de Istrate Micescu despre anterioritatea drepturilor în raport cu legile, este actuală şi deosebit de importantă pentru a găsi un criteriu de delimitare între puterea discreţionară şi excesul de putere în activitatea autorităţilor statului. Istoria şi realităţile contemporane demonstrează că pozitivismul juridic bazat pe principiul supremaţiei legii fundamentale, nu este suficient pentru a împiedica ca guvernanţii să îşi utilizeze prerogative încuviinţate prin lege în alte scopuri decât acelea pentru care însăşi legea le-a creat. Prin urmare, este necesar a considera că nu drepturile sunt în serviciul legii, ci invers, în sensul că legea nu face altceva decât să concretizeze şi să exprime drepturile, aşa cum cuvintele exprimă gândurile a căror existenţă este anterioară. O astfel de abordare afirmă în primul rând supremaţia drepturilor, din care decurge firesc supremaţia constituţiei şi a legii.

 Corolarul unei astfel de concepţii despre drept este semnificaţia pe care Istrate Micescu o atribuie ştiinţei dreptului: „A construi o ştiinţă a dreptului înseamnă a construi o ştiinţă a drepturilor în serviciul cărora apar legile. A studia în această ştiinţă înseamnă mijloacele graţie cărora scopul final al respectului legilor poate fi atins.”

 

5. Un om al devotamentului şi curajului politic

Armand Călinescu s-a născut la Piteşti, în 22 mai 1893, şi cunoscut în special prin activitatea sa politică, dar şi prin sfârşitul tragic pe care l-a avut. Persoana şi personalitatea primului ministru al României a fost evocată în numeroase studii cu caracter istoric. Noi dorim să subliniem numai câteva aspecte ale dimensiunii spirituale ce marchează pe acest ilustru om politic al României, dar şi al Piteştiului.

Formaţia sa culturală este deosebită. Bun cunoscător al mai multor limbi străine şi al culturilor ţărilor europene, s-a format ca jurist şi economist. Armand Călinescu este legat de municipiul Piteşti nu numai prin naşterea sa, dar şi prin faptul că a urmat cursurile primare, gimnaziale şi secundare tot în Piteşti, la Liceul „Ioan C. Brătianu”. Studiază apoi la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, iar doctoratul în ştiinţe economice îl obţine la Universitatea din Paris în anul 1921.

Ca om politic se formează în cadrul Partidului Ţărănesc unde, de asemenea, are o prezenţă deosebită ca lider al organizaţiei Judeţene P.Ţ. Argeş. După 1926, ca urmare a unificării Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român, Armand Călinescu este unul dintre liderii noii formaţiuni politice, fiind ales deputat în legislaturi consecutive. A fost şi prefect de Argeş în anul 1928, secretar de stat şi subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Treptat a devenit unul dintre oamenii politici apreciaţi de regele Carol al II-lea, însă cu o atitudine critică faţă de tot ceea ce considera că este negativ chiar şi în activitatea politică a propriei sale formaţiuni.

Armand Călinescu a fost alături de Carol al II-lea şi după alegerile din decembrie 1937, când niciun partid politic nu a reuşit să câştige alegerile. Este ministru de interne în Guvernul Octavian Goga. Interesant este că această funcţie o va deţine până la sfârşitul vieţii. La 6 martie 1939, patriarhul Miron Cristea, care deţinea şi funcţia de prim-ministru, încetează din viaţă. Armand Călinescu este desemnat noul preşedinte al Consiliului de miniştrii. Preluarea acestui mandat se realiza într-un moment extrem de dificil în planul relaţiilor internaţionale, dat fiind iminenţa declanşării celui de-al Doilea Război Mondial. În faţa ameninţărilor tot mai evidente de schimbare prin forţă a realităţilor politice din Europa de Est, Marea Britanie şi Franţa decid să acorde garanţii pentru independenţa Greciei şi României.

 Sfârşitul lui Armand Călinescu a venit la doar trei săptămâni după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la data de 21 septembrie, când Primul ministru al României a fost asasinat.

