Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 139

Smerenia – studiu teologic şi psihologic

Pr. dr. Ciprian Valentin Bâlbă
Tags: smerenie; conştiinţa de sine;

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi” (Tropar de umilinţă).

Lucrul cu cel mai ridicat grad de dificultate pe care îl întâlnim atunci când vorbim despre virtutea smereniei este definirea ei. Psihologii recunosc că e vorba despre o emoţie complexă care apare la intersecţia trăsăturilor de personalitate cu manifestarea ei în diferite situaţii de viaţă. Dacă, să zicem, smerenia s-ar îngemăna mai mult cu o înclinaţie a “firii” mele înspre reţinere şi modestie, asta nu înseamnă că, invariabil, indiferent de situaţia socială în care mă aflu sau indiferent de dispoziţia lăuntrică în care mă scald la un moment dat, eu mă comport întotdeauna smerit. Asta poate însemna că, de la un punct, contextul în care mă găsesc are câştig de cauză în faţa “năravului” meu. S-a făcut un experiment: unor studenţi li s-a predat pilda “Samarineanului milostiv” şi li s-a explicat cu lux de amănunte şi pe exemple concrete care sunt comportamentele dezirabile dpdv moral şi social. Li s-au verificat cunoştinţele şi, în urma feedback-ului pedagogic, a rezultat o bună însuşire şi înţelegere a mesajului. Apoi experimentatorul, în cazul de faţă profesorul respectiv, i-a rugat pe studenţi să meargă cât mai repede cu putinţă într-un alt corp de clădire din incintă, unde erau convocaţi de urgenţă pentru a li se comunica lucruri importante. Numai că, în curtea instituţiei şcolare – şi aceasta face parte din experiment – erau întâlnite diferite persoane care aveau nevoie de ajutor. Se pare că majoritatea studenţilor, în ciuda faptului că tocmai au participat la cursul de morală care le vorbea despre faptele de într-ajutorare creştină, au trecut în grabă pe lângă persoanele care aveau nevoie de ajutorul lor şi s-au dus în grabă la întâlnirea pe care experimentatorul le-a indicat-o. În acelaşi timp, câţiva studenţi care nu făceau parte din lotul experimental şi care, în consecinţă, n-au participat la cursul respectiv de morală, au găsit totuşi de cuviinţă să-şi ajute semenii, e adevărat că nefiind chemaţi de urgenţă nicăieri spre vreo misiune spontană.

Concluzia: este destul de greu să dai vina pe “fire” sau pe “nărav” şi chiar pe “studiile de morală“ ori pe lipsa lor, atunci când eşti pus într-o situaţie cu o semnificaţie aparte. Uneori, trăsăturile de personalitate sunt “învinse” de situaţie. Şi aici “viaţa bate filmul”.

            A cuantifica faptul smereniei în sine este extrem de delicat în afara situaţiei. Ce părere ne-am putea forma despre comportamentul călugărului paterical care şi-ar fi asumat votul tăcerii absolute şi care nu s-ar fi adresat nimănui niciodată şi nici n-ar fi răspuns la vreun cuvânt al vreunui frate? Sau despre părintele care-şi trimitea zilnic ucenicul cu un ciur ca să ude o creangă uscată aflată la oareşce distanţă? E un om smerit sau e un “killer”? Văzând lucrurile otova, ce-am fi tentaţi să credem despre Domnul Iisus? El, Care a pus mâna pe bici şi i-a izgonit pe afaceriştii Templului, în fond şi la urma urmei, este tot Cel Care le-a adresat ucenicilor îndemnul de a-L urma şi a-I lua jugul cel uşor al smereniei (MATEI, 11, 29).

            În urmă cu vreo douăzeci de ani, pe vremea când, ca orice elev conştiincios de la seminarul teologic, mergeam la strana bisericii şi cântam, am primit brusc “o lovitură de ciocan în moalele capului”. O persoană mai în vârstă mi-a făcut observaţia că “ar trebui să fii mai atent, Ciprian, la cei care intră în biserică şi să-i saluţi, nu să stai tot timpul cu capu’n carte!” La vremea respectivă m-au durut tare acele vorbe şi rana s-a vindecat de-a lungul mai multor ani de auto-tratament teologic. Şi e adevărat că am iertat, dar n-am uitat. A trebuit să mă apuc şi să citesc ceva psihologie şi chiar să particip la seminarii de autocunoaştere şi formare psihologică până s-a produs insight-ul. Eu mă consideram smerit nevoie mare pe atunci şi eram convins sută la sută că în comportamentul meu se reflectă exact lucrul acesta. Nimic mai fals. Eu credeam că transmit exact ceea ce eu credeam că transmit, când, de fapt, eu băteam câmpii cu brio pe terenul accidentat al îndreptăţirii de sine. Altfel spus, eu nu eram smerit dar vroiam ca ceilalţi să creadă că eu sunt aşa. Şi atunci eu afişam invariabil acel comportament de tipul “nasului în carte” şi atât. Eram inautentic. Incongruent. Guşa şi căpuşa nu se pupau nicicum. Dar până să-mi dau eu seama de asta a mai curs ceva apă pe Olt. Desigur că asta nu reprezintă o reţetă general valabilă. În cazul meu a funcţionat. Şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta… că m-a scos ulterior din multe situaţii consumatoare de energie interpersonală autentică.

            Problematica smereniei este una extrem de complicată şi de nuanţată. Aşa cum ne îndrumă Sfântul Isaac Sirul… „nu te lupţi în vremea verii cu arşiţa, în haine de iarnă” (ISAAC SIRUL, 2015, p. 58). Eu asta făceam din pricină că nu mă cunoşteam pe mine însumi şi dinamica gândurilor interioare. Consideram că eu sunt smerit şi că ceilalţi sunt mândri. De fapt, nu făceam altceva decât să proiectez pe ceilalţi ceea ce eu însumi aveam dar nu vroiam să accept la mine însumi. Hoţul strigă întotdeauna hoţul. Nu degeaba se spune că oamenii pe care îi întâlnim reprezintă diverse faţete ale personalităţii noastre. Şi pentru că aveam o stimă de sine scăzută, nu puteam accepta că eu însumi am o problemă şi, în acest caz, o proiectam asupra altuia. Dar bârna era în ochiul meu… Nu aveam pe atunci nici o şansă să fiu obiectiv. Nici faţă de mine, nici faţă de ceilalţi. Dacă eu nu mă cunosc pe mine însumi, nici pe alţii nu-i pot cunoaşte. Nu o dată s-a spus că smerenia corelează cu empatia (ŞTEFAN BONCU şi DORIN NASTAS, 2015, p. 70 – 71). Nu pot da mai mult decât am. Sau decât sunt. Atunci când nu cunosc ceea ce se află în pielea mea, nu pot intra pur şi simplu în pielea altuia. Pentru că mă pierd în ea. Confund lucrurile şi pot ajunge să consider că ceea ce de fapt este al meu – şi nu-mi convine – pun pe seama altuia. Scenariile pot interfera foarte uşor. Distorsiunea este la ea acasă. „Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi, când dăm cinste celor pe care îi socotim a fi cu mult mai prejos decât noi. Dacă, însă, suntem cu mintea luminată, nu socotim pe nimeni mai prejos decât noi, ci pe toţi oamenii superiori nouă” (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, 1987, p. 436). Sfinţii Părinţi sunt psihologi de o calitate incalculabilă. Ei ştiu şi înţeleg foarte bine că noi nu ne cunoaştem pe noi înşine şi, ca atare, emisiile noastre autoreferenţiale sunt „cârpe lepădate”. Nouă doar „ni se pare” sau „socotim că”. Cel smerit este întotdeauna „cel care s-a cunoscut pe sine”, cel care îşi percepe acurat „măsurile proprii” şi a ajuns la „nedefăimarea greşelilor altuia” (SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, 2013, pp. 344 - 366). Şi, culmea culmilor, persoana cu adevărat smerită suferă iertător defăimările altora şi chiar iubeşte să fie defăimat!

Făcând o paranteză, am spune că smerenia se întinde pe un continuum pedagogic şi duhovnicesc de la nivelul cunoaşterii de sine, care trece apoi prin nivelul dispreţuirii sinelui propriu şi, în cele din urmă, ajunge până la a percepe cu bucurie discreditarea adusă de altul. „Cel care poate să rabde nedreptatea cu bucurie, deşi e în stare să o respingă, a primit mângâierea de la Dumnezeu, prin credinţa în El” (SFÂNTUL ISAAC SIRUL, 2015, p. 58). Exact în acest punct este disjunsă teologia de psihologia pozitivă. Pentru psihologie smerenia este soră bună cu realismul autoperceperii obiective a sinelui şi a celorlalţi oameni. Tot din această perspectivă, nu este exclusă nici corelarea pozitivă a faptului smereniei cu dimensiunea competitivă a vieţii (ŞTEFAN BONCU şi DORIN NĂSTAS, 2015, p. 74). Însă, a te bucura atunci când eşti defăimat presupune o dimensiune de profunzime a smereniei care, oricum ai da-o, nu are nici în clin nici în mânecă, cu psihologia organizaţională sau cu cea a sportului şi care, până la urmă, presupun tocmai competitivitatea pe piaţă şi nicidecum discreditarea de sine sau, cu atât mai puţin, bucuria de a fi dispreţuit de alţi competitori organizaţionali sau sportivi. În fond, psihologia recunoaşte că smerenia este „o cenuşăreasă a cercetării psihologice”. O să vedem imediat şi care este fundamentul divergenţei optice dintre psihologie şi teologie dar nu din simplă curiozitate ştiinţifică – până la urma şi acest lucru poate ascunde sămânţa mândriei – ci pentru a etala lucrurile nuanţat şi fără crispări terminologice ori ideatice nivelatoare şi de-un conformism şchiop şi orb. Reţinem, totuşi, aspectele pozitive şi de altfel extrem de digerabile ale viziunii psihologice asupra smereniei şi care, cel puţin pentru mine, au însemnat paşi foarte importanţi în a vedea pe ce lume mă aflu în privinţa smereniei şi a surorii ei vitrege, mândria. Contribuţia psihologiei la clarificarea pedagogică a smereniei s-ar putea sintetiza în următoarele puncte:

            ● evaluarea realistă a propriei persoane.
            ● acceptarea necondiţionată a sinelui.
            ● deschidere spre informaţia nouă.
            ● recunoaşterea autorităţii lui Dumnezeu.
            ● orientarea comportamentelor spre ceilalţi.
● acceptarea ajutorului, a sfaturilor, a darurilor şi a implicării altor persoane în probleme ale propriei existenţe.
● în plan interpersonal, lipsa tendinţelor de a controla comportamentele altora.
● a nu acorda foarte mare credit succeselor personale (ŞTEFAN BONCU şi DORIN NASTAS, 2015, pp. 68 – 69).

Până acum am văzut ce poate face psihologia la nivelul cercetării smereniei şi cât de multe sunt aspectele bazale pe care şi le asumă cu onestitate şi acrivie ştiinţifică. După părerea mea, dacă ar fi să folosim metafora scării, aş spune că ceea ce spun Sfinţii Părinţi despre smerenie echivalează cu fusceii superiori ai ei. Totuşi, ca să ajungi la aceste trepte poate că, pentru unii, ar fi necesară păşirea pe treptele bazale. Sfinţii Părinţi, deşi nu resping eşafodajul cognitiv atunci când tratează despre smerenie vizează totuşi un nivel duhovnicesc superior, în timp ce psihologii, deşi nu resping abordarea profetică şi mistică a smereniei, se axează totuşi pe mecanismele comprehensive ale smereniei tocmai pentru a o putea operaţionaliza mai uşor.

În cele ce urmează, vom încerca să răspundem la provocarea operaţionalizării smereniei de acolo de unde psihologia se opreşte. Încercăm să vedem ce poate însemna să te pui în toate situaţiile pe cel din urmă loc. Şi să faci lucrul acesta chiar şi atunci când ştii, obiectiv vorbind, că eşti deasupra anumitor oameni din anumite puncte de vedere. În acest caz, nu mai contează realismul prezent pe care, de pildă, psihologia îl propovăduieşte. Raţiunea şi obiectivitatea ei sunt total şi invariabil eludate.

Raportarea absolută la Dumnezeu este primul temei de răspuns (JEAN CLAUDE LARCHET, 2001, pp. 574 – 576). Dar pe ce bază? Susţinând că argumentul chipului divin pe care îl poartă semenul meu mă determină să-l tratez cu întâietate indiferent de realitatea statistică a reuşitelor noastre, acest argument se întoarce ca un bumerang asupra mea însumi, deoarece şi eu sunt chipul lui Dumnezeu. „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm” (Tropar de umilinţă). Şi eu sunt zidirea lui Dumnezeu şi, în baza acestui fapt indiscutabil, nu pot fi mai prejos decât nici un alt semen de-al meu. Şi totuşi. La fel ca toţi oamenii şi eu sunt dăruit cu chipul divin, numai că ceea ce contează este ceea ce fac eu cu acest dar. Cum îl valorific. De aici în acolo discuţia se pare că nu mai are nici un rost de vreme ce am stabilit că în asumarea smereniei autentice chiar nu contează ce realizări am, chiar dacă realizările mele sunt net superioare celor ale semenului meu. De ce? Realizările mele sunt „aici şi acum”, iar realizările semenului meu chiar dacă nu sunt aici şi acum” pot fi „atunci şi acolo”. Doamne dă-mi să pun început bun. Realistic vorbind poate că eu sunt acum deasupra altei persoane, numai că acest avantaj nu garantează că semenul meu bate pasul pe loc. Atunci când eu mă socotesc ultimul dintre oameni nu mă raportez la „aici şi acum-ul” meu ori al semenului meu, ci la ceea ce el poate deveni prin ascensiune duhovnicească, valorificând darul lui Dumnezeu, şi la ceea ce eu pot ajunge prin negrija faţă de ce am realizat. Cu alte cuvinte, profetic văzând lucrurile, sunt atent la ceea ce pot deveni şi eu şi semenul meu şi în funcţie de asta mă consider cel dintâi păcătos. Mai e un aspect: atunci când mă compar cu semenul meu eu mă autopropulsez în ipostaza judecătorului atotştiutor, uitând că prin smerenie putem lăsa loc şi conştientizării posibilelor noastre slăbiciuni de raţionament. Deoarece prin micşorarea de sine putem lepăda de la noi păcatele fără voie (SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, 1980, p. 313). Când îi judec pe ceilalţi mă cred perfect sub control voluntar propriu şi cred că tot e la lumina zilei şi că nimic nu-mi scapă. Şi uite cum, fiind atent la altul, mă scap pe mine printre degete. Cred că şi pentru acest motiv, Părinţii îndeamnă la învinovăţirea permanentă de sine „prin neîncetata pomenire a greşelilor…” (SFÂNTUL ISAAC SIRUL, 2015, p. 461). Aici e, cred, temeiul pentru asumarea smereniei ca mărturisire a faptului că dintre cei mai mari păcătoşi cel dintâi sunt eu însumi. Chiar dacă acum sunt mai bun decât cineva anume, nu sunt totuşi imaculat şi, oricând, pot cădea dacă nu iau seama cum stau. „Preasfântă Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, cu sfintele şi preaputernicele tale rugăciuni, izgoneşte de la mine, smeritul şi ticălosul robul tău, deznădăjduirea, uitarea…” (Rugăciunile dimineţii). Aşadar, să nu uit să mă învinovăţesc permanent.

Mai avem un hop de sărit. Omul aflat pe o treaptă mai înaltă a smereniei, se consideră pe sine ca ultimul dintre oameni şi, chiar mai mult decât atât, se apreciază ca fiind sub orice făptură a lui Dumnezeu (LARCHET, 2001, p. 573).

Sigur că animalele nu poartă chipul divin şi, cu toate acestea, omul profund smerit se consideră pe sine sub nivelul lor. Pilda talanţilor ne este de ajutor acum. O vom folosi cu singura grijă metodologică de a nu suprapune confuz firea umană cu firea animală. Reţinem doar că pentru Dumnezeu nu contează numărul de talanţi, ci efortul de fidelitate faţă de valorificarea lor. Dacă din doi talanţi tu faci patru iar altul face din patru talanţi opt, amândoi sunteţi egali. Revenim. Fiecare făptură potrivit cu firea ei. Înţelegem acum ceea ce Isaia proorocul spunea: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (ISAIA, 1, 3). Putem concluziona considerând că s-ar putea ca uneori coeficientul de raportare la împlinirea rânduielii fireşti să fie în cazul omului sub parametrii „dotării” lui ontologice. Adică e vorba despre permanenta învinovăţire de sine, ca scut împotriva îndreptăţirii de sine. Suntem tot timpul datori faţă de Dumnezeu (LUCA, 17, 10).

În sfârşit, gradul suprem de smerenie la care omul poate ajunge, se referă la negarea totală de sine. Dar, aşa cum vom vedea, nu la o negare nihilistă de sine, ci una care face posibilă mărturisirea supremă a lui Dumnezeu, Care este sursa darurilor pe care ca om le am şi este chiar sursa existenţei mele. „De e cu putinţă să se scufunde şi pe sine însuşi în lăuntrul său şi să se sălăşluiască şi să intre în linişte şi să părăsească cu totul gândurile sale cele dintâi, împreună cu toate simţurile sale şi să fie ca unul ce nu se află în zidire şi n-a venit la existenţă şi nu e cunoscut nicidecum nici de sufletul său” (SFÂNTUL ISAAC SIRUL, 2015, p. 469). Părintele Stăniloae, explică: „El uită şi de sine. A depăşit cunoaşterea de sine. Conştiinţa de sine s-a scufundat în fiinţa proprie mai adâncă decât ea, mai bine-zis în Dumnezeu, Care e temelia nesfârşită a ei.” Nu e vorba despre uitarea de sine ca necunoaştere a profunzimilor sinelui, ci, aşa cum spunea Părintele, de o depăşire a autocunoaşterii. În sensul că, am zice noi, persoana a ajuns să se înstăpânească asupra întregii sale antropologii, unificându-şi prin autocunoaştere de un nivel maxim inconştientul cu subconştientul şi conştientul. La un asemenea stadiu, omul îşi cunoaşte păcatele sale, mai departe îşi rezolvă problematica legată de patimi şi, prin atenţia neîncetată la războiul gândurilor, dă la o parte mătasea broaştei a păcatelor de pe ochiul orb al subconştientului şi îşi devine lui însuşi transparent cu totul în lumina slavei dumnezeieşti. Abia acum e posibilă descoperirea de către om a comorii lui lăuntrice ca chip al lui Dumnezeu şi abia acum este în măsură să-şi întemeieze viaţa pe relaţia de iubire cu Dumnezeu, nu fiind în afară de orice posibilitate a păcatului, ci fără interferenţele undelor păcătoase care să-l surprindă într-o stare a necunoaşterii de sine. Cred că în acest fel de semantică ascetico-mistică ar trebui înţelese şi cuvintele Părintelui Stăniloae referitoare la depăşirea cunoaşterii de sine. Tot el adaugă explicativ: „El nu mai cunoaşte decât pe Dumnezeu, precum cel ce iubeşte pe cineva nu  mai cunoaşte decât pe acela. E cea mai deplină definiţie a smereniei: Să fii ca şi cum nu eşti, să nu fii cunoscut nici de tine însuţi, dar totuşi să nu fii ca un animal, sau ca o plantă inconştientă. Să fii conştient de Dumnezeu şi nu de tine. Să nu faci caz de tine. Dacă în cele din afară omul uită de sine risipindu-se, descompunându-se ca subiect unitar, prin adunarea în sine se găseşte şi se întăreşte ca un astfel de subiect, unitar, ca o comoară de mult preţ, ca un mărgăritar luminat de Dumnezeu de dincolo de sine. Mărgăritarul acesta reflectă lumina dumnezeiască şi atrage atenţia mai mult asupra ei. Şi omul e uimit în această stare nu de mărgăritarul reprezentat de sine însuşi, ci de lumina dumnezeiască ce-l înfrumuseţează”(DUMITRU STĂNILOAE, 2015, p. 470).

Aceasta înseamnă să-ţi asumi ca om adevărata şi cea mai înaltă treaptă a smereniei, ca negare de sine ca sursă a oricărei etape a propriei existenţe. Aceasta e adevărata temeluire a vieţii persoanei în Dumnezeu, temeiul supremei smerenii.

Am văzut că smerenia ca fapt psihologic şi teologic poate fi subsumată multidimensional:
• smerenia ca şi cunoaştere realistă de sine.
• smerenia ca poziţionare a persoanei în coada tuturor oamenilor, în ciuda nivelului realizărilor proprii şi ale celorlalţi.
• smerenia ca poziţionare a omului în urma oricărei făpturi.
• smerenia ca negare a existenţei de sine, ca mărturisire supremă a temeiului prim şi ultim al existenţei în Dumnezeu. 

Am fi tentaţi să apreciem că psihologia se opreşte la primul stadiu şi că teologia se referă la ultimele. Şi, totuşi, se pare că lucrurile nu sunt chiar atât de distincte pe cât ar părea. După Iolanda Mitrofan, „Sinele” este echivalent cu „Sămânţa divină”. Sau „Sinele poate fi conceptualizat ca… Creator Divin” (IOLANDA MITROFAN, 2004, p. 24). Se pare că descoperirea „Sinelui” ca „Sămânţă divină” în noi se realizează prin „unificarea experienţelor de cunoaştere prin integrarea şi controlul experienţelor inconştiente şi al celor conştiente de către transconştient sau conştiinţa extinsă” (FLORIN VANCEA, 2016, p. 96).

Deci, o oarecare intuiţie există…, dar despre aceasta altădată.

 

Bibliografie:
1. BONCU, ŞTEFAN şi NASTAS DORIN, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom.
2. IOAN GURĂ DE AUR, (1987). Omilii la Facere I, în P.S.B. vol. 21, Bucureşti:   E.I.B.M.B.O.R.
3. IOAN SCĂRARUL, (1980). Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia, vol. IX, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.    
4. ISAAC SIRUL, (2015). Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia, vol. X, Bucureşti: E.I.B.M.O.
5. MITROFAN, IOLANDA (2004). Terapia unificării, abordare holistică a dezvoltării şi transformării umane, Bucureşti: Editura Sper.
6. LARCHET, JEAN-CLAUDE, (2001). Terapeutica bolilor spirituale, Bucureşti: Editura Sofia.
7. VANCEA, FLORIN, (2016). Călătoria eroului – o viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală, Bucureşti: Editura Sper.
27-04-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu