Porunca Iubirii
Nr. vizualizari: 1083

La Părintele Stăniloae am intrat ca la o legendă, dar am ieșit ca de la un maestru

Vasile Andru
Tags: isihasm; Dumitru Stăniloae;
La Părintele Stăniloae am intrat ca la o legendă, dar am ieșit ca de la un maestru

Miercuri, 8 iunie 1987

I-am dat un telefon părintelui Dumitru Stăniloae, voiam să-l văd, eram într-o stare de mulțumire filocalică, legenda Stăniloae mă atrăgea ca un magnet. Îi căutam pe oamenii legendă nu la suferință, nu la frustrări profesionale sau impasuri, ci dimpotrivă, când eram bucuros, când mă simțeam deasupra silniciilor vremii. Îi căutam numai la bine, niciodată la rău. Părintele Stăniloae mi-a răspuns cald, că mă așteaptă, pot să vin acum.

Înainte de a intra la Părintele, trec pe la „Biserica cu Sfinți”: ascult cântare, un cor religios înregistrat pe bandă magnetică; crâmpeie dintr-o slujbă înregistrată. Mai intră doi-trei oameni, se închină, ascultă două minute, ies... Rămân singur. Biserica goală îmi produce o emoție intensă, toată figurația picturală mă fascinează, sunt singur cu toată istoria pictată a mântuirii... golul naosului mă umple de cosmos, am o stare de bine celest... Biserica plină înseamnă înrudire cu slăvire. Dar o biserică goală este ca o chilie de Duminică, este jăratic contemplativ, este tunetul cerului... M-am lăsat în voia unei stări de bine o clipă, dar când mă uit la ceas, văd că a trecut o oră într-o clipă.

Intru la părintele Dumitru Stăniloae (str. Cernica, 6). Camera sa de lucru: o încăpere strâmtă, luminoasă, plină de cărți. El: bătrân, alb. Simte că-i contemplu bătrânețea și-mi spune: „Am 84 de ani! E o vârstă...” (a culmii? a staționării?). Îmi spune că îl dor ochii, nu știe dacă va mai putea termina ultima sa carte, despre figura lui Iisus în Evanghelie.

Are o operă încheiată. Dar mai scrie și după ce și-a încheiat opera. Asta-mi amintește sfatul unui maestru: „Când ai ajuns în vârful muntelui, continuă să urci!”

 

Cartea și trăirea

Ziceam: mergeam la dânsul ca la o legendă, nu precum la un maestru. Îl vedeam mai mult om al cărții, ori eu eram însetat de oameni ai experienței. Am avut repezeala să-i spun acest lucru. Atunci mi-a scos o lucrare a sa care se numea Priere de Jesus et experience du Saint-Esprit, apărută la Paris. Cuvântul acesta, experiența Duhului Sfânt, m-a cotropit spontan. Există cuvinte care pot produce șocuri transformatoare, pot aprinde un rug lăuntric! Un cuvânt mare face mai mult decât o predanie. Ideea aceasta a părintelui Stăniloae, a face experiența Sfântului Duh m-a înălțat sufletește, brusc, mai sus decât o făcuse experiența zen (despre care i-am vorbit și părintelui, nu știu de ce).

I-am spus că, până atunci, îl văzusem mai mult ca o legendă a teologiei, și mă intimidează, deodată, să-l văd ca pe un practician al rugăciunii inimii. El a surâs cu o nespusă blândețe. Mi-a zis atunci ceva ca și cum mi-ar fi făcut favorul unei destăinuiri esențiale. Mi-a zis că el a făcut cu adevărat Rugăciunea lui Iisus doar în închisoare, când a fost condamnat cu lotul „Rugul Aprins”, între 1958 – 1963. Atunci s-a rugat cu adevărat, a făcut exclusiv rugăciune isihastă, și aceasta a fost partea fericită a închisorii sale.

„Nici înainte de închisoare, nici după, eu n-am făcut rugăciunea lui Iisus neîntrerupt și cu plecare din trup, așa cum am făcut-o atunci.”

Mărturisirea aceasta a fost răscolitoare și a contat mult pentru angajarea mea în isihasm, poate tot atât cât inițierea propriu-zisă pe care i-o smulsesem, tot în acest an 1987, bunului părinte Calinic Cărăvan de la Mănăstirea Lainici.