Personalitatea marcantă a omului politic Armand Călinescu este conturată în multiple planuri. Noi dorim să subliniem câteva aspecte: în mod deosebit, formaţia culturală şi intelectuală de excepţie a primului ministru al României, pe care acesta a valorificat-o din plin în activitatea sa politică. Calităţile intelectuale de care a dat dovadă, curajul, voinţa şi fermitatea deciziei politice în vremuri deosebit de dificile sunt, de asemenea, aspecte ce conturează personalitatea lui Armand Călinescu. A fost un om al ordinii de drept şi al ordinii sociale şi, de aceea, a combătut ferm şi hotărât orice formă de extremism, fie de stânga, fie de dreapta. Fiind de formaţie jurist, Armand Călinescu a promovat supremaţia legii, considerând că numai prin respectarea şi aplicarea fermă a Constituţiei şi a legii se poate realiza şi menţine ordinea internă care în fapt este o ordine de drept, iar statul să işi păstreze suveranitatea,independenţa şi prestigiul. Această ordine de drept nu era contrară drepturilor cetăţeneşti, dar exercitarea acestora din urmă se poate realiza numai în cadurl ordinii astfel instituită prin Constituţie şi prin celelalte legi. Arman Călinescu a promovat astfel principiile supremaţiei Constituţiei şi a legii fără de care nu se poate concepe existenţa democratică a statului. In contextul timpului istoric în care a trăit şi a activat ilustrul om politic al României,o asemenea concepţie aplicată în viaţa de stat este evident un act de curaj politic dar şi de credinţă fermă în principiile de bază ale democraţiei constituţionale

Remarcăm prietenia dintre Armand Călinescu şi ilustrul profesor de drept constituţional George Alexianu, care a avut şi acesta un sfârşit tragic. Profesorul aprecia contribuţia lui Armand Călinescu la afirmarea valorilor constituţionale naţionale, la respectarea drepturilor omului, ceea ce pentru vremurile respective era un fapt deosebit.

Toate aceste calităţi indiscutabile ale marelui om politic Armand Călinescu sunt argumente pentru a-l considera o mare personalitate a istoriei naţionale, dar şi a municipiului Piteşti, de care acesta era legat şi afectiv.

 

 6. Un om care a transpus viaţa în literatură şi filozofie

La câţiva kilometrii de Piteşti, în vatra satului Valea Mare, aparţinând de comuna Ştefăneşti, se află o casă, care astăzi, din nefericire, nu este bine pusă în valoare, ce semnifică prin ea însăşi personalitatea marelui scriitor Liviu Rebreranu, care în ultima parte a vieţii sale a locuit-o. Semnificativ este faptul că autorul romanelor „Ion” şi „Răscoala” a ales să-şi petreacă ultimi ani de viaţă pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului, tocmai pentru că mediul unui sat din apropierea oraşului corespundea din plin particularităţilor sale intelectuale şi sufleteşti, regăsindu-se astfel nu numai prin idei şi sentimente, dar şi prin existenţa sa în universul inefabil al naturii şi al satului românesc.

Se cuvine, deci, a sublinia în câteva gânduri şi modeste cuvinte personalitatea aceluia care s-a dorit a fi un susţinător al culturii tradiţionale româneşti, pornind de la această realitate faptică a prezenţei marelui scriitor pe meleaguri argeşene, în apropierea Piteştiului.

Liviu Rebreanu este unul din puţinii creatori care leagă în mod ontologicul de valoare. Într-o epocă, ce continuă şi în prezent, în care valoarea este considerată ca un element pur ideatic desprins de existenţa, cu consecinţa formării unui sistem abstract valoric care încearcă a se impune dimensiunii concrete existenţiale ale omului şi ale societăţii, Rebreanu, exprimând particularităţile omului în realitatea sa românească argumentează, în întreaga sa operă literară şi în mod special în monumentala sa alocuţie de la Academia Română pentru o reconsiderare a valorii în special şi a culturii în general, în sensul unei simbioze între etosul popular şi valorile culturale. Această îmbinare dialectică este existenţa în dimensiunea sa concretă şi care conferă autenticitate fiinţei istorice a poporului român. Analiza ilustrului om de cultură duce la identificarea unor categorii existenţiale altele decât cele ale raţiunii,dar nu opuse acestora a căror esenţă este viaţa şi credinţa creştină Altfel spus, Liviu Rebreanu susţine ca nimeni altul legătura indisolubilă dintre etic şi ontologic folosind ca model etosul popular românesc.

La 27 noiembrie 1885 se năştea Liviu Rebreanu într-un sat din Bistriţa Năsăud. A fost primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi a Ludovicăi, mama sa. În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someşului. Referitor la această perioadă de viaţă, în memoriile sale scriitorul spunea: „în Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când se împlinesc 10 ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”. Este bine să amintim că în scrierile sale de început, multe cu caracter de însemnări personale, Rebreanu evocă cu multă afecţiune oamenii pe care i-a întâlnit în copilăria sa în aceste ferice locuri pe care nu le-a uitat niciodată.

Viitorul scriitor a făcut şcoala elementară la Maieru, iar gimnaziul grăniceresc în oraşul Năsăud,în perioada 1895 – 1897. A urmat apoi, liceul german la Bistriţa (1897 – 1900), Şcoala de honvezi în oraşul Şopron din Ungaria (1900-1903) şi Academia Militară la Budapesta în perioada 1903 – 1906.

A îndeplinit diferite funcţii administrative. Deşi a cunoscut pe nedrept represiunile unui regim politic ostil, Liviu Rebreanu nu a abandonat activitatea sa culturală, Tot din însemnările maestrului, evocăm următoarele gânduri, în opinia noastră edificatoare pentru eforturile pe care acesta le depunea şi dorinţa sa de perfecţiune în ale spiritului: „A trebuit sa-mi dau seama că dacă vreau să realizez ceva, trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâţia ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influenţelor, şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească absolut pură şi ferită de miazmele de până ieri”.

La data de 27 august 1916, România a declarat Război Austro-Ungariei. Fostul ofiţer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie, armatele germane ocupă Bucureştiul. Liviu Rebreanu se afla într-o situaţie dificilă, având în vedere conflictele anterioare cu autorităţile austro-ungare. S-a izolat cât a putut de mult şi închis în casă, a continuat să lucreze la romanul „Ion”. Tot în această perioadă, fratele său, Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară este acuzat de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte. Acesta este evenimentul care mai târziu avea sa-l determine să scrie romanul „Pădurea Spânzuraţilor”.

După ce a demisionat din funcţiile publice pe care le-a deţinut, Liviu Rebreanu a cumpărat în anul 1930, casa de la Ştefăneşti, pe care a stăpânit-o până la 1 septembrie 1944 când a încetat din viaţă, la vârsta de 59 de ani. La 3 septembrie 1944 este înmormântat în cimitirul bisericii din valea mare pentru ca mai apoi să fie mutat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. La Valea Mare lângă Piteşti, avea să scrie romanele „Răscoala”, „Jar”, „Gorila” şi „Amândoi”.

Încă din timpul vieţii, personalitatea marelui romancier a fost recunoscută şi s-a bucurat de onoruri cuvenite. În anul 1920 i-a apărut romanul „ION”, distins cu premiul „Năsturel - Herăscu” al Academiei Române, urmat, în anul 1922, de „Pădurea Spânzuraţilor” pentru care Societatea Scriitorilor Români i-a decernat „Marele premiu al romanului”.Referitor la creaţia sa, amintim succint că aceasta cuprinde numeroase articole, eseuri, nuvele publicate în reviste precum „Luceafărul” şi „Convorbiri Literare” la care se adaugă romanele: „Adam şi Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927), „Crăişorul” (1929), „Răscoala” (1932), „Jar” (1934), „Gorila” (1938), „Amândoi” (1940). A lăsat şi numeroase pietre de teatru, unele dintre acestea fiind şi în prezent în repertoriul instituţiilor teatrale. Trebuie să menţionăm că opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi apreciată inclusiv din punct de vedere al mesajului filozofic. Nu trebuie uitat nici faptul că Liviu Rebreanu a fost preşedinte al „Societăţii Scriitorilor Români” şi al „Asociaţiei pentru Educaţia Poporului.”

La 25 mai 1939, Liviu Rebreanu a fost ales membru titular al Academiei Române, iar la data de 29 mai 1940, în cadrul discursului de recepţie, a susţinut tema intitulată „Laudă ţăranului român”. Răspunsul l-a primit din partea filozofului Ion Petrovici.

 „Laudă ţăranului român” nu este un elogiu idilic adus satului românesc sau omului care îl locuieşte. Însuşi autorul mărturiseşte că:”Lauda aceasta totuşi, nu vrea nici să înalte, nici să dărâme şi nici măcar să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima acelor mulţi, cari au avut parte tot de ocări şi proboziri şi prea rar de vorbe bune”. Evident, însă dizertaţia marelui scriitor este plină de semnificaţii privind adevărurile existenţiale ce se constituie în tot atâtea particularităţi prin care simplitatea şi puritatea poporului român devin valori ce pot fi susţinute în orice demers filozofic sau mai larg cultural alături de marile valori universale. Este vorba nu de „ omul civilizat” adică de orăşeanul care prin pragmatismul modului său de a fi şi construcţiile tehnice trăieşte într-un mediu artificial, neautentic, ci de „omul simplu şi pur” pe care Liviu Rebreanu l-a identificat în complexitatea de fiinţă a omului de la ţară, a ţăranului român, sublinia autorul „În viaţa altor naţiuni ţărănimea a putut a face şi a avut un rol, secundar, şters, pentru noi, însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă a fost şi a rămas poporul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici este ţăran ca la alte popoare”.

Ideea filozofică fundamentală este realizarea în particularitatea ţăranului român a universalităţii omului în umanitatea sa, care există şi se manifestă în cotidianul său. Pe bună dreptate, autorul nu insista asupra unei analize semiotice şi semantice a cuvântului „ţăran” pe care, de altfel, îl folosea numai ca pretext pentru a sublinia universul valoric existenţial al poporului român în dimensiunea naturală a existenţei sale. Există astfel o distincţie bine venită între conceptele şi categoriile specifice civilizaţiei de tip urban, iar pe de altă parte, autenticul valoric al naturalului specific omului pur şi simplu. „Cuvântul însuşi este de origine urbană cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremurile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul „spre a indica pe omul de la sat” în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul nu are nume pentru ce nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi - omul român. Pentru toată lumea, ţăran este sinonim cu român, pe când orăşean nu, ba, în general,dimpotrivă, mai cu seamă, în ochii ţăranului”.

„Ţăranul” devine astfel un concept ontologic care în particularitatea sa cuprinde un universal valoric, altfel spus, devine un universal concret, în sensul celor pe care le susţinea Hegel şi Constantin Noica. Mai mult decât atât, nu este un universal concret oarecare, adică un particular, care poartă în sune şi cu sine un sistem valoric, ci este omul, nu abstract ci concret, ce devine din simplă realitate şi element al unui sistem de civilizaţie urban, o fiinţă în dimensiunea sa perenă, într-un spaţiu valoric şi univers al virtuţilor, toate fiind subsumate în conceptul de „omenie”, un caracter specific poporului român de la sate. Liviu Rebreanu se distanţează astfel de concepţiile neokantiene sau chiar şi de ideile lui Goethe potrivit cărora „omul este totalitatea oamenilor”. Pentru marele romancier, omul nu este o sumă abstractă ci individualul care însă poartă cu sine un univers valoric.

Esenţa fundamentul creştină care exprimă totodată autenticul existenţei tradiţionale româneşti este reprezentată de două valori: simplitatea şi puritatea, altfel spus smerenia şi nu umilinţa ca dimensiune particulară existenţială a omului în spaţiul creştin românesc. Foarte frumos spunea Părintele Teofil Părăian: „Omul smerit este omul pur şi simplu”. Este vorba de smerenia ţăranului faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de toată firea zidită şi în raport cu sine. Pe acest fundament se poate construi o cultură adevărată, creştină, ancorată într-o existenţă autentică

 

 Referinţe bibliografice

Ioan Scurtu, Ioan I.C.Brătianu, Ed.Museion, Bucureşti 1992.
Dinu Giurescu, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 2003.
România în anii Primului Război Mondial, Ed.Militară Bucureşti, 1981.
C.Hamangiu, Codul general al României, anii 1924-1929; 1931-1938.
Angela Banciu, Istoria Constituţională a României, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 2001.
Mircea Mutu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1998;
Ion Simuţ, Liviu Rebreanu, Ed.Aula, Braşov, 2001;
George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed.Academiei Române, 1998;
Academia Română – Liviu Rebreanu,Discursul de recepţie, Laudă ţăranului român, Vol.6, Ed.Academiei Române, 2005;
 Lucian Blaga, Izvoade – eseuri, conferinţe, articole, Ed.Minerva, 2011;
 Ion Ianoşi,Constantin Noica, Ed. Academiei Române,Bucureşti 2006
 Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, Ed CH.Beck, Bucureşti,2016
 Nicolae Iorga Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Vălenii de Munte: Tipografia „Neamul Românesc”, 1908
 Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001
27-04-2017
Citeste si:De acelasi autor:


    Adaugati un comentariu:
    Nume
    Email
    (nu va fi afisat)
    Comentariu
    Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
    Antispam:
    Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


    Carti/produse despre:
    Constantin Şerban Basarab, Ion I.C.Brătianu, Armand Călinescu, Istrate Micescu, Liviu Rebreanu,