Apel umanitar (Elena Dănilă)

      Sunt un om venit dintr-o copilărie nefericită, un om pus în condiţii de gravă infirmitate, fiindcă la vârsta de 2 ani şi jumătate am suferit de poliomielită, boală ce m-a cuprins aproape în totalitate şi datorită cărui fapt nu mă pot mişca absolut deloc. Virusul poliomielitic mi-a schilodit corpul şi nu pot să mă mişc în nici un fel. Doar mâinile le pot mişca în anumite limite şi mai mult mâna dreaptă, doar atât cât pot să scriu şi să răsfoiesc o carte. Nimic mai mult. Corpul meu este ţintuit în limitele unui scaun din faţa mesei de scris, unde stau nemişcată de dimineaţă şi până seara târziu, şi zilele îmi trec rând pe rând, şi lunile şi anii tot la fel. Dar credinţa în Dumnezeu mi-a dat puterea să mă ridic pe aripile îndurărilor şi să zbor spre înălţimile lor.

      În ciuda acestei mari infirmităţi, am absolvit cursul general cu media 9,75 la o şcoală specială pentru copii infirmi. Am dorit nespus de mult să pot să-mi continui studiile, să fac ceva în viaţă, să muncesc, dar boala de care sufăr mă ţine departe de oamenii sănătoşi şi apţi de muncă.

      Trăiesc într-un sat mic şi sărăcăcios de la marginea ţării, de pe malul Prutului, iar părinţii mei au murit cu ceva timp în urmă şi moartea lor m-a afectat profund. Mai am o soră care, dintr-o dragoste sufletească fără margini, a renunţat la multe în viaţă doar pentru a fi cât mai aproape de mine, ca să mă poată îngriji, ca să mă poată ajuta.

      Cred că nu e nevoie să mai spun şi ce înseamnă, şi cât de groaznic este să nu poţi merge, să priveşti totul dinăuntru şi să suferi umilinţa de a depinde permanent de ajutorul cuiva, chiar şi atunci când vrei un pahar cu apă, când scapi creionul jos, când… când…

     Sunt totuşi atâtea şi atâtea componente ale personalităţii umane care cred că m-ar putea defini ca om deplin şi poate de aceea mi-am dorit să pot îngenunchea o boală cumplită, să pot sfida infirmitatea. Aş vrea să pot să dovedesc că resursele umane sunt mai presus decât se crede, că voinţa şi perseverenţa ar putea realiza minuni chiar şi în faţa unor împrejurări potrivnice, dar pentru toate acestea este nevoie de multă înţelegere, de mult ajutor. Obligată de situaţia în care sunt pusă, respir într-un univers mic, izolat şi artificial, precum păsările aflate în captivitate. Doar cărţile, radioul şi presa a fost lumea în care am mai putut pătrunde şi-am mai putut uita de suferinţă şi durere.

     Dar, suferind, înveţi să-ţi preţuieşti sentimentele, să-L preţuieşti pe Iisus, şi nu-ţi rămâne atunci decât să-L descoperi pe Dumnezeu şi să descoperi oameni care vor şti cum să te înţeleagă, cum să te ajute şi cum să te preţuiască, atunci când ei reuşesc să cunoască că aşa cum eşti, un om nedreptăţit de soartă, exişti printre ei, că trăieşti alături de ei, că ai nevoie de ajutorul lor. Sprijinul lor m-ar putea ajuta să găsesc acea forţă interioară, acea sursă de putere care mi-ar mai amplifica dorinţa de viaţă, dorinţa ca, într-un fel sau altul, să pot învinge infirmitatea. Când suflete sensibile vor rezona cu suferinţa mea, nădăjduiesc că se vor găsi atunci şi oameni doritori de bine, solidari cu mine în lupta aceasta chinuitoare cu neputinţa trupului, dispuşi să mă înţeleagă şi să mă ajute cumva.

Nota redacţiei: Am publicat scrisoarea Elenei deoarece, de curând, în timp ce era internată în spital, cineva i-a furat bunuri din gospodărie, inclusiv lemnul de foc pentru la iarnă, iar pentru a cumpăra alte lemne ar avea nevoie de 800 lei. Am ataşat şi cuponul de pensie (340 lei/lună) şi certificatul de handicap.