Am corectat imaginea de cărturar exclusiv a părintelui Stăniloae, descoperind un mare trăitor. Nu l-am mai văzut ca pe un om robit cărții, ci sortit Cărții.

L-am întrebat care carte a sa îl recomandă integral (eu mereu convins că, dintr-un scriitor bun, la urmă rămâne o singură carte, dar el scrie multe ca s-o nimerească pe aceea singură care-i va supraviețui; și astfel scrie mereu aceeași carte, crezând că scrie mai multe!) Părintele îmi recomandă pur și simplu să-i citesc toate cărțile! Zice că toate fac un întreg și dau imaginea a ceea ce el a adunat într-o viață. Pentru mine, atunci, conta omul care ne-a destăinuit Filocalia.

Lena Constante, deși măreață prin artă și supraviețuire, greșește când se arată mefientă cu cei care au descoperit orațiunea mistică doar în închisori și s-au rugat continuu „doar când n-aveau încotro”. Curios că discutia a avut loc in biroul lui Eugen Barbu, căruia Lena Constante îi adusese, spre vedere și achiziție, două tapiserii!). I-am răspuns Lenei Constante: „Există întâmplări care devin destin. Și întâmplarea că părintele Stăniloae sau părintele Steinhardt au culminat pe calea mistică în închisoare a devenit destin.”

 

Scriitori frustrați de ortodoxie

Părintele Dumitru Stăniloae se bucură că am venit astăzi la dânsul. Se bucură că un scriitor român e interesat de ortodoxie. Zice:

„În spațiul românesc actual lipsește un scriitor creștin, un gânditor laic care să valorifice gândirea creștină. Toate națiile au scriitori creștini. Occidentalii au scriitori creștini, acolo se poate. Dar și rușii au. Puternici! Și când sunt în străinătate, au cu ce se arăta! Numai la noi nu există un gânditor creștin în mediul laic. Și este o pierdere! Dinspre religie pot veni deschideri mari de orizont, zguduiri de viziune”.

Răspund: Părinte, Ioan Alexandru e un mare poet creștin. Și Grigore Vieru. Și Cezar Baltag scriind: „Sângele mielului spele-i / lumii păcatele. Acestea sunt palmele mele,/ acestea stigmatele.” Vintilă Horia e un gânditor creștin, pe care îl cunoaște și Occidentul, din cartea sa Viaje a los Centros de la Tierra. Unii vor fi recuperați de biserică mai târziu. Eminescu a fost recuperat de biserică, uitându-se că a scris cândva: „Eu sunt budist; nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la puterea a 10-a”.[n.autor: aceasta este o însemnare accidentală, fără acoperire; Eminescu se revelează ca poet creștin în multe poeme emblematice, precum Colinde, colinde, sau Învierea, sau Rugăciune.]. Occidentalii nu au mai mulți scriitori creștini decât noi, dar ei știu să-i pună în valoare, au și avantajul limbilor de mare circulație. Cine-l cunoaște pe Vasile Voiculescu? Și cred că este mai bun decât Charles Peguy sau decât Leon Bloy. E drept că, în materie de evocare a lui Iisus, la noi nu există un scriitor de puterea lui Ernest Renan.

Părintele Stăniloae are o reacție fermă împotriva lui Ernest Renan. Dar și-a exprimat foarte elegant și blând totala dezaprobare. Zice:

„Ce frumos a scris Renan despre Iisus... numai că i-a negat dumnezeirea. A scris frumos, te prinde în mreje, ca să te deruteze, să te abată de la suportul creștinismului însuși.”

Răspund: Ernest Renan scrie și pentru cei care azi nu suportă miracolul. Renan Îl acreditează puternic pe Iisus, în fața celor care cred doar în istoricitate. Este și acesta un mod de relansare a creștinismului.

„Dar dacă I-a negat dumnezeirea, a dărâmat suportul creștinismului” zice părintele.

„Nu cred că a negat-o, ci mai degrabă a afirmat-o altfel decât în limbajul vetust, singurul limbaj admis de conservatoriști. Nu știu dacă I-a negat divinitatea, dar știu că I-a afirmat vastitatea și implicarea continuă în destinul lumii; zicând: (traduc din memorie): Această Persoană sublimă, care cârmuiește încă destinul lumii, ne este îngăduit s-o numim divină, nu în sensul că Iisus a absorbit tot divinul, dar în sensul că Iisus este Cel care a determinat speța umană să facă cel mai mare pas spre dumnezeire.”

Părintele Stăniloae, cu o voce blândă și fără invidie că Ernest Renan avea atâta trecere la mine, zice:

„Chiar dacă ați ajustat traducerea în chip mai ortodox, vedeți clar că Renan nu afirmă dumnezeirea lui Iisus, ci doar spune că a ajutat omenirea să facă cel mai mare pas spre divin.”

 

Isihasm versus Zen

Îi spun Părintelui că am făcut un pas bun spre isihasm, ca practică. Și i-am căutat pe cei care îmi pot dezvălui, și l-am găsit pe părintele Calinic Cărăvan.

Îi mai spun că am cunoscut și practica zen, care de-asemenea conduce spre „liniștea văzătoare”.

„Ce este zen? mă întreabă părintele.

Îi spun ce este. Prima tendință este să rejecteze. Dar fără vehemență, ci prudent. Îmi cere să-i spun cum se face și din ce zonă păgână provine.

- Vine din India? întreabă.

- Din Japonia, spun. La origine, e din India, se numea dhyana, e un procedeu de contemplație. Japonezii l-au preluat și l-au făcut foarte eficient; este non-confesional, este o gimnastică mentală.

Oare de ce m-am apucat să-i povestesc părintelui despre zen? O fac „de spovedanie”? Sau din ticul neofitului pe care-l mănâncă limba să trâmbițeze ceva ce știe doar el?... Oricum, mă bucur că sunt primul care-i spune despre Zen acestui mare învățat.

Spun: Papa Ioan Paul al II-lea (pe care l-am văzut de aproape, acum 7 ani), i-a îngăduit maestrului zen Taisen Deshimaru să le arate unor călugări catolici cum se stă ferm la rugăciune, cum se stă în genunchi!

Părintele Stăniloae: Putea să ne cheme pe noi, le arătam noi cum se stă în genunchi.

Zic: Da, într-adevăr.

Părintele: Isihasmul pune accent pe persoană! Aici e superioritatea lui!

În așteptarea revelației nu ar fi nevoie, așadar, de nici o pregătire mentală prealabilă. Nu există un antrenament mental special... La sfârșit, părintele Stăniloae spune așa despre aceste extensii „iluministe”:

„Toate sunt păreri! Toate sunt părerile oamenilor! Adevărul este lumina care îți este dăruită! Lumina n-o smulgi tu, orice ai face. Ea vine! Îți este dată!”

Aceste cuvinte („Toate sunt păreri!”) s-au cuibărit în isihia mea și le-am păstrat ca pe o metodă de evaluare mai fină decât acel „Dubito ergo cogito”.

Un cuvânt simplu, spus de un avva, clatină temeiuri și pune temeiuri.

Zice: „Isihasmul cultivă atitudinea asta: Nu pot să fac nimic singur: umilește-mă. Umilința cererii, a creșterii. Conștiința că sunt mai mic decât cel ce-mi dă. Întreb: Cine sunt eu? Cine mi-a dat această existență? Altcineva, care nu-i din lumea aceasta.”

Întrebările uimirii (uimirea de identificare): „Cine sunt eu, acesta care întreabă?” se găsesc în toate practicile LdC (luare de cunoștință, atenția inimii). Dar acum părintele Stăniloae îmi arăta că ele s-au iscat și în asceza creștină.

In final zice despre zen:

„Da, faceți... Numai dacă aveți hotărâre că aceste căutări nu vă îndepărtează de la ortodoxie...”

Îi răspund că, în oarecare privință, Zen-ul este ca... Homer. Știți, nici Homer, cu tot Olimpul său păgân, nu-i îndepărtează pe greci de la ortodoxie... Și grecii îl practică pe Homer!

„Da...” zice el aparent concesiv. „Interesant! Atunci e minunat că nu vă îndepărtați de ortodoxie!”

Dumitru Stăniloae insistă pe acele apeluri la imaginea Lui: „El ne-a dat puterea de a face efort. El se limitează în fața mea ca să-L pot primi!”. Iarăși pune accentul pe persoană: „El s-a făcut persoană ca să-l pot eu primi... Cine mă poate iubi decât o altă persoană? Persoană și comuniune. Valoare pe care mi-o afirmă altul pentru că-l afirm eu pe el. Nu poți fi nimic fără Altul. Așa zice și Fiul despre Domnul; și asta este pentru noi modelul! Bucuria persoanei. Omul care se comunică se luminează. Din puținul pe mi l-ați spus acum despre zen, aș crede că nu lucrează spre comuniune.”

Îmi mai dă exemplul lui Marcu Pusnicul (vol. I, Filocalia). „Marcu Pustnicul zicea: să ne închipuim că Iisus este închis într-un altar în inima noastră. Să batem la acest altar până se deschide...” Un suport pentru metoda contemplativă.

 

Poporul tainei

Părintele revine la ideea de început: Nevoia de gânditori creștini. Zice:

„Nu-mi place, nu-i sănătos, scepticismul atâtor tineri. Vin la mine, uneori, intelectuali. Îi văd sceptici... De ce sunt sceptici? Resimt ei o învăluire, o taină? O taină a vieții, a lumii... S-o caute! Experiența creștină i-ar ajuta s-o caute. O întărire în existență. Aveți o răspundere față de neam. Cea mai mare taină e Persoana. Poporul nostru a avut sentimentul tainei. Balada Miorița este un mister divin. Doina este o cântare reflexivă. Nu ludică! Portul nostru, jocul - conțin taină.”

Apoi mă sfătuiește să nu ocolesc cărțile ortodocșilor ruși. Eseurile lui Losky. Cărțile lui Evdokimov, ale lui Serghei Bulgakov.

Îi răspund că, în practică, idealismul rus e concurat de eficiența greacă. Zic:

- Teologii rușii merg pe o extremă pietistă, adică ei vor să te sfințești, nu să te iluminezi. Rușii au simțit că sfințirea e mai lesne de obținut la popor, decât iluminarea. Dar grecii îmi dau liber la iluminare, la fotisis. De aceea, ca lectură urgentă, înainte de ruși, eu am pus Filocalia, pe care ați tradus-o în română!

 

Viața și încercările

Părintele îmi spune episoade și răscruci din existența lui. Când i-am spus că sunt născut într-un sat lângă Cernăuți, îmi spune că i-a rămas întipărit în minte acest oraș, a stat 7 ani la Cernăuți: facultatea, doctoratul. Apoi 17 ani la Sibiu, ani strălucitori. În 1958 a fost închis, la Jilava și la Aiud, auzeam pentru prima dată despre experiența sa carcerală, în 1987 era chiar primejdios să vorbească despre asta. De aceea nici n-am notat nimic în caietul cu însemnări. Soția sa, presbitera Maria, intervine, spune ce greu era în acei ani, privațiuni și prigoană.

 

Sugestie misionară

În final, părintele Dumitru Stăniloae, ca și cum m-ar programa subtil cu o sugestie misionară, îmi spune că „mă socotește un pivot spiritual într-o redresare culturală, la noi”.

Îmi stăruie în minte acel „dubito” al părintelui Dumitru despre urcarea muntelui pieptiș sau pe panta lină: „Toate sunt păreri”. Eu spuneam: Da, iluminarea este altceva decât ceea ce gândești! E atât de mult, încât numai știind cât de mici suntem și cât de părelnice sunt acele meta-hodos (=metode), - poți trăi uimirea care deschide poarta de dincolo de poartă.

Dincolo de științe. Lumina, claritatea mentală deplină te copleșește, ca și când ar fi dăruită de cineva care-i mult mai vast decât ființa, din altă lume decât cea văzută.

Pentru că este un dar din altă lume, de altă natură decât a noastră, o veste din altă lume – cum am putea să o avem cu ajutorul unor practici din lumea asta? Cum am putea, cu științe ale omului, să obținem ceva de dincolo de om? Ne este dat, deodată, de dincolo de noi.

Să-l aștepți ca pe un dar vast, punând mintea în stare de receptivitate vastă. Chiar dacă, în plan psihic, atitudinea asta este o strategie de extensie a conștiinței – văd că este o strategie eficientă. Ai epuizat proptelele metodelor. Aștepți stabil și destins să pogoare în tine claritatea. Și, într-o clipă, incendiind blând ființa, ea va pogorî. De va voi Duhul.

 

Vineri, 15 septembrie 1989

Trec iarăși pe la părintele profesor Dumitru Stăniloaie. Îi aduc cartea Viață și semn, care mi-a apărut în iunie. O primește bucuros, aflase deja de ea, i s-a vorbit. Apreciază că eu dau tonul unei filosofii a vieții; a unei filosofii articulate la viață. Zice:

-Există și filosofi care rămân în afara problemelor vieții: iubirea aproapelui, căutarea sensului, echilibrare psihică, fericire personală. De ce se pierd ei în disecții de idei și abstracțiuni? Ați scris o carte de viață și sens.

Știe că în Viață și semn am și pagini despre Isihasm, despre Filocalia, zice: „Un act de curaj să scrii astăzi despre acestea! Curaj dar și iscusința să le faci să treacă de cenzură.”

Părintele Stăniloae zice:

- Un scriitor român poate fi profund doar făcând apel la creștinism! Valuri de oameni vin și se duc. Asta naște o idee despre zădărnicie. De unde ne-ar putea veni tăria, dacă nu de la credință?

Își reamintește de polemica sa cu Lucian Blaga, în 1942, când și-a afirmat câteva păreri cheie despre ortodoxia ca a doua natură a românului. Mi-a scris o dedicație pe cartea polemică, veche, cu hârtia îngălbenită.

Părintele Stăniloae îmi spune cum s-a format el însuși. Din timpul studiilor în Germania, prin 1927, a deprins metodă, sistem. A îndrumat 15 ani revista „Telegraful român”, fiind la Sibiu. Are și critici la felul în care Mitropolitul Antonie face „Telegraful Român” azi: „Prea multă trimitere la istorie! Spațiul revistei ar trebui rezervat doar problemelor de ortodoxie! E singurul nostru ziar ortodox. Mitropolitul Antonie prea se lasă furat de cărturărie, de istorie.”

Profesorul Stăniloae își mai amintește că a colaborat la revista Gândirea, a lui Nichifor Crainic. Din care a rezultat o carte de articole: Ortodoxie și românism.

Teoretic, el atrage atenția asupra a două puncte, care îl uimesc, care îi rezumă căutarea teologică: - Taina persoanei; - Comuniunea ca fericire.

Adică, soluția, izbăvirea, nu stă nici în individualism, nici în cultul maselor. Ci trebuie să descoperim valoarea persoanei și sensul comuniunii: să simți că ai nevoie de celălalt, din tine.

„A sări în ajutor”: iată o expresie românească ce rezumă o disponibilitate creștină.

Zice: Intelectualul ar trebui să-l facă pe Hristos accesibil omului de azi. Intelectualul român ar putea găsi în ortodoxie o mare sursă de putere. Uite, rușii, prin credință au arătat că sunt profunzi.

Îndrăznesc să spun: Sunt profunzi prin reprezentanți, nu în masă...

Zice: Dostoievski e mare că a fost influențat de pulsul unei mănăstiri precum Optina.

Zic: Dostoievski a fost influențat mai întâi de spectrul morții, a fost influențat de un pluton de execuție... abia atunci, cred, el a devenit Dostoievski cel mare. Când a simțit atingerea morții.

Zice: Ce-am scris acolo către Lucian Blaga... unele lucruri... sunt valabile și azi pentru intelectualii care Îl trag pe Dumnezeu spre mitologie.

La plecare, am zis:

-Părinte și avva, sărut mâna care a scris 44 de cărți care îl trag pe om spre Dumnezeu.

Dar, emoționat, în loc sa-i sărut mâna, l-am îmbrățișat.

Am plecat cu sentimentul că mă despart de dânsul până poimâine, când voiam să-l revăd. Dar s-a întâmplat că a fost ultima noastră întâlnire.

22-07-2015
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu